L-am urmărit ieri pe Dan Puric la B1 TV. Ar fi multe de comentat, dar nu îmi permit, tipul e prea mişto ca să îl comentez eu. Totuşi, mă voi opri asupra unui lucru pe care l-a spus el acolo: cum îşi învaţă elevii să se pregătească.
A spus că el face repetiţii de la ora 8 la ora 10 şi că aşa îi şi anunţă pe elevii săi. Dar pentru asta, el se aşteaptă ca ei să vină de la ora 7, până la 7.30 să se schimbe şi să se pregătească, apoi până la ora 8 să îşi facă exerciţiile de încălzire, iar repetiţii vor face de la 8 la 10; nu să vină la ora 8, până la ora 9 să-şi bea cafeaua... etc.
Dan Puric le cere elevilor săi să îşi însuşească o anumită atitudine faţă de profesia pe care o învaţă şi urmează să o exercite. Dan Puric le cere elevilor săi să aibă un sentiment al datoriei faţă de ceea ce vor face, căci ceea ce vor face va face parte din ceea ce îi defineşte. Dacă nici asta nu înseamnă să îţi exerciţi profesia ca pe o vocaţie, atunci nu mai ştiu ce înseamnă. Nu există nici un motiv ca un alt lucrător, dintr-un alt domeniu, mai "prozaic", să aibă o alt fel de atitudine faţă de ceea ce face. Dacă am transpune acest tip de comportament într-un domeniu economic de producţie sau comercial cu greu am putea spune că succesul măsurat în bani nu ar urma de la sine. Banii, ca sumă, ar fi de fapt şi măsura succesului în astfel de domenii de activitate, căci aici nimeni nu se adună să aplaude pe nimeni.
Acesta este spiritul capitalismului. Cred că Max Weber a greşit cautând un cuvânt care să-l declanşeze, să-l inducă unor indivizi, vestitul "beruf". Au greşit şi alţii căutând cuvinte în ortodoxie care ar putea fi folosite pentru a incuba în oameni ceva asemănător. Au greşit făcând acest lucru pentru că s-au lăsat intimidaţi de cei care învinuiesc creştinismul ortodox de toate defectele popoarelor ortodoxe. Este suficientă credinţa puternică şi cunoaşterea Sfintelor Scripturi pentru ca această atitudine - în cele din urmă faţă de propria persoană - să se nasca în fiecare individ. Protestanţii secolului XVI şi imediat după aveau doctrina "sola scripta" ceea ce i-a făcut să cunoască Scripturile, noi ortodocşii avem însă apartenenţa la Biserică şi atunci ne cam culcăm pe o ureche, nu numai în privinţa cunoaşterii, dar - şi ce-i mai grav - chiar şi în privinţa credinţei.
marți, 27 decembrie 2011
sâmbătă, 24 decembrie 2011
Comunismul - sinucidere altruista (XIII)
Reproducţie şi sinucidere
Comuniştii care au făcut revoluţia nu se aşteaptă ca în mod fizic să mai poată să-şi vadă visul cu ochii: societatea comunistă deplină. Faptul că prima generaţie de comunişti are menirea de a face revoluţia socialistă şi să îndrume procesul de accelerare a dezvoltării societăţii până la punctul în care societatea comunistă se impune ca un dat obiectiv şi necesar, legic, face ca această generaţie să pară a fi într-un rol de Moise. Din motive strict biologice, deoarece recuperarea subdezvoltării este un proces ce se desfăşoară într-un timp proporţional cu mărimea distanţei de recuperat, primii comunişti nu pot spera să ajungă să trăiască în societatea făgăduinţei. Situaţia este de aşa natură încât să provoace probleme de ordin practic.
Din punct de vedere ideologic, se arată în mod explicit că nici nu poate fi vorba de comunism până când toţi oamenii nu vor avea o conştiinţă nouă. Atunci, precum Moise a adus poporului său cuvântul lui Dumnezeu în forma celor Zece Legi, şi partidul comunist trebuie să impună oamenilor noile precepte morale descrise ca fiind superioare celor vechi. A fost scris că Moise nu putea nici să moară, nici să-şi conducă poporul spre pământul făgăduit înainte de a lăsat evreilor cele Zece Legi, iar Lenin a scris şi el că partidul comunist nu putea construiască drumul către societatea comunistă fără să-i înveţe pe oameni noile „legi” şi nu putea să dispară odată cu atingerea societăţii făgăduite fără ca absolut toţi oamenii să-şi însuşească în mod deplin noile valori sociale, atingând astfel cel mai înalt nivel de constiintă.
[reproducţia cadrelor interne]
Dacă de la revoluţia socialistă până la societatea comunistă deplină este nevoie de „n” generaţii de comunişti de profesie, după definiţia leninistă, atunci timp de „n-1” generaţii, partidul este în rolul de Moise de două ori în acelaşi timp. O dată ca organizaţie care ştie că atingerea scopului propus înseamnă şi propria sa dispariţie şi a doua oară ca generaţii ce nu îşi pot vedea ţelul atins. În consecinţă, două lucruri se îmbină perfect în preocupările partidului: mai întâi asigurarea că va exista întotdeauna o generaţie de schimb pentru partid şi formarea conştiinţelor noi. Deoarece comuniştii sunt tocmai deţinători de astfel de conştiinţe noi, asigurarea unei generaţii de schimb şi formarea conştiinţelor noi este de presupus a fi un singur proces în care mecanismele de socializare instituţionalizată au un rol primordial. De altfel, pentru un partid marxist-leninist reproducţia socială nu poate fi altceva decât un proces instituţionalizat şi perfect controlat, pentru că tot ceea ce se întâmplă se întâmplă în mod conştient, premeditat. Aceasta înseamnă eliminarea posibilităţii de a exista agenţi de socializare rivali, iar din punct de vedere cultural s-ar construi societatea perfect omogenă. Crearea şi impunerea unui arbitrariu cultural nu doar ca dominant, ci şi ca singurul posibil şi socializarea totală şi perfectă sunt două feţe ale scopului unic al politicii cultural-educative a partidului comunist. Cultura socialistă, cultură a întregii societăţi şi omul nou sunt două concepte atât de intim legate încât relaţia dintre ele este de natura celei din fabula cu oul şi găina. Dar pentru realizarea scopului, partidul comunist se va folosi din plin de faptul că deţine puterea politică de unul singur şi fără rival. Are posibilitatea de a instituţionaliza în mod formal orice pentru a putea controla mai bine. Excesiva instituţionalizare formală şi politică în acelaşi timp are sarcina de a face eficientă munca politico-educativă, reducând la minimum puterea de influenţă a unor agenţi de socializare rivali. Partidul comunist, însă, scapă din vedere faptul că principalul agent de socializare rival instituţiilor pe care le creează este chiar el, partidul.
Pentru a vedea cum acţionează cultura socialistă, ca set de valori, norme şi simboluri ce formează un arbitrariu cultural dominant impus, asupra procesului de reproducţie socială, rămâne de văzut dacă această acţiune are un specific propriu care derivă din modul de funcţionare internă a ideologiei marxist-leniniste. Încercând să propună ca model de socializare un om de tip nou, omul total, rămâne de văzut ce reuşeşte în mod concret să realizeze politica culturală a partidului comunist. Pentru că societatea socialistă nu este atât de omogenă pe cât ar trebui să fie după concepţia partidului comunist, este de aşteptat să regăsim ca rezultat al procesului de socializare mai multe tipuri de „homocuşi”, categorii de indivizi care, din punct de vedere al habitusului însuşit, au caracteristici diferite.
Ca stare interiorizată sub formă de dispoziţii permanente şi înscrise durabil, habitusul este un „produs al interiorizării principiilor unui abitrariu cultural capabil de a se perpetua după încetarea acţiunii pedagogice şi prin aceasta să perpetueze în practici principiile arbitrariului interiorizat” (61). Habitusul este un efect al unei munci pedagogice, adică al unei acţiuni de inculcare a unor scheme de percepţie, gândire, apreciere şi acţiune. Un arbitrariu cultural se reproduce tocmai prin acţiuni de acest fel şi în consecinţă munca pedagogică „contribuie la producţia şi la reproducţia integrării intelectuale şi a integrării morale a grupului sau a clasei în numele cărora se exercită” (62), şi al căror arbitrariu cultural îl reproduce. Problema care apare în cazul comunismului este că arbitrariul cultural al clasei dominante, partidul comunist, şi deci arbitrariul cultural pe care partidul vrea să-l impună ca dominant în mod absolut drept cultură a întregii societăţi nu este propriul său arbitrariu cultural în mod real. Reproducţia socială are astfel o componentă distinctă şi specială, anume reproducţia internă a partidului comunist ca clasă socială dominantă şi clasă politică în acelaşi timp.
„Productivitatea specifică a muncii pedagogice, respectiv gradul în care ea reuşeşte să inculce destinatarilor legitimi arbitrariul cultural pe care are mandatul să-l reproducă, se măsoară prin gradul în care habitusul pe care îl produce este durabil, respectiv capabil să genereze cât mai durabil practicile conforme principiilor arbitrariului inculcat” (63). Problema care se pune în cazul de faţă este faptul că între munca pedagogică primară care produce un habitus primar specific clasei dominante comuniste şi munca pedagogică secundară menită să inculce arbitrariul cultural ce se doreşte dominant există o ruptură atât de adâncă încât munca pedagogică secundară are o productivitate foarte apropiată de valoarea nulă. După cum arată P. Bourdieu şi J.C. Passeron, „gradul de productivitate specifică al oricărei munci pedagogice alta decât munca pedagogică primară este în funcţie de distanţa care separă habitusul pe care tinde să-l inculce (respectiv arbitrariul cultural impus) de habitusul care a fost inculcat de munca pedagogică anterioară şi, la sfârşitul regresiunii, de către munca pedagogică primară (respectiv arbitrariul cultural originar)” (64). Dar partidul comunist se dezice de propria morală şi în consecinţă membrii generaţiei sale tinere, ca destinatari legitimi ai unei acţiuni pedagogice menite să le inculce arbitrariul cultural ce se doreşte a fi dominant, nu pot recunoaşte autoritatea pedagogică nici a instituţiilor şi nici a persoanelor mandatate să susţină o astfel de acţiune pentru că aceasta nu reproduce amoralitatea şi imoralitatea proprie clasei care le deleagă autoritatea şi din care ei fac parte. Aceştia au privilegii pe care le exercită împotriva autorităţii pedagogice, pentru că începând cu familia lor ca agent primar de socializare le-a fost inculcată amoralitatea şi imoralitatea proprie clasei din care fac parte. Ei sunt generaţia de schimb, cei care învaţă să nu respecte nici o autoritate deoarece privilegiile clasei din care fac parte sunt mai mari decât autoritatea delegată de către această clasă oricărei instituţii. Ei sunt primii care ocolesc un proces de socializare normal, faţă de restul societăţii nefiind altceva decât o categorie deviantă.
Totodată, membrii generaţiei tinere a elitei politice comuniste nu vor învăţa să conducă şi să deţină puterea în mod politic. Aşa cum partidul comunist renunţă la un rol politic în schimbul păstrării privilegiilor, ceea ce li se va transmite şi ceea ce îşi vor însuşi aceşti oameni de schimb ai vechii generaţii de comunişti este un comportament îndreptat spre păstrarea privilegiilor. Activitatea politică normală, ca joc politic, nu va putea face parte din conduita lor deoarece vor fi constrânsi de două ori să o cenzureze: o dată din aceleaşi motive descrise mai înainte şi a doua oară pentru că jocul politic nu constituie pentru ei un model de comportament. Nu numai că un asemenea comportament nu a fost transmis generaţiei de schimb pentru că înşişi „părinţii” au renunţat la el, dar de multe ori, în condiţiile în care jocul politic se petrece după principiul „cine nu este cu noi este împotriva noastră”, o activitate politică firească pentru o clasă politică poate fi în contradicţie cu principiul păstrării privilegiilor. Se întâmplă astfel ca după un oarecare număr de ani să se ajungă la situaţia practică în care clasa politică şi dominantă să fie o clasă socială deviantă şi lipsită total de valori politice. Astfel, în comunism, încercând să impună întregii societăţi o cultură prin definiţie politică, clasa politică şi dominantă renunţă ea însăşi la o cultură politică de orice fel. De aceea nici astăzi, la aproape şase ani de la căderea regimurilor comuniste comportamentul foştilor comunişti nu este unul politic, ci un comportament de păstrare a privilegiilor dobândite înainte.
Iată cum, datorită faptului că munca pedagogică secundară, de regulă instituţiona- lizată formal, nu poate avea în cazul partidului comunist decât o productivitate apropiată de valoarea zero, odată cu schimbarea generaţiilor, marxism-leninismul îşi pierde calitatea de a mai fi motorul acţiunilor partidului comunist. Partidul însuşi nu mai crede în marxism- leninism, ideologie care astfel nu mai are nici o bază de fond. Marxism-leninismul devine în scurt timp o vorbă goală iar evoluţia societăţii se rezumă la eforturile depuse de partid pentru păstrarea privilegiilor dobândite. Arbitrariul cultural pe care îl produce ideologia marxist-leninistă dovedeşte a nu avea destinatari legitimi tocmai în rândul clasei a cărei ideologie este: partidul comunist. Nu există altă concluzie decât că marxism-leninismul devine ilegitim fată de el însusi.
[recrutarea noilor cadre]
Am arătat că partidul comunist nu-şi poate asigura o continuitate legitimă prin reproducţie internă. Dar partidul comunist nu-şi poate asigura „schimbul de mâine” din rândul maselor? Cu alte cuvinte, poate partidul comunist să asigure unei societăţi existenţa unei clase politice? Chiar de la o privire sumară se poate înţelege că nu. Între o clasă politică şi o clasă socială dominantă deşi nu se poate pune în mod normal semnul egal există o legătură de filiaţie. Numai dintre cei care şi-au însuşit habitusul dominant al arbitrajului cultural al clasei dominante se pot alege cine este elită politică, cine este elită economică etc. Din moment ce partidul comunist ca clasă dominantă renunţă la rolul său politic, el nu putea lăsa să apară o clasă politică, alta decât el, fără a renunţa de bună voie la privilegiile sale. În plus, partidul şi-ar fi contrazis menirea sa şi anume cedarea puterii prin disiparea ei în mase şi nicidecum transferarea puterii altui grup. Partidul poate în schimb să îşi recruteze noi membri după criterii amorale atâta timp cât mai există un acces cât de mic la privilegii, adică atâta timp cât nu este saturată piaţa cererii de privilegii.
Partidul comunist nu poate să inducă propriilor membri habitusul propriului arbitrariu cultural afirmat. Încă o dată, deci, el nu mai poate constitui clasa politică a unei societăţi. În schimb, partidul depune eforturi considerabile în scopul de a inculca principiile propriului arbitrariu cultural celorlalţi, adică maselor de oameni ai muncii. Unul din rolurile partidului este de a crea conştiinţe înaintate iar tot ce întreprinde partidul se face sub imperativul unor necesităţi istorice. De aceea formarea conştiinţelor înaintate trebuie să fie un lucru serios şi bine făcut. De aceea partidul comunist elaborează o politică culturală bine pusă la punct şi care nu este altceva decât o acţiune pedagogică instituţionalizată menită să inculce un habitus corespunzător arbitrariului cultural dominant - conştiinţa socialistă. Motivul ideologic care stă la baza politicii culturale a partidului comunist este prea bine ştiut. Dar există şi un motiv de ordin practic. Pe lângă faptul că o acţiune pedagogică instituţionalizată este mult mai uşor de controlat în vederea blocării mesajelor unor eventuali agenţi de socializare rivali, „munca pedagogică prin care se realizează acţiunea pedagogică dominantă are întotdeauna o funcţie de menţinere a ordinii, respectiv de reproducţie a structurii raporturilor de forţe între grupuri sau clase, întrucât ea tinde fie prin inculcare, fie prin excludere să impună membrilor grupurilor sau claselor dominate recunoaşterea legitimităţii culturii dominante şi să-i facă să interiorizeze [...] disciplinele şi cenzurile care nu servesc niciodată atât de bine interesele materiale sau simbolice ale grupurilor sau claselor dominante ca atunci când iau forma auto-disciplinei şi a auto-cenzurii” (65). Prin urmare, această funcţie normală a muncii pedagogice dominante este întărită de două ori: mai întâi prin instituţionalizare şi apoi prin chiar mesajul transmis prin acţiunea pedagogică dominantă. Orice om obişnuit, cetăţean al unei ţări cu regim politic comunist, este învăţat să nu-şi dorească pentru sine autoritate şi putere, sau altfel spus, succes personal. Orice fomă de succes individual nu este cu adevărat individual. Întotdeauna trebuie să mulţumeşti partidului pentru „condiţiile create”. Succesul, în definiţie marxistă, este rezultatul unui efort social, în acest fel, oricine îşi atribuie un succes ca fiind personal, îşi atribuie şi însuşeşte roadele muncii altora. De exemplu, un scriitor nu ar fi ceea ce este dacă altcineva nu a muncit pentru ca el să poată avea hârtie şi creion ori surse de inspiraţie. Aşadar, succesul său nu este personal, ci el nu are decât o contribuţie ultimă la acest succes, în schimb însuşirea şi atribuirea roadelor muncii altora îl face să devină exploatator, adică un individ fără o constiintă socialistă, înaintată.
Se înţelege acum de ce partidul trebuie să controleze atât de strâns procesul de socializare. Măsura în care inculcarea principiilor de viaţă marxist-leniniste este o acţiune reuşită este direct proporţională cu gradul de siguranţă al deţinerii privilegiilor de către partid. Oamenii obişnuiţi să creadă că succesul lor este rezultatul unui efort social în care partidul ca îndrumător şi coordonator al întregii vieţi sociale are o contributie de seamă nu sunt periculoşi pentru că ei nu vor atenta niciodată la privilegiile partidului, considerând că nu li se cuvin. Prin politica sa culturală şi educativă, partidul trebuie să creeze doar asemenea oameni pentru a-şi păstra liniştit privilegiile. În mod obligatoriu partidul comunist va cultiva modestia, încercând să o impună ca normă de viaţă, pentru că modestia se opune unor aspiraţii personale înalte. Efecte ale controlului simbolic, auto-cenzura şi auto-disciplina sunt de dorit pentru că excesiva folosire a unui control coercitiv poate avea ca rezultat subminarea autorităţii şi a legitimităţii partidului comunist.
V. Gozman si A. Etkind descriu modul în care funcţionează cultul modestiei: „Se pare că modestie se cheamă comportamentul care-l convinge pe şef că subalternul nu vrea să-i ocupe locul. Nu se preface doar, ci, în mod sincer nu vrea: se consideră nedemn pentru asta. Omului îi este greu să se prefacă, cu atât mai mult cu cât şeful nu e mai prost decât subalternul - el însuşi a fost cândva în locul acestuia şi are informaţii bogate despre comportamentul lui. De aceea, în condiţii aproape egale, capătă întâietate cel care - realmente sau cel puţin la nivel conştient - nu doreşte avansări. Mulţi au, desigur, cunoscuţi care au făcut o carieră fantastică refuzând cu încăpăţânare orice post oferit; era nevoie de insistenţe, zvonurile despre refuzurile lor era statornic răspândit (de către ei înşişi, fireşte); iar într-un târziu, în fine, acceptau. Se pare că acest scenariu plăcea atât de mult conducerii, care vedea în astfel de oameni concurenţi nepericuloşi, încât foarte curând se repeta deja la un nivel mai înalt, astfel că oamenii modeşti, apropiindu-se de fosta conducere, ajungeau să refuze scaune tot mai sus-puse” (66).
Lucrurile nu sunt întotdeauna întocmai, dar citatul de mai sus poate crea o imagine despre felul în care puterea politică nu se poate reproduce în societăţile comuniste. În urma procesului de inculcare a valorilor noii societăţi şi de socializare în cultul modestiei apar trei categorii psihosociale de bază. Voi distinge mai întâi două, şi anume o categorie a oamenilor normali care include acei indivizi în cazul cărora procesul de socializare controlat de către partid este reuşit în sensul că s-a reuşit inculcarea habitusului dorit, şi devianţii, o categorie definită negativ faţă de prima. La rândul ei, categoria deviantă se împarte în două sub-categorii total distincte: o categorie care conţine marea majoritate a celor care compun clasa politică amorală - sortită a fi deviantă faţă de propriile principii, aşa după cum am arătat - şi pe cei al căror model este tocmai partidul comunist real, iar ultima categorie fiind formată din indivizi socializaţi în subculturi delicvente.
În cazul accederii către vârful piramidei sociale este de la sine înţeles că ultima categorie - delicventă - nu intră în discuţie. Rămân deci celelalte două. Prima categorie, cea a „normalilor” nu va putea să îşi asume roluri politice şi de conducere deoarece nu se va considera legitimată să le deţină. Este categoria celor care avansează tocmai datorită refuzului avansării, însă lucrurile nu stau chiar în modul în care au fost prezentate în citatul de mai înainte. „Normalii” nu pot avansa constant, iar orice avansare a lor are o natură accidentală pentru că habitusul care le-a fost inculcat nu conţine dispoziţii permanente înscrise durabil care să-i facă capabili de a-şi îndeplini cu succes rolul de conducători. În plus, ei sunt morali şi în consecinţă nu respectă criteriile de selecţie în elita politică a societăţii comuniste. Aceştia sunt de obicei oamenii care avansează lateral, adică sunt daţi la o parte, căci deşi nu sunt un pericol pentru partid, de multe ori sunt o piedică prin moralitatea lor.
[“normalitatea” asigură privilegiile]
Pentru că aceşti indivizi „normali” nu-şi recunosc ca legitim dreptul de a avea succes personal, condiţionaţi fiind de interiorizarea cultului modestiei, ei nu vor sancţiona pozitiv pe cineva care îşi atribuie merite personale ori pe acei care lasă să se întrevadă că sunt dornici de a avea succes. Din acest punct de vedere, partidul comunist poate sta încă o dată liniştit: aceştia sunt oameni cărora le repugnă politica, înţeleasă ca joc politic, conflict de interese. Însăşi existenţa categoriei celor socializaţi în spiritul noii culturi socialiste legitimează partidul comunist să renunţe la orice fel de practică democratică şi treptat la orice fel de activitate specifică unei elite politice şi să se transforme într-o birocraţie a cărei funcţionare are drept scop păstrarea intactă a privilegiilor. Faptul că acţiunea de inculcare a habitusului ce se doreşte a fi dominant începe de timpuriu, de la vârste foarte fragede şi întregul proces de socializare este excesiv controlat şi instituţionalizat prin înregimentarea chiar şi a copiilor de vârste preşcolare în organizaţii politice are drept rezultat o imensă majoritate de indivizi ce pot fi înscrişi în categoria „normalilor” şi în acelaşi timp provoacă riscul ca aceşti oameni să suporte o suprasocializare. Tocmai prin această suprasocializare elita politică, partidul comunist, îşi autocreează condiţiile de a deveni o castă închisă, închizându-şi căile de comunicare cu restul societătii şi construindu-si o realitate proprie, deoarece partidul însuşi nu suportă acelaşi proces de socializare. Reuşita strategiilor de socializare impuse de partid se întoarce împotriva lui, pentru că cu cât gradul de reuşită este mai mare cu atât şansele de reproducere a elitei politice a societăţii sunt mai reduse. Din momentul în care generaţiile îndoctrinate ajung să deţină poziţii cheie în societate, viaţa socială firească, normală, se curmă deoarece acestora le lipseşte voinţa de a face. Cultul modestiei obligă la învăţarea unui comportament de expectativă în sensul aşteptării alocării de resurse precum şi de alocare de statusuri şi roluri prin mandatarea autorităţii de la un nivel mai înalt. Aceasta pentru că oamenii sunt învăţaţi să nu dobândească autoritate şi implicit accesul la resurse pe măsură, ci să li se ofere toate acestea în schimbul si pe măsura însusirii habitusului dominant. Inhibarea manifestării individualităţii si suprasocializarea sunt atribute ale sinuciderii altruiste, dar ceea ce mortifică o societate socialistă este faptul că apare tendinţa ca nimeni să nu-şi mai asume în mod real roluri de conducere, nici măcar temporar, după modelul „vânez în cursul dimineţii, pescuiesc dupăamiază, mă ocup cu creşterea vitelor seara şi după cină mă consacru criticii după pofta inimii mele”.
Cele de mai sus reprezintă tendinţa majoră a societăţii socialiste deoarece chiar partidul comunist depune toate eforturile în a impune în mod durabil întregii societăţi un arbitrariu cultural pe care, prin natura lucrurilor, şi-l respinge sieşi. Există însă, probabil tocmai de aceea, o portiţă de scăpare. Există, după cum am spus, o categorie deviantă în care sunt incluşi cei care compun partidul şi cei al căror model de socializare este partidul comunist real. Aceştia din urmă sunt oameni care datorită hazardului sau a oricărei alte cauze obiective faţă de ei au reuşit să cunoască şi să sesizeze diferenţa dintre arbitrariul cultural dominant impus întregii societăţi şi arbitrariul cultural ascuns, propriu elitei politice comuniste. Pentru că în acest caz apare ca evidentă asocierea dintre privilegiile clasei dominante şi habitusul său propriu, aceşti indivizi vor căuta să descifreze principiile arbitrajului cultural ascuns şi să şi le însuşească cât mai deplin. Ca rezultat, primul lucru pe care îl vor face aceşti oameni este că vor deveni amorali, constituind populaţia din rândul căreia partidul comunist îşi va recruta noii membri profesionişti. Ei sunt indivizii care fac carieră răspândind în mod intenţionat zvonuri despre „modestia” lor şi afişând pe faţă o falsă modestie. Ei sunt o posibilă cale de comunicare între elita comunistă şi mase, dar în acelaşi timp sunt şi un factor de anomie în societate. Reuşita şi succesul unor astfel de indivizi fac din ce în ce mai vizibilă diferenţa dintre ceea ce se spune că este şi ceea ce este cu adevărat şi creează condiţiile ca din ce în ce mai mulţi indivizi să le urmeze exemplul.
Totuşi, modul în care astfel de oameni sunt recrutaţi în elită nu este de natură să stopeze tendinţele sinucigaşe, ci doar să le schimbe caracterul. Deşi partidul renunţă la rolul său de lider pentru a deveni administratorul propriilor privilegii, cu atât mai mult conduita partidului ca clasă este îndreptată în direcţia protejării acestor privilegii faţă de oricine ar apărea la un moment dat ca rival. De aceea, acceptarea în rândurile sale a noi membri ce pot fi înscrişi tipologic categoriei deviante nu se face în urma unui comportament activ al acestora, ci dimpotrivă, ei sunt încurajaţi să aştepte ca partidul să aibă nevoie de ei. Drept urmare, sunt obligaţi să mimeze modestia şi să adopte la rândul lor un comportament expectativ. Tot ceea ce li se cere este să fie în stare să speculeze oportunităţile ce li se oferă, dar prin aceasta ei vor sfârşi prin a întări amoralitatea clasei dominante fără, însă, să-i refacă rolul de lider fie şi numai pentru că habitusul propriu partidului şi interiorizat de către pretendenţii la privilegii nu mai conţine dispoziţii şi deprinderi pentru conducere deoarece principiile arbitrariului cultural ascuns nu mai conţin aşa ceva.
Ceea ce mai poate face această categorie deviantă este ca printr-o serie de reuşite personale să creeze un model de socializare considerat dezirabil de către un număr tot mai mare de indivizi. Faptul că această categorie deviantă include în ea membri care reuşesc să aibă acces la privilegii deşi iniţial nu le deţineau face vizibilă nu numai diferenţa dintre arbitrariul cultural afirmat şi cel ascuns, dar poate crea un pattern cultural ce se manifestă ca o contra cultură. Se creează astfel o stare de conflict latent între categoria celor socializaţi normal şi categoria deviantă deoarece primii nu au cum să recunoască legitimitatea ascensiunii celorlalţi şi a autorităţii pe care o dobândesc. Totodată, creşterea numărului celor care aderă la amoralitate conduce în mod inevitabil la o saturare a pieţii cererii de privilegii şi drept urmare apare din ce în ce mai pregnant un decalaj între aspiraţii şi realizări, adică ia naştere modalitatea clasică de producere a frustrării. Decalajul dintre aspiraţii şi realizări este atributul sinuciderii anomice însă tendinţa sinucigaşă, anume conduita expectativă rămâne în continuare de natură altruistă prin originea ei.
Acest din urmă caz este cel mai frecvent întâlnit deoarece el presupune faptul că partidul comunist nu este supus aceluiaşi proces de socializare la care este supus restul societăţii, reuşind astfel să devină agentul de socializare rival propriilor instituţii de educaţie. Prin faptul că situaţia este de aşa natură încât să introducă în viaţa socială tensiuni verticale, respectiv între realizări şi aspiraţii, şi tensiuni orizontale, anume între două categorii de populaţie, am creionat deja imaginea revoluţiilor din Estul Europei din anul 1989. Dacă adăugăm faptul că ţările comuniste est-europene au suportat un bombardament informaţional din partea democraţiilor occidentale peste puterea de control a instituţiilor create de partidele comuniste, fapt de natură să creeze şi un decalaj între mărimea aspiraţiilor induse prin această agresiune informaţională şi gradul de aşteptare ca aceste aspiraţii să devină posibil de atins, imaginea revoluţiilor est-europene apare aproape completă, ceea ce mai rămâne putându-se subsuma unor situaţii cu specific local.
[succesul anomiei]
Am insistat în primul capitol asupra idelogiei comuniste, marxism-leninismul oficial adică cel care se pretează la a fi pus în practică, şi am încercat să arăt felul său intern de funcţionare, autojustificativ şi autolegitimator, pentru a putea afirma în finalul acestui capitol că în urma consecinţelor pe care le are tocmai acest mod de funcţionare, idelogia comunistă tinde să rămână la un moment dat singurul motor al unei activităţi sociale cu sens. Suprimarea bruscă a hegemoniei acestei ideologii de tip totalitar dar cu caracteristici atât de proprii poate provoca o stagnare bruscă a activităţii sociale. Scăderea bruscă a producţiei economice şi dispariţia aproape totală a producţiei culturale imediat după revoluţiile anului 1989 pot servi drept argument în acest sens. Pentru că ideologia marxist- leninistă se legitimează nu numai prin ea însăşi ci şi prin rezultatele concrete care trebuie să apară în urma asimilării ei de către întreaga societate, ideologia comunistă ca revoltă împotriva spontaneităţii obligă la acţiune pe cei care se revendică de la ea, cu atât mai mult cu cât aceştia nu îşi pot legitima poziţia şi privilegiile, deci implicit să şi le protejeze, în afara acestei surse de revendicare. Consider că în afara înţelegerii acestui mod de funcţionare internă a idelogiei nu se poate desprinde caracterul altruist al sinuciderii comuniste drept caracter principal, ci numai caracterul său secundar anomic. S-ar fi putut spune astfel, la fel ca Mattei Dogan, că „mesajul potrivit căruia clasei muncitoare trebuie să i se garanteze demnitatea şi egalitatea s-a întors tocmai împotriva elitei care l-a generat şi aceasta pentru că fusese inculcat cu success” (67), dar caracterul altruist al sinuciderii ar apărea ca secundar. Comportamentul categoriei deviante se pretează oricând la adoptarea unei poziţii justificative şi anume că aspiraţia către privilegii este urmarea însuşirii depline a principiului egalităţii. Problema este, însă, că sensul legitim de aplicare a principiului egalităţii în comunism este îndreptat în jos şi nicidecum nu este ascendent, în timp ce prin procesul de inculcare a habitusului dominant poziţia şi privilegiile partidului devin în mod obiectiv necunoscute celor care îşi însuşesc acest habitus. Aşadar, aceştia din urmă nu pot avea pretenţii la garantarea demnităţii şi egalităţii deoarece acestea le sunt garantate într-un mod subiectiv.
Dar factorul anomic existent într-o societate socialistă sfârşeşte prin a avea un rezultat benefic. Prin faptul că el introduce tensiuni între aspiraţiile subiective şi aşteptările obiective, între aspiraţiile subiective şi realizările concrete şi între autoritate şi acceptarea autorităţii ca legitimă creează condiţiile necesare unei masive revolte împotriva regimului comunist. Chiar dacă nu revolta manifestă este soluţia în sine a depăşirii tendinţelor sinucigaşe, ea creează posibilitatea refacerii clasei dominante ca elită manifestă ce are un comportament normal, firesc pentru poziţia ei.
Comuniştii care au făcut revoluţia nu se aşteaptă ca în mod fizic să mai poată să-şi vadă visul cu ochii: societatea comunistă deplină. Faptul că prima generaţie de comunişti are menirea de a face revoluţia socialistă şi să îndrume procesul de accelerare a dezvoltării societăţii până la punctul în care societatea comunistă se impune ca un dat obiectiv şi necesar, legic, face ca această generaţie să pară a fi într-un rol de Moise. Din motive strict biologice, deoarece recuperarea subdezvoltării este un proces ce se desfăşoară într-un timp proporţional cu mărimea distanţei de recuperat, primii comunişti nu pot spera să ajungă să trăiască în societatea făgăduinţei. Situaţia este de aşa natură încât să provoace probleme de ordin practic.
Din punct de vedere ideologic, se arată în mod explicit că nici nu poate fi vorba de comunism până când toţi oamenii nu vor avea o conştiinţă nouă. Atunci, precum Moise a adus poporului său cuvântul lui Dumnezeu în forma celor Zece Legi, şi partidul comunist trebuie să impună oamenilor noile precepte morale descrise ca fiind superioare celor vechi. A fost scris că Moise nu putea nici să moară, nici să-şi conducă poporul spre pământul făgăduit înainte de a lăsat evreilor cele Zece Legi, iar Lenin a scris şi el că partidul comunist nu putea construiască drumul către societatea comunistă fără să-i înveţe pe oameni noile „legi” şi nu putea să dispară odată cu atingerea societăţii făgăduite fără ca absolut toţi oamenii să-şi însuşească în mod deplin noile valori sociale, atingând astfel cel mai înalt nivel de constiintă.
[reproducţia cadrelor interne]
Dacă de la revoluţia socialistă până la societatea comunistă deplină este nevoie de „n” generaţii de comunişti de profesie, după definiţia leninistă, atunci timp de „n-1” generaţii, partidul este în rolul de Moise de două ori în acelaşi timp. O dată ca organizaţie care ştie că atingerea scopului propus înseamnă şi propria sa dispariţie şi a doua oară ca generaţii ce nu îşi pot vedea ţelul atins. În consecinţă, două lucruri se îmbină perfect în preocupările partidului: mai întâi asigurarea că va exista întotdeauna o generaţie de schimb pentru partid şi formarea conştiinţelor noi. Deoarece comuniştii sunt tocmai deţinători de astfel de conştiinţe noi, asigurarea unei generaţii de schimb şi formarea conştiinţelor noi este de presupus a fi un singur proces în care mecanismele de socializare instituţionalizată au un rol primordial. De altfel, pentru un partid marxist-leninist reproducţia socială nu poate fi altceva decât un proces instituţionalizat şi perfect controlat, pentru că tot ceea ce se întâmplă se întâmplă în mod conştient, premeditat. Aceasta înseamnă eliminarea posibilităţii de a exista agenţi de socializare rivali, iar din punct de vedere cultural s-ar construi societatea perfect omogenă. Crearea şi impunerea unui arbitrariu cultural nu doar ca dominant, ci şi ca singurul posibil şi socializarea totală şi perfectă sunt două feţe ale scopului unic al politicii cultural-educative a partidului comunist. Cultura socialistă, cultură a întregii societăţi şi omul nou sunt două concepte atât de intim legate încât relaţia dintre ele este de natura celei din fabula cu oul şi găina. Dar pentru realizarea scopului, partidul comunist se va folosi din plin de faptul că deţine puterea politică de unul singur şi fără rival. Are posibilitatea de a instituţionaliza în mod formal orice pentru a putea controla mai bine. Excesiva instituţionalizare formală şi politică în acelaşi timp are sarcina de a face eficientă munca politico-educativă, reducând la minimum puterea de influenţă a unor agenţi de socializare rivali. Partidul comunist, însă, scapă din vedere faptul că principalul agent de socializare rival instituţiilor pe care le creează este chiar el, partidul.
Pentru a vedea cum acţionează cultura socialistă, ca set de valori, norme şi simboluri ce formează un arbitrariu cultural dominant impus, asupra procesului de reproducţie socială, rămâne de văzut dacă această acţiune are un specific propriu care derivă din modul de funcţionare internă a ideologiei marxist-leniniste. Încercând să propună ca model de socializare un om de tip nou, omul total, rămâne de văzut ce reuşeşte în mod concret să realizeze politica culturală a partidului comunist. Pentru că societatea socialistă nu este atât de omogenă pe cât ar trebui să fie după concepţia partidului comunist, este de aşteptat să regăsim ca rezultat al procesului de socializare mai multe tipuri de „homocuşi”, categorii de indivizi care, din punct de vedere al habitusului însuşit, au caracteristici diferite.
Ca stare interiorizată sub formă de dispoziţii permanente şi înscrise durabil, habitusul este un „produs al interiorizării principiilor unui abitrariu cultural capabil de a se perpetua după încetarea acţiunii pedagogice şi prin aceasta să perpetueze în practici principiile arbitrariului interiorizat” (61). Habitusul este un efect al unei munci pedagogice, adică al unei acţiuni de inculcare a unor scheme de percepţie, gândire, apreciere şi acţiune. Un arbitrariu cultural se reproduce tocmai prin acţiuni de acest fel şi în consecinţă munca pedagogică „contribuie la producţia şi la reproducţia integrării intelectuale şi a integrării morale a grupului sau a clasei în numele cărora se exercită” (62), şi al căror arbitrariu cultural îl reproduce. Problema care apare în cazul comunismului este că arbitrariul cultural al clasei dominante, partidul comunist, şi deci arbitrariul cultural pe care partidul vrea să-l impună ca dominant în mod absolut drept cultură a întregii societăţi nu este propriul său arbitrariu cultural în mod real. Reproducţia socială are astfel o componentă distinctă şi specială, anume reproducţia internă a partidului comunist ca clasă socială dominantă şi clasă politică în acelaşi timp.
„Productivitatea specifică a muncii pedagogice, respectiv gradul în care ea reuşeşte să inculce destinatarilor legitimi arbitrariul cultural pe care are mandatul să-l reproducă, se măsoară prin gradul în care habitusul pe care îl produce este durabil, respectiv capabil să genereze cât mai durabil practicile conforme principiilor arbitrariului inculcat” (63). Problema care se pune în cazul de faţă este faptul că între munca pedagogică primară care produce un habitus primar specific clasei dominante comuniste şi munca pedagogică secundară menită să inculce arbitrariul cultural ce se doreşte dominant există o ruptură atât de adâncă încât munca pedagogică secundară are o productivitate foarte apropiată de valoarea nulă. După cum arată P. Bourdieu şi J.C. Passeron, „gradul de productivitate specifică al oricărei munci pedagogice alta decât munca pedagogică primară este în funcţie de distanţa care separă habitusul pe care tinde să-l inculce (respectiv arbitrariul cultural impus) de habitusul care a fost inculcat de munca pedagogică anterioară şi, la sfârşitul regresiunii, de către munca pedagogică primară (respectiv arbitrariul cultural originar)” (64). Dar partidul comunist se dezice de propria morală şi în consecinţă membrii generaţiei sale tinere, ca destinatari legitimi ai unei acţiuni pedagogice menite să le inculce arbitrariul cultural ce se doreşte a fi dominant, nu pot recunoaşte autoritatea pedagogică nici a instituţiilor şi nici a persoanelor mandatate să susţină o astfel de acţiune pentru că aceasta nu reproduce amoralitatea şi imoralitatea proprie clasei care le deleagă autoritatea şi din care ei fac parte. Aceştia au privilegii pe care le exercită împotriva autorităţii pedagogice, pentru că începând cu familia lor ca agent primar de socializare le-a fost inculcată amoralitatea şi imoralitatea proprie clasei din care fac parte. Ei sunt generaţia de schimb, cei care învaţă să nu respecte nici o autoritate deoarece privilegiile clasei din care fac parte sunt mai mari decât autoritatea delegată de către această clasă oricărei instituţii. Ei sunt primii care ocolesc un proces de socializare normal, faţă de restul societăţii nefiind altceva decât o categorie deviantă.
Totodată, membrii generaţiei tinere a elitei politice comuniste nu vor învăţa să conducă şi să deţină puterea în mod politic. Aşa cum partidul comunist renunţă la un rol politic în schimbul păstrării privilegiilor, ceea ce li se va transmite şi ceea ce îşi vor însuşi aceşti oameni de schimb ai vechii generaţii de comunişti este un comportament îndreptat spre păstrarea privilegiilor. Activitatea politică normală, ca joc politic, nu va putea face parte din conduita lor deoarece vor fi constrânsi de două ori să o cenzureze: o dată din aceleaşi motive descrise mai înainte şi a doua oară pentru că jocul politic nu constituie pentru ei un model de comportament. Nu numai că un asemenea comportament nu a fost transmis generaţiei de schimb pentru că înşişi „părinţii” au renunţat la el, dar de multe ori, în condiţiile în care jocul politic se petrece după principiul „cine nu este cu noi este împotriva noastră”, o activitate politică firească pentru o clasă politică poate fi în contradicţie cu principiul păstrării privilegiilor. Se întâmplă astfel ca după un oarecare număr de ani să se ajungă la situaţia practică în care clasa politică şi dominantă să fie o clasă socială deviantă şi lipsită total de valori politice. Astfel, în comunism, încercând să impună întregii societăţi o cultură prin definiţie politică, clasa politică şi dominantă renunţă ea însăşi la o cultură politică de orice fel. De aceea nici astăzi, la aproape şase ani de la căderea regimurilor comuniste comportamentul foştilor comunişti nu este unul politic, ci un comportament de păstrare a privilegiilor dobândite înainte.
Iată cum, datorită faptului că munca pedagogică secundară, de regulă instituţiona- lizată formal, nu poate avea în cazul partidului comunist decât o productivitate apropiată de valoarea zero, odată cu schimbarea generaţiilor, marxism-leninismul îşi pierde calitatea de a mai fi motorul acţiunilor partidului comunist. Partidul însuşi nu mai crede în marxism- leninism, ideologie care astfel nu mai are nici o bază de fond. Marxism-leninismul devine în scurt timp o vorbă goală iar evoluţia societăţii se rezumă la eforturile depuse de partid pentru păstrarea privilegiilor dobândite. Arbitrariul cultural pe care îl produce ideologia marxist-leninistă dovedeşte a nu avea destinatari legitimi tocmai în rândul clasei a cărei ideologie este: partidul comunist. Nu există altă concluzie decât că marxism-leninismul devine ilegitim fată de el însusi.
[recrutarea noilor cadre]
Am arătat că partidul comunist nu-şi poate asigura o continuitate legitimă prin reproducţie internă. Dar partidul comunist nu-şi poate asigura „schimbul de mâine” din rândul maselor? Cu alte cuvinte, poate partidul comunist să asigure unei societăţi existenţa unei clase politice? Chiar de la o privire sumară se poate înţelege că nu. Între o clasă politică şi o clasă socială dominantă deşi nu se poate pune în mod normal semnul egal există o legătură de filiaţie. Numai dintre cei care şi-au însuşit habitusul dominant al arbitrajului cultural al clasei dominante se pot alege cine este elită politică, cine este elită economică etc. Din moment ce partidul comunist ca clasă dominantă renunţă la rolul său politic, el nu putea lăsa să apară o clasă politică, alta decât el, fără a renunţa de bună voie la privilegiile sale. În plus, partidul şi-ar fi contrazis menirea sa şi anume cedarea puterii prin disiparea ei în mase şi nicidecum transferarea puterii altui grup. Partidul poate în schimb să îşi recruteze noi membri după criterii amorale atâta timp cât mai există un acces cât de mic la privilegii, adică atâta timp cât nu este saturată piaţa cererii de privilegii.
Partidul comunist nu poate să inducă propriilor membri habitusul propriului arbitrariu cultural afirmat. Încă o dată, deci, el nu mai poate constitui clasa politică a unei societăţi. În schimb, partidul depune eforturi considerabile în scopul de a inculca principiile propriului arbitrariu cultural celorlalţi, adică maselor de oameni ai muncii. Unul din rolurile partidului este de a crea conştiinţe înaintate iar tot ce întreprinde partidul se face sub imperativul unor necesităţi istorice. De aceea formarea conştiinţelor înaintate trebuie să fie un lucru serios şi bine făcut. De aceea partidul comunist elaborează o politică culturală bine pusă la punct şi care nu este altceva decât o acţiune pedagogică instituţionalizată menită să inculce un habitus corespunzător arbitrariului cultural dominant - conştiinţa socialistă. Motivul ideologic care stă la baza politicii culturale a partidului comunist este prea bine ştiut. Dar există şi un motiv de ordin practic. Pe lângă faptul că o acţiune pedagogică instituţionalizată este mult mai uşor de controlat în vederea blocării mesajelor unor eventuali agenţi de socializare rivali, „munca pedagogică prin care se realizează acţiunea pedagogică dominantă are întotdeauna o funcţie de menţinere a ordinii, respectiv de reproducţie a structurii raporturilor de forţe între grupuri sau clase, întrucât ea tinde fie prin inculcare, fie prin excludere să impună membrilor grupurilor sau claselor dominate recunoaşterea legitimităţii culturii dominante şi să-i facă să interiorizeze [...] disciplinele şi cenzurile care nu servesc niciodată atât de bine interesele materiale sau simbolice ale grupurilor sau claselor dominante ca atunci când iau forma auto-disciplinei şi a auto-cenzurii” (65). Prin urmare, această funcţie normală a muncii pedagogice dominante este întărită de două ori: mai întâi prin instituţionalizare şi apoi prin chiar mesajul transmis prin acţiunea pedagogică dominantă. Orice om obişnuit, cetăţean al unei ţări cu regim politic comunist, este învăţat să nu-şi dorească pentru sine autoritate şi putere, sau altfel spus, succes personal. Orice fomă de succes individual nu este cu adevărat individual. Întotdeauna trebuie să mulţumeşti partidului pentru „condiţiile create”. Succesul, în definiţie marxistă, este rezultatul unui efort social, în acest fel, oricine îşi atribuie un succes ca fiind personal, îşi atribuie şi însuşeşte roadele muncii altora. De exemplu, un scriitor nu ar fi ceea ce este dacă altcineva nu a muncit pentru ca el să poată avea hârtie şi creion ori surse de inspiraţie. Aşadar, succesul său nu este personal, ci el nu are decât o contribuţie ultimă la acest succes, în schimb însuşirea şi atribuirea roadelor muncii altora îl face să devină exploatator, adică un individ fără o constiintă socialistă, înaintată.
Se înţelege acum de ce partidul trebuie să controleze atât de strâns procesul de socializare. Măsura în care inculcarea principiilor de viaţă marxist-leniniste este o acţiune reuşită este direct proporţională cu gradul de siguranţă al deţinerii privilegiilor de către partid. Oamenii obişnuiţi să creadă că succesul lor este rezultatul unui efort social în care partidul ca îndrumător şi coordonator al întregii vieţi sociale are o contributie de seamă nu sunt periculoşi pentru că ei nu vor atenta niciodată la privilegiile partidului, considerând că nu li se cuvin. Prin politica sa culturală şi educativă, partidul trebuie să creeze doar asemenea oameni pentru a-şi păstra liniştit privilegiile. În mod obligatoriu partidul comunist va cultiva modestia, încercând să o impună ca normă de viaţă, pentru că modestia se opune unor aspiraţii personale înalte. Efecte ale controlului simbolic, auto-cenzura şi auto-disciplina sunt de dorit pentru că excesiva folosire a unui control coercitiv poate avea ca rezultat subminarea autorităţii şi a legitimităţii partidului comunist.
V. Gozman si A. Etkind descriu modul în care funcţionează cultul modestiei: „Se pare că modestie se cheamă comportamentul care-l convinge pe şef că subalternul nu vrea să-i ocupe locul. Nu se preface doar, ci, în mod sincer nu vrea: se consideră nedemn pentru asta. Omului îi este greu să se prefacă, cu atât mai mult cu cât şeful nu e mai prost decât subalternul - el însuşi a fost cândva în locul acestuia şi are informaţii bogate despre comportamentul lui. De aceea, în condiţii aproape egale, capătă întâietate cel care - realmente sau cel puţin la nivel conştient - nu doreşte avansări. Mulţi au, desigur, cunoscuţi care au făcut o carieră fantastică refuzând cu încăpăţânare orice post oferit; era nevoie de insistenţe, zvonurile despre refuzurile lor era statornic răspândit (de către ei înşişi, fireşte); iar într-un târziu, în fine, acceptau. Se pare că acest scenariu plăcea atât de mult conducerii, care vedea în astfel de oameni concurenţi nepericuloşi, încât foarte curând se repeta deja la un nivel mai înalt, astfel că oamenii modeşti, apropiindu-se de fosta conducere, ajungeau să refuze scaune tot mai sus-puse” (66).
Lucrurile nu sunt întotdeauna întocmai, dar citatul de mai sus poate crea o imagine despre felul în care puterea politică nu se poate reproduce în societăţile comuniste. În urma procesului de inculcare a valorilor noii societăţi şi de socializare în cultul modestiei apar trei categorii psihosociale de bază. Voi distinge mai întâi două, şi anume o categorie a oamenilor normali care include acei indivizi în cazul cărora procesul de socializare controlat de către partid este reuşit în sensul că s-a reuşit inculcarea habitusului dorit, şi devianţii, o categorie definită negativ faţă de prima. La rândul ei, categoria deviantă se împarte în două sub-categorii total distincte: o categorie care conţine marea majoritate a celor care compun clasa politică amorală - sortită a fi deviantă faţă de propriile principii, aşa după cum am arătat - şi pe cei al căror model este tocmai partidul comunist real, iar ultima categorie fiind formată din indivizi socializaţi în subculturi delicvente.
În cazul accederii către vârful piramidei sociale este de la sine înţeles că ultima categorie - delicventă - nu intră în discuţie. Rămân deci celelalte două. Prima categorie, cea a „normalilor” nu va putea să îşi asume roluri politice şi de conducere deoarece nu se va considera legitimată să le deţină. Este categoria celor care avansează tocmai datorită refuzului avansării, însă lucrurile nu stau chiar în modul în care au fost prezentate în citatul de mai înainte. „Normalii” nu pot avansa constant, iar orice avansare a lor are o natură accidentală pentru că habitusul care le-a fost inculcat nu conţine dispoziţii permanente înscrise durabil care să-i facă capabili de a-şi îndeplini cu succes rolul de conducători. În plus, ei sunt morali şi în consecinţă nu respectă criteriile de selecţie în elita politică a societăţii comuniste. Aceştia sunt de obicei oamenii care avansează lateral, adică sunt daţi la o parte, căci deşi nu sunt un pericol pentru partid, de multe ori sunt o piedică prin moralitatea lor.
[“normalitatea” asigură privilegiile]
Pentru că aceşti indivizi „normali” nu-şi recunosc ca legitim dreptul de a avea succes personal, condiţionaţi fiind de interiorizarea cultului modestiei, ei nu vor sancţiona pozitiv pe cineva care îşi atribuie merite personale ori pe acei care lasă să se întrevadă că sunt dornici de a avea succes. Din acest punct de vedere, partidul comunist poate sta încă o dată liniştit: aceştia sunt oameni cărora le repugnă politica, înţeleasă ca joc politic, conflict de interese. Însăşi existenţa categoriei celor socializaţi în spiritul noii culturi socialiste legitimează partidul comunist să renunţe la orice fel de practică democratică şi treptat la orice fel de activitate specifică unei elite politice şi să se transforme într-o birocraţie a cărei funcţionare are drept scop păstrarea intactă a privilegiilor. Faptul că acţiunea de inculcare a habitusului ce se doreşte a fi dominant începe de timpuriu, de la vârste foarte fragede şi întregul proces de socializare este excesiv controlat şi instituţionalizat prin înregimentarea chiar şi a copiilor de vârste preşcolare în organizaţii politice are drept rezultat o imensă majoritate de indivizi ce pot fi înscrişi în categoria „normalilor” şi în acelaşi timp provoacă riscul ca aceşti oameni să suporte o suprasocializare. Tocmai prin această suprasocializare elita politică, partidul comunist, îşi autocreează condiţiile de a deveni o castă închisă, închizându-şi căile de comunicare cu restul societătii şi construindu-si o realitate proprie, deoarece partidul însuşi nu suportă acelaşi proces de socializare. Reuşita strategiilor de socializare impuse de partid se întoarce împotriva lui, pentru că cu cât gradul de reuşită este mai mare cu atât şansele de reproducere a elitei politice a societăţii sunt mai reduse. Din momentul în care generaţiile îndoctrinate ajung să deţină poziţii cheie în societate, viaţa socială firească, normală, se curmă deoarece acestora le lipseşte voinţa de a face. Cultul modestiei obligă la învăţarea unui comportament de expectativă în sensul aşteptării alocării de resurse precum şi de alocare de statusuri şi roluri prin mandatarea autorităţii de la un nivel mai înalt. Aceasta pentru că oamenii sunt învăţaţi să nu dobândească autoritate şi implicit accesul la resurse pe măsură, ci să li se ofere toate acestea în schimbul si pe măsura însusirii habitusului dominant. Inhibarea manifestării individualităţii si suprasocializarea sunt atribute ale sinuciderii altruiste, dar ceea ce mortifică o societate socialistă este faptul că apare tendinţa ca nimeni să nu-şi mai asume în mod real roluri de conducere, nici măcar temporar, după modelul „vânez în cursul dimineţii, pescuiesc dupăamiază, mă ocup cu creşterea vitelor seara şi după cină mă consacru criticii după pofta inimii mele”.
Cele de mai sus reprezintă tendinţa majoră a societăţii socialiste deoarece chiar partidul comunist depune toate eforturile în a impune în mod durabil întregii societăţi un arbitrariu cultural pe care, prin natura lucrurilor, şi-l respinge sieşi. Există însă, probabil tocmai de aceea, o portiţă de scăpare. Există, după cum am spus, o categorie deviantă în care sunt incluşi cei care compun partidul şi cei al căror model de socializare este partidul comunist real. Aceştia din urmă sunt oameni care datorită hazardului sau a oricărei alte cauze obiective faţă de ei au reuşit să cunoască şi să sesizeze diferenţa dintre arbitrariul cultural dominant impus întregii societăţi şi arbitrariul cultural ascuns, propriu elitei politice comuniste. Pentru că în acest caz apare ca evidentă asocierea dintre privilegiile clasei dominante şi habitusul său propriu, aceşti indivizi vor căuta să descifreze principiile arbitrajului cultural ascuns şi să şi le însuşească cât mai deplin. Ca rezultat, primul lucru pe care îl vor face aceşti oameni este că vor deveni amorali, constituind populaţia din rândul căreia partidul comunist îşi va recruta noii membri profesionişti. Ei sunt indivizii care fac carieră răspândind în mod intenţionat zvonuri despre „modestia” lor şi afişând pe faţă o falsă modestie. Ei sunt o posibilă cale de comunicare între elita comunistă şi mase, dar în acelaşi timp sunt şi un factor de anomie în societate. Reuşita şi succesul unor astfel de indivizi fac din ce în ce mai vizibilă diferenţa dintre ceea ce se spune că este şi ceea ce este cu adevărat şi creează condiţiile ca din ce în ce mai mulţi indivizi să le urmeze exemplul.
Totuşi, modul în care astfel de oameni sunt recrutaţi în elită nu este de natură să stopeze tendinţele sinucigaşe, ci doar să le schimbe caracterul. Deşi partidul renunţă la rolul său de lider pentru a deveni administratorul propriilor privilegii, cu atât mai mult conduita partidului ca clasă este îndreptată în direcţia protejării acestor privilegii faţă de oricine ar apărea la un moment dat ca rival. De aceea, acceptarea în rândurile sale a noi membri ce pot fi înscrişi tipologic categoriei deviante nu se face în urma unui comportament activ al acestora, ci dimpotrivă, ei sunt încurajaţi să aştepte ca partidul să aibă nevoie de ei. Drept urmare, sunt obligaţi să mimeze modestia şi să adopte la rândul lor un comportament expectativ. Tot ceea ce li se cere este să fie în stare să speculeze oportunităţile ce li se oferă, dar prin aceasta ei vor sfârşi prin a întări amoralitatea clasei dominante fără, însă, să-i refacă rolul de lider fie şi numai pentru că habitusul propriu partidului şi interiorizat de către pretendenţii la privilegii nu mai conţine dispoziţii şi deprinderi pentru conducere deoarece principiile arbitrariului cultural ascuns nu mai conţin aşa ceva.
Ceea ce mai poate face această categorie deviantă este ca printr-o serie de reuşite personale să creeze un model de socializare considerat dezirabil de către un număr tot mai mare de indivizi. Faptul că această categorie deviantă include în ea membri care reuşesc să aibă acces la privilegii deşi iniţial nu le deţineau face vizibilă nu numai diferenţa dintre arbitrariul cultural afirmat şi cel ascuns, dar poate crea un pattern cultural ce se manifestă ca o contra cultură. Se creează astfel o stare de conflict latent între categoria celor socializaţi normal şi categoria deviantă deoarece primii nu au cum să recunoască legitimitatea ascensiunii celorlalţi şi a autorităţii pe care o dobândesc. Totodată, creşterea numărului celor care aderă la amoralitate conduce în mod inevitabil la o saturare a pieţii cererii de privilegii şi drept urmare apare din ce în ce mai pregnant un decalaj între aspiraţii şi realizări, adică ia naştere modalitatea clasică de producere a frustrării. Decalajul dintre aspiraţii şi realizări este atributul sinuciderii anomice însă tendinţa sinucigaşă, anume conduita expectativă rămâne în continuare de natură altruistă prin originea ei.
Acest din urmă caz este cel mai frecvent întâlnit deoarece el presupune faptul că partidul comunist nu este supus aceluiaşi proces de socializare la care este supus restul societăţii, reuşind astfel să devină agentul de socializare rival propriilor instituţii de educaţie. Prin faptul că situaţia este de aşa natură încât să introducă în viaţa socială tensiuni verticale, respectiv între realizări şi aspiraţii, şi tensiuni orizontale, anume între două categorii de populaţie, am creionat deja imaginea revoluţiilor din Estul Europei din anul 1989. Dacă adăugăm faptul că ţările comuniste est-europene au suportat un bombardament informaţional din partea democraţiilor occidentale peste puterea de control a instituţiilor create de partidele comuniste, fapt de natură să creeze şi un decalaj între mărimea aspiraţiilor induse prin această agresiune informaţională şi gradul de aşteptare ca aceste aspiraţii să devină posibil de atins, imaginea revoluţiilor est-europene apare aproape completă, ceea ce mai rămâne putându-se subsuma unor situaţii cu specific local.
[succesul anomiei]
Am insistat în primul capitol asupra idelogiei comuniste, marxism-leninismul oficial adică cel care se pretează la a fi pus în practică, şi am încercat să arăt felul său intern de funcţionare, autojustificativ şi autolegitimator, pentru a putea afirma în finalul acestui capitol că în urma consecinţelor pe care le are tocmai acest mod de funcţionare, idelogia comunistă tinde să rămână la un moment dat singurul motor al unei activităţi sociale cu sens. Suprimarea bruscă a hegemoniei acestei ideologii de tip totalitar dar cu caracteristici atât de proprii poate provoca o stagnare bruscă a activităţii sociale. Scăderea bruscă a producţiei economice şi dispariţia aproape totală a producţiei culturale imediat după revoluţiile anului 1989 pot servi drept argument în acest sens. Pentru că ideologia marxist- leninistă se legitimează nu numai prin ea însăşi ci şi prin rezultatele concrete care trebuie să apară în urma asimilării ei de către întreaga societate, ideologia comunistă ca revoltă împotriva spontaneităţii obligă la acţiune pe cei care se revendică de la ea, cu atât mai mult cu cât aceştia nu îşi pot legitima poziţia şi privilegiile, deci implicit să şi le protejeze, în afara acestei surse de revendicare. Consider că în afara înţelegerii acestui mod de funcţionare internă a idelogiei nu se poate desprinde caracterul altruist al sinuciderii comuniste drept caracter principal, ci numai caracterul său secundar anomic. S-ar fi putut spune astfel, la fel ca Mattei Dogan, că „mesajul potrivit căruia clasei muncitoare trebuie să i se garanteze demnitatea şi egalitatea s-a întors tocmai împotriva elitei care l-a generat şi aceasta pentru că fusese inculcat cu success” (67), dar caracterul altruist al sinuciderii ar apărea ca secundar. Comportamentul categoriei deviante se pretează oricând la adoptarea unei poziţii justificative şi anume că aspiraţia către privilegii este urmarea însuşirii depline a principiului egalităţii. Problema este, însă, că sensul legitim de aplicare a principiului egalităţii în comunism este îndreptat în jos şi nicidecum nu este ascendent, în timp ce prin procesul de inculcare a habitusului dominant poziţia şi privilegiile partidului devin în mod obiectiv necunoscute celor care îşi însuşesc acest habitus. Aşadar, aceştia din urmă nu pot avea pretenţii la garantarea demnităţii şi egalităţii deoarece acestea le sunt garantate într-un mod subiectiv.
Dar factorul anomic existent într-o societate socialistă sfârşeşte prin a avea un rezultat benefic. Prin faptul că el introduce tensiuni între aspiraţiile subiective şi aşteptările obiective, între aspiraţiile subiective şi realizările concrete şi între autoritate şi acceptarea autorităţii ca legitimă creează condiţiile necesare unei masive revolte împotriva regimului comunist. Chiar dacă nu revolta manifestă este soluţia în sine a depăşirii tendinţelor sinucigaşe, ea creează posibilitatea refacerii clasei dominante ca elită manifestă ce are un comportament normal, firesc pentru poziţia ei.
duminică, 18 decembrie 2011
Crimele comunismului de la Industrial 32
Cred in continuare ca nu am gresit. In 1995 am reusit sa arat cum va fi in Romania pe care o traim acum, dar mai ales de ce. Ma uit la Adrian Nastase, la Mircea Geoana, la copiii lor si la liceul la care au invatat si la cei asemenea lor si imi rasuna in urechi spusele lui Marius Oprea: "suntem condusi de circa 10 000 de ticalosi". Tot Marius Oprea spunea de ce nu pot fi judecati cei vinovati de crimele comunismului: pentru ca cei care judeca astazi sunt copiii celor care ieri au facut aceste crime.
Sa vin insa la liceul Jean Monnet, din Bucuresti, cartierul Floreasca, ex Industrial 32. Ce se intampla acolo nu e nou. Elevii bucuresteni din anii '980 stiu ca la fostul Industrial 32 se intamplau tot felul de lucruri inca de pe vremea asa-zis apusa. Ca se bea de se stingea chiar in liceu, dar numai bauturi fine, sex era la ordinea zilei, curve si smecheri mai gaseai si prin alte licee din Bucuresti, dar la '32 erau bazati. Adica nu te puteai lua de ei, ca aveau proptele mari. Umbla vorba ca aveau chiar si droguri. Da, inainte de "revolutie"...
In anii '980 imparteala pe licee era in mare cam asa: copiii de inalte fete nomenclaturiste si securisti de grad inalt, la '32, actualul Jean Monnet. Securistii mai mici si nomenclatura culturala de partid aveau copiii la o statie distanta, la Caragiale, unde avea grija de ei sa-i bage la clasele mai din fata chiar tovarasa directoare, ca era membra in prezidiul Marii Adunari Nationale, printre privilegiatii care il puteau urmari pe Tovarasul Nicolae Ceausescu cum gangaveste la microfon privindul din spate. Daca faceau cumva nefacute si calcau pe bec rau, erau surghiuniti la Rosetti sau la German, dupa preferintele culturale sau stiintifice, caci Rosetti este tot in Floreasca si era de chimie, stiinta aflata sub obladuirea Cabinetului 2.
Liceul asta, Jean Monnet, a fost dintotdeauna cu probleme. Ce se intampla astazi la acest liceu nu e nou, este doar o continuare a ceea ce se petrece acolo de multe zeci de ani. Dar asa cu probleme cum este, este liceul la care Adrian Nastase si-a inscris odraslele, Mircea Geoana, fiu de general de securitate, a facut si el la fel cu copiii lui si tot asa. Gasesti acolo numai copii de foarte smecheri cu foarte multe relatii si extraordinar de multi bani primiti de la matusi Tamara. Nu voi fi mirat daca boul ala de profesor de sport care s-a culcat cu eleva lui intr-o excursie la munte va plati cele 5 minute de sex cu 5 ani de inchisoare. M-as mira sa nu se intample, pentru ca tatal fetei va avea grija sa se intample. Ca fii-sa e o curva nu conteaza. Nu stiu cine e tac-su, dar tac-su stie foarte bine cine este. Altfel nu ajungea curva la Jean Monnet.
Intrebarea ar fi insa de ce isi dau acesti oameni copiii la un liceu in care se intampla lucruri. Raspunsul este unul singur, cel putin pentru mine: pentru ca ei sunt la fel cum le vedeti odraslele. Iar cei care isi dau copiii la Jean Monnet sunt cei care ne conduc: Mircea Geoana, Adrian Nastase si cei asemenea lor dar mai putin vizibili. Niste golani, banditi si criminali care manipuleaza nu legea, ci institutiile statului in favoarea lor. Stiti de ce a fost demisa conducerea de la Jean Monnet? Pentru ca nu a reusit sa puna batista pe tambal si au iesit la suprafata cateva miasme din cazanul cu zmoala care fierbe acolo. Lucruri de genul celor pe care le aflam astazi la stiri s-au intamplat la Jean Monnet inca de pe vremea cand era Industrial 32 si, am eu o banuiala, ca nu au existat intreruperi.
Ce legatura are asta cu crimele comunismului? Nu e o aberatie, am aratat ca Romania va fi condusa de infractori si copiii celor celor care ar merita sa stea in puscarii. Jean Monnet este semnul ca am avut dreptate, e termometrul cu care se masoara temperatura. Il citesti si stii daca cei de la meteo au gresit prognoza.
Doar ca cei care aterizeaza pe aici sunt mult mai interesati sa citeasca de cum se fac reclamele decat de orice altceva. Ma bucur ca macar pleaca dezamagiti, faza cu reclamele nu e ceea ce cautau ei.
P.S.-ul de a doua zi:
Ca sa nu par portocalist, ca nu sunt - eu sunt incolor, sper inodor, dar nu si insipid - am sa mentionez ca nu cunosc care este corolarul lui Jean Monnet din Constanta si nici din alte localitati. Dar faptele de la Jean Monnet sunt din aceeasi categorie a tupeului obraznic si jegos cu care Basescu vorbeste despre "lupta" statului roman cu prostitutia si consumul de droguri, acuzand Olanda de neputinta, cand tocmai fii-sa EBA, lumina ochilor lui, si-a facut campania electorala pentru Parlamentul European batand moneda pe legalizarea consumului de droguri "la fel ca in Olanda", iar acum nici 6 luni in urma consilierii lui (Sebastian Lazaroiu) sustineau legalizarea prostitutiei ca fiind o solutie panaceu atat pentru agresivitatea sociala cat si pentru bugetul tarii. Fenomenul "dom' Costel" mafiotul PDL de la Craiova care ajunsese secretar de stat la Agricultura nici nu mai mira in aceste conditii: e vorba de acelasi tupeu specific interlopilor. Ceea ce am vrut sa subliniez este ca Jean Monnet din Bucuresti este turnesolul care arata cine sunt cu adevarat cei care conduc Romania. Ei nu se arata asa cum sunt pentru ca au o varsta la care au invatat ca trebuie sa ascunda anumite lucruri. Dar copiii lor ii dau de gol.
Sa vin insa la liceul Jean Monnet, din Bucuresti, cartierul Floreasca, ex Industrial 32. Ce se intampla acolo nu e nou. Elevii bucuresteni din anii '980 stiu ca la fostul Industrial 32 se intamplau tot felul de lucruri inca de pe vremea asa-zis apusa. Ca se bea de se stingea chiar in liceu, dar numai bauturi fine, sex era la ordinea zilei, curve si smecheri mai gaseai si prin alte licee din Bucuresti, dar la '32 erau bazati. Adica nu te puteai lua de ei, ca aveau proptele mari. Umbla vorba ca aveau chiar si droguri. Da, inainte de "revolutie"...
In anii '980 imparteala pe licee era in mare cam asa: copiii de inalte fete nomenclaturiste si securisti de grad inalt, la '32, actualul Jean Monnet. Securistii mai mici si nomenclatura culturala de partid aveau copiii la o statie distanta, la Caragiale, unde avea grija de ei sa-i bage la clasele mai din fata chiar tovarasa directoare, ca era membra in prezidiul Marii Adunari Nationale, printre privilegiatii care il puteau urmari pe Tovarasul Nicolae Ceausescu cum gangaveste la microfon privindul din spate. Daca faceau cumva nefacute si calcau pe bec rau, erau surghiuniti la Rosetti sau la German, dupa preferintele culturale sau stiintifice, caci Rosetti este tot in Floreasca si era de chimie, stiinta aflata sub obladuirea Cabinetului 2.
Liceul asta, Jean Monnet, a fost dintotdeauna cu probleme. Ce se intampla astazi la acest liceu nu e nou, este doar o continuare a ceea ce se petrece acolo de multe zeci de ani. Dar asa cu probleme cum este, este liceul la care Adrian Nastase si-a inscris odraslele, Mircea Geoana, fiu de general de securitate, a facut si el la fel cu copiii lui si tot asa. Gasesti acolo numai copii de foarte smecheri cu foarte multe relatii si extraordinar de multi bani primiti de la matusi Tamara. Nu voi fi mirat daca boul ala de profesor de sport care s-a culcat cu eleva lui intr-o excursie la munte va plati cele 5 minute de sex cu 5 ani de inchisoare. M-as mira sa nu se intample, pentru ca tatal fetei va avea grija sa se intample. Ca fii-sa e o curva nu conteaza. Nu stiu cine e tac-su, dar tac-su stie foarte bine cine este. Altfel nu ajungea curva la Jean Monnet.
Intrebarea ar fi insa de ce isi dau acesti oameni copiii la un liceu in care se intampla lucruri. Raspunsul este unul singur, cel putin pentru mine: pentru ca ei sunt la fel cum le vedeti odraslele. Iar cei care isi dau copiii la Jean Monnet sunt cei care ne conduc: Mircea Geoana, Adrian Nastase si cei asemenea lor dar mai putin vizibili. Niste golani, banditi si criminali care manipuleaza nu legea, ci institutiile statului in favoarea lor. Stiti de ce a fost demisa conducerea de la Jean Monnet? Pentru ca nu a reusit sa puna batista pe tambal si au iesit la suprafata cateva miasme din cazanul cu zmoala care fierbe acolo. Lucruri de genul celor pe care le aflam astazi la stiri s-au intamplat la Jean Monnet inca de pe vremea cand era Industrial 32 si, am eu o banuiala, ca nu au existat intreruperi.
Ce legatura are asta cu crimele comunismului? Nu e o aberatie, am aratat ca Romania va fi condusa de infractori si copiii celor celor care ar merita sa stea in puscarii. Jean Monnet este semnul ca am avut dreptate, e termometrul cu care se masoara temperatura. Il citesti si stii daca cei de la meteo au gresit prognoza.
Doar ca cei care aterizeaza pe aici sunt mult mai interesati sa citeasca de cum se fac reclamele decat de orice altceva. Ma bucur ca macar pleaca dezamagiti, faza cu reclamele nu e ceea ce cautau ei.
P.S.-ul de a doua zi:
Ca sa nu par portocalist, ca nu sunt - eu sunt incolor, sper inodor, dar nu si insipid - am sa mentionez ca nu cunosc care este corolarul lui Jean Monnet din Constanta si nici din alte localitati. Dar faptele de la Jean Monnet sunt din aceeasi categorie a tupeului obraznic si jegos cu care Basescu vorbeste despre "lupta" statului roman cu prostitutia si consumul de droguri, acuzand Olanda de neputinta, cand tocmai fii-sa EBA, lumina ochilor lui, si-a facut campania electorala pentru Parlamentul European batand moneda pe legalizarea consumului de droguri "la fel ca in Olanda", iar acum nici 6 luni in urma consilierii lui (Sebastian Lazaroiu) sustineau legalizarea prostitutiei ca fiind o solutie panaceu atat pentru agresivitatea sociala cat si pentru bugetul tarii. Fenomenul "dom' Costel" mafiotul PDL de la Craiova care ajunsese secretar de stat la Agricultura nici nu mai mira in aceste conditii: e vorba de acelasi tupeu specific interlopilor. Ceea ce am vrut sa subliniez este ca Jean Monnet din Bucuresti este turnesolul care arata cine sunt cu adevarat cei care conduc Romania. Ei nu se arata asa cum sunt pentru ca au o varsta la care au invatat ca trebuie sa ascunda anumite lucruri. Dar copiii lor ii dau de gol.
marți, 13 decembrie 2011
Comunismul - sinucidere altruista (XII)
Dialectica elitei comuniste
Partidul comunist, ca clasă dominantă şi elită politică este creaţia ideologiei. Apariţia sa nu este firească deoarece ea este precedată de existenţa ideologiei sale. Marxism-leninismul este o ideologie creată special pentru uzul unui singur partid, prin urmare, membrii partidului comunist sunt recrutaţi; întreaga elită comunistă este recrutată, iar pentru că recrutarea presupune o selecţie a celor recrutaţi, clasa politică comunistă este formată din oameni aleşi. Prin modul în care apare, partidul comunist se confirmă pe sine ca elită, dar nu poate recunoaşte public acest lucru. Din această cauză, selecţia în elita politică comunistă capătă un caracter special.
Ideea că unei clase îi poate reveni misiunea istorică de a construi o societate fără clase este o imposibilitate istorică căci înseamnă construirea unei societăţi de roluri adică fără diferenţe de status. Abolirea diviziunii muncii ar fi condus chiar la o societate de roluri nediferenţiate (lucru atât de împotriva naturii umane încât el nu este specific decât coloniilor de floră şi faună unicelulată. Aşa ceva nu există nici măcar în comunităţile de primate şi cu atât mai puţin la triburile de oameni primitivi). Încă o dată, marxism-leninismul ca ideologie a societăţii fără clase defineşte egalitatea în termeni de uniformitate totală. Cu atât mai mult partidul comunist nu se putea recunoaşte ca fiind ceva diferit de restul societăţii. De aceea, întotdeauna şi fără excepţii, „în centrul campaniei electorale partidul pune ideea stalinistă a blocului dintre comunişti şi cei fără partid.” (57), orice campanie electorală fiind o acţiune de afirmare a identităţii, care există permanent în programele politicii culturale a partidului şi ca parte a procesului continuu de legitimare.
Neputând să se recunoască pe sine ca fiind elită politică şi clasă dominantă, soluţia pentru ieşirea din impas este propaganda ca abatere a atenţiei. Pe lângă faptul că toate mesajele care vin din partea partidului sunt propagandistice, adică reflectă doar ceea ce trebuie să se ştie, apar în acest mod responsabilul cu propaganda, activistul de partid, „militantul responsabil”. Activiştii de partid plătiţi sunt cei care iau contactul nemijlocit cu masele, ei sunt purtătorii mesajelor partidului şi îşi îndeplinesc sarcina de a reprezenta partidul în relaţia lor directă cu oamenii. În acest fel ei creează imaginea partidului, un partid strâns legat, intim, de masele ale căror interese le reprezintă şi le apără. Armata de „militanţi responsabili” este acea categorie de oameni care se interpune între partid şi mase şi care apără partidul de imaginea sa reală, căci în ochii maselor ei sunt partidul pentru că vorbesc în numele lui.
Partidul comunist, această clasă nou formată, este nevoit să se ascundă pe sine de cei care sunt chemaţi să îl susţină tocmai în virtutea ideii construirii societăţii fără clase. Datorită sursei sale de legitimare, criteriile după care erau recrutaţi şi selectaţi noii membri ai elitei nu puteau fi decât amorale cel puţin, şi deseori chiar imorale. Căci dacă ar fi fost morale, partidul s-ar fi recunoscut ca fiind elită şi ar fi fost recunoscut ca atare drept clasă care deţine puterea. Iată cum oamenii cinstiţi au fost ţinuţi departe de partid iar leneşii şi incapabilii au preluat conducerea. De aici provine şi necesitatea de a controla foarte strict canalele de reprezentare a realităţii, de unde şi obligativitatea apariţiei unei dictaturi bazată pe o propagandă mincinoasă. Imaginea acestei stări de lucruri este descrisă clar de Panait Istrati în a sa „Spovedanie pentru învinşi”, fapt pentru care el a şi fost condamnat de către comunişti. Prin urmare, „morala comunistă este de două ori falsă: o dată în sine, a doua oară pentru că cel care o predică nu (mai - n. pers.) crede în ea.” (58).
Comunismul este, aşadar, orânduirea socială în care clasa dominantă se dezice de propria morală, lucru ce nu rămâne fără urmări.
Partidul comunist nici măcar nu poate să dispară prin propria voinţă. Dialectica sa este principalul său obstacol în realizarea propriului program. Înţelegerea necesităţii într-o manieră activă înseamnă să te supui imperativului momentului controlându-l, adică acţionând în vederea preluării conducerii şi a controlului asupra evoluţiei lucrurilor şi stărilor în direcţia dată de imperativul momentului. Aceasta dă într-adevăr libertate, dar partidul nu poate să renunţe la libertatea sa pentru că în primul rând a renunţa la libertate ar fi împotriva principiilor sale declarate şi pentru că acest lucru mai înseamnă şi pierderea controlului şi a conducerii asupra evenimentelor, adică nesupunerea la imperativele momentului şi renunţarea la înţelegerea necesităţii într-o manieră activă. Partidul comunist şi-ar contrazice astfel legitimitatea înfiinţării sale.
Însă partidul comunist nu poate abdica nici de la finalitatea pe care şi-o atribuie şi care, la rândul ei, îi legitimează existenţa. Pentru a se salva de propria contradicţie, partidul este nevoit să amâne continuu realizarea scopului său, „visul de aur al omenirii”. Modalităţile practice prin care face acest lucru sunt atingerea unor obiective intermediare şi propunerea altora, sau folosirea ideii revoluţiei continue. Promovarea ideii de revoluţie continuă necesită în primul rând acţiuni de justificare a ideii, adică inventarea neîntreruptă a duşmanului de clasă.
Duşmanul de clasă este un element infiltrat în societatea socialistă şi în consecinţă el poate fi aflat în rândul elitei comuniste sau în rândul maselor. Combaterea duşmanului de clasă va avea caracterul unei curăţiri a societătii de elementele retrograde şi reacţionare, iar în funcţie de locul în care sunt găsite aceste elemente acţiunea se va numi „război împotriva corupţiei şi a trădătorilor” atunci când duşmanul de clasă este inflitrat în partid, respectiv „război împotriva sabotorilor şi a elementelor burgheze” atunci când duşmanul de clasă este infiltrat în rândul maselor de oameni ai muncii. Dar această metodă nu poate fi folosită timp îndelungat deoarece devine disfuncţională. Războiul impotriva corupţiei şi a trădătorilor este de fapt o autodecimare a clasei politice şi este o măsură care zdruncină coeziunea partidului prin inducerea neîncrederii între membrii săi, iar războiul împotriva sabotorilor şi a elementelor burgheze reprezintă practic instaurarea Teroarei. Chiar dacă „demascarea" corupţiei şi a trădătorilor din rândul cadrelor de partid poate duce la creşterea şi întărirea încrederii oamenilor în partid, instaurarea si menţinerea Teroarei este un semn că lucrurile nu evoluează în direcţia „visului de aur”, căci reflectă lipsa unei conştiinţe înaintate. Prin urmare, se renunţă treptat la aceste metode iar partidul îşi va propune mai întâi atingerea unor obiective intermediare, cum ar fi, de exemplu, societatea socialistă multilateral dezvoltată. În acest fel partidul îşi amână pe o perioadă nelimitată autodesfiinţarea, îşi întăreşte imaginea de constructor conştient al comunismului, se poate lăuda cu succese şi implicit îşi întăreşte poziţia hegemonică deoarece succesele sale justifică acest lucru. În plus, atingerea obiectivelor intermediare reprezintă totodată şi nivele ale dezvoltării conştiinţei socialiste şi a culturii socialiste şi deci nivele ale eliminării spontaneităţii din viaţa socială.
[cenzura asupra jocului politic]
Un indicator al eliminării spontaneităţii din viaţa socială este şi dispariţia jocului politic ca rezultat al urmăririi unor interese personale. Pentru ideologia marxist-leninistă dezvoltarea spontană a societăţii este urmarea directă a acţiunilor ce au la bază interesul personal. Această stare de lucruri nu poate fi specifică socialismului şi comunismului, orânduire socială construită conştient. Dar jocul politic este un comportament normal pentru o clasă politică, face parte din ceea ce este ea, în timp ce elita comunistă nu poate să-şi recunoască public adevărata natură. Partidul comunist nu poate să renunţe la imaginea sa de elită de circumstanţă, deci şansa pentru a o păstra este cenzura asupra jocului politic.
Jocul politic, luptele interne din cadrul conducerii de partid şi de stat, confruntări care vizează preluarea puterii de către unii indivizi în detrimentul altora, sunt atribute ale unui spirit burghez, conform învăţăturii marxist-leniniste. Ele demonstrează că nu există un scop comun în funcţie de care fiecare îşi vede de treabă depunând o activitate constructivă, ci grupuri care încearcă să-şi promoveze propriile interese. Cum nepotrivirea dintre realitate şi doctrina partidului comunist este clară, soluţia salvatoare nu poate fi decât cenzurarea jocului politic: în societatea socialistă „se construieşte comunismul, toţi pun umărul etc.” şi nu există interese personale sau de grup, surse ale luptei politice, considerate a fi dovezi de „egoism”, „elitism”, „lăcomie”, adică atribute ale spiritului burghez, valori retrograde ale unei orânduiri sociale pe cale de dispariţie.
Primul exemplu în acest sens şi poate cel mai cunoscut a fost surghiunirea şi apoi asasinarea lui Troţki. „Crima lui Troţki a constat tocmai în pretenţia la putere, astăzi încă el fiind învinuit de sete de putere, deşi, într-un sistem politic normal nimic nu pare mai firesc pentru un om politic de talia lui.” (59). Atitudinea acestuia, comportamentul şi pretenţiile sale făceau vizibilă existenţa unui joc politic şi a unei clase politice.
Pentru că în jocul politic pot intra numai persoane care au dobândit deja o autoritate - numai aceste persoane pot emite pretenţii în mod legitim - jocul politic pentru a putea fi cenzurat trebuie mai întâi valorizat negativ. Rezultatul direct este că cenzurarea sa devine justificată, iar cei care emit pretenţii pot fi blamaţi pentru comportamentul lor. Ca metodă, primul lucru pe care l-a făcut Stalin a fost să nu lase să se afle ceea ce se petrece la nivelul conducerii de partid şi de stat. Ceea ce putea şi trebuia să ştie toată lumea era că partidul este o unitate de monolit, iar toţi cei care făceau să se tulbure această imagine erau consideraţi trădători. Astfel, pentru prima dată, contrarevoluţia nu mai este opoziţia împotriva partidului, ci poate căpăta semnificaţia opoziţiei împotriva celui ce reprezintă unitatea partidului, aşadar împotriva lui Stalin. Cum nu numai Troţki i se opunea lui Stalin, toţi cei care îi erau opozanţi erau consideraţi a fi în aceeaşi tagmă a trădătorilor, chiar dacă ei între ei se aflau pe poziţii divergente. Biografiile oficiale ale lui Stalin îi arată pe Troţki şi pe Buharin ca fiind complici într-o vreme în care ei nu se gândeau încă la aşa ceva. Ei reprezentau de fapt „opoziţia de stânga", respectiv „opoziţia de dreapta” la adresa lui Stalin.
Aceste subtilităţi politice se dovedeau a fi, însă, mult prea periculoase pentru imaginea unei elite de circumstanţă, dominată de sentimente altruiste, pentru a se putea aduce la cunoştinţa oamenilor simpli.
[necesitatea Marelui Conducator]
O imagine reală asupra jocului politic poate denunţa intenţiile reale ale clasei politice comuniste, anume acelea de a nu putea să renunţe la putere, aşa cum în mod programatic şi-a propus. Când această clasă politică nu mai reuşeşte să îşi autocenzureze în mod eficient jocul politic dintre diferiţi membri şi grupări ale sale, ea va naşte Conducătorul, adică acel om-simbol ce îi va reprezenta „unitatea monolitică” şi legătura sa organică cu poporul. Deasupra tuturor mijloacelor folosite, mai trebuia găsit ceva ce ar fi făcut jocul politic imposibil ca principiu. „Tătucul” a fost soluţia. El, Conducătorul, fiind omul de geniu, cel ce stie si face orice mult mai bine decât oricine, simbolul Naţiunii, simbolul Revoluţiei nu poate fi contestat. Este pus în practică principiul locului veşnic ocupat şi totodată destul de ridicat astfel încât să nu merite să fie atins de către un muritor de rând. Astfel, orice formă de luptă politică ia forma unui sacrilegiu iar jocul politic poate fi foarte uşor compromis ca imagine publică.
Exemplul Coreei de Nord în cenzura jocului politic pare a fi situaţia cea mai reuşită. Paradoxal, se poate spune că în Coreea de Nord există pluripartitism: „Alături de Partidul Muncii, recunoscând rolul conducător al acestuia, activează Partidul Democrat, Partidul Tinerilor Prieteni, Partidul Religioşilor. Aceste partide, împreună cu Sindicatele Unite, Uniunea Ţărănească, Uniunea Tineretului Muncitoresc Socialist şi cu alte organizaţii fac parte din Frontul Unic Patriotic Democratic, condus de Partidul Muncii.” (60). Toate acestea nu fac decât să pervertească ideea de democraţie şi pluripartitism. Deşi sunt multe, partidele politice coreene constituie de fapt „Frontul Unic” şi recunosc rolul conducător al Partidului Muncii - comunist. Practic, partidele politice din Coreea de Nord, se mai numesc aşa doar pentru că scrie pe o hârtie. Nu poţi fi partid politic şi totodată să abdici de la un rol politic, recunoscând de bună voie rolul conducător al partidului comunist sau al oricărui altul. Nu poate fi pluripartitism când toate partidele existente sunt inculse într-un front unic. Dar se poate manipula toată această organizare politică pentru a crea imaginea unei democraţii în care nu există joc politic. Chiar existenţa unui pluripartitism nefuncţional datorat unor partide nefuncţionale este mijlocul prin care se cenzurează jocul politic. Simbolic, se face o delimitare între pluripartitism, viaţă politică pe de o parte, şi joc politic pe de altă parte. Jocul politic ca valoare a unei societăţi normale poate fi compromis mult mai uşor astfel, deoarece poate fi mult mai uşor asociat cu caracteristicile unei societăţi bolnave de lupta pentru putere, înţelegându-se prin aceasta sete de înavuţire dublată de o lipsă de scrupule. Iată cum jocul politic ca luptă pentru putere devine cel puţin desuet, de fapt reacţionar, într-o societate în care nimeni nu trebuie să vrea deţinerea puterii.
Logica este simplă: dacă nici partidul comunist, acel partid minunat care se îngrijeşte de fericirea oamenilor, nu doreşte puterea pentru el, ce justificare ar avea cineva să dorească să ajungă la putere, ca urmare a unor activităţi politice? Nici una, desigur; iar oamenii, toţi fără excepţie, trebuie să fie învăţaţi că nu trebuie să încerce să dobândească autoritate, cu atât mai mult cu cât autoritatea este politică în socialism, ca de altfel orice altceva. De aceea, tot ce are cineva trebuie să-i fie dat şi nu dobândit, pentru că nimic nu este particular înainte de a fi proprietate comună. Sistemul însuşi nu poate funcţiona decât respectându-şi propriul principiu de legitimare: redistribuirea raţională.
Într-o astfel de situaţie nici chiar Conducătorul nu deţine puterea, cel puţin aşa trebuie să pară. El este doar un îndrumător, învăţător, catalizator, model etc. Mai întâi el simbolizează unitatea monolitică a partidului conducător. Apoi, ca fiu al poporului - în tinereţe ţăran sau muncitor - el reprezintă împletirea organică între partid şi popor. În drumul spre comunism această împletire devine din ce în ce mai strânsă până când partid şi popor sunt totuna. Conducătorul simbolizează, aşadar, visul de aur al omenirii, societatea fără clase. „Procesul de dispariţie a partidului se va realiza, în mod evolutiv, prin integrarea sa în viaţa societăţii, prin participarea tot mai organică a membrilor de partid la întreaga viaţă socială în strânsă legătură cu masele populare”. Fiind ţăran prin origine, muncitor prin formaţie şi conducător din vocaţie, ca fiu al poporului, Conducătorul simbolizează tocmai această „strânsă legătură”.
De aceea, Cultul Personalităţii înşeală. Prin Cultul Personalităţii este împins în faţă Conducătorul. El este faţadă. Şi atâta timp cât mai există o elită politică care se poate ascunde în spatele lui el este menţinut. Se poate explica astfel de ce Cultul Personalităţii şi ideea de accelerare a înaintării spre comunism stau într-o relaţie direct proporţională: deoarece pentru a se menţine la putere elita comunistă simte nevoia de a arăta că îşi onorează promisiunile - societatea comunistă - care promisiuni, cu cât sunt mai aproape de realizare, cu atât ameninţă elita cu termenul scadent pentru dispariţie. Şi atunci, creşterea intensităţii Cultului Personalităţii nu este altceva decât un mijloc de evadare din spaţiul imaginii publice, o cortină care se cere a fi din ce în ce mai groasă. Cultul Personalităţii este, în consecinţă, atributul unei elite politice slabe care nu mai are forţa de a se impune ca valoare pentru că propriile principii nu-i dau voie, însă care doreşte să-şi păstreze intacte privilegiile. Iar cu cât Cultul Personalităţii este mai puternic, cu atât elita este mai slabă, la un moment dat însuşi Conducătorul putând profita de această stare de lucruri pentru a-şi întări poziţia. Cultul Personalităţii îi oferă Conducătorului puteri nelimitate practic, în timp ce posibilii oponenţi se sprijină pe o clasă politică nu numai slabă dar care şi preferă să-i abandoneze. Clasa politică se slăbeşte singură abandonând din proprie voinţă un mod de conduită normal şi specific - jocul politic - în schimbul păstrării privilegiilor. Cultul Personalităţii apare, aşadar, în urma tentativelor de legitimare a marxism-leninismului prin fapte şi sfârşeşte prin a ameninţa o întreagă clasă politică. Este un proces ce se autoîntreţine, clasa politică comunistă sfârşind prin a se transforma într-o birocraţie.
Odată cu creşterea în intensitate a Cultului Personalităţii, elita politică renunţă treptat la rolul ei în luarea deciziilor, deci la rolul ei politic. Ea nu mai guvernează ci administrează. Clasa politică comunistă se transformă din ceea ce John Stuart Mill numeşte birocraţie, adică „guvernare a unor conducători de profesie", într-o birocraţie, aşa cum a fost definită de Max Weber. Devine un aparat centralizat, competent şi eficient subordonat puterii politice la care a renunţat în favoarea unui singur om. Din păcate, eficienţa acestui aparat nu se manifestă în sfera economică sau în rezolvarea problemelor sociale, ci în întărirea controlului social şi a controlului asupra resurselor, aşa cum logica marxist-leninistă a sistemului o cere.
În concluzie, însuşirea de către un partid a ideologiei marxist-leniniste are următoarele consecinţe, printre multe altele: a) se impune pe sine ca elită politică exclusivă, deşi tendinţa sa este de a se forma din indivizi imorali şi fără merite personale, datorită selecţiei amorale, şi b) autodesfiinţarea reală a partidului ca elită politică fără pierderea privilegiilor pe care le are ca clasă dominantă.
Partidul comunist, ca clasă dominantă şi elită politică este creaţia ideologiei. Apariţia sa nu este firească deoarece ea este precedată de existenţa ideologiei sale. Marxism-leninismul este o ideologie creată special pentru uzul unui singur partid, prin urmare, membrii partidului comunist sunt recrutaţi; întreaga elită comunistă este recrutată, iar pentru că recrutarea presupune o selecţie a celor recrutaţi, clasa politică comunistă este formată din oameni aleşi. Prin modul în care apare, partidul comunist se confirmă pe sine ca elită, dar nu poate recunoaşte public acest lucru. Din această cauză, selecţia în elita politică comunistă capătă un caracter special.
Ideea că unei clase îi poate reveni misiunea istorică de a construi o societate fără clase este o imposibilitate istorică căci înseamnă construirea unei societăţi de roluri adică fără diferenţe de status. Abolirea diviziunii muncii ar fi condus chiar la o societate de roluri nediferenţiate (lucru atât de împotriva naturii umane încât el nu este specific decât coloniilor de floră şi faună unicelulată. Aşa ceva nu există nici măcar în comunităţile de primate şi cu atât mai puţin la triburile de oameni primitivi). Încă o dată, marxism-leninismul ca ideologie a societăţii fără clase defineşte egalitatea în termeni de uniformitate totală. Cu atât mai mult partidul comunist nu se putea recunoaşte ca fiind ceva diferit de restul societăţii. De aceea, întotdeauna şi fără excepţii, „în centrul campaniei electorale partidul pune ideea stalinistă a blocului dintre comunişti şi cei fără partid.” (57), orice campanie electorală fiind o acţiune de afirmare a identităţii, care există permanent în programele politicii culturale a partidului şi ca parte a procesului continuu de legitimare.
Neputând să se recunoască pe sine ca fiind elită politică şi clasă dominantă, soluţia pentru ieşirea din impas este propaganda ca abatere a atenţiei. Pe lângă faptul că toate mesajele care vin din partea partidului sunt propagandistice, adică reflectă doar ceea ce trebuie să se ştie, apar în acest mod responsabilul cu propaganda, activistul de partid, „militantul responsabil”. Activiştii de partid plătiţi sunt cei care iau contactul nemijlocit cu masele, ei sunt purtătorii mesajelor partidului şi îşi îndeplinesc sarcina de a reprezenta partidul în relaţia lor directă cu oamenii. În acest fel ei creează imaginea partidului, un partid strâns legat, intim, de masele ale căror interese le reprezintă şi le apără. Armata de „militanţi responsabili” este acea categorie de oameni care se interpune între partid şi mase şi care apără partidul de imaginea sa reală, căci în ochii maselor ei sunt partidul pentru că vorbesc în numele lui.
Partidul comunist, această clasă nou formată, este nevoit să se ascundă pe sine de cei care sunt chemaţi să îl susţină tocmai în virtutea ideii construirii societăţii fără clase. Datorită sursei sale de legitimare, criteriile după care erau recrutaţi şi selectaţi noii membri ai elitei nu puteau fi decât amorale cel puţin, şi deseori chiar imorale. Căci dacă ar fi fost morale, partidul s-ar fi recunoscut ca fiind elită şi ar fi fost recunoscut ca atare drept clasă care deţine puterea. Iată cum oamenii cinstiţi au fost ţinuţi departe de partid iar leneşii şi incapabilii au preluat conducerea. De aici provine şi necesitatea de a controla foarte strict canalele de reprezentare a realităţii, de unde şi obligativitatea apariţiei unei dictaturi bazată pe o propagandă mincinoasă. Imaginea acestei stări de lucruri este descrisă clar de Panait Istrati în a sa „Spovedanie pentru învinşi”, fapt pentru care el a şi fost condamnat de către comunişti. Prin urmare, „morala comunistă este de două ori falsă: o dată în sine, a doua oară pentru că cel care o predică nu (mai - n. pers.) crede în ea.” (58).
Comunismul este, aşadar, orânduirea socială în care clasa dominantă se dezice de propria morală, lucru ce nu rămâne fără urmări.
Partidul comunist nici măcar nu poate să dispară prin propria voinţă. Dialectica sa este principalul său obstacol în realizarea propriului program. Înţelegerea necesităţii într-o manieră activă înseamnă să te supui imperativului momentului controlându-l, adică acţionând în vederea preluării conducerii şi a controlului asupra evoluţiei lucrurilor şi stărilor în direcţia dată de imperativul momentului. Aceasta dă într-adevăr libertate, dar partidul nu poate să renunţe la libertatea sa pentru că în primul rând a renunţa la libertate ar fi împotriva principiilor sale declarate şi pentru că acest lucru mai înseamnă şi pierderea controlului şi a conducerii asupra evenimentelor, adică nesupunerea la imperativele momentului şi renunţarea la înţelegerea necesităţii într-o manieră activă. Partidul comunist şi-ar contrazice astfel legitimitatea înfiinţării sale.
Însă partidul comunist nu poate abdica nici de la finalitatea pe care şi-o atribuie şi care, la rândul ei, îi legitimează existenţa. Pentru a se salva de propria contradicţie, partidul este nevoit să amâne continuu realizarea scopului său, „visul de aur al omenirii”. Modalităţile practice prin care face acest lucru sunt atingerea unor obiective intermediare şi propunerea altora, sau folosirea ideii revoluţiei continue. Promovarea ideii de revoluţie continuă necesită în primul rând acţiuni de justificare a ideii, adică inventarea neîntreruptă a duşmanului de clasă.
Duşmanul de clasă este un element infiltrat în societatea socialistă şi în consecinţă el poate fi aflat în rândul elitei comuniste sau în rândul maselor. Combaterea duşmanului de clasă va avea caracterul unei curăţiri a societătii de elementele retrograde şi reacţionare, iar în funcţie de locul în care sunt găsite aceste elemente acţiunea se va numi „război împotriva corupţiei şi a trădătorilor” atunci când duşmanul de clasă este inflitrat în partid, respectiv „război împotriva sabotorilor şi a elementelor burgheze” atunci când duşmanul de clasă este infiltrat în rândul maselor de oameni ai muncii. Dar această metodă nu poate fi folosită timp îndelungat deoarece devine disfuncţională. Războiul impotriva corupţiei şi a trădătorilor este de fapt o autodecimare a clasei politice şi este o măsură care zdruncină coeziunea partidului prin inducerea neîncrederii între membrii săi, iar războiul împotriva sabotorilor şi a elementelor burgheze reprezintă practic instaurarea Teroarei. Chiar dacă „demascarea" corupţiei şi a trădătorilor din rândul cadrelor de partid poate duce la creşterea şi întărirea încrederii oamenilor în partid, instaurarea si menţinerea Teroarei este un semn că lucrurile nu evoluează în direcţia „visului de aur”, căci reflectă lipsa unei conştiinţe înaintate. Prin urmare, se renunţă treptat la aceste metode iar partidul îşi va propune mai întâi atingerea unor obiective intermediare, cum ar fi, de exemplu, societatea socialistă multilateral dezvoltată. În acest fel partidul îşi amână pe o perioadă nelimitată autodesfiinţarea, îşi întăreşte imaginea de constructor conştient al comunismului, se poate lăuda cu succese şi implicit îşi întăreşte poziţia hegemonică deoarece succesele sale justifică acest lucru. În plus, atingerea obiectivelor intermediare reprezintă totodată şi nivele ale dezvoltării conştiinţei socialiste şi a culturii socialiste şi deci nivele ale eliminării spontaneităţii din viaţa socială.
[cenzura asupra jocului politic]
Un indicator al eliminării spontaneităţii din viaţa socială este şi dispariţia jocului politic ca rezultat al urmăririi unor interese personale. Pentru ideologia marxist-leninistă dezvoltarea spontană a societăţii este urmarea directă a acţiunilor ce au la bază interesul personal. Această stare de lucruri nu poate fi specifică socialismului şi comunismului, orânduire socială construită conştient. Dar jocul politic este un comportament normal pentru o clasă politică, face parte din ceea ce este ea, în timp ce elita comunistă nu poate să-şi recunoască public adevărata natură. Partidul comunist nu poate să renunţe la imaginea sa de elită de circumstanţă, deci şansa pentru a o păstra este cenzura asupra jocului politic.
Jocul politic, luptele interne din cadrul conducerii de partid şi de stat, confruntări care vizează preluarea puterii de către unii indivizi în detrimentul altora, sunt atribute ale unui spirit burghez, conform învăţăturii marxist-leniniste. Ele demonstrează că nu există un scop comun în funcţie de care fiecare îşi vede de treabă depunând o activitate constructivă, ci grupuri care încearcă să-şi promoveze propriile interese. Cum nepotrivirea dintre realitate şi doctrina partidului comunist este clară, soluţia salvatoare nu poate fi decât cenzurarea jocului politic: în societatea socialistă „se construieşte comunismul, toţi pun umărul etc.” şi nu există interese personale sau de grup, surse ale luptei politice, considerate a fi dovezi de „egoism”, „elitism”, „lăcomie”, adică atribute ale spiritului burghez, valori retrograde ale unei orânduiri sociale pe cale de dispariţie.
Primul exemplu în acest sens şi poate cel mai cunoscut a fost surghiunirea şi apoi asasinarea lui Troţki. „Crima lui Troţki a constat tocmai în pretenţia la putere, astăzi încă el fiind învinuit de sete de putere, deşi, într-un sistem politic normal nimic nu pare mai firesc pentru un om politic de talia lui.” (59). Atitudinea acestuia, comportamentul şi pretenţiile sale făceau vizibilă existenţa unui joc politic şi a unei clase politice.
Pentru că în jocul politic pot intra numai persoane care au dobândit deja o autoritate - numai aceste persoane pot emite pretenţii în mod legitim - jocul politic pentru a putea fi cenzurat trebuie mai întâi valorizat negativ. Rezultatul direct este că cenzurarea sa devine justificată, iar cei care emit pretenţii pot fi blamaţi pentru comportamentul lor. Ca metodă, primul lucru pe care l-a făcut Stalin a fost să nu lase să se afle ceea ce se petrece la nivelul conducerii de partid şi de stat. Ceea ce putea şi trebuia să ştie toată lumea era că partidul este o unitate de monolit, iar toţi cei care făceau să se tulbure această imagine erau consideraţi trădători. Astfel, pentru prima dată, contrarevoluţia nu mai este opoziţia împotriva partidului, ci poate căpăta semnificaţia opoziţiei împotriva celui ce reprezintă unitatea partidului, aşadar împotriva lui Stalin. Cum nu numai Troţki i se opunea lui Stalin, toţi cei care îi erau opozanţi erau consideraţi a fi în aceeaşi tagmă a trădătorilor, chiar dacă ei între ei se aflau pe poziţii divergente. Biografiile oficiale ale lui Stalin îi arată pe Troţki şi pe Buharin ca fiind complici într-o vreme în care ei nu se gândeau încă la aşa ceva. Ei reprezentau de fapt „opoziţia de stânga", respectiv „opoziţia de dreapta” la adresa lui Stalin.
Aceste subtilităţi politice se dovedeau a fi, însă, mult prea periculoase pentru imaginea unei elite de circumstanţă, dominată de sentimente altruiste, pentru a se putea aduce la cunoştinţa oamenilor simpli.
[necesitatea Marelui Conducator]
O imagine reală asupra jocului politic poate denunţa intenţiile reale ale clasei politice comuniste, anume acelea de a nu putea să renunţe la putere, aşa cum în mod programatic şi-a propus. Când această clasă politică nu mai reuşeşte să îşi autocenzureze în mod eficient jocul politic dintre diferiţi membri şi grupări ale sale, ea va naşte Conducătorul, adică acel om-simbol ce îi va reprezenta „unitatea monolitică” şi legătura sa organică cu poporul. Deasupra tuturor mijloacelor folosite, mai trebuia găsit ceva ce ar fi făcut jocul politic imposibil ca principiu. „Tătucul” a fost soluţia. El, Conducătorul, fiind omul de geniu, cel ce stie si face orice mult mai bine decât oricine, simbolul Naţiunii, simbolul Revoluţiei nu poate fi contestat. Este pus în practică principiul locului veşnic ocupat şi totodată destul de ridicat astfel încât să nu merite să fie atins de către un muritor de rând. Astfel, orice formă de luptă politică ia forma unui sacrilegiu iar jocul politic poate fi foarte uşor compromis ca imagine publică.
Exemplul Coreei de Nord în cenzura jocului politic pare a fi situaţia cea mai reuşită. Paradoxal, se poate spune că în Coreea de Nord există pluripartitism: „Alături de Partidul Muncii, recunoscând rolul conducător al acestuia, activează Partidul Democrat, Partidul Tinerilor Prieteni, Partidul Religioşilor. Aceste partide, împreună cu Sindicatele Unite, Uniunea Ţărănească, Uniunea Tineretului Muncitoresc Socialist şi cu alte organizaţii fac parte din Frontul Unic Patriotic Democratic, condus de Partidul Muncii.” (60). Toate acestea nu fac decât să pervertească ideea de democraţie şi pluripartitism. Deşi sunt multe, partidele politice coreene constituie de fapt „Frontul Unic” şi recunosc rolul conducător al Partidului Muncii - comunist. Practic, partidele politice din Coreea de Nord, se mai numesc aşa doar pentru că scrie pe o hârtie. Nu poţi fi partid politic şi totodată să abdici de la un rol politic, recunoscând de bună voie rolul conducător al partidului comunist sau al oricărui altul. Nu poate fi pluripartitism când toate partidele existente sunt inculse într-un front unic. Dar se poate manipula toată această organizare politică pentru a crea imaginea unei democraţii în care nu există joc politic. Chiar existenţa unui pluripartitism nefuncţional datorat unor partide nefuncţionale este mijlocul prin care se cenzurează jocul politic. Simbolic, se face o delimitare între pluripartitism, viaţă politică pe de o parte, şi joc politic pe de altă parte. Jocul politic ca valoare a unei societăţi normale poate fi compromis mult mai uşor astfel, deoarece poate fi mult mai uşor asociat cu caracteristicile unei societăţi bolnave de lupta pentru putere, înţelegându-se prin aceasta sete de înavuţire dublată de o lipsă de scrupule. Iată cum jocul politic ca luptă pentru putere devine cel puţin desuet, de fapt reacţionar, într-o societate în care nimeni nu trebuie să vrea deţinerea puterii.
Logica este simplă: dacă nici partidul comunist, acel partid minunat care se îngrijeşte de fericirea oamenilor, nu doreşte puterea pentru el, ce justificare ar avea cineva să dorească să ajungă la putere, ca urmare a unor activităţi politice? Nici una, desigur; iar oamenii, toţi fără excepţie, trebuie să fie învăţaţi că nu trebuie să încerce să dobândească autoritate, cu atât mai mult cu cât autoritatea este politică în socialism, ca de altfel orice altceva. De aceea, tot ce are cineva trebuie să-i fie dat şi nu dobândit, pentru că nimic nu este particular înainte de a fi proprietate comună. Sistemul însuşi nu poate funcţiona decât respectându-şi propriul principiu de legitimare: redistribuirea raţională.
Într-o astfel de situaţie nici chiar Conducătorul nu deţine puterea, cel puţin aşa trebuie să pară. El este doar un îndrumător, învăţător, catalizator, model etc. Mai întâi el simbolizează unitatea monolitică a partidului conducător. Apoi, ca fiu al poporului - în tinereţe ţăran sau muncitor - el reprezintă împletirea organică între partid şi popor. În drumul spre comunism această împletire devine din ce în ce mai strânsă până când partid şi popor sunt totuna. Conducătorul simbolizează, aşadar, visul de aur al omenirii, societatea fără clase. „Procesul de dispariţie a partidului se va realiza, în mod evolutiv, prin integrarea sa în viaţa societăţii, prin participarea tot mai organică a membrilor de partid la întreaga viaţă socială în strânsă legătură cu masele populare”. Fiind ţăran prin origine, muncitor prin formaţie şi conducător din vocaţie, ca fiu al poporului, Conducătorul simbolizează tocmai această „strânsă legătură”.
De aceea, Cultul Personalităţii înşeală. Prin Cultul Personalităţii este împins în faţă Conducătorul. El este faţadă. Şi atâta timp cât mai există o elită politică care se poate ascunde în spatele lui el este menţinut. Se poate explica astfel de ce Cultul Personalităţii şi ideea de accelerare a înaintării spre comunism stau într-o relaţie direct proporţională: deoarece pentru a se menţine la putere elita comunistă simte nevoia de a arăta că îşi onorează promisiunile - societatea comunistă - care promisiuni, cu cât sunt mai aproape de realizare, cu atât ameninţă elita cu termenul scadent pentru dispariţie. Şi atunci, creşterea intensităţii Cultului Personalităţii nu este altceva decât un mijloc de evadare din spaţiul imaginii publice, o cortină care se cere a fi din ce în ce mai groasă. Cultul Personalităţii este, în consecinţă, atributul unei elite politice slabe care nu mai are forţa de a se impune ca valoare pentru că propriile principii nu-i dau voie, însă care doreşte să-şi păstreze intacte privilegiile. Iar cu cât Cultul Personalităţii este mai puternic, cu atât elita este mai slabă, la un moment dat însuşi Conducătorul putând profita de această stare de lucruri pentru a-şi întări poziţia. Cultul Personalităţii îi oferă Conducătorului puteri nelimitate practic, în timp ce posibilii oponenţi se sprijină pe o clasă politică nu numai slabă dar care şi preferă să-i abandoneze. Clasa politică se slăbeşte singură abandonând din proprie voinţă un mod de conduită normal şi specific - jocul politic - în schimbul păstrării privilegiilor. Cultul Personalităţii apare, aşadar, în urma tentativelor de legitimare a marxism-leninismului prin fapte şi sfârşeşte prin a ameninţa o întreagă clasă politică. Este un proces ce se autoîntreţine, clasa politică comunistă sfârşind prin a se transforma într-o birocraţie.
Odată cu creşterea în intensitate a Cultului Personalităţii, elita politică renunţă treptat la rolul ei în luarea deciziilor, deci la rolul ei politic. Ea nu mai guvernează ci administrează. Clasa politică comunistă se transformă din ceea ce John Stuart Mill numeşte birocraţie, adică „guvernare a unor conducători de profesie", într-o birocraţie, aşa cum a fost definită de Max Weber. Devine un aparat centralizat, competent şi eficient subordonat puterii politice la care a renunţat în favoarea unui singur om. Din păcate, eficienţa acestui aparat nu se manifestă în sfera economică sau în rezolvarea problemelor sociale, ci în întărirea controlului social şi a controlului asupra resurselor, aşa cum logica marxist-leninistă a sistemului o cere.
În concluzie, însuşirea de către un partid a ideologiei marxist-leniniste are următoarele consecinţe, printre multe altele: a) se impune pe sine ca elită politică exclusivă, deşi tendinţa sa este de a se forma din indivizi imorali şi fără merite personale, datorită selecţiei amorale, şi b) autodesfiinţarea reală a partidului ca elită politică fără pierderea privilegiilor pe care le are ca clasă dominantă.
miercuri, 7 decembrie 2011
Ciudata Americă
Am să reiau un text pe care l-am scris pentru flecar.ro:
Eu nu sunt dezamăgit de America, aşa cum zice Gogu că este. Dar am nişte mici nelămuriri, poate vreun israelian să mă lămurescă…?
Avem aşa: turnurile gemene sunt atacate de islamişti în 2001, vestitul nine-eleven. Dar… SUA bombardează Serbia, o ţară creștină (ce-i drept susţinută de Rusia) ca să dea o ţară nouă unor musulmani, albanezii din Kosovo. Bun, am înţeles, în final au blocat accesul Rusiei la Mediterana prin Muntenegru, care avea ieşire la Adriatica. Dar… din nou dar… Au suţinut revoltele din Egipt, Tunisia si alte ţari arabe, ca sunt greu de înşirat toate. În toate ţările arabe unde au avut loc revolte, ca şi în Siria acum, regimurile la putere erau laice. Susţinând alegerile libere şi democraţia, aşa cum s-a dovedit zilele acestea în Egipt, la putere vor veni nişte regimuri islamiste. Dar şi Arabia Saudită, aliat de bază al SUA, este guvernată după preceptele legii islamice. Toate regimurile laice din ţările musulmane, mai puţin Turcia, erau aliate tradiţionale ale Rusiei, sau cel puţin aveau nişte simpatii faţă de ruşi. Singura situaţie răsturnată era în Iran, unde regimul islamist este în relaţii bune cu Rusia, după ce în 1978-1979 Revoluţia Islamică a răsturnat regimul laic al lui Retza Pahlavi, binevoitor faţă de SUA şi Marea Britanie. Iată că mai nou Turcia este un rival declarat al Iranului, inclusiv printr-o apropiere a regimului politic de islamism. (A-propos, pentru cine nu ştie, cea mai mare bază militară NATO de pe cuprinsul acestei planete se află în Turcia, la Incirlik)
Acum, toate aceste regimuri islamice sunt declarate ca fiind împotriva statului Israel, aliat al SUA. Practic, SUA susţine toţi duşmanii Israelului în numele democraţiei, dar împotriva Rusiei. Culmea e că între Rusia şi Israel nu sunt relaţii cordiale… la fel nici Israel nu prea se mai înţelege cu Turcia de când au o problema legată de petrolul din Mediterana şi blocada palestinană.
Eu zic aşa: Israel este o victimă a politicii SUA. SUA nu uită Războiul Rece, bănuieşte că Rusia poate avea oricând pretenţii de hegemonie în părţi ale lumii care îi interesează. Au dreptate ruşii să nu accepte scutul antirachetă din Europa, războiul dintre ei şi americani nu s-a terminat odată cu căderea regimurilor comuniste. Israel are în SUA un aliat făţarnic, ei nu contează ci doar faptul că sunt un cui înfipt într-o lume care nu-i acceptă pe americani, dar care trebuie să fie controlată de ei şi chiar este în pofida tuturor aparenţelor.
Nu ştiu însă cât va mai putea SUA să ţină lucrurile sub control în felul acesta. Apar noi jucători, cum ar fi China. China este încă ţinută la respect cu ajutorul dolarului, ştiu şi chinezii asta, din acest motiv se zbat să cumpere Africa sau să impună yuanul ca monedă de schimb internaţională. (Bine, că nu vor reuşi cât timp nu lasă yuanul liber convertibil, asta e altceva, iar daca lasă yuanul liber convertibil acesta se va întări, ceea ce vor şi americanii, slăbind economia chineză bazată pe export, nu şi pe consum intern).
Dar apar noi apropieri şi afinităţi între Israel şi ţări europene, creştine: Cipru, Grecia, chiar şi România, în timp ce rivalităţile se accentuează între aceste ţări şi Turcia. SUA va trebui să se dovedească capabilă să administreze conflicte din ce în ce mai adânci între aliaţii săi, pasiuni din ce în ce mai puternice. Chiar dacă Rusia este actualmente izolată în lumea creştină, bisericile ortodoxe se pregătesc pentru al optulea sinod panortodox, iar în pregătirile care se fac Patriarhia Moscovei nu mai este chiar atât de izolată. Rămâne de văzut cât de mult contează unitatea de credinţă a popoarelor în aranjarea politicilor internaţionale, cât de mult contează Biserica în conducerea statului. Nu degeaba citim tot felul de rapoarte ale departamentelor de stat americane îndreptate împotriva BOR, americanii ştiu de unde pot apărea surprizele neplăcute lor…
Sau, rămâne de văzut cât vor mai rezista evreii. E drept că acum sunt împinși către Iran, cel mai comod dușman comun al SUA și al Israelului. Arabii nu susțin Iranul, pentru că și la ei e musulmănia pe bucăți, unii shiiți, alții suniți. Deci nu ar fi de așteptat ca un conflict Israel – Iran să facă lumea arabă să explodeze, abia că i-ar băga mai bine în cărți pe turci… Surpriza ar fi ca un conflict să înceapă, totuși, între Israel și Iran, dar Iranul să fie câștigator. Rusia își va da toată silința, dar și SUA se va opune cât va putea ea să o facă. Iar dacă Iranul va deveni un nou Vietnam pentru americani, situația ar putea să scape de sub control.
America joacă foarte riscant susținând interesele celor care îi detestă. Oricum, lupta împotriva terorismului este o păcaleală, SUA de fapt susține regimurile islamiste, dar cu condiția să le controleze. Din acest punct de vedere, talibanii afgani sunt indezirabili, pentru că nu pot fi controlați. Asta-i toată diferența. Recentul incident din Pakistan este un avertisment pentru cei care vor să scape de sub control.
Ideea este că Turcia este și va fi din ce în ce mai vizibil în tabăra opusă Rusiei. O veche profeție spune că Constantinopolul va fi eliberat de sub agareni. Să vedem…
UPDATE 01.01.2012
http://www.israeltoday.co.il/News/tabid/178/nid/23067/language/en-US/Default.aspx
şi aparent fără legătură:
http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2011/12/31/serghiei-rudov-membru-al-camerei-publice-a-rusiei-adevaratele-motive-ale-arestarii-parintelui-efrem-sunt-lupta-impotriva-independentei-athosului-si-influentei-rusesti/
Eu nu sunt dezamăgit de America, aşa cum zice Gogu că este. Dar am nişte mici nelămuriri, poate vreun israelian să mă lămurescă…?
Avem aşa: turnurile gemene sunt atacate de islamişti în 2001, vestitul nine-eleven. Dar… SUA bombardează Serbia, o ţară creștină (ce-i drept susţinută de Rusia) ca să dea o ţară nouă unor musulmani, albanezii din Kosovo. Bun, am înţeles, în final au blocat accesul Rusiei la Mediterana prin Muntenegru, care avea ieşire la Adriatica. Dar… din nou dar… Au suţinut revoltele din Egipt, Tunisia si alte ţari arabe, ca sunt greu de înşirat toate. În toate ţările arabe unde au avut loc revolte, ca şi în Siria acum, regimurile la putere erau laice. Susţinând alegerile libere şi democraţia, aşa cum s-a dovedit zilele acestea în Egipt, la putere vor veni nişte regimuri islamiste. Dar şi Arabia Saudită, aliat de bază al SUA, este guvernată după preceptele legii islamice. Toate regimurile laice din ţările musulmane, mai puţin Turcia, erau aliate tradiţionale ale Rusiei, sau cel puţin aveau nişte simpatii faţă de ruşi. Singura situaţie răsturnată era în Iran, unde regimul islamist este în relaţii bune cu Rusia, după ce în 1978-1979 Revoluţia Islamică a răsturnat regimul laic al lui Retza Pahlavi, binevoitor faţă de SUA şi Marea Britanie. Iată că mai nou Turcia este un rival declarat al Iranului, inclusiv printr-o apropiere a regimului politic de islamism. (A-propos, pentru cine nu ştie, cea mai mare bază militară NATO de pe cuprinsul acestei planete se află în Turcia, la Incirlik)
Acum, toate aceste regimuri islamice sunt declarate ca fiind împotriva statului Israel, aliat al SUA. Practic, SUA susţine toţi duşmanii Israelului în numele democraţiei, dar împotriva Rusiei. Culmea e că între Rusia şi Israel nu sunt relaţii cordiale… la fel nici Israel nu prea se mai înţelege cu Turcia de când au o problema legată de petrolul din Mediterana şi blocada palestinană.
Eu zic aşa: Israel este o victimă a politicii SUA. SUA nu uită Războiul Rece, bănuieşte că Rusia poate avea oricând pretenţii de hegemonie în părţi ale lumii care îi interesează. Au dreptate ruşii să nu accepte scutul antirachetă din Europa, războiul dintre ei şi americani nu s-a terminat odată cu căderea regimurilor comuniste. Israel are în SUA un aliat făţarnic, ei nu contează ci doar faptul că sunt un cui înfipt într-o lume care nu-i acceptă pe americani, dar care trebuie să fie controlată de ei şi chiar este în pofida tuturor aparenţelor.
Nu ştiu însă cât va mai putea SUA să ţină lucrurile sub control în felul acesta. Apar noi jucători, cum ar fi China. China este încă ţinută la respect cu ajutorul dolarului, ştiu şi chinezii asta, din acest motiv se zbat să cumpere Africa sau să impună yuanul ca monedă de schimb internaţională. (Bine, că nu vor reuşi cât timp nu lasă yuanul liber convertibil, asta e altceva, iar daca lasă yuanul liber convertibil acesta se va întări, ceea ce vor şi americanii, slăbind economia chineză bazată pe export, nu şi pe consum intern).
Dar apar noi apropieri şi afinităţi între Israel şi ţări europene, creştine: Cipru, Grecia, chiar şi România, în timp ce rivalităţile se accentuează între aceste ţări şi Turcia. SUA va trebui să se dovedească capabilă să administreze conflicte din ce în ce mai adânci între aliaţii săi, pasiuni din ce în ce mai puternice. Chiar dacă Rusia este actualmente izolată în lumea creştină, bisericile ortodoxe se pregătesc pentru al optulea sinod panortodox, iar în pregătirile care se fac Patriarhia Moscovei nu mai este chiar atât de izolată. Rămâne de văzut cât de mult contează unitatea de credinţă a popoarelor în aranjarea politicilor internaţionale, cât de mult contează Biserica în conducerea statului. Nu degeaba citim tot felul de rapoarte ale departamentelor de stat americane îndreptate împotriva BOR, americanii ştiu de unde pot apărea surprizele neplăcute lor…
Sau, rămâne de văzut cât vor mai rezista evreii. E drept că acum sunt împinși către Iran, cel mai comod dușman comun al SUA și al Israelului. Arabii nu susțin Iranul, pentru că și la ei e musulmănia pe bucăți, unii shiiți, alții suniți. Deci nu ar fi de așteptat ca un conflict Israel – Iran să facă lumea arabă să explodeze, abia că i-ar băga mai bine în cărți pe turci… Surpriza ar fi ca un conflict să înceapă, totuși, între Israel și Iran, dar Iranul să fie câștigator. Rusia își va da toată silința, dar și SUA se va opune cât va putea ea să o facă. Iar dacă Iranul va deveni un nou Vietnam pentru americani, situația ar putea să scape de sub control.
America joacă foarte riscant susținând interesele celor care îi detestă. Oricum, lupta împotriva terorismului este o păcaleală, SUA de fapt susține regimurile islamiste, dar cu condiția să le controleze. Din acest punct de vedere, talibanii afgani sunt indezirabili, pentru că nu pot fi controlați. Asta-i toată diferența. Recentul incident din Pakistan este un avertisment pentru cei care vor să scape de sub control.
Ideea este că Turcia este și va fi din ce în ce mai vizibil în tabăra opusă Rusiei. O veche profeție spune că Constantinopolul va fi eliberat de sub agareni. Să vedem…
UPDATE 01.01.2012
http://www.israeltoday.co.il/News/tabid/178/nid/23067/language/en-US/Default.aspx
şi aparent fără legătură:
http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2011/12/31/serghiei-rudov-membru-al-camerei-publice-a-rusiei-adevaratele-motive-ale-arestarii-parintelui-efrem-sunt-lupta-impotriva-independentei-athosului-si-influentei-rusesti/
vineri, 2 decembrie 2011
Weber, Aristotel si economia naturala
Chiar cand ma gandeam sa scriu ceva despre felul in care e neinteles Max Weber in lumea ortodoxa, a aparut posibilitatea sa am acest dialog cu cei de la razbointrucuvant.ro. Dialogul este real, si poate fi urmarit, ca si articolul care l-a generat, aici:
http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2011/11/28/cotidianul-patriarhal-lumina-rampa-de-lansare-pentru-mihail-neamtu-si-noua-republica-a-lui-traian-basescu/#comment-48608
Tipul acela, Neamtu, ma lasa rece, e un fel de talmes balmes in capul sau, o promisiune pentru nimic bun care ne asteapta daca vom ajunge sa-l avem conducator. Dar dialogul nu este despre el.
Daca va fi cazul, vor fi update-uri. Sper ca sursa a fost citata corect, asa cum cer cei de la razbointrucuvant.ro, chiar daca nu articolul este cel pe care l-am avut in vedere.
Cititi:
@ admin, vela:
Camata nu este ceva specific capitalismului bancar si nici capitalismul bancar nu este cel al eticii protestante. Weber vorbeste de a face ceea ce faci ca vocatie, vorbeste de acumularea capitalului in scopul folosirii sale rationale (a bunei chivernisiri, daca vreti) si nu pentru consum desantat ci pentru folosul comunitatii crestine (cum ar fi crearea de locuri de munca sau in scopuri filantropice). Capitalismul lui Weber n-are nici o legatura cu asistenta sociala sau cu ordoliberalismul lui Neamtu, este doar un modus vivendi, auster dar rational si metodic, al crestinului protestant.
Capitalismul acesta nu mai exista de mult, el a fost generat de doctrina protestanta a predestinarii si nu de doctrina nepasarii de astazi.
Acum, chiar si doctrina aceasta ar trebui inteleasa in contextul ei. Noi stim ca cine este in afara Bisericii nu se mantuieste. Fiind la origine parte din biserica catolica, protestantii oricum nu se mantuiau nefiind parte a Bisericii lui Hristos cea dreptmaritoare. Protestantismul lor este chiar constientizarea acestei stari in care se aflau. Si atunci s-au rupt de o biserica mincinoasa. Cum ar fi putut ei atunci sa isi raspunda la intrebarea din Evanghelie: si atunci cine se poate mantui? decat la fel ca in raspunsul Domnului Iisus Hristos: Ce e cu neputinta la oameni este cu putinta la Dumnezeu. Iata deci doctrina predestinarii si silinta lor intr-o viata austera.
@Titus L:
Etica protestanta este cu totul diferita fata de oikos sau economia naturala de care vorbea Aristotel. E acumulare de dragul acumularii, pe cand economia naturala inseamna productie pentru nevoile familiale, gospodaresti. Consecinta acumularii pentru reinvestitie indeamna la un mod de a gandi si actiona individualist, ca doar de aceea s-a si aratat ca individualismul este tipic societatii protestante. Sigur ca pretextul acestei individualizari este un scop colectiv, generos, ca sunt rare religiile care indeamna la rau in mod fatis. Dar ceea ce e daunator in protestantism este tocmai aceasta ascetica pe dos: “ascetism” prin activitate economica, “ascetism” in slujba lui mamona…
dar nici Aristotel nu era crestin si, intrucat ma pot gandi la timpul in care a trait, nu era nici iudeu…
Eu nu m-as lua dupa Aristotel, oikos inseamna gospodarie, deci o economie naturala, in acesta acceptiune, o reprezenta ea doar o economie a satisfacerii necesitatilor imediate si simple, dar este o economie atomizata, individualista, precum gospodaria. Vedeti si acum situatia de la noi de la tara, atat cat a mai ramas, nici astazi taranii nu se pot pune de acord ca sa faca ceva impreuna, hai sa le zicem asociatiile acelea capitaliste. Abia ca etica protestanta a introdus in economie ideea de celalat, chiar daca trairea lui Dumnezeu este atat de individuala in protestantism. Iata un exemplu de protestantism extrem: comunitatea amish.
Nu, nu este ascetism in slujba lui “mamona”, este in cel mai rau caz o intelegere ad literam (atat de specdifica celor care nu traiesc in Biserica) a pildei talantilor. Acei protestanti nu erau in slujba lui “mamoma” si poate ca nici cei de astazi nu sunt toti, daca veti incerca sa-i intelegeti veti gasi, probabil, o turma in cautare de repere dezamagita de pastori. Ca aceasta stare a lasat loc lupilor sa intre in turma, este altceva. Azi vedem ce au facut lupii, dar va rog, nu confundati, caci judecati.
@Titus L:
Tare ne e ca batem apa in piua de dragul contrazicerii si din cum scrieti pare ca nici macar nu ati citit articolul postat. Economia naturala e mai aproape de firescul omului si Aristotel e doar un autor – folosit oricum mai mult decat… Weber de Sfintii Parinti – si ale carei observatii sunt mult mai aproape de indemnurile parintilor. Nu am auzit indemnuri ale Bisericii pentru a acumula capital de dragul capitalului, ca sa facem companii gigantice, orase supradimensionate si zgarie nori. Am auzit doar de sfaturi de a trai si de a procura cele necesare vietii. Aceasta logica nu era traita la sat doar individual, ci in cadrul obstii ce functiona in baza traditiei, care avea reguli foarte precise si rationale de exploatare – atat in comun cat si individual – a terenurilor si resurselor naturale comune. Deci vorbim aici de doua moduri de viata sociala si economica total diferite, dintre care una e pur si simplu umana si crestina dar condamnata la disparitie, iar cealalta e cauza pentru starea actuala a lumii, fiind la originea globalizarii si a uniformizarii de astazi.
pe 02 Dec 2011 la 16:10 # admin
@Titus L:
Serios, pierdem timpul. Ori noi nu am scris clar, ori fratia ta nu ai inteles nimic. Ce spui n-are nicio legatura cu continutul discutiei de fata si nici cu ce raspunsesem anterior. Pe Weber l-am citat si aici, si cred ca destul de corect: http://www.razbointrucuvant.ro/2009/02/23/cum-preamareste-ziarul-patriarhal-lumina-erezia-protestanta-a-cultului-bogatiei/
Si daca Aristotel nu-ti place (oricum, nu el, ca filosof pagan, era important, ci o anume idee, dar nu mai vedem padurea de copaci) atunci macar de Vulcanescu sa ascultam, cat de cat. Respingea si el tipul de economie orientat catre profit si acumulare.
pe 02 Dec 2011 la 21:26 # Titus L
Comentariul dumneavoastra asteapta aprobarea.
Vai de mine! Nu pot sa cred ca faceti o asemenea confuzie intre scop si mijloc. Daca asa intelegeti sa il cititi si citati pe Max Weber, atunci chiar nu avem ce sa mai discutam ca pierdem vremea… Dar eu va cunosc din ceea ce scrieti, sunteti oameni cultivati. Va spun din nou, gresiti cand considerati ca spiritul capitalismului asa cum apare el la Max Weber inseamna sa faci bani pentru bani.
V-am aratat ca, fatalmente, cei credinciosi rupti de Biserica (protestantii) nu pot adopta alta doctrina (invatatura) decat cea a predestinarii. Caci ce a spus Mantuitorul tanarului bogat? Ca mai usor intra camila prin urechile acului decat bogatul in Imparatia Cerurilor. Dar nu ca nu va intra, ci doar ca ce e cu neputinta la oameni e cu putinta la Dumnezeu. De aici si doctrina predestinarii, repet, fatalmente reala si aplicabila celor care nu sunt in Biserica si deci nu participa la Taine.
Si atunci de unde dorinta de bani, cand tocmai acesta l-a aruncat in afara Bisericii pe tanarul bogat, caci nu a vrut sa-l urmeze pe Hristos, veti intreba? Cititi mai cu atentie pe Weber. Eu nu am cartea la indemana ca sa il citez, dar stiu ce am citit la vremea cand am facut-o. Banii sunt mijlocul prin care oamenii fac faptele bune in comunitate. Acte filantropice, sau dau de munca celorlalti care au nevoie. Cu cat mai multi bani, cu atat mai multe posibilitati de a face fapte bune si nu de a te arata bogat. De aici si viata austera a burghezului, de aici si preocuparea pentru metodele de a face bani: dorinta de a putea face fapte bune iar si iar si iar si cat mai multe se va putea. Caci ce se va judeca de Judecator cand va fi Judecata cea de pe urma? Faptele bune. Asa se cunoaste inca de pe acum ca daca reusesti sa ai bani vei fi mantuit, caci Dumnezeu iti da sansa sa faci fapte bune. Dar e obligatoriu pentru mantuire sa le faci.
Ce spune Petru Movila? Crestinul e dator sa aiba credinta dreapta si sa faca fapte bune ca sa se poata mantui. Nimic altceva nu gandesc protestantii credinciosi. Este evident ca in atari conditii sa vrei sa fii sarac echivaleaza cu a nu voi sa faci fapte bune din lipsa de mijloace, ascunzandu-te dupa o neputinta, adica un fel de fariseism.
Daca v-ati gandit la juramantul de saracie al monahilor, acesta este altceva cu totul. Ei nu mai traiesc in lume, faptele lor bune sunt de alta natura ca si bogatia lor. Dar noi nu traim ca monahii, noi traim in lume iar protestantii nu au monahism, ei traiesc numai in lume. De asta va si spun iar, nu-i mai priviti superiori, incercati sa-i intelegeti, poate ca e ceva de invatat si de la ei, sau nu asteptati atunci ca ei sa va priveasca altfel decat cu dispret, la fel cum ii privesc pe papistasi caci nu va veti deosebi de acestia in ochii lor.
Dar ce spuneti voi e total confuz si daca nu v-as vedea ravna as zice ca e rauvoitor. Au protestantii ereziile lor, dar sa ii judeci pentru ce nu au facut e la fel de rau, caci la fel veti fi judecati.
UPDATE 03.12.2011
Comentariul de mai sus a fost aprobat, iar o continuare a discutie poate fi gasita doar aici:
http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2011/11/28/cotidianul-patriarhal-lumina-rampa-de-lansare-pentru-mihail-neamtu-si-noua-republica-a-lui-traian-basescu/#comment-48801
UPDATE 06.12.2011
Desi imi propusesem sa nu mai intervin aici, o fac totusi. Daca e cineva interesat de subiect in continuare: citatul din Weber nu e de gasit. E pe aproape pe alocuri, dar e putin diferit. Ceea ce schimba destul de mult intelegerea faptelor. Cred ca voi mai reveni aici.
UPDATE 22.12.2011
Titus L
Din nefericire, citatul pe care l-ati dat din celebra carte a lui Max Weber este mai mult un pot-puriu de fraze, de altfel exacte, dar aranjate intr-un mod in care li se acorda un inteles diferit. Sunt omisiuni de esenta in acest citat. Eu nu mai intru in amanunte, nu ma lupt cu morile de vant, stiti probabil prea bine si voi ce omisiuni ati facut in acel citat. Tehnica insa mi se pare desprinsa din obiceiurile lui Victor Roncea si imi pare rau sa le regasesc aici. Daca voi vreti sa cititi trunchiat si sa intelegeti lucrurile stramb, n-aveti decat, dar nu serviti si altora aceeasi masa, caci nu asa se castiga razboiul intru Cuvant.
Ce nu scrie Max Weber insa si cred ca trebuie sa stiti, este ca legalitatea aceea despre care vorbeste Benjamin Franklin este fundamental diferita de ceea ce regasim astazi in legi. Legile in vremea lui Benjamin Franklin erau eminamente morale, fundamentate religios si nu formal juridic, ba chiar erau bazate pe legea iudaica pe care o regasim in Vechiul Testament. De exemplu, erau pedepsiti cei care nu mergeau duminica la biserica, cei care se rugau altui dumnezeu si nu credeau in Dumnezeu Unul in Treime, cei care savarseau adulter sau faceau vraji. Pedepsele din acea vreme pentru astfel de fapte sunt absolut de neimaginat astazi. Au existat cazuri in care doi soti au fost condamnati la moarte pentru ca inainte de casatorie s-a aflat ca au trait impreuna in preacurvie. Asadar, vedeti ca intelesul vorbelor este altul astazi decat cel atribuit lor de cei care au “inventat” spiritul capitalist.
Dati va rog si citate din care sa reiasa ceea ce schimba acest spirit capitalist, si anume traditionalismul pe care il apreciati, vad, foarte mult. Adica acea atitudine a taranului caruia i-a rodit glia si multuimit de sine si de realizari se hotareste sa se bucure de viata numai pentru sine; acea atitudine a lucratorilor tocmiti pe un dinar nemultumiti ca au muncit mai mult decat cei tocmiti mai tarziu pe aceeasi suma.
Si ca sa nu fie doar vorbele mele, il citez si eu pe Max Weber ca poate asa il cititi:
“[...] Este greu ca cineva sa fie atat de naiv ca sa nu observe ca tocmai un asemenea intreprinzator de stil nou poate fi ferit de pierderea stapanirii de sine, a limpezimii gandirii si de esecul moral si economic numai printr-un caracter deosebit de puternic, ca pe langa claritatea gandirii si puterea actiunii mai sunt si anumite si foarte pronuntate calitati etice prin care, in cazul unor asemenea inovatii, isi castiga total indispensabila incredere a clientilor si a muncitorilor. Aceste calitati ii mentin forta necesara pentru depasirea nenumaratelor obstacole si mai cu seama il fac in stare de efortul mult mai mare in munca cerut de acum inainte de la intreprinzator si care este incompatibil cu vechiul confort si vechile placeri ale vietii. Aceste calitati etice sunt insa de alta natura decat cele adecvate traditionalismului din trecut.”
Max Weber – Etica protestanta si spiritul capitalismului, Editura Humanitas 1993, pag. 51-52.
“[...] Tipul ideal al intreprinzatorului capitalist, asa cum a fost el reprezentat si la noi prin cateva proeminente exemple, nu are nimic comun cu asemenea parveniti, mai grosolani sau mai stilati. El evita ostentatia si cheltuirea inutila, la fel ca si placerea constienta a puterii sale si pretuirea, mai degraba incomoda pentru el, a semnelor exterioare ale prestigiului social de care se bucura. Cu alte cuvinte, modul sau de viata poarta adeseori – si vom fi nevoiti sa insistam tocmai asupra semnificatiei istorice a acestui fenomen important pentru noi – o anumita aura ascetica, asa cum apare ea pregnant in predica lui Franklin citata mai inainte. Acest intreprinzator manifesta nu rar ci, dimpotriva, destul de frecvent o anumita doza de modestie rece, care este mult mai sincera decat acea rezerva pe care stie sa o recomande cu atat intelepciune Benjamin Franklin. Din bogatia sa el nu are nimic pentru propria persoana cu exceptia senzatiei nerationale a unei bune practicari a profesiei.”
Max Weber – Etica protestanta si spiritul capitalismului, Editura Humanitas 1993, pag. 53-54.
pe 22 Dec 2011 la 13:07 # admin
@Titus:
Pana la urma, credeti ce doriti. Inclusiv ca procedam ca Roncea, citand rupt din context, ca sa manipulam mintile oamenilor ca nu cumva sa aiba o parere buna despre capitalism. Dar asta ne spune noua cat de mult vreti sa intelegeti din ce s-a discutat si cum il cititi inclusiv pe Weber. Trebuia sa spuneti de la inceput, nu am facut altceva decat sa pierdem timpul degeaba si sa batem apa in piua.
PS: Weber descrie sociologic, rareori normativizeaza. Dvs il folositi ca sa aratati virtutile eticii capitalismului, ceea ce e gresit si nu corespunde intentiei sale. El voia doar sa le descrie, aratand ca erau doua tipuri de economie si de etici – traditionale si moderne. Noi am vrut sa aratam doar ca autorul respectiv stia si el, si a si descris, ca exista tipul de economie traditionala. Apoi, concluzia dvs, cum ca in economia traditionala fiecare tragea pentru sine, e de-a dreptul inepta: economia traditionala se caracterizeaza printr-un grad inalt de capital social. Cea moderna se bazeaza pe diviziunea muncii, pe puterea capitalului si autoritatea burghezului. Dar asta e alta discutie, compromisa din start, de vreme ce insistati, din rea credinta sau din obtuzitate, sa rastalmaciti comentariile noastre.
Mai bine sa terminam aici. Iertati-ne si sarbatori cu pace sa aveti!
http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2011/11/28/cotidianul-patriarhal-lumina-rampa-de-lansare-pentru-mihail-neamtu-si-noua-republica-a-lui-traian-basescu/#comment-48608
Tipul acela, Neamtu, ma lasa rece, e un fel de talmes balmes in capul sau, o promisiune pentru nimic bun care ne asteapta daca vom ajunge sa-l avem conducator. Dar dialogul nu este despre el.
Daca va fi cazul, vor fi update-uri. Sper ca sursa a fost citata corect, asa cum cer cei de la razbointrucuvant.ro, chiar daca nu articolul este cel pe care l-am avut in vedere.
Cititi:
@ admin, vela:
Camata nu este ceva specific capitalismului bancar si nici capitalismul bancar nu este cel al eticii protestante. Weber vorbeste de a face ceea ce faci ca vocatie, vorbeste de acumularea capitalului in scopul folosirii sale rationale (a bunei chivernisiri, daca vreti) si nu pentru consum desantat ci pentru folosul comunitatii crestine (cum ar fi crearea de locuri de munca sau in scopuri filantropice). Capitalismul lui Weber n-are nici o legatura cu asistenta sociala sau cu ordoliberalismul lui Neamtu, este doar un modus vivendi, auster dar rational si metodic, al crestinului protestant.
Capitalismul acesta nu mai exista de mult, el a fost generat de doctrina protestanta a predestinarii si nu de doctrina nepasarii de astazi.
Acum, chiar si doctrina aceasta ar trebui inteleasa in contextul ei. Noi stim ca cine este in afara Bisericii nu se mantuieste. Fiind la origine parte din biserica catolica, protestantii oricum nu se mantuiau nefiind parte a Bisericii lui Hristos cea dreptmaritoare. Protestantismul lor este chiar constientizarea acestei stari in care se aflau. Si atunci s-au rupt de o biserica mincinoasa. Cum ar fi putut ei atunci sa isi raspunda la intrebarea din Evanghelie: si atunci cine se poate mantui? decat la fel ca in raspunsul Domnului Iisus Hristos: Ce e cu neputinta la oameni este cu putinta la Dumnezeu. Iata deci doctrina predestinarii si silinta lor intr-o viata austera.
Etica protestanta este cu totul diferita fata de oikos sau economia naturala de care vorbea Aristotel. E acumulare de dragul acumularii, pe cand economia naturala inseamna productie pentru nevoile familiale, gospodaresti. Consecinta acumularii pentru reinvestitie indeamna la un mod de a gandi si actiona individualist, ca doar de aceea s-a si aratat ca individualismul este tipic societatii protestante. Sigur ca pretextul acestei individualizari este un scop colectiv, generos, ca sunt rare religiile care indeamna la rau in mod fatis. Dar ceea ce e daunator in protestantism este tocmai aceasta ascetica pe dos: “ascetism” prin activitate economica, “ascetism” in slujba lui mamona…
pe 02 Dec 2011 la 12:58 # Titus L
@admin:dar nici Aristotel nu era crestin si, intrucat ma pot gandi la timpul in care a trait, nu era nici iudeu…
Eu nu m-as lua dupa Aristotel, oikos inseamna gospodarie, deci o economie naturala, in acesta acceptiune, o reprezenta ea doar o economie a satisfacerii necesitatilor imediate si simple, dar este o economie atomizata, individualista, precum gospodaria. Vedeti si acum situatia de la noi de la tara, atat cat a mai ramas, nici astazi taranii nu se pot pune de acord ca sa faca ceva impreuna, hai sa le zicem asociatiile acelea capitaliste. Abia ca etica protestanta a introdus in economie ideea de celalat, chiar daca trairea lui Dumnezeu este atat de individuala in protestantism. Iata un exemplu de protestantism extrem: comunitatea amish.
Nu, nu este ascetism in slujba lui “mamona”, este in cel mai rau caz o intelegere ad literam (atat de specdifica celor care nu traiesc in Biserica) a pildei talantilor. Acei protestanti nu erau in slujba lui “mamoma” si poate ca nici cei de astazi nu sunt toti, daca veti incerca sa-i intelegeti veti gasi, probabil, o turma in cautare de repere dezamagita de pastori. Ca aceasta stare a lasat loc lupilor sa intre in turma, este altceva. Azi vedem ce au facut lupii, dar va rog, nu confundati, caci judecati.
Tare ne e ca batem apa in piua de dragul contrazicerii si din cum scrieti pare ca nici macar nu ati citit articolul postat. Economia naturala e mai aproape de firescul omului si Aristotel e doar un autor – folosit oricum mai mult decat… Weber de Sfintii Parinti – si ale carei observatii sunt mult mai aproape de indemnurile parintilor. Nu am auzit indemnuri ale Bisericii pentru a acumula capital de dragul capitalului, ca sa facem companii gigantice, orase supradimensionate si zgarie nori. Am auzit doar de sfaturi de a trai si de a procura cele necesare vietii. Aceasta logica nu era traita la sat doar individual, ci in cadrul obstii ce functiona in baza traditiei, care avea reguli foarte precise si rationale de exploatare – atat in comun cat si individual – a terenurilor si resurselor naturale comune. Deci vorbim aici de doua moduri de viata sociala si economica total diferite, dintre care una e pur si simplu umana si crestina dar condamnata la disparitie, iar cealalta e cauza pentru starea actuala a lumii, fiind la originea globalizarii si a uniformizarii de astazi.
pe 02 Dec 2011 la 15:46 # Titus L
admin, n-am nici un drag al contrazicerii. dupa cum vedeti, nu comentez in fiecare zi, desi (si aici trebuie sa ma credeti pe cuvant) va citesc in fiecare zi. Pur si simplu nu poti sa le ceri Sfintilor Parinti sa-l fi citit pe Weber, dar macar noi il putem citi cum se cuvine, nu doar sa-l citam cum ne convine. Economia aia naturala, macar ca vine din ce a spus Aristotel despre ea si e clar ca nu-i crestina la fel cum nici traditiile taranilor din tara asta atatea cate nu mai sunt nu erau deloc restine, doar s-au crestinizat unele dintre ele. Intreb din nou, era Aristotel credincios? Eu zic ca era mai natural sa pasti turmele decat sa muncesti proprietatea individuala sau comuna, ca doar de asta Cuvantul Lui Dumnezeu ne spunde despre Cain si Abel in cartea Facerii. Aristotel auzise de acestia doi? ma intreb si eu…pe 02 Dec 2011 la 16:10 # admin
@Titus L:
Serios, pierdem timpul. Ori noi nu am scris clar, ori fratia ta nu ai inteles nimic. Ce spui n-are nicio legatura cu continutul discutiei de fata si nici cu ce raspunsesem anterior. Pe Weber l-am citat si aici, si cred ca destul de corect: http://www.razbointrucuvant.ro/2009/02/23/cum-preamareste-ziarul-patriarhal-lumina-erezia-protestanta-a-cultului-bogatiei/
Si daca Aristotel nu-ti place (oricum, nu el, ca filosof pagan, era important, ci o anume idee, dar nu mai vedem padurea de copaci) atunci macar de Vulcanescu sa ascultam, cat de cat. Respingea si el tipul de economie orientat catre profit si acumulare.
pe 02 Dec 2011 la 21:26 # Titus L
Comentariul dumneavoastra asteapta aprobarea.
Vai de mine! Nu pot sa cred ca faceti o asemenea confuzie intre scop si mijloc. Daca asa intelegeti sa il cititi si citati pe Max Weber, atunci chiar nu avem ce sa mai discutam ca pierdem vremea… Dar eu va cunosc din ceea ce scrieti, sunteti oameni cultivati. Va spun din nou, gresiti cand considerati ca spiritul capitalismului asa cum apare el la Max Weber inseamna sa faci bani pentru bani.
V-am aratat ca, fatalmente, cei credinciosi rupti de Biserica (protestantii) nu pot adopta alta doctrina (invatatura) decat cea a predestinarii. Caci ce a spus Mantuitorul tanarului bogat? Ca mai usor intra camila prin urechile acului decat bogatul in Imparatia Cerurilor. Dar nu ca nu va intra, ci doar ca ce e cu neputinta la oameni e cu putinta la Dumnezeu. De aici si doctrina predestinarii, repet, fatalmente reala si aplicabila celor care nu sunt in Biserica si deci nu participa la Taine.
Si atunci de unde dorinta de bani, cand tocmai acesta l-a aruncat in afara Bisericii pe tanarul bogat, caci nu a vrut sa-l urmeze pe Hristos, veti intreba? Cititi mai cu atentie pe Weber. Eu nu am cartea la indemana ca sa il citez, dar stiu ce am citit la vremea cand am facut-o. Banii sunt mijlocul prin care oamenii fac faptele bune in comunitate. Acte filantropice, sau dau de munca celorlalti care au nevoie. Cu cat mai multi bani, cu atat mai multe posibilitati de a face fapte bune si nu de a te arata bogat. De aici si viata austera a burghezului, de aici si preocuparea pentru metodele de a face bani: dorinta de a putea face fapte bune iar si iar si iar si cat mai multe se va putea. Caci ce se va judeca de Judecator cand va fi Judecata cea de pe urma? Faptele bune. Asa se cunoaste inca de pe acum ca daca reusesti sa ai bani vei fi mantuit, caci Dumnezeu iti da sansa sa faci fapte bune. Dar e obligatoriu pentru mantuire sa le faci.
Ce spune Petru Movila? Crestinul e dator sa aiba credinta dreapta si sa faca fapte bune ca sa se poata mantui. Nimic altceva nu gandesc protestantii credinciosi. Este evident ca in atari conditii sa vrei sa fii sarac echivaleaza cu a nu voi sa faci fapte bune din lipsa de mijloace, ascunzandu-te dupa o neputinta, adica un fel de fariseism.
Daca v-ati gandit la juramantul de saracie al monahilor, acesta este altceva cu totul. Ei nu mai traiesc in lume, faptele lor bune sunt de alta natura ca si bogatia lor. Dar noi nu traim ca monahii, noi traim in lume iar protestantii nu au monahism, ei traiesc numai in lume. De asta va si spun iar, nu-i mai priviti superiori, incercati sa-i intelegeti, poate ca e ceva de invatat si de la ei, sau nu asteptati atunci ca ei sa va priveasca altfel decat cu dispret, la fel cum ii privesc pe papistasi caci nu va veti deosebi de acestia in ochii lor.
Dar ce spuneti voi e total confuz si daca nu v-as vedea ravna as zice ca e rauvoitor. Au protestantii ereziile lor, dar sa ii judeci pentru ce nu au facut e la fel de rau, caci la fel veti fi judecati.
UPDATE 03.12.2011
Comentariul de mai sus a fost aprobat, iar o continuare a discutie poate fi gasita doar aici:
http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2011/11/28/cotidianul-patriarhal-lumina-rampa-de-lansare-pentru-mihail-neamtu-si-noua-republica-a-lui-traian-basescu/#comment-48801
UPDATE 06.12.2011
Desi imi propusesem sa nu mai intervin aici, o fac totusi. Daca e cineva interesat de subiect in continuare: citatul din Weber nu e de gasit. E pe aproape pe alocuri, dar e putin diferit. Ceea ce schimba destul de mult intelegerea faptelor. Cred ca voi mai reveni aici.
UPDATE 22.12.2011
Titus L
Din nefericire, citatul pe care l-ati dat din celebra carte a lui Max Weber este mai mult un pot-puriu de fraze, de altfel exacte, dar aranjate intr-un mod in care li se acorda un inteles diferit. Sunt omisiuni de esenta in acest citat. Eu nu mai intru in amanunte, nu ma lupt cu morile de vant, stiti probabil prea bine si voi ce omisiuni ati facut in acel citat. Tehnica insa mi se pare desprinsa din obiceiurile lui Victor Roncea si imi pare rau sa le regasesc aici. Daca voi vreti sa cititi trunchiat si sa intelegeti lucrurile stramb, n-aveti decat, dar nu serviti si altora aceeasi masa, caci nu asa se castiga razboiul intru Cuvant.
Ce nu scrie Max Weber insa si cred ca trebuie sa stiti, este ca legalitatea aceea despre care vorbeste Benjamin Franklin este fundamental diferita de ceea ce regasim astazi in legi. Legile in vremea lui Benjamin Franklin erau eminamente morale, fundamentate religios si nu formal juridic, ba chiar erau bazate pe legea iudaica pe care o regasim in Vechiul Testament. De exemplu, erau pedepsiti cei care nu mergeau duminica la biserica, cei care se rugau altui dumnezeu si nu credeau in Dumnezeu Unul in Treime, cei care savarseau adulter sau faceau vraji. Pedepsele din acea vreme pentru astfel de fapte sunt absolut de neimaginat astazi. Au existat cazuri in care doi soti au fost condamnati la moarte pentru ca inainte de casatorie s-a aflat ca au trait impreuna in preacurvie. Asadar, vedeti ca intelesul vorbelor este altul astazi decat cel atribuit lor de cei care au “inventat” spiritul capitalist.
Dati va rog si citate din care sa reiasa ceea ce schimba acest spirit capitalist, si anume traditionalismul pe care il apreciati, vad, foarte mult. Adica acea atitudine a taranului caruia i-a rodit glia si multuimit de sine si de realizari se hotareste sa se bucure de viata numai pentru sine; acea atitudine a lucratorilor tocmiti pe un dinar nemultumiti ca au muncit mai mult decat cei tocmiti mai tarziu pe aceeasi suma.
Si ca sa nu fie doar vorbele mele, il citez si eu pe Max Weber ca poate asa il cititi:
“[...] Este greu ca cineva sa fie atat de naiv ca sa nu observe ca tocmai un asemenea intreprinzator de stil nou poate fi ferit de pierderea stapanirii de sine, a limpezimii gandirii si de esecul moral si economic numai printr-un caracter deosebit de puternic, ca pe langa claritatea gandirii si puterea actiunii mai sunt si anumite si foarte pronuntate calitati etice prin care, in cazul unor asemenea inovatii, isi castiga total indispensabila incredere a clientilor si a muncitorilor. Aceste calitati ii mentin forta necesara pentru depasirea nenumaratelor obstacole si mai cu seama il fac in stare de efortul mult mai mare in munca cerut de acum inainte de la intreprinzator si care este incompatibil cu vechiul confort si vechile placeri ale vietii. Aceste calitati etice sunt insa de alta natura decat cele adecvate traditionalismului din trecut.”
Max Weber – Etica protestanta si spiritul capitalismului, Editura Humanitas 1993, pag. 51-52.
“[...] Tipul ideal al intreprinzatorului capitalist, asa cum a fost el reprezentat si la noi prin cateva proeminente exemple, nu are nimic comun cu asemenea parveniti, mai grosolani sau mai stilati. El evita ostentatia si cheltuirea inutila, la fel ca si placerea constienta a puterii sale si pretuirea, mai degraba incomoda pentru el, a semnelor exterioare ale prestigiului social de care se bucura. Cu alte cuvinte, modul sau de viata poarta adeseori – si vom fi nevoiti sa insistam tocmai asupra semnificatiei istorice a acestui fenomen important pentru noi – o anumita aura ascetica, asa cum apare ea pregnant in predica lui Franklin citata mai inainte. Acest intreprinzator manifesta nu rar ci, dimpotriva, destul de frecvent o anumita doza de modestie rece, care este mult mai sincera decat acea rezerva pe care stie sa o recomande cu atat intelepciune Benjamin Franklin. Din bogatia sa el nu are nimic pentru propria persoana cu exceptia senzatiei nerationale a unei bune practicari a profesiei.”
Max Weber – Etica protestanta si spiritul capitalismului, Editura Humanitas 1993, pag. 53-54.
pe 22 Dec 2011 la 13:07 # admin
@Titus:
Pana la urma, credeti ce doriti. Inclusiv ca procedam ca Roncea, citand rupt din context, ca sa manipulam mintile oamenilor ca nu cumva sa aiba o parere buna despre capitalism. Dar asta ne spune noua cat de mult vreti sa intelegeti din ce s-a discutat si cum il cititi inclusiv pe Weber. Trebuia sa spuneti de la inceput, nu am facut altceva decat sa pierdem timpul degeaba si sa batem apa in piua.
PS: Weber descrie sociologic, rareori normativizeaza. Dvs il folositi ca sa aratati virtutile eticii capitalismului, ceea ce e gresit si nu corespunde intentiei sale. El voia doar sa le descrie, aratand ca erau doua tipuri de economie si de etici – traditionale si moderne. Noi am vrut sa aratam doar ca autorul respectiv stia si el, si a si descris, ca exista tipul de economie traditionala. Apoi, concluzia dvs, cum ca in economia traditionala fiecare tragea pentru sine, e de-a dreptul inepta: economia traditionala se caracterizeaza printr-un grad inalt de capital social. Cea moderna se bazeaza pe diviziunea muncii, pe puterea capitalului si autoritatea burghezului. Dar asta e alta discutie, compromisa din start, de vreme ce insistati, din rea credinta sau din obtuzitate, sa rastalmaciti comentariile noastre.
Mai bine sa terminam aici. Iertati-ne si sarbatori cu pace sa aveti!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)