II. Obiectivul ideologiei
Marxism - leninismul se autodefinea ca fiind o concepţie ştiinţifică despre lume, singura de altfel şi cea mai cuprinzătoare, bazată pe cunoaşterea legilor obiective ale dezvoltării societăţii. Concepţia despre evoluţia istorică a orânduirilor sociale este însăşi esenţa acestei ideologii. Succedarea evolutivă a orânduirilor sociale era considerată ca fiind rezultatul direct al manifestării legii supreme a societăţii, anume adecvarea continuă a relaţiilor de producţie la dezvoltarea forţelor de producţie. Pentru ideologii marxişti, întreaga istorie se putea reduce numai la atât. Totul era foarte simplu: relaţiile sociale se subsumau şi derivau nemijlocit din relaţiile de producţie. Relaţiile sociale se reduceau şi ele la lupta dintre clase, mai puţin în comuna primitivă, când nu existau clase sociale. Istoria nu era decât un şir de manifestări ale luptei dintre clase. La rândul ei, forma de proprietate este considerată principala componentă a relaţiilor de producţie, deci a relaţiilor sociale. De aici apare şi rolul ei dominant în ceea ce priveşte lupta dintre clasele sociale. Forma de proprietate însă este strict legată de concordanţa între dezvoltarea mijloacelor de producţie şi dezvoltarea forţei de muncă, cele două componente ale forţelor de producţie. Concordanţa înseamnă proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie şi inexistenţa claselor sociale. Nonconcordanţa, care provine numai din cauza dezvoltării mult mai rapide a mijloacelor de producţie, înseamnă proprietate privată şi clase sociale, dominante şi dominate. Trecerea de la o orânduire socială la alta se face ca urmare a reaşezării relaţiilor de producţie într-un mod adecvat nivelului de dezvoltare a forţelor de producţie. Pentru Marx şi marxişti, capitalismul era o orânduire socială de o factură puţin mai specială, deoarece ei considerau că mijloacele de producţie au fost dezvoltate la un nivel maxim calitativ, deci orice viitoare dezvoltare a forţelor de producţie va veni din partea forţei de muncă. (Trebuie spus că pentru Marx, dezvoltarea forţelor de producţie şi a relaţiilor de producţie sunt concepte cu un caracter strict calitativ). Dezvoltarea forţei de muncă înseamnă atingerea treptată, conştientă şi programatică a concordanţei dintre nivelul dezvoltării mijloacelor de producţie si cel al forţei de muncă. Această dezvoltare a forţei de muncă înseamnă creşterea nivelului de conştiinţă a clasei care munceşte. Proprietatea ar deveni, ca urmare, din nou proprietate comună, iar problema antagonismului luptei de clasă ca factor unic al progresului până în acel moment ar fi rezolvată de la sine chiar şi pentru noua societate fără clase antagonice (socialismul) datorită conştiinţei claselor care muncesc. Odată cu dizolvarea tuturor claselor sociale şi omogenizarea completă a societăţii, progresul ar fi de la sine înţeles, deoarece si forţa de muncă se va afla la un nivel maxim de dezvoltare, având o conştiinţă maximă, concordantă cu mijloacele de producţie maxime.
Se poate observa din foarte scurta prezentare de mai sus că esenţială pentru concepţia marxistă cu privire la evoluţia societăţii este dinamica celor două componente ale forţelor de producţie. Evoluţia lor reprezintă de fapt chiar evoluţia forţelor de producţie, iar acestea din urmă vor sfârşi întotdeauna prin a crea un tip de relaţii sociale specific. Construcţia logică a marxismului este simplă şi clară, însă astăzi oricine poate spune, şi pe bună dreptate, că „revoluţiile" socialiste au fost începutul unui eşec. Deşi risc să mă hazardez, aş spune că ideologia desprinsă din marxism este o construcţie logică impecabilă aflată între două premise false, sau cele două caracteristici speciale ale orânduirilor sociale care se află la capetele perioadei istorice care a intrat în analiza primilor marxişti. Mă voi opri, deci, asupra problemei proprietăţii în comuna primitivă şi asupra problemei dezvoltării mijloacelor de producţie în capitalism.
În comuna primitivă, se spunea, proprietatea asupra pământului şi asupra celorlalte mijloace de producţie era comună. O caracteristică esenţială a acestei orânduiri sociale o constituia nivelul scăzut al dezvoltării forţelor de producţie, adică a celor două componente ale acestora. De fapt, se argumenta că mijloacele de producţie nu erau atât de dezvoltate încât să permită crearea surplusului, deci acest lucru nu putea duce la apariţia unor mecanisme de redistribuţie. Era astfel explicată inexistenţa claselor sociale şi proprietatea comună. Studiile, şi nu chiar recente, făcute asupra vieţii popoarelor primitive conduc la cu totul alte concluzii. „Mijloacele de producţie” este un termen pompos care în cazul comunei primitive se poate traduce simplu prin banalul arc cu săgeţi, suliţa, bumerangul şi câteva unelte primitive din lemn şi piatră. Nici un studiu sau cercetare nu a găsit până acum că aceste „mijloace de producţie" ar fi fost proprietate comună. Dimpotrivă, caracterul lor de proprietate privată este foarte accentuat, fiind întărit şi de practicile magice. În absolut toate societăţile umane ajunse la stadiul de comună primitivă, tinerii ajunşi în pragul maturităţii îşi primesc „mijloacele de producţie” în urma unor practici şi ritualuri de iniţiere. Armele, uneltele şi podoabele fiecărui membru al tribului devin astfel nu numai proprietate privată, dar, într-un sens simbolic, chiar o parte a persoanei. Pierderea sau deteriorarea acestora poate însemna, de la caz la caz, ruşine sau semne de nenorocire. Nici chiar moartea nu ducea la pierderea dreptului de proprietate asupra armelor, uneltelor sau podoabelor de către cel mort. Lucrările arheologice au scos la iveală faptul că încă din timpul omului de Neanderthal, morţii erau îngropaţi împreună cu ceea ce le aparţinea (12). În ceea ce priveşte capacitatea acestor „mijloace de producţie" de a crea „surplusul” nu voi insista prea mult. Cred că oricine îşi poate imagina cum o mână de oameni înarmaţi cu arcuri şi săgeţi înmuiate în binecunoscuta curara, ar fi putut vâna o turmă de bizoni în fiecare zi. Faptul pentru care acest lucru nu se întâmpla, necreându-se astfel „surplusul” care să conducă la formarea claselor sociale nu are nimic de-a face cu dezvoltarea mijloacelor de producţie, ceea ce voi încerca să arăt câteva rânduri mai jos.
Problema proprietăţii asupra pământului în comuna primitivă ca mijloc de producţie şi mai ales ca obiect al muncii, aşa cum este ea pusă de marxism, este o falsă problemă. Un mod de viaţă migrator, cu principala activitate economică vânătoarea, demonstrează că în cazul comunei primitive nu poate fi vorba despre pământ în termeni de proprietate sau obiect al muncii. „De-a lungul întregii epoci paleolitice, strămoşii omului actual se hrăneau cu ceea ce le oferea natura: plante, muguri, alge marine, fructe, rădăcini, seminţe, bulbi, ciuperci; apoi melci, insecte, crustacee, ouă, şopârle, peşti, şerpi, cârtiţe şi alte animale mici. Sursa principală de alimentaţie o oferea vânătoarea” (13). Este clar că în aceste condiţii pământul nu constituia sub nici o formă obiect al muncii. La ce ar fi folosit atunci proprietatea asupra pământului, fie ea şi comună? Şi cum s-ar fi putut exercita această proprietate de către nişte migratori? „Nici chiar în paleoliticul superior nu se poate vorbi încă de «case» propriu-zise de construcţii, având pereţi şi acoperiş ca elemente independente, ci doar de structuri primitive de tipul colibei. Aşezările erau de scurtă durată - în funcţie de prezenţa şi de natura vânatului, precum şi de natura ocupaţiilor în general a celor care le locuiau. De multe ori însă aşezările erau ocupate o perioadă de timp lungă, putându-se întinde chiar pe o suprafaţă de mai mulţi kilometri pătraţi. Încât, în paleoliticul superior se poate vorbi de adevărate sate de vânători; bineînţeles, rare şi de regulă cu o populaţie de 50 până la 100 de persoane” (14). Aşadar, timpul petrecut într-un loc era independent de orice formă de proprietate asupra pământului.
Tot citatul de mai înainte poate să facă lumină şi în ceea ce priveşte „repartiţia egalitară a produsului muncii” care într-un limbaj mai la îndemână nu înseamnă altceva decât împărţirea vânatului. Cum satele de vânători aveau de regulă 50 până la 100 de persoane, la un calcul simplu putem spune că doar aproximativ 1/6 din „săteni” puteau constitui grupul de vânătoare, anume numai bărbaţii maturi şi valizi ai tribului. Aceasta înseamnă că la vânătoare participau aproximativ între 9 şi 18 oameni. Numărul este suficient de mare pentru a presupune că fiecare familie a „satului" avea un reprezentant, cel puţin, în grupul de vânători şi suficient de mic pentru a ne da seama că fiecare participant la vânătoare avea un rol bine precizat. „Repatiţia egalitară a produsului muncii” nu înseamna altceva decât folosirea în comun a ceea ce se dobândea în comun. Este aceeaşi logică după care spărgătorii de bănci îşi împart prada şi este aceeaşi regulă după care şi astăzi se desfăşoară vânătoarea „sportivă”: nimeni nu trebuie să se întoarcă cu tolba goală, indiferent dacă este gonac, nepurtător de armă, sau vânător, mai mult sau mai puţin norocos. Iată, deci, cum acest egalitarism apare tocmai în absenţa vreunei forme de proprietate ca principală componentă a relaţiilor de producţie. Aş spune chiar că proprietatea în comuna primitivă este principala componentă a relaţiilor de consum.
Într-adevăr, în comuna primitivă nici nu prea se poate vorbi de existenţa relaţiilor de producţie. De fapt, principala activitate economică era doar o formă de consum şi nicidecum de producţie. A vâna înseamnă în fond a consuma ceea ce există deja printr-un dat natural şi independent de o implicare activă a omului. Munca, în schimb, este o astfel de implicare activă, deci o activitate creatoare şi productivă totodată, în sensul că rezultatele unei astfel de activităţi nu pot apărea în mod firesc, indiferent de ea. De aceea, munca este o caracteristică principală a unui mod de viaţă sedentar, bazat pe activităţi economice cum ar fi agricultura şi creşterea animalelor domestice. Munca, şi nu migraţia, devine în acest caz principala modalitate de reînnoire a resurselor consumate, deci abia în acest caz putem vorbi de producţie şi relaţii de producţie. Rămâne de văzut dacă modul de viaţă sedentar al omului din neolitic se baza pe proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie şi pe o repartiţie egalitară a produsului muncii.
Neoliticul reprezintă acea perioadă a Epocii pietrei în care oamenii au trecut la un mod de viaţă sedentar. Putem vorbi acum despre sate ca despre aşezări umane stabile. Stabilitatea aşezărilor le oferă acestora anumite caracteristici din care putem trage unele concluzii. De această dată, locuinţele sunt de dimensiuni mari, de mai multe sute de metri pătraţi, cea ce arată că „unele populaţii neolitice trăiau în comunităţi de mai multe familii organizate în clanuri. Locuinţa de grup implică probabil şi proprietatea comună a bunurilor, a terenurilor cultivate sau a celor rezervate vânătoarei, a produselor obţinute din vânat, precum şi a celor provenite din cultura cerealelor. Bănuim că nu constituiau însă proprietatea comună uneltele, armele sau podoabele care i se puneau decedatului în mormânt, considerat fiind ca intim legate de persoana lui. Chiar dacă terenurile rezervate culturii cerealelor ar fi fost date în folosinţa unei familii, produsul se distribuia, probabil, după anumite criterii tuturor membrilor clanului” (15).
Dacă în privinţa armelor şi uneltelor descoperirile arheologice nu lasă loc de interpretare în legătură cu proprietatea asupra lor, proprietatea asupra pământului este socotită a fi comună. Dacă s-ar lua, însă, în considerare faptul că ceea ce numim noi astăzi clan este o formă de familie extinsă, în sensul în care vorbim de posibilitatea ca un grup uman care locuieşte sub acelaşi acoperiş să aibă un menaj comun, concluzia că proprietatea ar fi fost comună nu ar mai fi valabilă. La o simplă observaţie a statutului proprietăţii în zilele noastre apar similitudini evidente. Chiar dacă o familie înseamnă astăzi două persoane căsătorite, împreună cu eventualii copii minori, legal se consideră că bunurile dobândite de soţi după căsătorie le aparţin amândurora (în unele state, cum ar fi SUA, chiar şi bunurile avute dinainte de căsătorie), iar copiii minori au drept de folosinţă asupra proprietăţilor deţinute de părinţi. Cu toate acestea nimeni nu consideră că principala formă de proprietate este cea comună. Se poate, deci, trage concluzia că proprietatea unei familii nu era ab initio şi a celorlalte, adică ceea ce deţineau „locatarii” unei case nu împărţeau în mod necondiţionat cu tot satul. Proprietatea era, aşadar particulară. Existau totuşi şi forme de proprietate comună, care s-au transmis până în zilele noastre. Erau şi sunt aşa-numitele proprietăţi ale obştii, însă ele corespund foarte bine definiţiei pe care o avem astăzi pentru bunurile publice.
Am insistat asupra formei de proprietate din perioada considerată ca aparţinând comunei primitive deoarece consider că lucruile sunt ceva mai nuanţate decât sunt prezentate de către marxismul oficial. În primul rând, tipul de proprietate este ceva relativ. Depinde de ce parte a unei proprietăţi se află cineva pentru a o putea defini ca fiind comună sau particulară. In plus, nu se poate concluziona că tipul de proprietate are ceva de-a face cu relaţiile sociale de producţie. Organizarea muncii are drept criteriu principal eficienţa şi nu cred că vreodată a fost altfel. Dar dacă proprietatea are sau a avut vreodată un rol în stabilirea relaţiilor sociale, atunci este mult mai probabil ca acest rol să-l fi avut mărimea valorii proprietăţii şi nu tipul de proprietate.
Din optica marxistă, trecerea de la comuna primitivă la orânduirea sclavagistă, bazată pe exploatarea omului de către om, are următorul traseu: datorită dezvoltării mijloacelor de producţie a apărut posibilitatea creării unui surplus de produse şi bunuri. Acest surplus a stat la originea mecanismelor de redistribuţie care, la rândul lor, au născut proprietatea privată şi în ultimă instanţă clasele sociale antagonice. Totuşi, armele folosite de oamenii comunei primitive nu erau chiar lipsite de eficienţă. Câţiva bărbaţi bine pregătiţi ar fi putut oricând transforma vânătoarea într-un măcel, folosindu-se de săgeţi otrăvite sau capcane. Accidental, astfel de lucruri se şi întâmplau, iar ca dovadă avem dispariţia ca specie a uriaşei păsări australiene Emu. Se poate spune că această nefericită „realizare” a băştinaşilor australieni stă mărturie faptului că între „surplus” şi „dezvoltarea mijloacelor de producţie” nu sunt prea multe legături. De fapt, pentru omul primitiv problema surplusului şi a redistribuţiei nici nu există. Cauza, însă, nu sunt armele şi uneltele, cu alte cuvinte mijloacele de producţie.
Există încetăţenită credinţa că oamenii primitivi erau dependenţi de natură. Este însă insuficient să spunem doar că ei erau dependenţi. Aceasta este numai o parte a realităţii vieţii lor, derivată din faptul că ei se considerau parte integrantă din natură. „Când va muri pădurea, vom muri şi noi” este o maximă a populaţiei negrile (16). Modul de viaţă al oamenilor primitivi este natural, în pefect acord cu ciclurile biologice ale întregii naturi, iar în natură nu există surplus, ci echilibru între ecosisteme. Orice surplus ar însemna o catastrofă sau o calamitate. De aceea, viaţa primitivilor din paleolitic este naturală, netulburată de idei cum ar fi proprietatea asupra pământului, producţie ori acumulare. Acestea sunt idei economice pe care primitivii nu le au. De aceea nici nu au un mod de viaţă sedentar. Iar dacă există o dovadă în acest sens, aceasta este totemul, şi practicile totemice. Iată cum apar ele descrise de către Freud:
„Totemul este de regulă un animal, comestibil, inofensiv sau periculos, de temut, mai rar o plantă sau o forţă naturală (ploaia, apa), care se află într-o relaţie specială cu întregul grup. Totemul este în primul rând strămoşul grupului. Caracterul totemic este propriu nu doar unui animal luat izolat sau unei fiinţe izolate, ci tuturor indivizilor din specia respectivă” (17). „Totemul nu este legat de pământ sau de vreo localitate; tovarăşii de totem pot trăi separaţi unii de alţii” (18).
„Faptul că poartă numele unui animal i-a determinat pe primitivi să admită o legătură misterioasă şi semnificativă între persoana lor şi specia animală al cărei nume îl purtau. Ce legătură s-ar fi putut concepe, dacă nu o legătură de sânge?” (19).
„Frazer a admis credinţa potrivit căreia fiecare clan totemic s-ar fi hrănit iniţial, fără nici o restricţie, din totemul său. S-au ivit însă dificultăţi în legătură cu înţelegerea evoluţiei ulterioare când se mulţumeau să asigure altora consumul totemului, în timp ce ei aproape că au renunţat să guste dintr-însul. Frazer a acceptat apoi ideea că această restricţie fusese dictată nu de un soi de respect religios, ci de faptul că s-a observat că nici un animal nu se hrăneşte cu carnea altor animale din specia sa, trăgându-se astfel concluzia că a face contrariul înseamnă să se anuleze identificarea cu totemul” (20). „Omul va refuza, în aceste condiţii, să mănânce animalul (sau planta) totem, deoarece s-ar mânca pe sine însuşi. Dar în anumite ocazii, în cadrul unui ceremonial, el va fi dispus să guste puţin din totemul său, spre a-şi intări identitatea cu el, aceasta constituind esenţa totemismului” (21).
Concluzia o găsim în continuare tot la Freud, deşi sub forma unei analogii: „Atitudinea copilului faţă de animale prezintă o mare asemănare cu aceea a primitivului. Copilul încă nu vădeşte nici o umbră a acelui orgoliu propriu adultului civilizat, care trasează o linie de demarcaţie netă între el şi toţi ceilalţi reprezentanţi ai regnului animal. Copilul consideră fără ezitare animalul ca fiind egalul său” (22).
Nu este rostul acestei lucrări să disece psihanaliza freudiană şi cu atât mai puţin îmi stă în intenţie să fac acest lucru. Aleg însă aceste citate deoarece nu sunt în mod neapărat specifice psihanalizei. In schimb, ele demonstrează că legătura dintre omul comunei primitive şi natură, deşi este una puternică, nu este una de dependenţă, ci, mai mult decât atât, de identitate. Iar în această relaţie om-natură mijloacele de producţie nu au absolut nici un rol. Mijloacele de producţie nu au fost proprietate comună şi nici dezvoltarea lor nu avea vreo legătură cu posibilitatea de a crea surplusul. „Repartiţia egalitară a produsului muncii” apare în lipsa unor adevărate relaţii de producţie, ca urmare a inexistenţei producţiei ca activitate economică. Mai departe, proprietatea asupra pământului nu există în cea mai mare parte a Epocii pietrei, iar atunci când proprietatea apare, ea este comună cam în acelaşi sens în care vorbim astăzi despre România ca despre ţara noastră.
De fapt, trecerea la o viaţă sedentară şi asumarea unui drept de proprietate asupra teritoriului este evenimentul care a dus într-un timp foarte scurt la apariţia primelor formaţiuni statale. Nu putem interpreta altfel faptul că pe pământurile unde a apărut agricultura ca ocupaţie umană permanentă, acolo s-au format primele state, în plin neolitic, în mileniul IV î.e.n. Apariţia proprietăţii asupra pământului este deci strâns legată de ieşirea din comuna primitivă şi apariţia statului. După mai multe zeci de mii de ani de viaţă migratoare, omului i-au trebuit mai puţin de cinci mii de ani pentru ca de la primele stabilimente permanente să ajungă să construiască oraşe şi organizări statale. (Perioada neolitică este considerată a fi între 8000 î.e.n. şi 3000 î.e.n., perioadă în care pe Valea Nilului, în Mesopotamia şi pe Valea fluviului Galben şi-au făcut apariţia primele organizări statale). Iar dacă s-ar considera drept comună primitivă perioada neolitică, de la apariţia proprietăţii asupra pământului până la apariţia statului şi s-ar considera, totuşi, că proprietatea asupra pământului ar fi fost comună ar trebui în acest caz să se accepte că înaintea comunei primitive a existat o altă orânduire socială care nu intră în logica marxistă a evoluţiei societăţii? Intrebarea o consider îndreptăţită, ea putând transpare în subtext chiar şi din cele arătate de profesorul H. H. Stahl în lucrarea sa „Teorii şi ipoteze privind sociologia orânduirii tributare”, capitolul II, secţiunile 1, 2 şi 7 în special (23).
Pornind, deci, în explicarea evoluţiei societăţii de la un fals, ideologia marxistă a construit această explicaţie după un model al simetriei ciclice, fapt ce pare că i-a oferit o putere magică. Dar pentru scopul său acest lucru nu era îndeajuns. Pentru demonstrarea necesităţii unei noi orânduiri sociale şi justificarea revoluţiei preconizate trebuia să se declare dezvoltarea producţiei şi a mijloacelor de producţie ca fiind suficientă, iar calitativ, maximă. Cuvântul „maxim” ca atare nu este folosit de către părinţii marxismului, însă în viziunea lor forţele productive ajung în capitalism să fie omnilaterale şi dezvoltate universal. Marx şi Engels înşişi caracterizează forţele de producţie capitaliste cu ajutorul epitetelor la superlativul absolut.
Acest caracter „maxim” al forţelor de producţie este dat în principal de dezvoltarea forţei productive a muncii omeneşti, deci de dezvoltarea mijloacelor de producţie, a uneltelor în special. Cum „forţa productivă a muncii omeneşti” nu este un concept standard al economiei politice marxiste, chiar dacă este folosit de Engels în „Contribuţii la problema locuinţelor”, nu cred că greşesc prea mult dacă îl consider sinonim cu ceea ce în manuale este socotită a fi productivitatea socială a muncii. De fapt, una dintre cele mai grele sarcini ale celor care au încercat să studieze scrierile lui Marx şi ale discipolului său Engels a fost să definească şi să dea o formă şi un înţeles stabil conceptelor folosite (24).
Aşadar, datorită nivelului înalt atins de forţa productivă a muncii omeneşti (productivitatea socială a muncii) în urma revoluţiei industriale, deci a progresului tehnic în primul rând, dezvoltarea producţiei este considerată a fi suficientă pentru a da posibilitatea de a se asigura tuturor oamenilor un consum abundent. Aceasta în ceea ce priveşte aspectul cantitativ; însă în cazul aspectului calitativ al problemei, datorită nivelului universal atins de dezvoltarea omnilaterală a forţelor productive şi al legăturii dialectice dintre oameni şi mijloacele de producţie, dezvoltarea în continuare a forţelor de producţie înseamnă emanciparea forţei de muncă, a proletariatului. Pe scurt, aceasta înseamnă însuşirea de către toţi indivizii a forţelor de producţie, adică proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie şi proprietatea fiecăruia asupra muncii sale (vezi şi textele din Anexă).
A considera însă că revoluţia industrială a secolului 19 reprezintă ultima treaptă a dezvoltării tehnologice este cel puţin o lipsă de imaginaţie. Confruntaţi cu o realitate adversă marxismului, conducătorii statelor comuniste au avut la început reacţii neadecvate. Nu (numai) din prostie, ci mai ales pentru a salva marxismul ortodox, s-a ordonat ca cibernetica să fie considerată o ştiinţă burgheză, reacţionară. De fapt, pericolul a fost sesizat imediat: cibernetica a fost cea care a dus la dispariţia proletariatului. Curat ştiinţă reacţionară din moment ce a dus la dispariţia clasei revoluţionare. Mai târziu, produsele ciberneticii au fost definite ca unelte, intrând astfel în categoria mijloacelor de producţie. Realitatea a constrâns adoptarea unei poziţii mai flexibile care să lase loc interpretărilor. Definiţia ciberneticii se schimbă. Ea este „baza teoretică a automatizării”, iar automatizartea „reprezintă indicatorul cel mai important şi semnificativ al nivelului atins de uneltele de muncă”. Mai mult decât atât, ideologia îşi asumă paternitatea asupra automatizării deoarece aceasta este „rezultatul firesc al dezvoltării economice a societăţii omeneşti şi marchează o etapă istoriceşte nouă în dezvoltarea forţelor de producţie, a tehnicii industriale”. Dar marxismul nu permite mai mult decât o concesie. Automatizarea şi cibernetizarea ca trăsătură esenţială a revoluţiei tehnico-ştiinţifice nu „reprezintă decât o etapă superioară în dezvoltarea producţiei maşiniste”. Dezvoltarea mijloacelor de producţie este liniară din optică marxistă. „Prima revoluţie industrială marchează etapa mecanizării tehnicii, a procesului de producţie, crearea marii producţii maşiniste; a doua revoluţie industrială (contemporană) reprezintă etapa automatizarii şi cibernetizării tehnicii de producţie, trecerea la marea producţie maşinistă automatizată, cibernetizată” (25). Din această perspectivă, dezvoltarea calitativă a uneltelor nu înseamnă o dezvoltare calitativă a mijloacelor de producţie. Mijloacele de producţie rămân în continuare unelte şi obiecte ale muncii iar producţia este considerată a fi numai maşinistă.
A considera însă computerul şi tot ce poate intra în această definiţie, drept o simplă unealtă purtătoare şi răspunzătoare pe mai departe de dezvoltarea maşinismului, este cel puţin un punct de vedere îngust. Pe lângă interesul puterii comuniste de a menţine sub control cât mai multe mijloace de producţie se află aici o a doua sursă a dezvoltării iraţionale a ramurilor industriei grele. Faptul că întreaga economie politică marxistă se rezumă la analiza mai mult sau mai puţin valabilă a modului de producţie mecanicist, maşinist, a constrâns dezvoltarea economică a ţărilor conduse de partide comuniste. Subdezvoltarea tehnologică a acestor ţări îşi găseşte astfel explicaţia şi în necesitatea conservării clasei muncitoare şi implicit o aparenţă a identităţii dintre marxism şi realitate.
Aşa cum a creat o falsă imagine asupra societăţii omeneşti primitive, ideologia marxistă, pentru a justifica preconizata revoluţie socialistă, a avut nevoie să „demonstreze” că producţia maşinistă este cea care permite trecerea la construcţia noii societăţi, adică emanciparea clasei exploatate. Producţia maşinistă este cea care a dat naştere proletariatului, el fiind clasa care produce. Acest tip de producţie îi este deci specific iar odată cu eliberarea clasei muncitoare şi crearea societăţii cu o singură clasă, cea care produce, rezultă în mod logic că rămâne singurul tip de producţie care poate exista. (Deşi nu există în scrierile lui Marx o definiţie clară a conceptului de clasă socială, se poate observa totuşi că este un concept care se aplică unei categorii de oameni numai dacă acea categorie se află în relaţie cu cel puţin o altă categorie de oameni. Se poate considera, de aceea societatea fără clase drept societatea cu o singură clasă). Cum burghezia este o clasă reacţionară, producţia capitalistă nu se poate dezvolta calitativ, aşadar este de la sine înţeles că ea este şi va rămâne veşnic maşinistă. In consecinţă, conceputul de societate postindustrială este străin marxismului şi de aceea combătut.
Aşa cum a spune că în comuna primitivă mijloacele de producţie abia puteau asigura traiul de pe o zi pe alta - strictele necesităţi - este un fals, a declara că producţia s-a dezvoltat suficient pentru a acoperi nevoile tuturor oamenilor în mod egal este o fabulaţie. Toate acestea se înscriu însă în logica generală a marxismului care consideră prioritar stomacul în ceea ce priveşte dreptul de a beneficia de produsul muncii, iar activitatea intelectuală ca fiind apanajul timpului liber.
Acesta este, pe scurt, marxismul aşa cum arată el astăzi. Dar nu am fi aflat niciodată ce înseamnă punerea lui în practică în mod sistematic dacă el ar fi rămas în această formă. Colapsul rapid al Comunei din Paris arată că revoluţia ar fi avut cu adevărat nevoie de nişte condiţii cu totul excepţionale pentru a reuşi. S-a dovedit că ocazia înfrângerii Franţei în războiul franco-prusac nu era suficientă. De aceea a trebuit ca înţelesul dat revoluţiei socialiste să fie puţin schimbat. Cel care şi-a asumat această misiune a fost Lenin, iar ca urmare revoluţia a reuşit în Rusia. Marx credea sincer că revoluţia va avea loc şi se va înfăptui în Anglia, acolo unde proletariatul era cel mai dezvoltat pentru că industria era cea mai dezvoltată. Lenin, însă, a făcut revoluţia în înapoiata Rusie, iar de atunci idelogia clasei muncitoare s-a numit marxism-leninism.
