Stau în parc pe o bancă.
În faţa mea un om la vârsta de bunic stătea şi el. Ieşise cu nepoţica la joacă. Copila se juca în nisip cu lopeţelele iar bunicul trăgea puţin absent dintr-o ţigară. Trage fumul în piept, îl dă afară, apoi iar: trage fumul în piept, îl dă afară...
După atâţia zeci de ani în care oameni au fumat în jurul meu mă uit atent la cel din faţa mea. Ceva nu se potriveşte cu peisajul şi atmosfera. În funcţie de ce fel de copii au părinţii şi bunicii veniţi în parc sunt fie la fel de agitaţi ca şi copiii în încercarea lor de a-i supraveghea, fie liniştiţi. Dar bunicul din faţa mea are un aer grav. El nu este absent şi nici agitat. Fumează.
Când trage fumul în piept gestul este ca un oftat. Gravitate, probleme, responsabilitate. Oftatul este semnul involuntar al greutăţilor şi responsabilităţilor pe care un om le duce în spate. Iar un om cu responsabilităţi este un om important tocmai pentru că gestul său involuntar arată că omul îşi controlează problemele, îşi stăpâneşte greutăţile, este stăpân pe el şi pe ele.
Apoi dă fumul afară, tot un fel de oftat. Uşurare. Rezolvare. Succes. Merge şi cu un accent de gravitate. Acum depinde cum doreşte fiecare să pună accentul, poate şi după starea de moment.
Hai să fim serioşi, omul este doar un pensionar, un bunic ieşit în parc cu nepoţica. De unde atâta gravitate, probleme, responsabilitate? Nici gând, e doar o poză, o imagine.
Fumăm ca să ne dăm importanţi, să părem mai serioşi decât suntem, mai de succes decât putem fi. Semn de putere şi succes care cere respect. De fapt asta cerem, respectul care nu ni se cuvine.
Apoi devine obişnuinţă, dependenţă etc. Purtăm mereu imaginea pe care ne-am dorit-o cu noi şi nimeni nu mai dă doi bani pe ea.
Rahat. Am fumat 14 ani şi tot ce am reuşit să fac este să îmi grăbesc declanşarea unei boli de plămâni care altfel ar fi putut să rămâna mult timp latentă. Sau să rămâna astfel pur şi simplu.
