V. ANEXA
1. Texte cu privire la dezvoltarea suficientă a producţiei ca motor al emancipării proletariatului.
“Pentru concepţia socialistă, această nouă interpretare a istoriei era de cea mai mare importanţă. Ea dovedea că întreaga istorie de până acum s-a desfăşurat în antagonisme şi lupte de clasă, că întotdeauna au existat clase dominante şi clase dominate, clase exploatatoare şi clase exploatate şi că marea majoritate a oamenilor a fost întotdeauna osândită la o muncă aspră şi la o existenţă jalnică. Şi de ce? Pur şi simplu pentru că pe toate treptele anterioare de dezvoltare a omenirii producţia era încă atât de puţin dezvoltată, încât dezvoltarea istorică nu putea să se desfăşoare decât în această formă antagonistă, pentru că progresul istoric era lăsat în general şi întregime pe seama unei minorităţi restrânse, privilegiată, în timp ce marea masă rămânea condamnată să muncească pentru obţinearea mijloacelor ei sărăcăcioase de existenţă şi, pe deasupra, pentru sporirea continuă a avuţiilor celor privilegiaţi. Dar această interpretare a istoriei care explică în modul cel mai firesc şi mai raţional dominaţia de clasă de până acum, care altminteri poate fi explicată numai prin răutatea oamenilor, duce la înţelegerea faptului că, în urma creşterii uriaşe a forţelor de producţie, în prezent a dispărut, cel puţin în ţările cele mai avansate, şi ultimul temei pentru împărţirea oamenilor în stăpâni şi stăpâniţi, exploatatori şi exploataţi;”
Engels, Karl Marx (1877), apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, Editura Minerva, 1976, vol.l, pag. 10
“Şi tocmai datorită acestei revoluţii industriale forţa productivă a muncii omeneşti a atins un nivel atât de înalt, încâ a apărut posibilitatea - pentru prima oară de când există omenirea - ca, printr-o judicioasă diviziune a muncii, să se producă nu numai suficient pentru a se asigura tuturor membrilor societăţii un consum abundent şi pentru a se crea un bogat fond de rezervă, ci şi pentru a se lăsa fiecăruia în parte destul timp liber pentru a-şi însuşi ceea ce este într-adevăr valoros în cultura moştenită de-a lungul istoriei - ştiinţă, artă, reguli de comportament în societate etc. - şi nu numai pentru a-şi însuşi, ci şi pentru a transforma tot ceea ce este valoros în această moştenire dintr-un monopol al clasei stăpânitoare într-un bun al întregii societăţi, pe care să-l îmbogăţească continuu. Acesta este principalul. De îndată ce forţa productivă a muncii omeneşti va fi atins acest nivel înalt, dispare orice pretext pentru existenţa unei clase dominante.”
Engels, Contribuţii la problema locuinţelor (1872 - 1873) apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, Editura Minerva, 1976, voi. II, pag. 100
“Prin urmare, lucrurile au ajuns acum într-un punct în care indivizii trebuie să-şi însuşească totalitatea existentă a forţelor productive nu numai pentru a putea avea o autoactivitate, ci şi, în genere, pentru a-şi asigura existenţa. Această însuşire este condiţionată în primul rând de obiectul care urmează să fie însuşit, de forţele productive care s-au dezvoltat ca o totalitate şi există numai în cadrul unor relaţii universale. Această însuşire trebuie să aibă deci, datorită chiar şi numai acestui fapt, un caracter universal, corespunzător forţelor productive şi relaţiilor. însuşirea acestor forţe nu este în sine altceva decât dezvoltarea aptitudinilor individuale, corespunzătoare uneltelor de producţie materială. Prin însuşi faptul acesta, însuşirea unui ansamblu de unelte de producţie înseamnă dezvoltarea unui ansamblu de aptitudini la indivizii respectivi. Apoi această însuşire este condiţionată de indivizii care o realizează. Numai proletarii moderni, cu desăvârşire excluşi de la orice autoactivitate, sunt în stare să realizeze o autoactivitate deplină, care să nu mai fie limitată şi care să constea în însuşirea unui ansamblu de forţe productive şi în dezvoltarea unui ansamblu de aptitudini, dezvoltare care decurge din această însuşire.”
Marx şi Engels, Ideologia germană (1845-1846), apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, Editura Minerva, 1976, voi. II, pag. 79
2. Texte cu privire la posibilitatea interpretării conceptului de „forţă productivă a muncii umane” ca productivitate socială a muncii.
“[...] Căci avuţia reală rezidă în forţa productivă a tuturor indivizilor. Atunci măsura avuţiei [...] n-o va mai constitui în nici un caz timpul de muncă, ci timpul liber.”
Marx, Bazele criticii economiei politice (ciorna din 1857-1858), apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, Editura Minerva, 1976, vol.II, pag. 94
“Economisirea de timp de muncă echivalează cu sporirea timpului liber, adică a timpului destinat dezvoltării depline a individului, iar aceasta la rândul ei, acţionează asupra forţei productive a muncii ca o colosală forţă de producţie.”
Marx, Bazele criticii economiei politice (ciorna din 1857-1858), apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, Editura Minerva, 1976, vol.II, pag. 94
3. Texte cu privire la necesitatea desfiinţării diviziunii muncii.
“În orice caz, într-o organizare comunistă a societăţii dispare subordonarea artistului faţă de mărginirea locală şi naţională, izvorâtă exclusiv din diviziunea muncii, precum şi izolarea artistului în cadrul unei anumite arte, fapt datorită căruia el este exclusiv pictor, sculptor etc., astfel încât însăşi denumirea activităţii sale exprimă îndeajuns de clar mărginirea dezvoltării sale profesionale şi dependenţa sa de diviziunea muncii. într-o societate comunistă nu există pictori, ci, cel mult, oameni care printre altele se ocupă şi cu pictura.”
Marx şi Engels, Ideologia germană (1845-1846), apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, Editura Minerva, 1976, vol.II, pag. 84
“Am arătat mai sus că desfiinţarea orânduirii în cadrul căreia relaţiile devin de sine stătătoare şi se opun indivizilor, în cadrul căreia individualitatea este subordonată întâmplării, iar relaţiile personale ale indivizilor sunt subordonate relaţiilor generale de clasă etc. este condiţionată în ultimă instanţă de suprimarea diviziunii muncii. Am arătat, de asemenea, că suprimarea diviziunii muncii presupune o dezvoltare atât de universală a schimbului şi a forţelor productive încât proprietatea privată şi diviziunea muncii să devină pentru ele o cătuşă. Am mai arătat apoi că proprietatea privată poate fi desfiinţată numai cu condiţia unei dezvoltări omnilaterale a indivizilor, tocmai pentru că formele de relaţii şi forţele productive existente sunt omnilaterale şi numai indivizii care se dezvoltă omnilateral pot să şi le însuşească, adică să le transforme într-o manifestare liberă a vieţii lor. Am arătat că indivizii de astăzi trebuie să desfiinţeze proprietatea privată, deoarece forţele productive şi formele de relaţii sau dezvoltat într-atât încât sub dominaţia proprietăţii private ele au devenit forţe distructive şi deoarece antagonismul dintre clase s-a ascuţit la culme. În sfârşit, am arătat că desfiinţarea proprietăţii private şi a diviziunii muncii înseamnă unirea indivizilor pe baza creată de actualele forţe productive şi relaţii mondiale.”
Marx şi Engels, Ideologia germană (1845-1846), apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, Editura Minerva, 1976, vol.II, pag. 84-85
4. Texte cu privire la Revoluţia socialistă ca desăvârşire a revoluţiei burghezo-democratice.
“Să organizăm marea producţie pornind de la ceea ce a fost deja creat în capitalism, s-o organizăm noi înşine, muncitorii, sprijinindu-ne pe experienţa noastră muncitorească, făurind disciplina cea mai severă, o disciplină de fier, susţinută de puterea de stat a muncitorilor înarmaţi, să reducem pe funcţionarii de stat la rolul de simpli executori ai însărcinărilor noastre, la rolul „de supraveghetori şi de contabili” (bineînţeles, cu tot felul de tehnicieni de diferite specialităţi, de diferite categorii şi ranguri) răspunzători, revocabili, modest plătiţi - iată sarcina noastră proletară, iată cu ce putem şi trebuie să începem atunci când înfăptuim revoluţia proletară. Un asemenea început, care se bazează pe marea producţie, duce de la sine la „dispariţia" treptată a oricărei birocraţii, la făurirea treptată a unei ordini - ordine fără ghilimele, ordine care să nu semene cu robia salariată - a unei ordini în care funcţiile de supraveghere şi de contabilitate, din ce în ce mai simplificate, vor fi îndeplinite pe rând de toată lumea, vor deveni apoi o deprindere şi vor dispărea, în cele din urmă, ca funcţii speciale ale unei pături speciale de oameni.”
Lenin, Statul şi revoluţia (1917), apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, Editura Minerva, 1976, vol.II, pag. 111-112
“Puterea sovietică nu este un talisman miraculos. Ea nu poate lichida dintr-o dată racilele trecutului, analfabetismul, incultura, moştenirea lăsată de un război barbar, moştenirea capitalismului prădalnic. în schimb, ea ne dă posibilitatea să trecem la socialism. Ea dă celor care au fost asupriţi posibilitatea să se ridice şi să ia ei înşişi într-o măsură tot mai mare în mână întreaga conducere a statului, întreaga conducere a economiei, întreaga conducere a producţiei.”
Lenin, Cuvântări înregistrate pe plăci de gramofon (1919), apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, Editura Minerva, 1976, vol.II, pag. 248-249
5. Texte cu privire la justificarea discursului nationalist în socialism.
“Naţiunea şi statul vor continua să constituie încă multă vreme baza dezvoltării societăţii socialiste. Dezvoltarea naţiunii, întărirea statului socialist corespund cerinţelor obiective ale vieţii sociale; aceasta nu numai că nu vine în contradicţie cu interesele internaţionalismului socialist, ci, dimpotrivă, corespunde pe deplin acestor interese, solidarităţii internaţionale a oamenilor muncii, cauzei socialismului şi păcii. Dezvoltarea şi înflorirea fiecărei naţiuni socialiste, a fiecărui stat socialist egal în drepturi, suveran şi independent, constituie o cerinţă esenţială de care depind întărirea unităţii şi coeziunii ţărilor socialiste, creşterea înrâuririi lor asupra mersului înainte al omenirii spre socialism şi comunism.”
Nicolae Ceauşescu, România pe drumul desăvârşirii construcţiei socialiste, vol.I, apud Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă, Editura Humariitas 1994, pag. 97
“Noi, comuniştii, considerăm că este o datorie de onoare a studia, cunoaşte si cinsti cum se cuvine pe cei care au contribuit la făurirea naţiunii noastre, care şi-au dat viaţa pentru libertatea naţională şi socială a poporului român. Noi, comuniştii, suntem continuatorii a tot ceea ce are mai bun poporul român. Partidul Comunist nu apărut întâmplător în România. El este rezultatul unui întreg proces istoric de dezvoltare economică-socială care dus la maturizarea clasei muncitoare, a luptei revoluţionare şi la formarea Partidului Comunist Român. Oare cum ar fi posibil ca un partid care îşi propune să conducă poporul pe calea făuririi unei orânduiri mai drepte, a orânduirii socialiste, să nu cunoască trecutul de luptă?... Oare cum s-ar simţi un popor care nu şi-ar cunoaşte trecutul, nu şi-ar cunoaşte istoria, nu ar preţui şi cinsti acea istorie? Nu ar fi ca un copil care nu-şi cunoaşte părinţii şi se simte străin în lume? Fără nici o îndoială că aşa ar fi, tovarăşi.”
Nicolae Ceausescu, România pe drumul desăvârşirii construcţiei socialiste, vol.I, apud Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă, Editura Humanitas 1994, pag. 98
“Trebuie să avem o istorie unitară... în [care] istoria poporului român să cuprindă şi istoria mişcării revoluţionare a clasei muncitoare, şi a P.S.D.M.R., ca şi a P.C.R. Nu pot exista două istorii, o istorie a poporului şi o istorie a partidului. Poporul nostru are o singură istorie, iar activitatea P.C.R., împreună cu a altor partide din diverse perioade, constituie o parte inseparabilă a istoriei patriei.”
Nicolae Ceauşescu, România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral devoltate, vol.XXIV, apud Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă, Editura Humanitas 1994, pag. 99
6. Texte cu privire la modelul tripolar al schimbării sociale.
“Marx, însă, a dovedit că întreaga istorie de până acum este istoria luptelor de clasă, că în toate luptele politice, multiple şi încâlcite, nu a fost vorba decât de dominaţia socială şi politică a unor clase sociale, clasele mai vechi luptând pentru menţinerea acestei dominaţii, iar clasele care se ridică - pentru cucerirea ei.”
Engels, Karl Marx (1877), apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, Editura Minerva, 1976, vol.I, pag.9
Note şi bibliografie
I Introducere
1) Alain Besancon - Anatomia unui spectru, Editura Humanitas 1992, pag. 23
2) ibid., pag. 38
3) Szelenyi 1982:380, apud Katherine Verdery - Compromis şi rezistenţă, Editura Humanitas 1994, pag. 49
4) Feher, Helles şi Marcus 1983:67-68, apud Katherine Verdery - Compromis şi rezistenţă, Editura Humanitas 1994, pag. 49
5) Câmpeanu 1988:132, apud Katherine Verdery - Compromis şi rezistenţă, Editura Humanitas 1994, pag. 50
6) Alain Besancon - Anatomia unui spectru, Editura Humanitas 1992, pag. 39
7) ibid., pag. 40
8) din Programul P.C.R. de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism
9) Emil Moroianu şi Vasile Macoviciuc - Pledoarie pentru etica marxistă, Editura Albatros 1981, pag. 277
II Obiectivul ideologiei
12) vezi Ovidiu Drimba - Istoria culturii şi civilizaţiei, vol.I, Editura ştiintifică şi enciclopedică 1985, pag. 25
13) ibid., pag. 20
14) ibid., pag. 22
15) ibid., pag. 41
16) Horia Matei - Pigmeii, Editura tineretului 1965, pag. 125
17) Sigmund Freud - Opere I, Totem şi tabu, Editura ştiinţifică 1991, pag. 14
18) ibid., pag. 15
19) ibid., pag. 119
20) ibid., pag. 123
21) ibid., pag. 125
22) ibid., pag. 134
23) H. H. Stahl - Teorii şi ipoteze privind sociologia orânduirii tributare, Editura ştiinţifică şi enciclopedică 1980
24) vezi şi: Stanislaw Ossowski - The Marxian Synthesis, din Class Structure in the Social Consciousness, 1963
25) din Curs de socialism ştiinţific, Editura politică 1979, pag. 56, 57, 63
26) Zbigniew Brzezinski - Marele Eşec, Editura Dacia 1993, pag. 21
27) K. Marx şi F. Engels - Ideologia germană, Opere vol. 3, Editura politică 1962, pag. 33-34
28) Dicţionar politic, Editura politică 1975, pag. 327
29) K. Marx - Discurs aspra liber-schimbismului; K. Marx şi F. Engels - Opere vol.4, Editura politică 1963, pag. 459
30) Dicţionar politic, Editura politică 1975, pag. 283
31) ibid., pag. 283
32) Curs de socialism ştiinţific, Editura politică 1979, pag. 253
33) V. I. Lenin - Două utopii, Opere complete voi 22, Editura politică 1964, pag.
34) Curs de socialism ştiinţific, Editura politică 1979, pag. 261
35) K. Marx - Rezultatele viitoare ale stăpânirii britanice în India, apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese, sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, vol. 2, Editura Minerva 1976, pag. 156
36) K. Marx - Mizeria filosofiei, Opere voi. 4, Editura politică 1963, pag. 141
37) Dicţionar politic, Editura politică 1975, pag. 430
38) Zbigniew Brzezinski - Marele Eşec, Editura Dacia 1993, pag. 21-22
39) K. Marx - Muncă salariată şi capital, Noua gazetă renană, apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese, sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, vol.2, Editura Minerva 1976, pag. 20
40) V. I. Lenin - însemnările unui publicist, Opere complete vol.23, Editura politică 1964, pag. 328
41) Katherine Verdery - Compromis şi rezistenţă, Editura Humanitas 1994, pag. 67
42) ibid., pag. 66
43) ibid., pag. 71
44) ibid., pag. 71
45) Nicolae Ceauşescu - România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, vol.13, Editura politică 976, pag. 83
46) Katherine Verdery - Compromis şi rezistenţă, Editura Humanitas 1994, pag. 95
47) Curs de socialism ştiinţific, Editura politică 1979, pag. 471
48) ibid., pag. 472
49) ibid., pag. 468
50) ibid., pag. 493, 497
51) V. I. Lenin - Despre cultura proletară, Opere vol.41, Editura politică 1966, pag. 337
52) Curs de socialism ştiinţific, Editura politică 1979, pag. 452
53) V. I. Lenin - Socialismul şi războiul, Opere complete vol. 26, Editura politică 1964, pag. 331
54) V. I. Lenin - Mândria naţională a velicoruşilor, ibid., pag. 107 III Clasa politică
III Clasa politică
55) Dicţionar de sociologie, Editura Babel 1993, pag. 215
56) ibid., pag. 217
57) I.V. Stalin, scurtă biografie, Editura Partidului Comunist Român 1947, pag. 133
58) Alain Besancon, Present Sovietique et Passe Russe - Elogiul corupţiei, Dilema nr. 72/1994, pag. 15
59) V. Gozman şi A. Etkind - De la cultul puterii la puterea oamenilor, Editura Anima 1990, pag. 31
60) Dicţionar politic, Editura politică 1975, pag. 170-171
61) P. Bourdieu şi J.-C. Passeron - La Reproduction, Les Editions de Minuit, Paris 1970, apud Fred Mahler - sociologia educaţiei şi învăţământului. Antologie de texte, pag. 195
62) ibid., pag. 196
63) ibid., pag. 195-196
64) ibid., pag. 198
65) ibid., pag. 198
66) V. Gozman şi A. Etkind - De la cultul puterii la puterea oamenilor, Editura Anima 1990, pag. 31-32
67) M. Dogan şi D. Pelassy - Cum să comparăm naţiunile, Editura Alternative 1993, pag. 88
IV Sfârşitul comunismului
68) Joseph Schumpeter - The Rise and Fall of Whole Classes, din Imperialism and Social Classes, Meridian Books 1960
69) vezi şi: Max Weber - Etica protestantă şi spiritul capitalismului, cap. I, secţiunile 2, 3
Bibliografie necitată în text
1) Andrew, Christopher şi Gordievski, Oleg - KGB. Istoria secretă, Editura ALL 1994
2) Arendt, Hannah - Originile totalitarismului, Editura Humanitas 1994
3) Bottomore, T. B. - Elites & Society, New York, Penguin Books 1964
4) Cazacu, Aculin - Sociologia educaţiei, Editura Hyperion XXI 1992
5) Durkheim, Emile - Despre sinucidere, Institutul European pentru Cooperare Cultural-Ştiinţifică, Iaşi 1993
6) Hariton, T. şi Ralea, Mihai - Sociologia succesului, Editura ştiinţifică 198
7) Istrati, Panait-Spovedanie pentru învinşi, Editura Dacia 1990
8) Popper, K. R. - Societatea deschisă şi duşmanii ei, voi. II, Editura Humanitas 1993
9) Lachmann, Richard - Class Formation without Class Struggle, American Sociological Review, vol.55/June 1990
10) Sfera politicii noiembrie/1993, Ivan Gabriel - Restauraţie şi stagnare
11) ibid., Pîrvulescu R. Cristian - Tipologia clasei politice în România post-totalitară
12) Sfera politicii decembrie/1994, Sandu Dumitru - Elite, rute, instituţii
13) Sfera politicii nr. 11/1993, Tănase Stelian - Simple note
duminică, 29 ianuarie 2012
Comunismul - sinucidere altruista (XV)
Noile elite
Revoltele anticomuniste nu propulsează elite noi deoarece nu promovează ideologii noi. Aceasta nu înseamnă însă că elitele nu se înnoiesc, în sensul că se produce un proces de schimbare a naturii lor şi chiar de diversificare. Pentru că revoltele anticomuniste nu intră în tipologia revoluţiilor clasice, ele nefiind urmarea blocării accesului la guvernare a unei elite de tip nou decât în măsura în care regimul comunist nu suportase anterior un proces de reformă, există câteva categorii sociale, poate chiar socio-profesionale, care pot „concura” pentru poziţia de viitoare clasă dominantă. Cred că, în mare, acestea ar putea fi următoarele: diplomaţii de carieră, angajaţii serviciilor secrete, activiştii politici de carieră - cei care în cea mai mare parte formau vechea elită politică şi clasă dominantă -, intelectualii, sau, mai precis, intelighenţia, şi prin aceasta înţeleg acea categorie care a dobândit autoritate culturală recunoscută, şi delicvenţii. S-ar mai putea adăuga aici şi o mică parte din categoria celor devianţi faţă de vechile norme, dar numai indivizi dispuşi să rişte foarte mult şi foarte energici şi ambiţioşi.
[corpul diplomatic]
Am arătat că membrii vechii elite comuniste au tendinţa de a renunţa la exercitarea rolului lor politic. Diplomaţii de carieră, deşi iniţial pot fi consideraţi ca făcând parte din această elită, se distanţează tipologic de ea prin faptul că locul activităţii lor favorizează nu numai sustragerea faţă de un control simbolic cu funcţii de socializare continuă, dar prin contactele pe care le au ei sunt supuşi în permanenţă unor mesaje ce pot avea rolul unor agenţi de socializare rivali. Mai mult chiar, natura activităţii lor le cere să se facă înţeleşi de către indivizi purtători ai unor valori ce aparţin unor culturi politice diferite, deci ei sunt obligaţi să le înveţe limbajul şi simbolurile. Diplomaţii de carieră sunt persoane care potenţial îşi pot oricând asuma roluri politice în cazul schimbării regimului comunist şi în plus, prin faptul că activitatea pe care o au este atât politică cât şi specializată, ei deţin monopolul ei cel puţin într-un moment iniţial, deci vor fi chiar păstraţi în preajma celor ce preiau puterea politică şi vor participa la ea cel puţin în acord cu specialitatea lor.
[serviciile secrete]
Angajaţii serviciilor secrete formează la rândul lor o categorie de oameni care se pot sustrage controlului la care o guvernare comunistă supune întreaga viaţă socială. Ei sunt de fapt reprezentanţii unor instituţii a căror menire este să exercite cel puţin o parte a controlului social, dar care prin natura activităţii pe care o depun sunt în realitate foarte greu de controlat. Accesul celor care pot fi incluşi într-o astfel de categorie la privilegii şi poziţii politice este practic nelimitat, mai puţin limitele la care sunt supuşi de către propriile instituţii pentru care lucrează. Este de ajuns să mai menţionez în favoarea lor şi faptul că accesul la informaţii este cu totul altul decât pentru restul populaţiei, iar munca lor îi ţine mereu aproape de puterea politică sau de activităţile economice. De aceea, angajaţii serviciilor secrete constituie un nucleu pentru dezvoltarea unor elite politice şi antreprenoriale.
[activiştii de partid]
Activiştii de partid şi toţi cei care au deţinut funcţii politice; ei sunt de fapt vechea elită politică care a renunţat la rolul său politic. Dar dacă renunţarea la rolul politic s-a făcut înainte în baza principiului păstrării privilegiilor, revoltele anticomuniste, care ameninţă tocmai aceste privilegii, obligă la o conduită activă. Comportamentul lor, însă, nu va fi politic, căci partidul comunist nu a reuşit să inducă propriilor membri un astfel de comportament. Totuşi, pentru că în urma răsturnării regimurilor comuniste o nouă clasă politică tinde să se formeze, profitând şi folosindu-se de privilegiile pe care încă le mai deţin, rămăşiţele partidului comunist vor încerca să şi le apere pe acestea de la un nivel politic. Neputinţa lor, însă, este faptul că deşi pot ajunge să deţină funcţii politice, modul în care îşi vor apăra şi proteja privilegiile nu va fi politic. Pentru că partidul era deja un administrator al propriilor privilegii, rămăşiţele lui vor forma aşa-zisa tehnocraţie din estul Europei, meseriaşii care îşi asumă roluri politice pentru ca în mod declarat să nu şi le onoreze, încercând să le dea acestora o altă definiţie conformă celor ce au învăţat şi ştiu ei să facă. De aici provine şi eşecul lor politic imediat, însă ei pot forma o viitoare elită managerială.
[intelectualii]
În regimurile comuniste, intelighenţia este în primul rând creată de către partid pentru a servi scopurilor sale de control simbolic. În acest fel, prin faptul că acestei categorii i se permite accesul la cunoaştere şi datorită scopului pentru care a fost permisă crearea sa, partidul comunist deschide căile prin care cei care compun intelighenţia pot observa adevărata natură amorală a partidului: mai întâi prin cunoaştere, şi apoi prin faptul că se apropie de putere. Din acest punct de vedere, intelighenţia poate fi înscrisă în categoria deviantă, însă ea are o identitate proprie prin faptul că membrii care o compun sunt deţinătorii unui tip de autoritate: autoritate culturală. Tocmai datorită acestor caracteristici intelighenţia este capabilă să-şi asume roluri politice şi să le îndeplinească.
Intelighenţia, la rândul ei, se divide în două subcategorii: cei care acceptă amoralitatea în schimbul unor privilegii şi cei care nu o acceptă - posibil ajutaţi fiind şi de situaţii particulare care să le permită sustragerea de la sancţiunile unui control coercitiv. Prima subcategorie are în perioada regimului comunist un comportament care se poate înscrie în logica comportamentului elitei comuniste, ei constituind majoritatea funcţionarilor culturali, însă după căderea regimului comunist ei pot să îşi apere privilegiile într-un mod politic, de la un nivel politic, şi aici apare distanţarea lor de partidul comunist. Pentru a da un exemplu, aş spune că un caz tipic îl constituie Vadim Tudor.
În a doua subcategorie a intelighenţiei se regăsesc de obicei dizidenţii. Aceştia din urmă nu vor putea constitui foarte uşor un nucleu din care să se dezvolte o elită politică. Fie că asociază amoralitatea elitei comuniste cu activitatea politică şi atunci nu-şi doresc decât păstrarea autorităţii culturale - cazul discipolilor cei mai de seamă ai lui Noica - deci nu adoptă un comportament politic, fie că adoptarea de către ei a unui comportament politic îi face uşor vulnerabili şi pot fi uşor compromişi. Dizidenţii care adoptă un comportament politic îl vor adopta în mod public, pe faţă, considerând că preschimbarea autorităţii lor culturale în autoritate politică li se cuvine de drept, legitimaţi fiind de trecutul lor dizident. Dar cazuri ca cel al lui Vaclav Havel nu pot apărea în ţări în care cenzura asupra jocului politic a fost făcută cu succes, în timp ce evenimente ca Primăvara de la Praga au scos în evidenţă adevărata natură a clasei politice.
Compromiterea celor care adoptă o conduită politică evidentă este foarte uşoară în astfel de ţări pentru că o astfel de conduită este deja asociată cu pretinderea de privilegii pe care o populaţie formată în marea ei majortate de o categorie definită mai înainte ca „normală” nu poate să le recunoască ca legitime. Nu este deci de mirare că în România, FSN, şi mai apoi FDSN, a câştigat alegerile susţinând că nu este partid politic iar liderii PDSR încă se feresc să spună că fac politică sau să se declare ca fiind oameni politici. Pentru că noua clasă politică are nuclee diferite din care se poate forma, într-o societate în care lupta pentru resurse este reală, jocul politic capătă accente dure, adesea lipsind comunicarea şi negocierea. De aici provine şi insistenţa cu care au fost vânaţi de către mineri toţi cei care lăsau numai impresia că sunt dornici de a face politică.
[delicvenţii]
În fine, ultima categorie, delicvenţii, este categoria care prin natura activităţii ei a dominat o întreagă economie subterană în timpul regimului comunist. În primul rând, delicvenţii nu erau străini de mărfurile de contrabandă şi prin acest lucru activitatea lor se supunea în mod strict legii cererii şi a ofertei. De aceea, odată cu răsturnarea regimului comunist şi cu apariţia primelor încercări de renunţare la o economie dirijată şi în special la un comerţ dirijat, categoria delicventă va ajunge în scurt timp să domine din punct de vedere economic. Dar pentru că valoarea centrală a unei subculturi delicvente, proprie acestei categorii sociale, este încălcarea legii, de la „legalizarea bişniţei” la apariţia adevăraţilor patroni este doar o problemă de durată.
Revoltele anticomuniste nu propulsează elite noi deoarece nu promovează ideologii noi. Aceasta nu înseamnă însă că elitele nu se înnoiesc, în sensul că se produce un proces de schimbare a naturii lor şi chiar de diversificare. Pentru că revoltele anticomuniste nu intră în tipologia revoluţiilor clasice, ele nefiind urmarea blocării accesului la guvernare a unei elite de tip nou decât în măsura în care regimul comunist nu suportase anterior un proces de reformă, există câteva categorii sociale, poate chiar socio-profesionale, care pot „concura” pentru poziţia de viitoare clasă dominantă. Cred că, în mare, acestea ar putea fi următoarele: diplomaţii de carieră, angajaţii serviciilor secrete, activiştii politici de carieră - cei care în cea mai mare parte formau vechea elită politică şi clasă dominantă -, intelectualii, sau, mai precis, intelighenţia, şi prin aceasta înţeleg acea categorie care a dobândit autoritate culturală recunoscută, şi delicvenţii. S-ar mai putea adăuga aici şi o mică parte din categoria celor devianţi faţă de vechile norme, dar numai indivizi dispuşi să rişte foarte mult şi foarte energici şi ambiţioşi.
[corpul diplomatic]
Am arătat că membrii vechii elite comuniste au tendinţa de a renunţa la exercitarea rolului lor politic. Diplomaţii de carieră, deşi iniţial pot fi consideraţi ca făcând parte din această elită, se distanţează tipologic de ea prin faptul că locul activităţii lor favorizează nu numai sustragerea faţă de un control simbolic cu funcţii de socializare continuă, dar prin contactele pe care le au ei sunt supuşi în permanenţă unor mesaje ce pot avea rolul unor agenţi de socializare rivali. Mai mult chiar, natura activităţii lor le cere să se facă înţeleşi de către indivizi purtători ai unor valori ce aparţin unor culturi politice diferite, deci ei sunt obligaţi să le înveţe limbajul şi simbolurile. Diplomaţii de carieră sunt persoane care potenţial îşi pot oricând asuma roluri politice în cazul schimbării regimului comunist şi în plus, prin faptul că activitatea pe care o au este atât politică cât şi specializată, ei deţin monopolul ei cel puţin într-un moment iniţial, deci vor fi chiar păstraţi în preajma celor ce preiau puterea politică şi vor participa la ea cel puţin în acord cu specialitatea lor.
[serviciile secrete]
Angajaţii serviciilor secrete formează la rândul lor o categorie de oameni care se pot sustrage controlului la care o guvernare comunistă supune întreaga viaţă socială. Ei sunt de fapt reprezentanţii unor instituţii a căror menire este să exercite cel puţin o parte a controlului social, dar care prin natura activităţii pe care o depun sunt în realitate foarte greu de controlat. Accesul celor care pot fi incluşi într-o astfel de categorie la privilegii şi poziţii politice este practic nelimitat, mai puţin limitele la care sunt supuşi de către propriile instituţii pentru care lucrează. Este de ajuns să mai menţionez în favoarea lor şi faptul că accesul la informaţii este cu totul altul decât pentru restul populaţiei, iar munca lor îi ţine mereu aproape de puterea politică sau de activităţile economice. De aceea, angajaţii serviciilor secrete constituie un nucleu pentru dezvoltarea unor elite politice şi antreprenoriale.
[activiştii de partid]
Activiştii de partid şi toţi cei care au deţinut funcţii politice; ei sunt de fapt vechea elită politică care a renunţat la rolul său politic. Dar dacă renunţarea la rolul politic s-a făcut înainte în baza principiului păstrării privilegiilor, revoltele anticomuniste, care ameninţă tocmai aceste privilegii, obligă la o conduită activă. Comportamentul lor, însă, nu va fi politic, căci partidul comunist nu a reuşit să inducă propriilor membri un astfel de comportament. Totuşi, pentru că în urma răsturnării regimurilor comuniste o nouă clasă politică tinde să se formeze, profitând şi folosindu-se de privilegiile pe care încă le mai deţin, rămăşiţele partidului comunist vor încerca să şi le apere pe acestea de la un nivel politic. Neputinţa lor, însă, este faptul că deşi pot ajunge să deţină funcţii politice, modul în care îşi vor apăra şi proteja privilegiile nu va fi politic. Pentru că partidul era deja un administrator al propriilor privilegii, rămăşiţele lui vor forma aşa-zisa tehnocraţie din estul Europei, meseriaşii care îşi asumă roluri politice pentru ca în mod declarat să nu şi le onoreze, încercând să le dea acestora o altă definiţie conformă celor ce au învăţat şi ştiu ei să facă. De aici provine şi eşecul lor politic imediat, însă ei pot forma o viitoare elită managerială.
[intelectualii]
În regimurile comuniste, intelighenţia este în primul rând creată de către partid pentru a servi scopurilor sale de control simbolic. În acest fel, prin faptul că acestei categorii i se permite accesul la cunoaştere şi datorită scopului pentru care a fost permisă crearea sa, partidul comunist deschide căile prin care cei care compun intelighenţia pot observa adevărata natură amorală a partidului: mai întâi prin cunoaştere, şi apoi prin faptul că se apropie de putere. Din acest punct de vedere, intelighenţia poate fi înscrisă în categoria deviantă, însă ea are o identitate proprie prin faptul că membrii care o compun sunt deţinătorii unui tip de autoritate: autoritate culturală. Tocmai datorită acestor caracteristici intelighenţia este capabilă să-şi asume roluri politice şi să le îndeplinească.
Intelighenţia, la rândul ei, se divide în două subcategorii: cei care acceptă amoralitatea în schimbul unor privilegii şi cei care nu o acceptă - posibil ajutaţi fiind şi de situaţii particulare care să le permită sustragerea de la sancţiunile unui control coercitiv. Prima subcategorie are în perioada regimului comunist un comportament care se poate înscrie în logica comportamentului elitei comuniste, ei constituind majoritatea funcţionarilor culturali, însă după căderea regimului comunist ei pot să îşi apere privilegiile într-un mod politic, de la un nivel politic, şi aici apare distanţarea lor de partidul comunist. Pentru a da un exemplu, aş spune că un caz tipic îl constituie Vadim Tudor.
În a doua subcategorie a intelighenţiei se regăsesc de obicei dizidenţii. Aceştia din urmă nu vor putea constitui foarte uşor un nucleu din care să se dezvolte o elită politică. Fie că asociază amoralitatea elitei comuniste cu activitatea politică şi atunci nu-şi doresc decât păstrarea autorităţii culturale - cazul discipolilor cei mai de seamă ai lui Noica - deci nu adoptă un comportament politic, fie că adoptarea de către ei a unui comportament politic îi face uşor vulnerabili şi pot fi uşor compromişi. Dizidenţii care adoptă un comportament politic îl vor adopta în mod public, pe faţă, considerând că preschimbarea autorităţii lor culturale în autoritate politică li se cuvine de drept, legitimaţi fiind de trecutul lor dizident. Dar cazuri ca cel al lui Vaclav Havel nu pot apărea în ţări în care cenzura asupra jocului politic a fost făcută cu succes, în timp ce evenimente ca Primăvara de la Praga au scos în evidenţă adevărata natură a clasei politice.
Compromiterea celor care adoptă o conduită politică evidentă este foarte uşoară în astfel de ţări pentru că o astfel de conduită este deja asociată cu pretinderea de privilegii pe care o populaţie formată în marea ei majortate de o categorie definită mai înainte ca „normală” nu poate să le recunoască ca legitime. Nu este deci de mirare că în România, FSN, şi mai apoi FDSN, a câştigat alegerile susţinând că nu este partid politic iar liderii PDSR încă se feresc să spună că fac politică sau să se declare ca fiind oameni politici. Pentru că noua clasă politică are nuclee diferite din care se poate forma, într-o societate în care lupta pentru resurse este reală, jocul politic capătă accente dure, adesea lipsind comunicarea şi negocierea. De aici provine şi insistenţa cu care au fost vânaţi de către mineri toţi cei care lăsau numai impresia că sunt dornici de a face politică.
[delicvenţii]
În fine, ultima categorie, delicvenţii, este categoria care prin natura activităţii ei a dominat o întreagă economie subterană în timpul regimului comunist. În primul rând, delicvenţii nu erau străini de mărfurile de contrabandă şi prin acest lucru activitatea lor se supunea în mod strict legii cererii şi a ofertei. De aceea, odată cu răsturnarea regimului comunist şi cu apariţia primelor încercări de renunţare la o economie dirijată şi în special la un comerţ dirijat, categoria delicventă va ajunge în scurt timp să domine din punct de vedere economic. Dar pentru că valoarea centrală a unei subculturi delicvente, proprie acestei categorii sociale, este încălcarea legii, de la „legalizarea bişniţei” la apariţia adevăraţilor patroni este doar o problemă de durată.
joi, 26 ianuarie 2012
Cine sunt și ce vor ordoliberalii români
Mai întâi ar fi institutul condus de Valeriu Stoica, ISP-ul (Institutul de Studii Populare), un - zic ei - think-tank al PDL. Ar fi apoi Noua Republică a lui Mihail Neamțu și Mișcarea Populară a lui Sebastian Lăzăroiu + EBA, care a făcut și oficiile de înregistrare la tribunal. E clar prin urmare că totul se învârte în jurul unui partid mai mare - PDL - care și-a făcut mici sateliți.
Ideea sateliților în politică nu este nouă. FSN-ul avea sateliți o grămadă mai pe la începuturile democrației postdecembriste. Scopul acestora era în mod nedeclarat, dar evident, să spele cumva imaginea partidului central de toate excesele și toți extremiștii, împinși către și culeși de sateliții care apoi își arătau susținerea lor partidului părinte, creând totodată impresia unui larg consens social în jurul ideilor marețe ale lui Ion Iliescu și facându-i să pară marginali și neadaptați pe contestatari. Așadar, ordoliberalii de astăzi nu sunt decât niste epigoni ai lui Ion Iliescu, cel puțin în ceea ce privește organizarea lor politică.
Dacă până aici mie mi-e clar, sa vedem și ce propun ei. În linii mari de la ei vin tot felul de idei privind proprietatea și responsabilitatea statului față de cetățeni. Mai întâi se declară împotiva proprietății de stat argumentând că statul este cel mai prost administrator. Drept pentru care soluția ar fi privatizarea a orice este de stat.
Însă mecanismul prin care statul devine cel mai prost administrator nu-l explică nimeni, se pornește de la această idee ca de la axioma dreptei. Se ignoră cu bună știință faptul că și companiile proprietate privată dau faliment, ba chiar mai ales acestea. Deci buna administrare nu are nici o legătură cu felul proprietății. Mai degrabă are legătură cu știința conducerii, experiența lucrului, buna credință și responsabilitatea față de ceea ce trebuie să faci.
Dar acești factori nu-i ia nimeni în considerare. Dacă în conducerea statului, în general, și a fiecărei instituții a sa, în particular, s-ar avea în vedere funcțiile managementului, anume funcția de previziune, de organizare, de coordonare, funcția de motivare și cea de evaluare și control, atunci lucrurile ar sta altfel în stat și nu cred că ar mai fi nevoie de ordoliberali să ne spună ca nu merge statul. Pentru că ar merge. Dacă numirile în funcțiile de conducere s-ar face pe competențe profesionale și nu pe criterii politice, și instituțiile de stat ar funcționa la fel de bine ca SMURD-ul. Dacă toți cei care ajung să conducă ar fi responsabili și responsabilizați în fața celor care îi trimit acolo, adica cetățenii, deciziile lor ar avea legătură cu interesul public și nu cu interesul personal sau privat.
Și atunci, când ideea că statul nu este responsabil în fața cetățenilor săi și pentru toți aceștia este emisă din cercuri ordoliberale, la ce să ne așteptăm? Dacă ei impun ideea statului iresponsabil ca legitimă, atunci devine legitim ca deciziile lor în calitate de conducători să nu mai fie legate de interesul public, ci de cel particular, întrucât nu ar mai avea nici o responsabilitate față de cei care i-au trimis acolo sus, ci doar față de ei înșiși și de bunăstarea lor. Aceasta este ideologia ordoliberală și de aici vine și insistența lor în ceea ce privește privatizarea. Deoarece ei nu privatizare pe bani privați vor, ci vor privatizare pe bani publici.
Efectul îl vedem de douăzeci și... de ani. Mai întâi industria românească a fost trecută la mormanul de fiare vechi, pentru a putea fi cumparată ieftin și apoi vândută chiar la fiare vechi, ca să nu se vadă șmecheria și pentru că cei care le-au luat nu aveau nici știința de a conduce, nici buna credință care responsabilizează pe cei cinstiți. În schimb aveau o mare foame de bani, avere și privilegii. Acum, cand nu mai au ce să vândă, vin cu ideea privatizării serviciilor publice care funcționeazăă cu bani publici, de la buget. Pentru o mai bună administrare, spun ei. Pentru că izvorul banilor siguri pentru ei a secat, spun eu și acum caută alte surse aducătoare de bani fără bătaie de cap. Căci ei exact știința conducerii nu au, aceasta le dă bătăi mari de cap.
Aș vrea să vad și eu un ordoliberal să susțină privatizerea pe bani privați românești. N-ai să vezi. Ei vor toate de-a gata. Să vină marii investitori strategici, le creează toate condițiile, chiar dacă asta înseamnă și că le vor lua cetățenilor români proprietatea și le-o vor da străinilor cu bani. Și asta după ce ridică la rang de icoană proprietatea privată! Roșia Montană este exemplul cel mai străveziu. Dar și dărâmarea buticurilor din capitală ca să se facă loc pe piață marilor retaileri intră în aceeași categorie. Sigur, e mai curat, pare mai civilizat, dar asta s-a făcut cu samavolnicie și pe banii pierduți ai întreprinzătorilor români. Aceștia trebuiau ajutați și îndrumați ca să ajungă și ei la aceeași civilizatie, dar pentru asta trebuie știința conducerii și buna credință pe care ei nu o au. Acum mă gandesc și la Cornel Penescu, dacă nu-și făcea lanțul de magazine PIC cred că putea să mituiască arbitrii de fotbal până la adânci bătrâneți, n-ar fi concurat Carrefour-ul, Auchan-ul, Real-ul...
Comuniștii furau mai puțin, spun oamenii. Ăștia de acum fură mult mai mult. Nici comuniștii nu aveau mare știință de ceva, ei au crezut în mod real ca sunt în avangarda istoriei, deși nu o înțelegeau și mulți nici nu o știau. Dar ei nu se așteptau ca istoria să o ia înapoi, spre ceea ce credeau ei că este trecutul. Ei dețineau nu resursele, ci accesul la ele și le foloseau după bunul plac. La ce să le fi furat? Aveau orice, oricând doreau. Era chiar în ideologia lor că toate sunt la comun.
În ideologia ordoliberală, nimic nu mai este la comun, nici măcar ceea ce este public. De aceea aceștia încercă să confiște tot în folosul personal. Nu proprietatea privată este ceea ce admiră ei cel mai mult, ci proprietatea LOR privată. Iar cum resursele nu mai sunt la comun și cum cei mai anticomuniști (nu întâmplator!) sunt ordoliberalii, ca să-și asigure accesul la resurse, ordoliberalii vor bloca accesul celorlalti la ele. Iar toate acestea le vor face în numele unei ideologii, la fel ca și comuniștii, ieri icoana era proprietatea întregului popor la care poporul nu avea acces, azi icoana se numește proprietatea privată la care cei mulți nu mai pot accede, fiind prea săraci să o aibă.
Și atunci cine sunt și ce vor ordoliberalii români?
Voi încheia cu un citat din lucrarea lui Alexis de Tocqueville, "Despre democrație în America" (Editura Humanitas, 1995), scris în jurul anului 1830 și mai actual ca niciodată:
"[...] Problema ar fi ușor de rezolvat dacă am vrea să facem o paralelă între o republică democratică și o monarhie absolută [vezi statul despotic]. Se va descoperi că în prima cheltuielile publice sunt mai mari decât în cea de-a doua. Dar așa este în toate statele libere, când sunt comparate cu cele care nu sunt. Este cert că despotismul îi sărăcește pe oameni, împiedicându-i mai curând să producă decât răpindu-le bogăția dobândită. Dimpotrivă, libertatea produce de o mie de ori mai multe bunuri decât distruge și la popoarele care o cunosc, resursele oamenilor cresc întotdeauna mai repede decât impozitele".
Vedeți? Libertatea, nu ordo-libertatea...
Ideea sateliților în politică nu este nouă. FSN-ul avea sateliți o grămadă mai pe la începuturile democrației postdecembriste. Scopul acestora era în mod nedeclarat, dar evident, să spele cumva imaginea partidului central de toate excesele și toți extremiștii, împinși către și culeși de sateliții care apoi își arătau susținerea lor partidului părinte, creând totodată impresia unui larg consens social în jurul ideilor marețe ale lui Ion Iliescu și facându-i să pară marginali și neadaptați pe contestatari. Așadar, ordoliberalii de astăzi nu sunt decât niste epigoni ai lui Ion Iliescu, cel puțin în ceea ce privește organizarea lor politică.
Dacă până aici mie mi-e clar, sa vedem și ce propun ei. În linii mari de la ei vin tot felul de idei privind proprietatea și responsabilitatea statului față de cetățeni. Mai întâi se declară împotiva proprietății de stat argumentând că statul este cel mai prost administrator. Drept pentru care soluția ar fi privatizarea a orice este de stat.
Însă mecanismul prin care statul devine cel mai prost administrator nu-l explică nimeni, se pornește de la această idee ca de la axioma dreptei. Se ignoră cu bună știință faptul că și companiile proprietate privată dau faliment, ba chiar mai ales acestea. Deci buna administrare nu are nici o legătură cu felul proprietății. Mai degrabă are legătură cu știința conducerii, experiența lucrului, buna credință și responsabilitatea față de ceea ce trebuie să faci.
Dar acești factori nu-i ia nimeni în considerare. Dacă în conducerea statului, în general, și a fiecărei instituții a sa, în particular, s-ar avea în vedere funcțiile managementului, anume funcția de previziune, de organizare, de coordonare, funcția de motivare și cea de evaluare și control, atunci lucrurile ar sta altfel în stat și nu cred că ar mai fi nevoie de ordoliberali să ne spună ca nu merge statul. Pentru că ar merge. Dacă numirile în funcțiile de conducere s-ar face pe competențe profesionale și nu pe criterii politice, și instituțiile de stat ar funcționa la fel de bine ca SMURD-ul. Dacă toți cei care ajung să conducă ar fi responsabili și responsabilizați în fața celor care îi trimit acolo, adica cetățenii, deciziile lor ar avea legătură cu interesul public și nu cu interesul personal sau privat.
Și atunci, când ideea că statul nu este responsabil în fața cetățenilor săi și pentru toți aceștia este emisă din cercuri ordoliberale, la ce să ne așteptăm? Dacă ei impun ideea statului iresponsabil ca legitimă, atunci devine legitim ca deciziile lor în calitate de conducători să nu mai fie legate de interesul public, ci de cel particular, întrucât nu ar mai avea nici o responsabilitate față de cei care i-au trimis acolo sus, ci doar față de ei înșiși și de bunăstarea lor. Aceasta este ideologia ordoliberală și de aici vine și insistența lor în ceea ce privește privatizarea. Deoarece ei nu privatizare pe bani privați vor, ci vor privatizare pe bani publici.
Efectul îl vedem de douăzeci și... de ani. Mai întâi industria românească a fost trecută la mormanul de fiare vechi, pentru a putea fi cumparată ieftin și apoi vândută chiar la fiare vechi, ca să nu se vadă șmecheria și pentru că cei care le-au luat nu aveau nici știința de a conduce, nici buna credință care responsabilizează pe cei cinstiți. În schimb aveau o mare foame de bani, avere și privilegii. Acum, cand nu mai au ce să vândă, vin cu ideea privatizării serviciilor publice care funcționeazăă cu bani publici, de la buget. Pentru o mai bună administrare, spun ei. Pentru că izvorul banilor siguri pentru ei a secat, spun eu și acum caută alte surse aducătoare de bani fără bătaie de cap. Căci ei exact știința conducerii nu au, aceasta le dă bătăi mari de cap.
Aș vrea să vad și eu un ordoliberal să susțină privatizerea pe bani privați românești. N-ai să vezi. Ei vor toate de-a gata. Să vină marii investitori strategici, le creează toate condițiile, chiar dacă asta înseamnă și că le vor lua cetățenilor români proprietatea și le-o vor da străinilor cu bani. Și asta după ce ridică la rang de icoană proprietatea privată! Roșia Montană este exemplul cel mai străveziu. Dar și dărâmarea buticurilor din capitală ca să se facă loc pe piață marilor retaileri intră în aceeași categorie. Sigur, e mai curat, pare mai civilizat, dar asta s-a făcut cu samavolnicie și pe banii pierduți ai întreprinzătorilor români. Aceștia trebuiau ajutați și îndrumați ca să ajungă și ei la aceeași civilizatie, dar pentru asta trebuie știința conducerii și buna credință pe care ei nu o au. Acum mă gandesc și la Cornel Penescu, dacă nu-și făcea lanțul de magazine PIC cred că putea să mituiască arbitrii de fotbal până la adânci bătrâneți, n-ar fi concurat Carrefour-ul, Auchan-ul, Real-ul...
Comuniștii furau mai puțin, spun oamenii. Ăștia de acum fură mult mai mult. Nici comuniștii nu aveau mare știință de ceva, ei au crezut în mod real ca sunt în avangarda istoriei, deși nu o înțelegeau și mulți nici nu o știau. Dar ei nu se așteptau ca istoria să o ia înapoi, spre ceea ce credeau ei că este trecutul. Ei dețineau nu resursele, ci accesul la ele și le foloseau după bunul plac. La ce să le fi furat? Aveau orice, oricând doreau. Era chiar în ideologia lor că toate sunt la comun.
În ideologia ordoliberală, nimic nu mai este la comun, nici măcar ceea ce este public. De aceea aceștia încercă să confiște tot în folosul personal. Nu proprietatea privată este ceea ce admiră ei cel mai mult, ci proprietatea LOR privată. Iar cum resursele nu mai sunt la comun și cum cei mai anticomuniști (nu întâmplator!) sunt ordoliberalii, ca să-și asigure accesul la resurse, ordoliberalii vor bloca accesul celorlalti la ele. Iar toate acestea le vor face în numele unei ideologii, la fel ca și comuniștii, ieri icoana era proprietatea întregului popor la care poporul nu avea acces, azi icoana se numește proprietatea privată la care cei mulți nu mai pot accede, fiind prea săraci să o aibă.
Și atunci cine sunt și ce vor ordoliberalii români?
Voi încheia cu un citat din lucrarea lui Alexis de Tocqueville, "Despre democrație în America" (Editura Humanitas, 1995), scris în jurul anului 1830 și mai actual ca niciodată:
"[...] Problema ar fi ușor de rezolvat dacă am vrea să facem o paralelă între o republică democratică și o monarhie absolută [vezi statul despotic]. Se va descoperi că în prima cheltuielile publice sunt mai mari decât în cea de-a doua. Dar așa este în toate statele libere, când sunt comparate cu cele care nu sunt. Este cert că despotismul îi sărăcește pe oameni, împiedicându-i mai curând să producă decât răpindu-le bogăția dobândită. Dimpotrivă, libertatea produce de o mie de ori mai multe bunuri decât distruge și la popoarele care o cunosc, resursele oamenilor cresc întotdeauna mai repede decât impozitele".
Vedeți? Libertatea, nu ordo-libertatea...
duminică, 22 ianuarie 2012
Energiile româneşti de iarnă - Constanta valahă (continuare)
M-am gândit să reiau puţin mai în amănunt ideea constantei valahe. În privinţa duratei dintre două evenimente se observă două tendinţe contrare: una de mărire a intervalului şi una de micşorare a intervalului. Evident, sunt şi factori externi, este nevoie şi de o întâmplare care să aprindă scânteia energiilor populare, dar putem să privim şi ce se întâmplă în intervalul dintre două evenimente, cred că putem găsi acolo o explicaţie pentru cele doua tendinţe.
Să iau mai întâi perioadele mai lungi.
Între revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi revoluţia de la 1848 din ţările române (27 de ani) gasim o perioadă de creştere a Principatelor Române, dar mai ales de emancipare. Sub conducerea generalului rus Pavel Dmitrievici Kiseliov (Pavel Kiseleff) ţările române au parte nu numai de o conducere unică, dar atunci apar şi primele constituţii româneşti, regulamentele organice. Atât de recunoscători îi sunt şi astăzi românii lui Pavel Kiseleff încât cel mai important bulevard din Bucureşti îi poartă numele. El a fost preşedintele parlamentelor (divanurilor) Ţării Româneşti şi Moldovei şi nu cred că este exclus ca de aici chiar să fi venit ideea unirii Principatelor sub acelaşi domn în 1859.
Următoarea perioadă mai lungă, cea mai lungă de fapt, (30 de ani) este între Razboiul de Independenţă şi Rascoala de la 1907. Deşi puternică, rascoala ţărănească de la 1888 nu a rămas în istoria noastră cu acelaşi răsunet ca şi cea de la 1907. Ea nu este o mişcare socială în adevăratul sens al cuvântului, fiind determinată de aplicarea defectuoasă a unor legi neclare precum şi de corupţia din sânul administraţiei locale din acea vreme, cu consecinţe privind legile agricole. De altfel, modificările din legislaţia agricolă au făcut ca revoltele să se repete şi în 1889 şi 1893.
Epoca, în schimb, este caracterizată de spiritul critic al Junimii şi nu numai. Este epoca lui Eminescu, Creangă, Caragiale, Dobrogeanu-Gherea, Maiorescu, Spiru Haret şi B.P. Haşdeu şi a multor altora. Este perioada în care se formează burghezia română. Devenirea noastră culturală a fost strâns legată de formarea burgheziei şi chiar semnul ei, chiar dacă a apărut sub forma unei reacţiuni la schimbarea societăţii. În general, perioada cuprinsă între anii 1877 şi 1907 a fost o perioadă de transformare profundă, de progres şi devenire a societăţii româneşti. În aceşti ani România a încercat să se sincronizeze cultural şi economic cu ţările europene, dar viteza cu care a făcut acest lucru a condus la apariţia unor decalaje sociale. Din acest motiv, Răscoala de la 1907 nu a fost o revoltă a ţăranilor nemulţumiţi, ci o mişcare socială determinată de nerezolvarea unor probleme structurale. Ea a antrenat energii populare care, în lipsa unei direcţii ideologice, s-au marginit la a-şi păstra forma de răscoală, ameninţând însă pe toată durata ei că s-ar putea transforma în ceva mai mult, ceea ce nu s-a mai întâmplat de la Răscoala lui Horea.
Perioada de la 1940 la 1968 este puţin deosebită, dar păstrează întrucâtva caracteristicile dezvoltării şi ale transformării. Chiar dacă construirea unei societăţi socialiste nu constituie un progres, ci mai degrabă un experiment cu efecte de cataclism social, din punct de vedere economic, atât transformarea cât şi dezvoltarea sunt evidente.
Perioadele mai scurte, de la Revoluţia de la 1848 la Unirea Principatelor şi de la Răscoala de la 1907 la Unirea cea Mare sunt caracterizate de stagnare sau chiar regres: reinstaurarea protectoratului rusesc asupra Principatelor Române, anularea drepturilor românilor transilvăneni câştigate în urma revoluţiei şi consfinţite prin Constituţia Imperiului Autro-Ungar (4 martie 1849) şi nemodificarea legislaţiei agricole şi a situaţiei ţăranilor dupa Rascoala de la 1907.
Există şi două perioade foarte apropiate de medie: cea dintre 1918 şi 1940, şi cea dintre 1968 şi 1989. Caracteristic pentru aceste perioade sunt avîntul şi speranţa care iau naştere în sânul societăţii româneşti ca urmare a unei schimbări de substanţă, urmate apoi spre finalul perioadei de o foarte mare dezamagire şi de o situaţie socială şi economică grea, generatoare de mari frustrări. Politic, situaţiile sunt destul de asemănătoare: avem dictatura regală în prima perioadă şi dictatura ceauşistă în cea de-a doua. Semnificativ este faptul ca astăzi, după 21 de ani de la Revoluţia din 1989, avem o situaţie de acelaşi fel. 1989-2012 este o perioadă de durată medie, începută cu mare speranţă şi cu mari aşteptări din partea românilor, dar care se termină într-o dezamăgire generală şi cu un regim politic autoritar şi discreţionar impus de tandemul Băsescu-Boc.
Şi acum, să vedem când au inceput şi cu ce evenimente s-au sfârşit mişcările sociale analizate.
Revoluţia lui Tudor Vladimirescu a început în 23 ianuarie 1821 odată cu Proclamaţia de la Padeş şi se poate considera încheiată pe 7 iunie 1821 după bătălia de la Drăgăşani în care asasinul lui Tudor Vladimirescu, Alexandru Ipsilanti, a fost învins de oastea otomană.
Revoluţia de la 1848 a început la date diferite în fiecare dintre ţările române. 27 martie în Moldova, 9 iunie în Muntenia şi 3 mai în Transilvania. De asemenea, durata şi finalul au fost mult diferite, dacă în Moldova revoluţia a durat practic trei zile, până pe 29 martie, în Muntenia s-a terminat odată cu căderea guvernului revoluţionar, pe 13 septembrie, iar în Transilvania a ţinut până anul următor pe 27 iulie, când încetează asediul maghiar asupra cetăţii Alba Iulia.
Unirea Principatelor are loc la datele deja binecunoscute 5 ianuarie 1859 şi 24 ianuarie 1859, cand Alexandru Ioan Cuza a fost ales succesiv domnitor al Moldovei şi apoi al Ţării Româneşti. Procesul efectiv al unirii încetează pe 1 septembrie 1859 când Alexandru Ioan Cuza ordonă ridicarea taberei militare de la Floreşti (Prahova) după ce imperiile Otoman şi Austro-Ungar accepta în mod oficial la Paris, la 25 august, noua organizare a Principatelor Române.
Războiul de Independenţă începe la 9 mai 1877 odată cu Declaraţia de Independenţă rostită în Parlament de Mihail Kogălniceanu şi se încheie pe 19 februarie 1878 odată cu pacea de la San-Stefano şi capitularea turcilor (în faţa ruşilor).
Răscoala ţărănească de la 1907 se declanşează la 8 februarie 1907 pe moşia lui Mihalache Sturdza arendată lui Mochi Fischer şi este înăbuşită brutal pe 29 martie 1907 când armata ţărănească ameninţa să intre în Bucureşti.
Unirea cea Mare, deşi este un proces mai îndelungat, iar în cursul anului 1918 mai multe teritorii româneşti se alipesc ţării (27 martie 1918 - Basarabia, 15 noiembrie 1918 - Bucovina), ea este consfinţită de unirea cu Transilvania la 1 decembrie 1918. Dar, Unirea nu s-a definitivat doar cu Declaraţia de la Alba Iulia, pentru această Unire românii au luptat până la 3 august când au ocupat Budapesta regimului bolşevic al lui Bela Kun.
Rebeliunea legionară, evenimentul care a pus capăt Statului Legionar s-a petrecut în datele de 21-23 ianuarie 1941. Tensiunea acumulată atunci consider că s-a descărcat în 22 iulie 1941 când Ion Antonescu a ordonat trupelor române să treacă Prutul.
1968, anul Primăverii de la Praga a fost totodată şi anul lui Nicolae Ceauşescu. Era un tip obscur până în acel moment, însă poziţia sa curajoasă faţă de sovietici a fost posibilă şi datorită puternicei adeziuni populare. Niciodată până atunci şi niciodată de atunci încolo Partidul Comunist Român nu a mai fost, practic, luat cu asalt de cei care voiau să se înscrie! Printre cei care au făcut-o atunci a fost şi Paul Goma şi menţionez aici acest fapt ca semnificativ. Ascensiunea lui Nicolae Ceauşescu începe pe 21 august 1968 când după invadarea Cehoslovaciei de către sovietici secretarul general al PCR condamnă public acest gest în faţa a câtorva zeci de mii de români strânşi în Piaţa Palatului. Momentul său de glorie poate fi considerat închis odată cu destituirea lui Dubcek de la conducerea Cehoslovaciei, la 17 aprilie 1969.
Mai aproape de noi, Revoluţia anticomunistă din 1989 are începutul la 16 decembrie la Timişoara şi se termină cu mineriada a treia din Bucureşti şi evenimentele din 13-15 iunie 1990.
Ce se observă? Toate evenimentele enumerate, mai puţin Răscoala de la 1907, se integrează într-o sferă mai larga a unor evenimente internaţionale. Totuşi unele dintre ele ne aparţin nouă în totalitate în timp ce altele sunt importate, legate strâns de evenimentele externe, fără de care nu ar fi putut avea loc în forma în care au avut loc. Acestea din urmă au folosit o energie acumulată în rândul poporului, dar nu au fost rezultatul iniţial al voinţei lui. Practic, au fost preluate mai înainte ca poporul să îşi găsească singur calea către o voinţă proprie, în timp ce evenimentele din prima categorie s-au folosit - atunci când au avut - de evenimente externe doar ca factor declanşator şi oportunitate.
Astfel, Revoluţia de la 1848, Războiul de Independenţă şi ascensiunea lui Nicolae Ceauşescu sunt evenimente din categoria celor de import. Nici unul din acestea nu s-a declanşat iarna.
Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, Unirea Principatelor, Răscoala de la 1907, Unirea cea Mare, Rebeliunea legionara, Revoluţia din 1989 sunt evenimente din prima categorie. Toate au fost declanşate iarna şi au avut tendinţa de a se termina vara. Faptul că Rascoala de la 1907 a izbucnit iarna şi independent de orice conjunctură externă, de altfel absentă, vine să întărească caracteristicile acestei categorii de evenimente.
Şi acum să revin la evenimentele din 2012. Exista conjunctura externă: criza economică şi tulburările recente din alte ţări cum ar fi Grecia sau ţările arabe. Dar este un eveniment pur românesc, corespunde unei nevoi particulare, anume nemulţumirea pe care a adus-o cu sine traseul istoric al României în anii scurşi de la Revoluţia din 1989 şi toate lucrurile lăsate nerezolvate de atunci şi până acum. Respectă media perioadei aşa cum am calculat-o luând în considerare evenimentele pe care le-am descris şi are caracteristica perioadei medii. Revolta românilor din 2012 este o legitate istorică, este manifestarea energiei acestei naţii aşa cum a fost ea canalizată să se manifeste în mod neintenţionat de către cei care sunt la timona istoriei. Au fost şi perioade în care energia poporului s-a manifestat cladind ceva şi în special făcând Unirile cea mică şi cea mare. Probabil că dacă revolta de astăzi va fi înăbuşită, în 11-12 ani vom izbucni şi vom izbândi Unirea cu Basarabia, căci avem nevoie de un proiect naţional care sa ne canalizeze energiile înăbuşite. Aşa s-a întâmplat după 1848 şi după 1907. Probabil că dacă revolta de astăzi va reuşi, vom trăi în continuare o perioadă de 25-30 de ani de transformări şi progres la capătul căreia sper, ca în absenţa oricărei nemulţumiri sociale, să putem să ne folosim energia următoarei generaţii într-un proiect comun tuturor românilor. În 2037-2038.
Să iau mai întâi perioadele mai lungi.
Între revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi revoluţia de la 1848 din ţările române (27 de ani) gasim o perioadă de creştere a Principatelor Române, dar mai ales de emancipare. Sub conducerea generalului rus Pavel Dmitrievici Kiseliov (Pavel Kiseleff) ţările române au parte nu numai de o conducere unică, dar atunci apar şi primele constituţii româneşti, regulamentele organice. Atât de recunoscători îi sunt şi astăzi românii lui Pavel Kiseleff încât cel mai important bulevard din Bucureşti îi poartă numele. El a fost preşedintele parlamentelor (divanurilor) Ţării Româneşti şi Moldovei şi nu cred că este exclus ca de aici chiar să fi venit ideea unirii Principatelor sub acelaşi domn în 1859.
Următoarea perioadă mai lungă, cea mai lungă de fapt, (30 de ani) este între Razboiul de Independenţă şi Rascoala de la 1907. Deşi puternică, rascoala ţărănească de la 1888 nu a rămas în istoria noastră cu acelaşi răsunet ca şi cea de la 1907. Ea nu este o mişcare socială în adevăratul sens al cuvântului, fiind determinată de aplicarea defectuoasă a unor legi neclare precum şi de corupţia din sânul administraţiei locale din acea vreme, cu consecinţe privind legile agricole. De altfel, modificările din legislaţia agricolă au făcut ca revoltele să se repete şi în 1889 şi 1893.
Epoca, în schimb, este caracterizată de spiritul critic al Junimii şi nu numai. Este epoca lui Eminescu, Creangă, Caragiale, Dobrogeanu-Gherea, Maiorescu, Spiru Haret şi B.P. Haşdeu şi a multor altora. Este perioada în care se formează burghezia română. Devenirea noastră culturală a fost strâns legată de formarea burgheziei şi chiar semnul ei, chiar dacă a apărut sub forma unei reacţiuni la schimbarea societăţii. În general, perioada cuprinsă între anii 1877 şi 1907 a fost o perioadă de transformare profundă, de progres şi devenire a societăţii româneşti. În aceşti ani România a încercat să se sincronizeze cultural şi economic cu ţările europene, dar viteza cu care a făcut acest lucru a condus la apariţia unor decalaje sociale. Din acest motiv, Răscoala de la 1907 nu a fost o revoltă a ţăranilor nemulţumiţi, ci o mişcare socială determinată de nerezolvarea unor probleme structurale. Ea a antrenat energii populare care, în lipsa unei direcţii ideologice, s-au marginit la a-şi păstra forma de răscoală, ameninţând însă pe toată durata ei că s-ar putea transforma în ceva mai mult, ceea ce nu s-a mai întâmplat de la Răscoala lui Horea.
Perioada de la 1940 la 1968 este puţin deosebită, dar păstrează întrucâtva caracteristicile dezvoltării şi ale transformării. Chiar dacă construirea unei societăţi socialiste nu constituie un progres, ci mai degrabă un experiment cu efecte de cataclism social, din punct de vedere economic, atât transformarea cât şi dezvoltarea sunt evidente.
Perioadele mai scurte, de la Revoluţia de la 1848 la Unirea Principatelor şi de la Răscoala de la 1907 la Unirea cea Mare sunt caracterizate de stagnare sau chiar regres: reinstaurarea protectoratului rusesc asupra Principatelor Române, anularea drepturilor românilor transilvăneni câştigate în urma revoluţiei şi consfinţite prin Constituţia Imperiului Autro-Ungar (4 martie 1849) şi nemodificarea legislaţiei agricole şi a situaţiei ţăranilor dupa Rascoala de la 1907.
Există şi două perioade foarte apropiate de medie: cea dintre 1918 şi 1940, şi cea dintre 1968 şi 1989. Caracteristic pentru aceste perioade sunt avîntul şi speranţa care iau naştere în sânul societăţii româneşti ca urmare a unei schimbări de substanţă, urmate apoi spre finalul perioadei de o foarte mare dezamagire şi de o situaţie socială şi economică grea, generatoare de mari frustrări. Politic, situaţiile sunt destul de asemănătoare: avem dictatura regală în prima perioadă şi dictatura ceauşistă în cea de-a doua. Semnificativ este faptul ca astăzi, după 21 de ani de la Revoluţia din 1989, avem o situaţie de acelaşi fel. 1989-2012 este o perioadă de durată medie, începută cu mare speranţă şi cu mari aşteptări din partea românilor, dar care se termină într-o dezamăgire generală şi cu un regim politic autoritar şi discreţionar impus de tandemul Băsescu-Boc.
Şi acum, să vedem când au inceput şi cu ce evenimente s-au sfârşit mişcările sociale analizate.
Revoluţia lui Tudor Vladimirescu a început în 23 ianuarie 1821 odată cu Proclamaţia de la Padeş şi se poate considera încheiată pe 7 iunie 1821 după bătălia de la Drăgăşani în care asasinul lui Tudor Vladimirescu, Alexandru Ipsilanti, a fost învins de oastea otomană.
Revoluţia de la 1848 a început la date diferite în fiecare dintre ţările române. 27 martie în Moldova, 9 iunie în Muntenia şi 3 mai în Transilvania. De asemenea, durata şi finalul au fost mult diferite, dacă în Moldova revoluţia a durat practic trei zile, până pe 29 martie, în Muntenia s-a terminat odată cu căderea guvernului revoluţionar, pe 13 septembrie, iar în Transilvania a ţinut până anul următor pe 27 iulie, când încetează asediul maghiar asupra cetăţii Alba Iulia.
Unirea Principatelor are loc la datele deja binecunoscute 5 ianuarie 1859 şi 24 ianuarie 1859, cand Alexandru Ioan Cuza a fost ales succesiv domnitor al Moldovei şi apoi al Ţării Româneşti. Procesul efectiv al unirii încetează pe 1 septembrie 1859 când Alexandru Ioan Cuza ordonă ridicarea taberei militare de la Floreşti (Prahova) după ce imperiile Otoman şi Austro-Ungar accepta în mod oficial la Paris, la 25 august, noua organizare a Principatelor Române.
Războiul de Independenţă începe la 9 mai 1877 odată cu Declaraţia de Independenţă rostită în Parlament de Mihail Kogălniceanu şi se încheie pe 19 februarie 1878 odată cu pacea de la San-Stefano şi capitularea turcilor (în faţa ruşilor).
Răscoala ţărănească de la 1907 se declanşează la 8 februarie 1907 pe moşia lui Mihalache Sturdza arendată lui Mochi Fischer şi este înăbuşită brutal pe 29 martie 1907 când armata ţărănească ameninţa să intre în Bucureşti.
Unirea cea Mare, deşi este un proces mai îndelungat, iar în cursul anului 1918 mai multe teritorii româneşti se alipesc ţării (27 martie 1918 - Basarabia, 15 noiembrie 1918 - Bucovina), ea este consfinţită de unirea cu Transilvania la 1 decembrie 1918. Dar, Unirea nu s-a definitivat doar cu Declaraţia de la Alba Iulia, pentru această Unire românii au luptat până la 3 august când au ocupat Budapesta regimului bolşevic al lui Bela Kun.
Rebeliunea legionară, evenimentul care a pus capăt Statului Legionar s-a petrecut în datele de 21-23 ianuarie 1941. Tensiunea acumulată atunci consider că s-a descărcat în 22 iulie 1941 când Ion Antonescu a ordonat trupelor române să treacă Prutul.
1968, anul Primăverii de la Praga a fost totodată şi anul lui Nicolae Ceauşescu. Era un tip obscur până în acel moment, însă poziţia sa curajoasă faţă de sovietici a fost posibilă şi datorită puternicei adeziuni populare. Niciodată până atunci şi niciodată de atunci încolo Partidul Comunist Român nu a mai fost, practic, luat cu asalt de cei care voiau să se înscrie! Printre cei care au făcut-o atunci a fost şi Paul Goma şi menţionez aici acest fapt ca semnificativ. Ascensiunea lui Nicolae Ceauşescu începe pe 21 august 1968 când după invadarea Cehoslovaciei de către sovietici secretarul general al PCR condamnă public acest gest în faţa a câtorva zeci de mii de români strânşi în Piaţa Palatului. Momentul său de glorie poate fi considerat închis odată cu destituirea lui Dubcek de la conducerea Cehoslovaciei, la 17 aprilie 1969.
Mai aproape de noi, Revoluţia anticomunistă din 1989 are începutul la 16 decembrie la Timişoara şi se termină cu mineriada a treia din Bucureşti şi evenimentele din 13-15 iunie 1990.
Ce se observă? Toate evenimentele enumerate, mai puţin Răscoala de la 1907, se integrează într-o sferă mai larga a unor evenimente internaţionale. Totuşi unele dintre ele ne aparţin nouă în totalitate în timp ce altele sunt importate, legate strâns de evenimentele externe, fără de care nu ar fi putut avea loc în forma în care au avut loc. Acestea din urmă au folosit o energie acumulată în rândul poporului, dar nu au fost rezultatul iniţial al voinţei lui. Practic, au fost preluate mai înainte ca poporul să îşi găsească singur calea către o voinţă proprie, în timp ce evenimentele din prima categorie s-au folosit - atunci când au avut - de evenimente externe doar ca factor declanşator şi oportunitate.
Astfel, Revoluţia de la 1848, Războiul de Independenţă şi ascensiunea lui Nicolae Ceauşescu sunt evenimente din categoria celor de import. Nici unul din acestea nu s-a declanşat iarna.
Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, Unirea Principatelor, Răscoala de la 1907, Unirea cea Mare, Rebeliunea legionara, Revoluţia din 1989 sunt evenimente din prima categorie. Toate au fost declanşate iarna şi au avut tendinţa de a se termina vara. Faptul că Rascoala de la 1907 a izbucnit iarna şi independent de orice conjunctură externă, de altfel absentă, vine să întărească caracteristicile acestei categorii de evenimente.
Şi acum să revin la evenimentele din 2012. Exista conjunctura externă: criza economică şi tulburările recente din alte ţări cum ar fi Grecia sau ţările arabe. Dar este un eveniment pur românesc, corespunde unei nevoi particulare, anume nemulţumirea pe care a adus-o cu sine traseul istoric al României în anii scurşi de la Revoluţia din 1989 şi toate lucrurile lăsate nerezolvate de atunci şi până acum. Respectă media perioadei aşa cum am calculat-o luând în considerare evenimentele pe care le-am descris şi are caracteristica perioadei medii. Revolta românilor din 2012 este o legitate istorică, este manifestarea energiei acestei naţii aşa cum a fost ea canalizată să se manifeste în mod neintenţionat de către cei care sunt la timona istoriei. Au fost şi perioade în care energia poporului s-a manifestat cladind ceva şi în special făcând Unirile cea mică şi cea mare. Probabil că dacă revolta de astăzi va fi înăbuşită, în 11-12 ani vom izbucni şi vom izbândi Unirea cu Basarabia, căci avem nevoie de un proiect naţional care sa ne canalizeze energiile înăbuşite. Aşa s-a întâmplat după 1848 şi după 1907. Probabil că dacă revolta de astăzi va reuşi, vom trăi în continuare o perioadă de 25-30 de ani de transformări şi progres la capătul căreia sper, ca în absenţa oricărei nemulţumiri sociale, să putem să ne folosim energia următoarei generaţii într-un proiect comun tuturor românilor. În 2037-2038.
vineri, 13 ianuarie 2012
Constanta valahă
Din timp în timp se întâmplă ceva cu poporul acesta. Rezonează la unison la evenimente sau circumstanțe. Nu este vorba de toate evenimentele cuprinse în cartea de istorie, sunt niste evenimente mai speciale care adună energiile, producând apoi schimbări profunde în societatea românească. De cele mai multe ori aceste evenimente sunt rezonante cu alte întâmplări sau circumstante mondiale. Dar ceea ce le deosebește de restul evenimentelor este puternica adeziune și larga participare a maselor la o idee comună și pasiunea pe care o pun în manifestare.
Iată mai jos o listă de evenimente care corespund acestui profil:
Și acum avem anul 1989 + 21 = 2010. Cum media de aceea e medie, ca să fie o marime în jurul căreia roiesc deviațiile de la medie, aștept cu interes, căci se apropie...
Iată mai jos o listă de evenimente care corespund acestui profil:
Anul
|
Eveniment
|
Diferenta
|
1821
|
Revolutia lui Tudor Vladimirescu
| |
1848
|
Revolutia de la '48
|
27
|
1859
|
Unirea Principatelor
|
11
|
1877
|
Razboiul de Independenta
|
18
|
1907
|
Rascoala taraneasca
|
30
|
1918
|
Unirea cea Mare
|
11
|
1940
|
Statul Legionar
|
22
|
1968
|
Ascensiunea lui Ceausescu
|
28
|
1989
|
Revolutia anticomunista
|
21
|
Media
|
21
|
Și acum avem anul 1989 + 21 = 2010. Cum media de aceea e medie, ca să fie o marime în jurul căreia roiesc deviațiile de la medie, aștept cu interes, căci se apropie...
duminică, 8 ianuarie 2012
Comunismul - sinucidere altruista (XIV)
IV. Sfârsitul comunismului
Sfârşitul comunismului are drept cauză şi faptul că partidul comunist ca elită şi clasă dominantă a societăţii nu mai aderă în mod real la ideologia pe care o afirmă şi de la care îşi revendică legitimitatea poziţiei sale. Ideologia comunistă rămâne să deţină numai o funcţionalitate externă clasei a cărei ideologie este de drept şi anume are doar funcţii de relaţionare a partidului comunist faţă de restul societăţii. Legăturile şi relaţiile dintre partid şi societate sunt filtrate ideologic şi doar prin prisma marxism-leninismului pentru că doar aşa îşi poate ascunde partidul comunist adevărata sa natură.
Joseph Schumpeter, în „The Rise and Fall of Whole Classes”, arată că „există o legătură între rangul social al unei clase şi funcţiile sale. Fiecare clasă este întotdeauna legată de o astfel de funcţie specifică. Fiecare clasă are o funcţie clar definită care trebuie pusă în acord total cu întreaga sa concepţie şi orientare.
De cele mai multe ori, poziţia fiecărei clase în structura naţională depinde, pe de o parte, de semnificaţia cu care este atribuită această funcţie, iar pe de altă parte, de gradul în care clasa îşi realizează funcţia” (68).
Conform celor de mai sus, o ideologie de clasă reprezintă modul în care o clasă îşi autodefineşte rolul şi funcţia sa în societate. Este obligatoriu, deci, ca o ideologie de clasă să fie imaginea socialului aşa cum îl percepe clasa respectivă şi totodată principalul ei instrument de percepere a socialului. Prin urmare, chiar dacă partidul comunist nu este clasa muncitoare şi nici ideologia sa nu este a sa în mod real, datorită faptului că partidul comunist trebuie să îşi pună în acord funcţiile pe care şi le atribuie cu orientarea şi concepţia pe care le afirmă, filtrul ideologic acţionează în ambele sensuri. Se ajunge în acest fel la situaţia în care ideologia domină realitatea şi o constrânge, fapt ce în final conferă revoltelor anticomuniste un caracter special, inclusiv prin urmări.
Schimbare şi bipolaritate
La o recapitulare succintă a binecunoscutei teorii marxiste, ceea ce iese imediat în evidenţă este faptul că în fiecare societate, exceptând numai pe cele primitive, Marx distinge două categorii de bază: a) clasa conducătoare, elita, şi b) una sau mai multe clase supuse. Conform acestei teorii, schimbarea devine inevitabilă atunci când între clasele dominante şi masele exploatate apare o nouă clasă ce se manifestă ca elită în ascensiune. De aici rezultă că, iniţial, Marx propune ca model al schimbării sociale un model tripolar, cei trei poli fiind elita dominantă, elita în ascensiune şi masele. În acest model, funcţia schimbării, rolul novator îl are întotdeauna elita în ascensiune.
Revenind însă la revoluţia socialistă, observăm că Marx consideră ca inevitabilă o schimbare socială după un model de data aceasta bipolar, Marx considerând capitalismul ca fiind o orânduire socială cu tendinte foarte puternice spre bipolaritate. O schimbare importantă se observă nu numai în cazul modelului propus iniţial ci şi la nivelul clasei ce se erijează în motor al schimbării societăţii. Ideologia clasei în ascensiune într-un model tripolar al schimbării este o ideologie pe care aş numi-o economic-productivă, în fapt o ideologie utilitaristă, înţelegând prin aceasta un set de idei, teorii şi principii mai mult sau mai puţin elaborate cu privire la creşterea acumulării în urma unor activităţi economice specifice. În cazul modelului bipolar, situaţia la nivelul ideologiei clasei în ascensiune este diferită.
[ideologii utilitariste vs. ideologii contestatare]
Insist puţin asupra a ceea ce numesc ideologii utilitariste, productive din punct de vedere economic. Acestea sunt ideologii care asigură un model al omului de succes. Cazul ideologiilor burgheze, care au evoluat astăzi în ceea ce numim ideologiile democratice occidentale, este cel mai evident. Aceste ideologii propun un model al omului de succes a cărui imagine, în mare, poate fi descrisă în felul următor: un om energic, dispus la efort, perseverent şi cumpătat, bine pregătit profesional, destul de cinstit şi inteligent astfel încât la nevoie să nu încalce legile, ci să le ocolească, păstrându-şi astfel intactă imaginea de om moral. Valorile promovate de astfel de ideologii stau la baza construirii unui model de acest tip.(69)
Modelul bipolarităţii schimbării sociale este un model construit din perspectiva unei ideologii contestatare. Ideologiile contestatare construiesc o identitate a grupului (conştiinţa de clasă) numai în opoziţie cu ceea ce este contestat. Identitatea grupului este construită în antiteză, „noi” neexistând altfel decât în contradicţie cu „ei”. Totodată, ideologiile contestatare reflectă o percepţie simplistă a realităţii. Dacă ar considera realitatea ca diversitate atunci posibilitatea contestării ar dispărea deoarece nu se mai poate construi o identitate antitetică. Considerând, însă, realitatea ca fiind simplă, bipolară şi dihotomică, implicit se acceptă că identitatea se construieşte prin raportare la ceilalţi, nicidecum prin raportare la propriul grup. Cum relaţia dintre „noi” şi „ei” este antitetică, tensiunile dintre cele două categorii ce coexistă în acelaşi spaţiu social apar ca fiind normale, naturale. Lupta dintre ele este lupta pentru resurse. Astfel, problema ce se pune pentru o clasă cu o ideologie contestatară nu este cum să-şi creeze propriile resurse, căci din perspectiva unei astfel de ideologii scopul este de a folosi resursele la care nu are acces deoarece nu îi aparţin încă.
Ideologia comunistă este o ideologie contestatară. Clasa muncitoare are creată identitatea prin contrast cu burghezia. Percepţia asupra realităţii sociale este simplistă, societatea împărţindu-se în această perspectivă între „cei care au” şi „cei care nu au”. Ideea de bază a revoluţiei proletare este că dacă „cei care nu au” trebuie oricum să aibă, atunci ei nu pot avea decât ceea ce au „cei care au”. De aici nimic nu apare ca fiind un nou tip de a produce bogăţia, ci numai un nou tip de a împărţi bogăţia. Astfel, o ideologie ce are ca scop revoluţionarea redistribuirii avuţiei în societate ajunge efectiv să împartă lumea socialului în doi poli, de data aceasta clar opuşi: „cei care alocă” şi „cei care cer alocaţii”. Nu există altă variantă în evoluţia unei societăţi dominate de o astfel de ideologie. Căci, dacă în imaginea socialului construită de o astfel de ideologie (pe care aş numi-o economic-redistributivă) nu încap decât anumite realităţi sociale, odată ajunsă să domine spaţiul ideatic şi ideologic al unei societăţi, ideologia proletară va încerca să elimine din realitate tot ceea ce nu se încadrează în propriile ei limite. Lupta pentru resurse devine astfel reală, chiar şi în cazul în care ea încetează a subordona sfera politicului ca ideologie. Cu alte cuvinte, chiar şi după căderea comunismului ca tip de organizare a societăţii şi ca ideologie dominantă, rămâne în urma sa o realitate socială în care există cu adevărat o luptă pentru resurse şi care datorită unei diversităţi aproape inexistente este realitatea unei societăţi cu puţine mijloace practice de acumulare a bogăţiei.
Ieşind din cadrul marxist al luptei de clasă putem considera modelul tripolarităţii schimbării sociale ca fiind un model ce oferă alternative - deci un posibil model democratic. O minimă condiţie în acest sens ar fi ca între vechea elită si noua elită în ascensiune să se stabilească relaţii contractuale de negociere. Astfel, ceea ce se negociază este lupta pentru putere. Prin negocieri succesive relaţiile dintre cei ce se simt îndreptăţiţi să deţină puterea se instituţionalizează, însăşi negocierea schimbării devenind instituţionalizată. Instituţionalizarea şi negocierea schimbării este, în realitate, principala caracteristică a democraţiilor occidentale. Modelul tripolarităţii este şi astăzi cel mai vizibil în Marea Britanie şi Statele Unite, state considerate reper pentru democraţie (sistemul bipartit).
[negocierea schimbării]
Nu se poate, totuşi, vorbi despre rolul unei ideologii de clasă într-un model tripolar al schimbării, fără să se amintească şi de ideologiile totalitare de tip fascist. Un prim semn că aceste ideologii pot intra în categoria ideologiilor utilitariste poate fi şi faptul că ele nu provin dintr-o singură teorie, unificată ideologic, ceea ce permite să vobim despre ele la plural. Dar ceea ce le este în comun este renaşterea ideii imperiale ca valoare centrală a lor. Astfel, în concordanţă cu această valoare, ideologiile de tip fascist propun un model al omului de succes: tipul Omului Eroic. Este tipul omului care prin faptele sale va fi dat exemplu de devotament şi eroism pentru multe generaţii. Orice comportament care conduce la recunoaşterea publică va fi promovat valoric, la fel ca şi în cazul ideologiilor burgheze. Chiar dintr-un punct de vedere propriu ideologiei comuniste, fascismul (de fapt, fascismele) este o formă - cea mai rea - a imperialismului capitalist.
Este adevărat, însă, că aceste ideologii nu par a fi dispuse să accepte negocierea ca valoare morală, iar ca atare nu pot fi înscrise în categoria ideologiilor democratice. Totuşi, dacă elitele care adoptă o astfel de ideologie pot fi considerate ca făcând parte din categoria „leilor”, pentru a folosi terminologia paretiană, se poate spune că şi „lei” se pot bate între ei. Dacă datorită unor evenimente istorice nu se poate şti cu siguranţă cum ar fi evoluat regimurile de tip fascist, există totuşi unele semne că şi aceşti „lei” pot fi detronaţi. România este un bun exemplu în acest sens: coparticiparea la putere în urma unor negocieri a legionarilor şi a militarilor a eşuat, însă militarii care au obţinut puterea politică au dovedit că sunt dispuşi în anumite condiţii să îşi negocieze participarea la putere cu alte elite ce nu pot fi incluse în categoria „leilor”. Dacă se consideră militarii de carieră ca formând o clasă ce poate oricând să-şi asume puterea politică, obişnuiţi fiind să conducă prin metode de comandă, se observă că întotdeauna această clasă a fost dispusă după o vreme să-şi negocieze participarea la putere (cazul dictaturilor militare).
Deci nu întotdeauna modelul tripolarităţii asigură negocierea puterii. Chiar şi istoria Angliei şi a SUA ilustrează acest lucru: exemplele pot fi Revoluţia engleză şi Războiul de Secesiune. Schimbarea în condiţii de tripolaritate poate fi şi violentă. Este de fapt şi situaţia pe care o ia în considerare Marx atunci când analizează revoluţiile burgheze, numai că el nu ia în considerare posibilitatea unei negocieri ulterioare. Probabil că o interpretare subiectivă a istoriei Revoluţiei franceze l-a determinat pe Marx să considere că, odată instalată la putere, burghezia creează condiţiile împărţirii societăţii în doi poli opuşi.
Într-adevăr, în cazul Revoluţiei franceze o încercare de negociere a puterii a eşuat. Decapitarea lui Ludovic al XVI-lea şi asasinarea de către Napoleon a ducelui d'Enghien au fost semne clare că din partea noilor deţinători ai puterii nu există nici o cale spre negociere. Totuşi, odată ajunsă la putere, burghezia impunând societăţii propria ideologie utilitaristă, economic-productivă, aceasta nu creează condiţiile unei bipolarizări a societăţii. O ideologie utilitaristă nu numai că nu se opune unei percepţii a diversităţii realităţii sociale, dar şi stimulează această percepţie. Mai mult decât atât, dacă din start calea spre negociere este închisă pentru vechea elită dar nu şi pentru eventualele elite viitoare, aceasta nu poate decât să stimuleze diversificarea alternativelor datorită eliminării monopolului asupra negocierii puterii (sistemul multipartit).
Dacă existenţa alternativelor apare ca ceva normal pentru un model al tripolarităţii, aceste alternative sunt excluse pentru modelul bipolarităţii, atât reale cât şi percepute ideologic. Din perspectiva unei ideologii contestatare alternativele nu pot exista, căci dacă într-un spaţiu nu au existat decât „ei" şi „noi”, odată „ei” fiind daţi la o parte, nu mai există alţii decât „noi”. Se construieşte aşadar o imagine nediferenţiată asupra socialului, ideea construirii societăţii fără clase fiind un exemplu.
[contestare vs. schimbare]
Am arătat că în urma faptului că partidul comunist ajunge să fie un agent de socializare rival propriilor instituţii ce deţin acest rol apare o categorie deviantă ce îşi creează un model propriu de socializare conform modului în care este percepută amoralitatea clasei dominante. Ia, deci, naştere un pattern cultural care faţă de arbitrariul cultural dominant se manifestă ca o contracultură. Dar asocierea care se poate face între nerespectarea unei conduite conforme cu normele şi valorile afirmate şi privilegiile elitei oferă acestei contraculturi un caracter de cultură contestatară, căci normele şi valorile specifice ei se construiesc în principal pe baza negării normelor şi valorilor sociale promovate oficial, tocmai datorită ineficacităţii acestora din urmă în sensul creării unor conduite ce ar fi putut fi asociate cu privilegiile.
Se poate pune întrebarea de ce într-o societate structurată bipolar şi al cărei spaţiu ideatic este dominat de o ideologie precum cea comunistă nu se poate vorbi de apariţia unei ideologii contestatare ca replică, ci doar de o contracultură. Practic, motivul principal ar fi că o ideologie contestatară care replică nu ar putea propune un alt standard moral, ea neputând fi decât o copie fidelă a ideologiei dominante, mai puţin în direcţia contestării. Or, o critică morală a stării de lucruri existente ar fi imposibilă folosind aceleaşi standarde morale. Faţă de aceasta,o contracultură este mai degrabă un ansamblu de atitudini şi comportamente ce se manifestă în opoziţie cu standardele morale pe care ideologia dominantă le promovează în acord cu ea însăşi ca imagine a socialului.
O cultură contestatară, însă, deşi parazită prin construcţie, poate conduce la limită la revolte. Blocarea accesului la privilegii datorită saturării pieţei poate da contestării un caracter activ ca manifestare a frustrării provenite ca urmare a decalajului dintre aspiraţii şi realizări. Revoltele anticomuniste sunt cel mai bun exemplu în acest sens. Aceste revolte nu propun ele însele o ideologie alternativă. Este rolul celor care preiau puterea în urma unor astfel de revolte să promoveze ideologii şi modele ale societăţii pornind de la o bază ce exclude ideologia comunistă. Dar ei se mişcă într-un spaţiu economic structurat conform nevoilor de redistribuţie şi alocare ale vechilor regimuri comuniste, iar în plus, societatea rămâne structurată - grosso-modo - bipolar, căci în momentul revoltei şi a răsturnării regimurilor comuniste nu există încă o nouă clasă în ascensiune. De aici provine şi lipsa unui model propriu de urmat în procesul de tranziţie şi împrumutul de ideologii democratice din Vest; de aici provine şi faptul că cei ce sunt la putere astăzi au făcut parte şi înainte dintre cei ce participau la putere, fiind componenţi ai aparatului de partid şi de stat - deoarece nu a existat o alternativă reală. Tot de aici provine şi forţa şi mărimea valului de contestaţii la adresa puterii, însă fără existenţa unei alternative coerente. De altfel, studii recente (ISCPT, 1992) în domeniul valorilor au scos în evidenţă tendinţa populaţiei, mai ales tinere, de a contesta unele valori fără a adera la altele ca alternativă.
În consecinţă, dacă un model politic este uşor de adoptat - practic este nevoie doar de câteva legi şi decrete de dat şi de pus în aplicare - să se structureze o realitate socială săracă într-un mod mai diversificat nu este un lucru simplu. Pentru ca schimbarea să devină reală ca realitate socială este nevoie ca cel mai simplu şi cel mai frecvent model al schimbării, modelul tripolarităţii, să capete un suport real. Este deci necesară stimularea apariţiei unei clase care să se constituie într-o elită în ascensiune, având propria sa ideologie utilitaristă, o ideologie economic-productivă. În ceea ce priveşte situaţiile reale de acest fel, consider că ceea ce se întâmplă în China este situaţia cea mai elocventă. În China, statul socialist a renunţat la monopolul său asupra economiei, lăsând astfel deschisă o cale spre percepţia diversităţii realităţii sociale, chiar dacă numai într-un singur domeniu al acestei realităţi, cel economic. Este totodată o cale deschisă formării unei noi elite ce îşi va disputa puterea mai devreme sau mai târziu cu cea actuală. Disputa va putea fi violentă sau nu în funcţie de cât de importantă va rămâne ideologia comunistă ca sursă de legitimare a actualei puteri din China, de felul relaţiilor dintre cei care deţin puterea şi cei care acced la putere, relaţii ce vor permite sau nu negocierea, şi de modul şi gradul în care între vechea si noua elită vor exista canale de comunicare si simbioză.
Referitor la tranziţia în România şi în ţări aflate într-o situaţie asemănătoare, situaţia pare a fi o imagine răsturnată a celei din China. Deşi politic ne putem considera o democraţie, în alte sfere ale socialului, inclusiv economic, lucrurile şchioapătă. Atâta timp cât se va inhiba apariţia unei clase puternice cu o ideologie utilitaristă proprie, modelul bipolarităţii societăţii rămâne cel real. În acest caz, orice model politic de factură democratică s-ar încerca introdus, agregarea intereselor la vârf se va face nu în jurul ideii de utilitate, productivitate, eficienţă, ci în jurul ideii de redistribuire, alocare. Definiţia cea mai bună a acestei stări de lucruri o poate constitui un proverb popular care spune că „cine-mparte, parte-şi face”. Astfel, se conturează şi o explicaţie a sentimentului de frustrare al celor ce consideră că nimic nu s-a schimbat.
Ca o concluzie, se poate spune că perioada de tranziţie de după o lungă perioadă de timp în care ideologia comunistă a fost dominantă nu este o situaţie prea fericită. Structurată în mare bipolar, societatea este săracă şi în mijloacele de a ieşi într-o perioadă scurtă din impas. Modelul bipolarităţii schimbării sociale s-a dovedit a fi fals, o construcţie artificială care s-a autorealizat prin consecinţe.
Sfârşitul comunismului are drept cauză şi faptul că partidul comunist ca elită şi clasă dominantă a societăţii nu mai aderă în mod real la ideologia pe care o afirmă şi de la care îşi revendică legitimitatea poziţiei sale. Ideologia comunistă rămâne să deţină numai o funcţionalitate externă clasei a cărei ideologie este de drept şi anume are doar funcţii de relaţionare a partidului comunist faţă de restul societăţii. Legăturile şi relaţiile dintre partid şi societate sunt filtrate ideologic şi doar prin prisma marxism-leninismului pentru că doar aşa îşi poate ascunde partidul comunist adevărata sa natură.
Joseph Schumpeter, în „The Rise and Fall of Whole Classes”, arată că „există o legătură între rangul social al unei clase şi funcţiile sale. Fiecare clasă este întotdeauna legată de o astfel de funcţie specifică. Fiecare clasă are o funcţie clar definită care trebuie pusă în acord total cu întreaga sa concepţie şi orientare.
De cele mai multe ori, poziţia fiecărei clase în structura naţională depinde, pe de o parte, de semnificaţia cu care este atribuită această funcţie, iar pe de altă parte, de gradul în care clasa îşi realizează funcţia” (68).
Conform celor de mai sus, o ideologie de clasă reprezintă modul în care o clasă îşi autodefineşte rolul şi funcţia sa în societate. Este obligatoriu, deci, ca o ideologie de clasă să fie imaginea socialului aşa cum îl percepe clasa respectivă şi totodată principalul ei instrument de percepere a socialului. Prin urmare, chiar dacă partidul comunist nu este clasa muncitoare şi nici ideologia sa nu este a sa în mod real, datorită faptului că partidul comunist trebuie să îşi pună în acord funcţiile pe care şi le atribuie cu orientarea şi concepţia pe care le afirmă, filtrul ideologic acţionează în ambele sensuri. Se ajunge în acest fel la situaţia în care ideologia domină realitatea şi o constrânge, fapt ce în final conferă revoltelor anticomuniste un caracter special, inclusiv prin urmări.
Schimbare şi bipolaritate
La o recapitulare succintă a binecunoscutei teorii marxiste, ceea ce iese imediat în evidenţă este faptul că în fiecare societate, exceptând numai pe cele primitive, Marx distinge două categorii de bază: a) clasa conducătoare, elita, şi b) una sau mai multe clase supuse. Conform acestei teorii, schimbarea devine inevitabilă atunci când între clasele dominante şi masele exploatate apare o nouă clasă ce se manifestă ca elită în ascensiune. De aici rezultă că, iniţial, Marx propune ca model al schimbării sociale un model tripolar, cei trei poli fiind elita dominantă, elita în ascensiune şi masele. În acest model, funcţia schimbării, rolul novator îl are întotdeauna elita în ascensiune.
Revenind însă la revoluţia socialistă, observăm că Marx consideră ca inevitabilă o schimbare socială după un model de data aceasta bipolar, Marx considerând capitalismul ca fiind o orânduire socială cu tendinte foarte puternice spre bipolaritate. O schimbare importantă se observă nu numai în cazul modelului propus iniţial ci şi la nivelul clasei ce se erijează în motor al schimbării societăţii. Ideologia clasei în ascensiune într-un model tripolar al schimbării este o ideologie pe care aş numi-o economic-productivă, în fapt o ideologie utilitaristă, înţelegând prin aceasta un set de idei, teorii şi principii mai mult sau mai puţin elaborate cu privire la creşterea acumulării în urma unor activităţi economice specifice. În cazul modelului bipolar, situaţia la nivelul ideologiei clasei în ascensiune este diferită.
[ideologii utilitariste vs. ideologii contestatare]
Insist puţin asupra a ceea ce numesc ideologii utilitariste, productive din punct de vedere economic. Acestea sunt ideologii care asigură un model al omului de succes. Cazul ideologiilor burgheze, care au evoluat astăzi în ceea ce numim ideologiile democratice occidentale, este cel mai evident. Aceste ideologii propun un model al omului de succes a cărui imagine, în mare, poate fi descrisă în felul următor: un om energic, dispus la efort, perseverent şi cumpătat, bine pregătit profesional, destul de cinstit şi inteligent astfel încât la nevoie să nu încalce legile, ci să le ocolească, păstrându-şi astfel intactă imaginea de om moral. Valorile promovate de astfel de ideologii stau la baza construirii unui model de acest tip.(69)
Modelul bipolarităţii schimbării sociale este un model construit din perspectiva unei ideologii contestatare. Ideologiile contestatare construiesc o identitate a grupului (conştiinţa de clasă) numai în opoziţie cu ceea ce este contestat. Identitatea grupului este construită în antiteză, „noi” neexistând altfel decât în contradicţie cu „ei”. Totodată, ideologiile contestatare reflectă o percepţie simplistă a realităţii. Dacă ar considera realitatea ca diversitate atunci posibilitatea contestării ar dispărea deoarece nu se mai poate construi o identitate antitetică. Considerând, însă, realitatea ca fiind simplă, bipolară şi dihotomică, implicit se acceptă că identitatea se construieşte prin raportare la ceilalţi, nicidecum prin raportare la propriul grup. Cum relaţia dintre „noi” şi „ei” este antitetică, tensiunile dintre cele două categorii ce coexistă în acelaşi spaţiu social apar ca fiind normale, naturale. Lupta dintre ele este lupta pentru resurse. Astfel, problema ce se pune pentru o clasă cu o ideologie contestatară nu este cum să-şi creeze propriile resurse, căci din perspectiva unei astfel de ideologii scopul este de a folosi resursele la care nu are acces deoarece nu îi aparţin încă.
Ideologia comunistă este o ideologie contestatară. Clasa muncitoare are creată identitatea prin contrast cu burghezia. Percepţia asupra realităţii sociale este simplistă, societatea împărţindu-se în această perspectivă între „cei care au” şi „cei care nu au”. Ideea de bază a revoluţiei proletare este că dacă „cei care nu au” trebuie oricum să aibă, atunci ei nu pot avea decât ceea ce au „cei care au”. De aici nimic nu apare ca fiind un nou tip de a produce bogăţia, ci numai un nou tip de a împărţi bogăţia. Astfel, o ideologie ce are ca scop revoluţionarea redistribuirii avuţiei în societate ajunge efectiv să împartă lumea socialului în doi poli, de data aceasta clar opuşi: „cei care alocă” şi „cei care cer alocaţii”. Nu există altă variantă în evoluţia unei societăţi dominate de o astfel de ideologie. Căci, dacă în imaginea socialului construită de o astfel de ideologie (pe care aş numi-o economic-redistributivă) nu încap decât anumite realităţi sociale, odată ajunsă să domine spaţiul ideatic şi ideologic al unei societăţi, ideologia proletară va încerca să elimine din realitate tot ceea ce nu se încadrează în propriile ei limite. Lupta pentru resurse devine astfel reală, chiar şi în cazul în care ea încetează a subordona sfera politicului ca ideologie. Cu alte cuvinte, chiar şi după căderea comunismului ca tip de organizare a societăţii şi ca ideologie dominantă, rămâne în urma sa o realitate socială în care există cu adevărat o luptă pentru resurse şi care datorită unei diversităţi aproape inexistente este realitatea unei societăţi cu puţine mijloace practice de acumulare a bogăţiei.
Ieşind din cadrul marxist al luptei de clasă putem considera modelul tripolarităţii schimbării sociale ca fiind un model ce oferă alternative - deci un posibil model democratic. O minimă condiţie în acest sens ar fi ca între vechea elită si noua elită în ascensiune să se stabilească relaţii contractuale de negociere. Astfel, ceea ce se negociază este lupta pentru putere. Prin negocieri succesive relaţiile dintre cei ce se simt îndreptăţiţi să deţină puterea se instituţionalizează, însăşi negocierea schimbării devenind instituţionalizată. Instituţionalizarea şi negocierea schimbării este, în realitate, principala caracteristică a democraţiilor occidentale. Modelul tripolarităţii este şi astăzi cel mai vizibil în Marea Britanie şi Statele Unite, state considerate reper pentru democraţie (sistemul bipartit).
[negocierea schimbării]
Nu se poate, totuşi, vorbi despre rolul unei ideologii de clasă într-un model tripolar al schimbării, fără să se amintească şi de ideologiile totalitare de tip fascist. Un prim semn că aceste ideologii pot intra în categoria ideologiilor utilitariste poate fi şi faptul că ele nu provin dintr-o singură teorie, unificată ideologic, ceea ce permite să vobim despre ele la plural. Dar ceea ce le este în comun este renaşterea ideii imperiale ca valoare centrală a lor. Astfel, în concordanţă cu această valoare, ideologiile de tip fascist propun un model al omului de succes: tipul Omului Eroic. Este tipul omului care prin faptele sale va fi dat exemplu de devotament şi eroism pentru multe generaţii. Orice comportament care conduce la recunoaşterea publică va fi promovat valoric, la fel ca şi în cazul ideologiilor burgheze. Chiar dintr-un punct de vedere propriu ideologiei comuniste, fascismul (de fapt, fascismele) este o formă - cea mai rea - a imperialismului capitalist.
Este adevărat, însă, că aceste ideologii nu par a fi dispuse să accepte negocierea ca valoare morală, iar ca atare nu pot fi înscrise în categoria ideologiilor democratice. Totuşi, dacă elitele care adoptă o astfel de ideologie pot fi considerate ca făcând parte din categoria „leilor”, pentru a folosi terminologia paretiană, se poate spune că şi „lei” se pot bate între ei. Dacă datorită unor evenimente istorice nu se poate şti cu siguranţă cum ar fi evoluat regimurile de tip fascist, există totuşi unele semne că şi aceşti „lei” pot fi detronaţi. România este un bun exemplu în acest sens: coparticiparea la putere în urma unor negocieri a legionarilor şi a militarilor a eşuat, însă militarii care au obţinut puterea politică au dovedit că sunt dispuşi în anumite condiţii să îşi negocieze participarea la putere cu alte elite ce nu pot fi incluse în categoria „leilor”. Dacă se consideră militarii de carieră ca formând o clasă ce poate oricând să-şi asume puterea politică, obişnuiţi fiind să conducă prin metode de comandă, se observă că întotdeauna această clasă a fost dispusă după o vreme să-şi negocieze participarea la putere (cazul dictaturilor militare).
Deci nu întotdeauna modelul tripolarităţii asigură negocierea puterii. Chiar şi istoria Angliei şi a SUA ilustrează acest lucru: exemplele pot fi Revoluţia engleză şi Războiul de Secesiune. Schimbarea în condiţii de tripolaritate poate fi şi violentă. Este de fapt şi situaţia pe care o ia în considerare Marx atunci când analizează revoluţiile burgheze, numai că el nu ia în considerare posibilitatea unei negocieri ulterioare. Probabil că o interpretare subiectivă a istoriei Revoluţiei franceze l-a determinat pe Marx să considere că, odată instalată la putere, burghezia creează condiţiile împărţirii societăţii în doi poli opuşi.
Într-adevăr, în cazul Revoluţiei franceze o încercare de negociere a puterii a eşuat. Decapitarea lui Ludovic al XVI-lea şi asasinarea de către Napoleon a ducelui d'Enghien au fost semne clare că din partea noilor deţinători ai puterii nu există nici o cale spre negociere. Totuşi, odată ajunsă la putere, burghezia impunând societăţii propria ideologie utilitaristă, economic-productivă, aceasta nu creează condiţiile unei bipolarizări a societăţii. O ideologie utilitaristă nu numai că nu se opune unei percepţii a diversităţii realităţii sociale, dar şi stimulează această percepţie. Mai mult decât atât, dacă din start calea spre negociere este închisă pentru vechea elită dar nu şi pentru eventualele elite viitoare, aceasta nu poate decât să stimuleze diversificarea alternativelor datorită eliminării monopolului asupra negocierii puterii (sistemul multipartit).
Dacă existenţa alternativelor apare ca ceva normal pentru un model al tripolarităţii, aceste alternative sunt excluse pentru modelul bipolarităţii, atât reale cât şi percepute ideologic. Din perspectiva unei ideologii contestatare alternativele nu pot exista, căci dacă într-un spaţiu nu au existat decât „ei" şi „noi”, odată „ei” fiind daţi la o parte, nu mai există alţii decât „noi”. Se construieşte aşadar o imagine nediferenţiată asupra socialului, ideea construirii societăţii fără clase fiind un exemplu.
[contestare vs. schimbare]
Am arătat că în urma faptului că partidul comunist ajunge să fie un agent de socializare rival propriilor instituţii ce deţin acest rol apare o categorie deviantă ce îşi creează un model propriu de socializare conform modului în care este percepută amoralitatea clasei dominante. Ia, deci, naştere un pattern cultural care faţă de arbitrariul cultural dominant se manifestă ca o contracultură. Dar asocierea care se poate face între nerespectarea unei conduite conforme cu normele şi valorile afirmate şi privilegiile elitei oferă acestei contraculturi un caracter de cultură contestatară, căci normele şi valorile specifice ei se construiesc în principal pe baza negării normelor şi valorilor sociale promovate oficial, tocmai datorită ineficacităţii acestora din urmă în sensul creării unor conduite ce ar fi putut fi asociate cu privilegiile.
Se poate pune întrebarea de ce într-o societate structurată bipolar şi al cărei spaţiu ideatic este dominat de o ideologie precum cea comunistă nu se poate vorbi de apariţia unei ideologii contestatare ca replică, ci doar de o contracultură. Practic, motivul principal ar fi că o ideologie contestatară care replică nu ar putea propune un alt standard moral, ea neputând fi decât o copie fidelă a ideologiei dominante, mai puţin în direcţia contestării. Or, o critică morală a stării de lucruri existente ar fi imposibilă folosind aceleaşi standarde morale. Faţă de aceasta,o contracultură este mai degrabă un ansamblu de atitudini şi comportamente ce se manifestă în opoziţie cu standardele morale pe care ideologia dominantă le promovează în acord cu ea însăşi ca imagine a socialului.
O cultură contestatară, însă, deşi parazită prin construcţie, poate conduce la limită la revolte. Blocarea accesului la privilegii datorită saturării pieţei poate da contestării un caracter activ ca manifestare a frustrării provenite ca urmare a decalajului dintre aspiraţii şi realizări. Revoltele anticomuniste sunt cel mai bun exemplu în acest sens. Aceste revolte nu propun ele însele o ideologie alternativă. Este rolul celor care preiau puterea în urma unor astfel de revolte să promoveze ideologii şi modele ale societăţii pornind de la o bază ce exclude ideologia comunistă. Dar ei se mişcă într-un spaţiu economic structurat conform nevoilor de redistribuţie şi alocare ale vechilor regimuri comuniste, iar în plus, societatea rămâne structurată - grosso-modo - bipolar, căci în momentul revoltei şi a răsturnării regimurilor comuniste nu există încă o nouă clasă în ascensiune. De aici provine şi lipsa unui model propriu de urmat în procesul de tranziţie şi împrumutul de ideologii democratice din Vest; de aici provine şi faptul că cei ce sunt la putere astăzi au făcut parte şi înainte dintre cei ce participau la putere, fiind componenţi ai aparatului de partid şi de stat - deoarece nu a existat o alternativă reală. Tot de aici provine şi forţa şi mărimea valului de contestaţii la adresa puterii, însă fără existenţa unei alternative coerente. De altfel, studii recente (ISCPT, 1992) în domeniul valorilor au scos în evidenţă tendinţa populaţiei, mai ales tinere, de a contesta unele valori fără a adera la altele ca alternativă.
În consecinţă, dacă un model politic este uşor de adoptat - practic este nevoie doar de câteva legi şi decrete de dat şi de pus în aplicare - să se structureze o realitate socială săracă într-un mod mai diversificat nu este un lucru simplu. Pentru ca schimbarea să devină reală ca realitate socială este nevoie ca cel mai simplu şi cel mai frecvent model al schimbării, modelul tripolarităţii, să capete un suport real. Este deci necesară stimularea apariţiei unei clase care să se constituie într-o elită în ascensiune, având propria sa ideologie utilitaristă, o ideologie economic-productivă. În ceea ce priveşte situaţiile reale de acest fel, consider că ceea ce se întâmplă în China este situaţia cea mai elocventă. În China, statul socialist a renunţat la monopolul său asupra economiei, lăsând astfel deschisă o cale spre percepţia diversităţii realităţii sociale, chiar dacă numai într-un singur domeniu al acestei realităţi, cel economic. Este totodată o cale deschisă formării unei noi elite ce îşi va disputa puterea mai devreme sau mai târziu cu cea actuală. Disputa va putea fi violentă sau nu în funcţie de cât de importantă va rămâne ideologia comunistă ca sursă de legitimare a actualei puteri din China, de felul relaţiilor dintre cei care deţin puterea şi cei care acced la putere, relaţii ce vor permite sau nu negocierea, şi de modul şi gradul în care între vechea si noua elită vor exista canale de comunicare si simbioză.
Referitor la tranziţia în România şi în ţări aflate într-o situaţie asemănătoare, situaţia pare a fi o imagine răsturnată a celei din China. Deşi politic ne putem considera o democraţie, în alte sfere ale socialului, inclusiv economic, lucrurile şchioapătă. Atâta timp cât se va inhiba apariţia unei clase puternice cu o ideologie utilitaristă proprie, modelul bipolarităţii societăţii rămâne cel real. În acest caz, orice model politic de factură democratică s-ar încerca introdus, agregarea intereselor la vârf se va face nu în jurul ideii de utilitate, productivitate, eficienţă, ci în jurul ideii de redistribuire, alocare. Definiţia cea mai bună a acestei stări de lucruri o poate constitui un proverb popular care spune că „cine-mparte, parte-şi face”. Astfel, se conturează şi o explicaţie a sentimentului de frustrare al celor ce consideră că nimic nu s-a schimbat.
Ca o concluzie, se poate spune că perioada de tranziţie de după o lungă perioadă de timp în care ideologia comunistă a fost dominantă nu este o situaţie prea fericită. Structurată în mare bipolar, societatea este săracă şi în mijloacele de a ieşi într-o perioadă scurtă din impas. Modelul bipolarităţii schimbării sociale s-a dovedit a fi fals, o construcţie artificială care s-a autorealizat prin consecinţe.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)