Nu, n-am eu atât. Sau poate ca am, dar încă nu ştiu, n-am aflat şi încă nu-mi doresc să aflu.
Ideea e că nu te naşti cu aşa ceva, IQ = 140. Coeficientul de inteligenţă este cum e la fizică energia potenţială, Ep. Este doar o promisiune. Ca să se transforme în energie cinetică, Ec, are nevoie de un impuls. Fără un vector de mişcare, energia nu se manifestă.
La fel şi inteligenţa. Ea nu se manifestă dacă nu are un impuls, dacă nu este împinsă să se manifeste. Cu alte cuvinte, dacă nu este cultivată. Ar fi ca o cutie craniană fără conţinut.
Au fost cazuri şi, cu siguranţă mai sunt şi vor mai fi, când cultivarea inteligenţei a fost făcută metodic. Adică părinţii au băgat informaţie şi exerciţiu cu nemiluita în capul propriilor odrasle, în speranţa că făcându-i mai deştepţi, aceştia vor reuşi mai bine în viaţă. Au fost şi vor mai fi şi cazuri în care mediul de viaţă a stimulat pur şi simplu copilul să-şi cultive el singur potenţialul, făcând acest lucru în mod firesc, ca o parte de viaţă obişnuită. Dar oricum ar fi, important este că la final, prin aceste exerciţii voluntare sau involuntare, copiii au ajuns oameni care înţeleg şi văd lucruri pe care cei obişnuiţi nu le înţeleg şi nu le văd. Dacă le-ar vedea, ar răspunde şi ei bine la teste, ar întelege de exemplu care este urmarea logică a unui şir de iconuri geometrice.
"Ce este coeficientul de inteligenţă?" a fost întrebat un psiholog. "Ceea ce măsor eu prin testul de inteligenţă." a răspuns acesta.
Nimic mai adevărat. Pentru că ieşind din testul său de inteligenţă, inteligentul nu dovedeşte aptitudini deosebite. Nu ajunge preşedinte, prim-ministru, nici măcar un manager de succes. În cel mai bun caz ajunge un profesor universitar la o universitate medie. Dacă domeniul în care se manifestă este unul tehnic sau de ştiinţă fundamentală (mai precis, fizică), ar putea să ajungă în vreun laborator unde va rămâne un anonim pentru 99,(9)% din restul lumii, indiferent ce va descoperi. Şi indiferent ce va descoperi, nu va decide el, inteligentul, sau altul asemenea lui, dacă descoperirea este importantă şi dacă va fi folosită.
De fapt, indiferent ce ar spune, indiferent ce ar afla, indiferent cum ar gandi el lucrurile, muntele de normalitate din curba lui Gauss va spune: "nu înţelegem ce vrea ăsta de la noi; tot ce spune el sunt bazaconii, aşa ceva nu există, noi toţi vedem bine că nu există".
Dar nici unul dintre cei toţi nu poate să vada într-un test ceea ce vede cel care este singur. Iar lui, doar grila pusă peste răspunsuri îi dă dreptate. Iar grila aceea este făcută de un altul la fel ca el.
Einstein nu este un contra-exemplu. A fost nevoie să existe un scelerat ca Hitler pentru ca lumea să ştie cine este Einstein.
De ce am ales IQ 140? Pentru că acesta este pragul Mensa. Aceasta asociaţie nu ar fi existat dacă cei inteligenţi nu ar fi fost singuri. Au nevoie sa vorbească cu cei care îi înţeleg, iar aceştia sunt la fel ca ei. Sunt puţini şi răsfiraţi prin lumea normală, de aceea au nevoie să aparţină şi ei unei lumi a lor, ne-normală.
Dar dacă oamenii normali, cei aflaţi pe muntele din curba probabilităţii normale, apreciază atât de mult inteligenţa încât sunt dispuşi să îşi chinuie copiii doar-doar vor fi şi ei mai deştepţi, dacă leagă în mod inconştient reuşita în viaţă a propriilor copii de ridicarea nivelului de inteligenţă măcar până la acoperirea întregului potenţial, dacă nu şi peste, atunci cum se face că masa de normali au dezvoltaţi nişte anticorpi speciali împotriva celor cu IQ-ul foarte mare? De ce este mereu prostia, răutatea şi mediocritatea la conducere? De ce un IQ mare este întotdeauna o promisiune şi o ratare sigură în acelaşi timp?
Aş vrea ca cei inteligenţi să iasă din izolarea lor. Să se găsească unii pe alţii şi să facă ceea ce ştiu ei mai bine: să gândească. Dar nu orice, ci să gândească o lovitură de stare, e cazul să preia puterea de la cei mulţi. Faţă de ei, cei inteligenţi, mulţimea de normali sunt nişte proşti.
