Postare prezentată

Confirmări...

Iată ce spunea Mircea Vulcănescu în conferința sa "Existența concretă în metafizica românească": "Aplecarea spre animism, pre...

sâmbătă, 1 octombrie 2016

Ioan Gyuri Pascu

Am dansat și fredonat bine dispus Gizzi.


Am zâmbit, mustăcit și am râs pe Mi-am luat colac.


Țara arde mi s-a părut genială.


Dar, Ioan Gyuri Pascu a fost și va rămâne mereu acesta, :


Acum a găsit Adevărul și Adevărul l-a luat la El.

vineri, 30 septembrie 2016

Plăcerea cunoașterii raționale


Spuneam cuiva că iudaismul și crestinismul (autentic, deci pentru mine cel ortodox) au spiritualități diferite, deși învățăturile nu sunt în esență atât de diferite, bineînțeles, exceptând dogma hristică, cea cu Dumnezeu întreit în persoane și Unul în Ființă și cele două ipostasuri care nu se despart, nu se amestecă, ale Persoanei Fiului, Iisus Hristos.

Chiar și așa, Iisus Hristos a fost, desigur, evreu. Nu numai pentru că s-a născut din mamă evreică, dar în a opta zi de la naștere a fost tăiat împrejur și a trăit pe lângă sinagogă învățând Tora. Apostolii, la rândul lor, au fost evrei, iar Pavel, cel care a răspândit Evanghelia și odată cu ea creștinismul, a fost chiar un evreu de seamă. Deci de unde vine diferența asta mare de spiritualitate?

Diferența vine din felul în care unii și ceilalți se raportează la Lege. O spune chiar Sfântul Apostol Pavel: Legea a venit ca să se înmulțească greșeala (Romani 5, 20), pentru că unde nu este lege nu este călcare de lege (Romani 4, 15). Asadar, încălcarea Legii aduce păcatul, iar pentru evrei acesta este un principiu esențial, aș spune unicul. Pentru a nu avea păcate, evreii trebuie să nu încalce Legea. De aici și un întreg cod de procedură (Talmudul) plin de interpretări ale unor amănunte ale Scripturilor. Aceasta a devenit cu adevărat principala preocupare religioasă a evreilor, cum să procedeze astfel încât să nu încalce Legea.

Desigur, este o activitate lăudabilă și o intenție în mod real cinstită. Dar însăși această căutare de interpretări ale Legii, care și-a pus amprenta pe personalitatea evreiască, nu s-au gândit că poate fi o greșeală și un păcat în sine. Interpretarea amănuntelor spre folosul propriu (cum ar fi interpretarea păstrării datoriilor în anul sabatic) este, ca activitate, străină Legii. Primul care a făcut aceasta a fost chiar Adam, care la întrebarea Domnului a răspuns că nu el este de vină, ci femeia pe care Domnul i-a dat-o (Facerea 3, 12). Nu putem fi siguri că supărarea dumnezeiască nu a fost mai mare tocmai datorită acestui răspuns. Oricine are copii acasă știe cum ar reacționa când copilul i-ar întoarce vorbele pentru a-și învinovăți părintele pentru propriile greșeli.

Odată cu evangheliile, însă, Legea nu mai este constrângătoare pentru om. Tot Sfântul Apostol Pavel spune: Nu cel care aude Legea este drept ci cel care o împlinește (Romani 2, 13), iar Legea fără credință este falsă (Romani, 4, 14), drept aceea credința este cea care întărește Legea (Romani 3, 31), împlinind-o. Pavel, ca evreu ce era, încerca să demonstreze ceea ce Dumnezeu a poruncit prin Moise mai demult (Deuteronomul 6, 5-9), adică Legea să fie una cu omul, să facă parte din el. Numai așa, nemaifiindu-i exterioara, Legea nu îl mai constrânge pe om. Astfel, omul nu va mai pofti la ce nu-i al său, nu pentru că Legea îl oprește să o facă, ci pentru că el nu mai poftește, a scos pofta de ce-i este străin din el.

Aceasta este firea cea nouă a omului creștin, cea care îndeplinește Legea prin ea și nu prin constrângere sau adaptare. Este firea cea fără de păcat garantată de botez. De aceea spunem că Iisus Hristos ne-a mântuit, ne-a scos din păcat, a învins firea cea căzută a lui Adam. De aceea omul creștin care greșește, care cade în păcat, spunem că și-a ieșit din fire (astăzi se mai folosește în general doar pentru a sugera mânia, și ea un păcat capital, dar oricine spune atunci când își dă seama că a greșit că "nu am fost în firea mea", ca pe o justificare).

Și pentru că oricine greșește, creștinul are ca principală preocupare pocăința, adică revenirea la firea cea fără de păcat, desigur, însoțită de regretul căderii, în timp ce evreul caută mai înainte portițele legale pentru a nu călca legea, iar dacă totuși a călcat-o, caută cele mai favorabile metode legale pentru a-și ispăși pedeapsa. Aceasta este ceea ce ne deosebește, preocuparea și poziționarea față de propriile greșeli. De aici și două spiritualități atât de diferite pornind de la aceleași Sfinte Scripturi, una bazată pe o efervescență a vieții religioase interioare - dar și o anume neatenție - și cealaltă bazată pe o adâncă cunoaștere intelectuală individuală și o atenție deosebită acordată lucrurilor în amănunt înainte de a făptui ceva.

Din punct de vedere creștin, nu cunoașterea este cea care duce la mântuire, Iisus Hristos nu spus niciodată "cunoașterea ta te-a mântuit" ci credința, acea stare care depășește limita intelectuală a omului care ajunge astfel la o altfel de cunoaștere. De aceea, Dumnezeu Insuși este credincios (Deuteronomul 7, 9; Psalmi 144, 13; Corinteni I 10, 13; Timotei 2, 13; Evrei 10, 23; Ioan 1, 9) căci cunoașterea Lui depașește limitele intelectuale ale omului. Dar, a fi aflat tot timpul în această stare de cunoaștere prin credință ar însemna ca acel om să fie sfânt. Doar sfinții creștini și proorocii Vechiului Testament au avut parte de o astfel de cunoaștere dumnezeiască. Dar nu toți suntem pe cale de a ajunge sfinți. Nu pentru că nu putem, ci din pricina multelor noastre greșeli nu ne alege Domnul și ne bazăm pe iertarea dumnezeiască pentru mântuire. Dar cred că, neputând ajunge tot timpul la cunoașterea credinței, să ne lipsim și de plăcerea cunoașterii raționale, ar fi cu adevarat un păcat și mai mare. Căci dacă dorința de a cunoaște vine din dragoste pentru Dumnezeu și nu din iubire idolatră de sine, spre a folosi legile și poruncile lui Dumnezeu în folosul propriu (și exact asta le reproșa tot timpul Iisus fariseilor), atunci cele două cunoașteri, într-un final, vor fi una.


Mulțumesc prietenului I.G. care, prin dialogurile pe care le-am purtat, a inspirat cele de mai sus 

miercuri, 27 iulie 2016

Iosef Hechter vs. Mihail Sebastian. În apărarea Prefeței*

*Textul care urmează poate fi înțeles doar de cei care au citit romanul "De două mii de ani...", prefața sa scrisă de Nae Ionescu și lucrarea "Cum am devenit huligan" de Mihail Sebastian


Iosef Hechter nu este eroul romanului lui Mihail Sebastian. Iosef Hechter o spune el însuși în comentariile asupra comentariilor despre romanul lui Mihail Sebastian, adunate în lucrarea "Cum am devenit huligan". Mihail Sebastian este eroul propriului său roman și, din nefericire, Mihail Sebastian nu este Iosef Hechter. Totuși, prefața lui Nae Ionescu este scrisă cu gândul la Mihail Sebastian, deși subiectul ei este Iosef Hechter.

Nae Ionescu este un optimist. El speră ca Iosef Hechter să mai fie o dată Mihail Sebastian și să înțeleagă cele ce îi transmite în prefața sa la romanul "De două mii de ani...". Nu, Mihail Sebastian, nefiind Iosef Hechter, nu încetează a mai fi iudeu. Dimpotrivă. Iosef Hechter se declară el însuși laic în timp ce Mihail Sebastian își trăiește plenar drama sa iudaică în romanul ce tocmai l-a scris. Precaut, Nae Ionescu i se adresează lui Iosef Hechter cu un apropo, amintindu-i că este evreu. Nu degeaba în "Prefață" aduce în discuție categoria asimilistă, cea care prin antisemitism este chemată la ordine: "amitește-ți că ești evreu". Nae Ionescu nu a pus nici un cuvânt în plus sau fără semnificație în "Prefață".

Iosef Hechter nu înțelege "Prefața". O reduce schematic la două propoziții pe care le consideră în contradicție cu restul "Prefeței" și cu scrieri anterioare ale lui Nae Ionescu. Nimic mai departe de adevăr: Iosef Hechter pică în aceeași eroare pe care o reproșează lui Tudor Teodorescu Braniște în Anexa VIII din "Cum am devenit huligan". Față de Mihail Sebastian, Iosef Hechter este detașat de roman, o spune chiar el, că nu vrea să intervină, romanul este o realitate care își are propria viață, deci nu e cazul să îl apere, el va trăi oricum ca roman, indiferent de câte atacuri ar avea dinafară.

Mihail Sebastian, însă, ar fi înțeles. Mihail Sebastian este în romanul său un evreu care își trăiește drama neuitând nici o clipă ce înseamnă a fi evreu, nici dorind aceasta. Poate că nu merge la sinagogă, dar nici o clipă nu este laic. El își poartă crucea(!) ca și cum ar avea tot timpul steaua lui David cusută pe tunică. Și cum zicea Nae Ionescu, aceasta nu este o problemă, este un fapt. Stablirea faptului, însă, îl deranjează pe Iosef Hechter. El acuză "Prefața" ca fiind de o cruzime rece, metodică și indiferentă. Dar cum ar putea fi altfel evidențierea unui fapt?

"Iuda trebuie să sufere", sună titlul "Prefeței". Iar Iosef Hechter, luat de valul comentariilor neavenite, cade și el în plasă și înțelege că "trebuie să sufere" are un echivalent în "putem, avem voie, să-l facem să sufere". Nimic mai departe de adevăr. Nae Ionescu spune franc și fără echivoc: suferința lui Iuda nu este o problemă, este un fapt.

Iosef Hechter este, într-un fel, egoist. El ține la suferința sa iudaică și ține în așa fel încât nu vrea să o dea în afară, nu vrea să o datoreze nimănui din afară. Este a lui ca evreu, și numai a lui, și nimeni nu are de ce să interfereze cu suferința lui iudaică. Dar Mihail Sebastian știe că nu este așa. Dialogul său cu personajul Mircea Vieru este relevant: Mihail Sebastian știe, Mihail Sebastian înțelege. De aceea își și etalează jurnalul intim în prima parte a romanului: Mihail Sebastian este subconștientul lui Iosef Hechter care se vrea cunoscut, ieșind la suprafață. Iosef Hechter, însă, ca orice conștient își repudiază subconștientul și refuză să înțeleagă răspunsul pe care Nae Ionescu îl dă lui Mihail Sebastian: de ce suferă Iuda.

Paradoxal, trecând dincolo de "Prefață", Iosef Hechter ne ajută el însuși să înțelegem mesajul lui Nae Ionescu. Mărturisind despre Nae Ionescu ca fiind un excelent cunoscător al tragediei iudaice, un creștin autentic, care prin creștinismul său este apropiat de înțelegerea naturii duale a evreului și a istoriei poporului evreu, Iosef Hechter, un laic atunci când vine vorba de a înțelege adevărata natură a tragediei iudaice, se oprește la nivelul individual al suferinței evreiești, veșnica pendulare între raționalitate și misticism, sau individualism și comunitate, nelăsând loc unei căi de mijloc, ci doar extremelor, un dualism perpetuu între naturi opuse. Astfel, iudeul devine proprietarul absolut al suferinței sale, întrucât ea este individuală. Recunoaște totuși adevărul observației lui Nae Ionescu dintr-un articol anterior "Prefeței", anume că adevărata tragedie iudaică este pendularea istorică a poporului evreu între cele două momente definitorii ale sale, momentul politic și momentul religios, nereușind iudeii niciodată să împace un moment cu celălalt, nici să le trăiască vreodată împreună.

Iosef Hechter se oprește însă aici cu înțelegerea. Deși declarat laic, sau poate tocmai de aceea, el nu pricepe ce înseamnă tăgăduirea lui Hristos. Laic fiind, el nu pricepe în calitatea sa de Iosef Hechter, evreu fiind el nu o pricepe în calitatea sa de evreu. Nimic de condamnat aici la adresa lui Iosef Hechter: laicii nu pot înțelege pentru că se plasează pe ei înșiși în afara vreunui moment religios; ca evreu, Iosef Hecher nu poate trăi momentul religios în același timp cu cel politic. Aici, Iosef Hecher însuși este de acord cu Nae Ionescu, dar uită că este evreu atunci când o face, declarându-se doar laic.

Ce îi reproșează Iosef Hechter lui Nae Ionescu? Anume că el legitimează antisemitismul. Pentru faptul că evreii sunt mereu în conflict cu neamurile din jurul lor, în special creștine, de vină sunt evreii: pentru că sunt o grupă fundamental diferită de masele în mijlocul cărora locuiesc, pentru că aceste deosebiri devenite conștiente duc la izolare și o anumită conștiință a superiorității iudaice, pentru că această izolare provoacă impresia de viață ocultă în interiorul comunității astfel izolate și pentru că această izolare ajunge să reprezinte o amenințare pentru ordinea vieții celor din afară. Dar Nae Ionescu spune rece: acestea sunt faptul, nu problema. Și nici Iosef Hechter și nici alții nu vor să vadă această frază clară. Fiecare vede doar ce i se pare ca trebuie să fie, ajustându-și înțelegerea după obsesiile epocii la care se complac să participe, obsesii poate încă viabile și astăzi.

Dar care este totuși problema, care este până la urmă sursa suferinței poporului evreu? O spune tot Nae Ionescu citat de Iosef Hechter: "O sinteză între momentul național și cel religios al iudaismului este imposibilă pentru că aceste două momente nu sunt omogene". Astfel, dilema iudaismului persistă: fie își sacrifică propria viață renuțând la unul dintre momente, fie își va perpetua la nesfârșit suferința. Acestea le-a scris Nae Ionescu mult înainte de a scrie "Prefața", după cum arată și Iosef Hechter, într-un articol din 1926, "Alte perspective".

În "Prefață", însă, Nae Ionescu sugerează și faptul că acestei tragedii i se arată o rezolvare: Hristos. Dar, neidentificând corect problema, Iosef Hechter nu înțelege cum se cuvine rezolvarea. Considerând greșit problema, așa cum au facut-o de altfel toți cei care s-au oprit asupra chestiunii, rezolvarea sugerată de Nae Ionescu pare într-adevăr un act de antisemitism. Numai că problema iudaică este sincronizarea celor două momente ale sale, cel politic (național) cu cel religios și nu neînțelegerile pe care le au cu alte neamuri. Or, Mesiah-Hristos exact asta înseamnă. Refuzul lui Hristos a însemnat rămânerea iudaismului în propria tragedie și suferință. Acceptarea Lui ca Împărat și Dumnezeu (cuvintele de la Botezul creștin) ar fi rezolvarea, sincronizarea celor două momente, împăcarea lui Iuda cu sine însuși. Dar, la momentul refuzului și al răstignirii lui Hristos, Iuda era mult prea ocupat de momentul său politic (lupta împotriva romanilor) ca să înțeleagă că nu va putea învinge până nu va face pace în primul rând cu el însuși: momentul său politic, Iuda trebuia să-l trăiască religios. Iisus era și este Împărat pe pământ și Dumnezeu din ceruri, cuprinzând în sine cele două momente împreună. Iuda și, deci, Iosef Hechter, a rămas tributar acelui moment al ratării, și, după cum spune Nae Ionescu Iuda trebuie să sufere: acesta este o fatalitate.

Restul, neînțelegerile evreilor cu neamurile în mijlocul cărora trăiesc, sunt fețe manifeste ale suferiței sale interioare. Neîmplinirea iudeilor îi face în mijlocul altor neamuri să semene cu un om agitat și neliniștit într-un sanatoriu. Doar că Nae Ionescu nu a spus acest lucru explicit, el se adresa totuși lui Mihail Sebastian. Nerăspunzându-i lui Iosef Hechter, Nae Ionescu confirmă tăcut că nu acestuia i-a adresat prefața romanului "De două mii de ani...".

luni, 18 iulie 2016

Cum a cucerit Putin Constantinopolul

Intervenția Rusiei în Siria a dezvăluit afacerile murdare de petrol care se derulau pe ascuns între Turcia și ISIS. Cei care trebuiau să știe, știau cu siguranță, ce a adus nou această intervenție a fost faptul că tranzacțiile au fost făcute publice de o Rusie interesată să-și compromită adversarii. Și oricât a negat Erdogan, el și familia lui au fost dezvăluiți în mod credibil ca beneficiari ai războiului din Siria și a contrabandei cu petrol de pe teritoriul controlat de ISIS.

Conducător autoritar al unui stat NATO, poate cel mai important în contextul actual după Statele Unite, compromisul Recep Tayyp Erdogan nu mai putea fi susținut de aliații săi mai mari, fără a se compromite și ei. Au avut și persoane influente și importante din administrația SUA de câștigat din afacerile lui Erdogan? Cine știe? Ce contează? Important este că Statele Unite au fost nevoite să-l lase din brațe, poate și sub amenințarea că alte remificații ale afacerilor negre de petrol pot fi dezvăluite. Dar asta este pură fabulație.

Odată ce nu a mai fost susținut, Erdogan a devenit foarte sensibil la posibilitatea unei lovituri de stat. Motive ar fi fost, el și-a câștigat poziția datorită aderenței sale la valorile islamice. Poate de aici și buna sa relație cu așa-zișii teroriști ISIS (în fapt o organizație a foștilor "nr. 2" sunniți din administrația lui Saddam Hussein, actualmente dați la o parte de puterea șiită de la Bagdad). Acum se întâmpla să fie și oportunitatea.
    S-a văzut de departe că cei care au sărit in apărarea lui Erdogan erau bărbați însoțiți de muftii strigând "Allah’u ak bar". Nu este un semn mai clar că Erdogan este un lider islamist, pentru cine nu avea încă această idee cunoscută. Dacă ne uităm la partea cealaltă, la puciști, vedem militari de rang înalt și foarte înalt arestați. Toți, dar toți acești militari turci erau cu școala făcută în Statele Unite, cel mai probabil la West Point. Vă dați seama, au relații acolo, foști colegi de-ai lor sunt comandanți în armata Statelor Unite… Unii sunt cu siguranță prieteni de familie, poate și concediile și le fac împreună.

    Aveau nevoie Statele Unite de un compromis lider islamist, în Turcia? Probabil nu. Aveau Statele Unite oameni pregătiți să preia puterea – constituțional! – în Turcia, unde Armata este garantul laicității statului? Cu siguranță.

    Erdogan a făcut de curând pace cu Putin și prin mass-media se aude că un serviciu străin l-a anunțat pe Erdogan să plece la timp din locuința de vară care urma să fie lovită de o rachetă. Coincidența în acest caz este doar o posibilitate. 

    Ce să facă Statele Unite? Să condamne regimul Erdogan, un președinte ales liber de poporul turc, și care tocmai a supraviețuit unei lovituri de stat și tentative de asasinat? Să susțină puciștii? Nu merge să te bagi chiar așa cu picioarele pe față în problemele de politică internă a unui stat NATO. Nu merge să te declari aproape pe față susținătorul – și chiar inițiatorul – unei lovituri de stat într-un stat NATO, mai ales atât de implicat la granița alianței, practic în război. Nu merge, pentru că de a doua zi alianța ar fi în aer. Ca și Uniunea Europeană. Și tot ce a clădit Statele Unite cu trudă zeci de ani se poate dărâma în câteva luni. Iar Trump a avertizat deja că nu prea îl mai interesează NATO.
    În concluzie, Statele Unite a fost prinsă la foc încrucișat. Nu are pe unde să scoată cămașa, așa ca a dat comunicatul acela cu stabilitatea și regimul democratic. De fapt, exact de asta are nevoie acum. Destul că are în Erdogan un dușman foarte puternic în chiar interiorul alianței. Măcar să fie unul tăcut.

    Putin a câștigat iar în fața americanilor la intelligence; a mutat și a făcut gambit. Și cât timp SUA va fi duplicitară în relațiile ei cu cei care îi sunt aliați (sau dușmani; cât timp ești duplicitar, noțiunile de aliat și dușman nu mai au sens), Putin va juca la fel și va câștiga mereu: îi va compromite pe ticăloșii cei mici pentru a-i susține apoi când ticălosul cel mare va dori să se descotorosească de ei. În felul acesta, nimeni nu va mai dori să fie ticălosul cel mic, lăsând ticălosul cel mare fărăr spațiu de manevră, fără țări asupra cărora să facă presiuni. Încet dar sigur, SUA va fi împinsă spre singura poziție de forță care îi va mai rămâne, cea pe care a ocolit-o de 70 de ani: confruntarea directă. 

    Presupun că singura mișcare la care mai pot spera americanii este să încerce o lovitură de stat la Moscova, sau cel puțin o răzmeriță. Parcă simt râsul lui Putin.

    miercuri, 20 aprilie 2016

    De ce serviciile românești scot acum din pălărie iepuri naționaliști și anticomuniști

    Marian Munteanu dispăruse de multă vreme din spațiul public. A revenit brusc, într-un an cu alegeri, mai întâi pe net, dar cu adevărat vizibil la o televiziune foarte favorabilă politicii DNA-ului (Realitatea), la invitația unui jurnalist bun, dar prea dubios (eu nu pot să uit cum se instiga populația maghiară la o emisiune de-a lui – cred că – din 10 martie 2014, fapt ce l-a făcut până și pe ardeleanul iute Iosif Boda să se agite, era unul dintre invitați). Apoi, hodoronc-tronc, DNA îl pune sub învinuire de nimic pe Ludovic Orban, iar a doua zi candidatul PNL-ului este Marian Munteanu. Ciudată este revenirea lui pe scena politică pregătită cu ceva timp în urmă de emisiunile lui Rares Bogdan și articolele de pe activenews.ro! Adică, se vedea că se pregătește. O fi noul Napoleon în revenirea de pe Elba, doar că acum îi zicem Marian Munteanu! Cu astfel de re-venire, Marian Munteanu pare controlat. Credințele lui afișate pot fi sincere, dar acțiunile lui ca om politic vor fi întotdeauna cenzurate, sau îndrumate. El poate fi cultivat, încurajat și împins în față de oameni ale căror adevărate intenții posibil să nu le cunoască, dar dacă ajunge să ocupe postul pentru care candidează, echipa sa va fi formată exact din staff-ul care l-a propulsat.

    Și atunci, culegând opțiuni politice de la populație, în mod real el le confiscă; fie pentru acțiuni care vor menține în control pe cei care controlează și astăzi totul, fie să fie irosite pentru încă un număr de ani. Aș adăuga la ciudățenii și faptul că postul vizat este unul de primar, unde este necesar un om care să se ocupe de asfaltări, plăți la ELCEN și RADET, anvelopări de blocuri, autorizații de urbanism etc., adică un loc unde numai pe Marian Munteanu nu l-aș vedea, pentru că preocupările lui știute sunt puțin de altă natură, mai intelectuală. Vizibilitatea lui devine însă maximă și, odată cu ea devin subiect de discuții publice și ideile sale, care vor intra astfel din nou în conștiința publică. 

    Marian Munteanu a fost, (și de aceea) este si va fi un om în legatură cu Virgil Măgureanu. A fost candidat la președinția României din partea partidului lui Virgil Magureanu, iar astăzi în PNL se regăsește o parte importantă din Partidul Noua Romanie (ulterior Partidul Național Român, care s-a unit cu PDAR – agrarienii – care s-a unit cu PUNR) care s-a unit cu PD, care doar așa l-a schimbat pe Petre Roman cu Traian Băsescu (după mărturia Mioarei Roman, nevasta de atunci a lui Petre Roman), care a încercat o fuziune cu PNL-ul, creând PLD-ul cu Teodor Stolojan (Dragă Stolo!) și care, în final, s-a unit totuși cu PNL-ul, care a ajuns din nou la Marian Munteanu.
    Nu stiu de ce, dar dacă o iei pe fir în jos (DNA, cine conduce DNA-ul, legăturile lor cu Traian Băsescu care, a-propos, e și el mai nou la fel de naționalist ca Marian Munteanu, binomul DNA-SRI, în “lumina” dezvăluirilor ex-masonului Ghiulbenghian si a Alinei exMagureanu) tot la Virgil Magureanu se ajunge. Și mie asta îmi aduce aminte de Târgu Mureș și Piața Universității și mineriade. Cum nu cred că Marian Munteanu (sau cei din spatele lui) vizează în mod real fotoliul de primar la București, cred că doar se pregătește de altceva. Este o încercare de fabricare a unui lider politic, pentru că oricum nu mai avem așa ceva. E drept, ar fi nevoie de unul, însă din păcate acesta pare controlat și la ordinul unora foarte dubioși. 
      Și atunci, toată agitația asta cu Marian Munteanu trebuie văzută într-un context mai larg. Ce a adus nou epoca modernă de la Revoluția Franceză încoace în politică este faptul că aparențele trebuie întotdeauna păstrate, pentru că sursa declarată de legitimare a puterii nu mai este dreptul cutumiar și legea salică, ci alegerea și voința populară dintr-un anumit moment. Din această perspectivă, rolul lui Marian Munteanu nu mai este cel de a câștiga alegerile municipale la București, ci cel de a reintroduce pe agenda publică ideile anticomuniste de factură naționalist-creștină. Dar nu oricine are dreptul de a face acest lucru. Pare că sunt mult mai mulți entuziaști în a-l susține astăzi pe Marian Munteanu decât voturi a avut Iulian Capsali pentru a ne reprezenta în Parlamentul European. Asta spune încă ceva despre manipulare. De asemenea, Marian Munteanu a fost întrebat dacă va aproba Gay Pride în București, a fost acuzat că are simpatii legionare, dar nimeni nu l-a întrebat ce poziție are față de probleme concrete ale guvernării, cum ar fi împrumuturi de la FMI, Banca Mondială, Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare etc., în condițiile în care bugetul Bucureștiului și proiectele de infrastructură și dezvoltare implică și așa ceva și, desigur, o anumită relație cu lanțurile transnaționale de magazine. De exemplu, Traian Băsescu a inițiat dărâmarea chioșcurilor și a buticurilor cu câteva luni înainte de deschiderea primului hypermarche din București, omorând afaceri românești legale și cu avize de funcționare în regulă, multe semnate chiar de el, pentru a face loc rețelelor de magazine care astăzi au monopol pe piața românească.

      Desigur, media neoliberală s-a dezlănțuit împotriva lui Marian Munteanu. Nici nu terminaseră de combătut nominalizarea Oanei Stănciulescu (interesant, tot de către PNL) în consiliul de conducere al TVR, acuzând-o fix de aceleași lucruri ca și pe Marian Munteanu. Prin atacurile la adresa lor se merge pe principiul psihologiei inverse, scoțând mai mult în evidență pe ei și ideologia care li se atribuie. Opoziția aceasta vehementă împotriva a tot ce este românesc din partea unei anumite părți a societății civile gălăgioase nu face decât să dea credibilitate fie grupului tapalagilor, fie celor acuzați de legionarism și conlucrare cu oculta serviciilor secrete, ca Marian Munteanu și Oana Stănciulescu (http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-20939716-pericolul-major-evitat-limita-klaus-iohannis-marian-munteanu-nu-mai-poate-candidat.htm). Acesta este principiul tertului exclus. Cine controlează cele două propoziții controlează tot: singurul partid mare din România și încă puternic, PSD-ul, a dispărut de pe agenda publică a media. Să notăm totuși că atât media și ONG-urile neoliberale cât și mai noii lor adversari, "legionarii" și creștin-naționaliștii aripa PNL, sunt vehement anti-PSD și, anti-actuala clasă politică care, întâmplător sau nu, este asociată tot cu PSD-ul. 

      Pare totuși și puțină grabă în ceea ce-l privește pe Marian Munteanu, de parcă ceva iminent se va petrece și pe altul n-au găsit (disponibil). În opinia mea, jocul este astăzi același ca în 1990. Pe plan intern, aceeași grupare vrea să controleze din umbră toate curentele politice, iar pe plan extern, ne pregătim pentru o apropiere de Rusia, pentru că America va părăsi cel mai probabil zona. Poate părea neserios că sar de la una la alta, dar o legătura contextuală există. 

      America are toate datele sa plece (http://www.activenews.ro/externe/Fost-consilier-a-trei-presedinti-americani-De-ce-ar-trebui-ca-America-sa-se-lupte-cu-Rusia-pentru-Tarile-Baltice-Romania-sau-Bulgaria-De-ce-sa-riscam-o-confruntare-militara-cu-Moscova-ce-ar-putea-escalada-in-razboi-nuclear-132305). Îi cheamă China în altă parte a lumii. În secolul trecut, Germania a pierdut de două ori luptând pe două fronturi, în 1918 și 1945. Astăzi, din Polonia până în Balcani americanii nu au reusit decât să enerveze pe toata lumea. E greu de apărat spatele unui astfel de front. Iar asta este tot de la Germania învățătură.

      Nu este vorba de România, este vorba de toata zona. Nu este vorba doar de bani. Dacă era doar de bani, atunci chiar că nu costa nimic! America tipărește oricând cât are nevoie. Este vorba de resurse, de la resurse materiale, umane, până la cele informatice și/sau intelectuale (chiar si electorale). În plus, un eventual conflict cu China nu trebuie să-i prindă dând cu bățul prin gard la ruși. Nu le trebuie o alianță China-Rusia, eventual Iran. Pentru asta, Rusia trebuie să fie liniștită. Candidatul cu cele mai mari șanse la fotoliul de la Casa Albă, Donald Trump, a pus deja problema desființării NATO. Astăzi nu mai este vorba de cine câștigă un război, ci se pune problema cum arăți după ce-l câștigi, dacă te mai poți ține pe picioare. Ceva s-a întâmplat dupa vizita lui Kissinger la Moscova. America chiar a început să bombardeze ISIS, Rusia și-a mai retras niște trupe… Până la urmă, America are de onorat o înțelegere cu Rusia, cea de la Malta, oricare o fi ea. Pentru că de atunci și până astăzi Rusia nu pare să fi primit nimic la schimb cu centrul Europei și țările baltice. Dimpotrivă.

      Este de așteptat ca zona să se umple de naționalisme. Vedem Jobik-ul în Ungaria vecină - și de câțiva ani și la noi, apar știri că în Polonia se pregătesc gărzi civile înarmate, Ucraina este deja în război. Să ții sub control România va fi foarte greu fără un lider naționalist care să controleze și să își poată impune propriile idei. Asta ar fi partea bună a deciziei de a-l propulsa pe Marian Munteanu. Partea proastă este că cei care au luat decizia nu o fac în interesul țării și al nostru, ci al lor nemijlocit. Și aici ne apropiem din nou de situația din anul 1989.

      Pentru cine știe - deși cred că ziariști mai vechi, cum ar fi Ion Cristoiu și Cornel Nistorescu au vorbit despre asta - înainte de 1989 era o luptă subterană între Securitate și Partid pentru controlul resurselor țării. La un anumit moment se ajunsese la un fel de acord tacit și echilibru: Partidul păstra resursele interne, iar Securitatea controla resursele externe, cum ar fi comerțul exterior și conturile pentru operațiuni speciale. Dar, în ultimii ani ai vechiului regim, Ceaușescu a pus sub controlul familiei sale atât resursele interne, dar mai ales pe cele externe, prin frații săi Ilie și Marin Ceaușescu (acesta din urmă a și fost ucis în Austria în 1989 în condiții pe care nimeni nu vrea să le elucideze). Această politică de control nemijlocit avea să-l coste viața (și în treacăt fie amintit că unul dintre membrii tribunalului revoluționar, prezent pe caseta procesului, era Virgil Măgureanu). Sigur, după Revoluție lucrurile s-au mai amestecat, Securitatea (nu SRI!) preluând controlul și asupra unor resurse interne, mai ales la nivel politic, pentru că avea nevoie să le controleze pe acestea pentru a-și putea folosi deplin resursele externe ale țării pe care le controla din nou. Anume, pentru a beneficia de roadele unui comerț exterior și de conturile externe pentru operațiuni speciale, au fost nevoiți să cedeze, distrugă sau să vândă unor grupuri de interese străine țării resurse importante, cum ar fi industria transformată peste noapte într-un morman de fiare vechi. Totuși, nu au putut prelua toate resursele interne ale țării, în special resursele agricole au fost rapid preluate de ceea ce a rămas din vechiul Partid. Încercările de preluare a acestor resurse au eșuat de cele mai multe ori, chiar dacă fuziunile politice cu partide numite agrare au avut loc. Acestea nu i-au inclus pe un Triță Făniță, Culiță Tărâță sau mai nou Ioan Niculae sau Liviu Dragnea, și el un moșier de seamă în Teleorman. De asemenea, nici alte resurse locale nu au putut intra pe mâna Securității, căci adunați în PDSR, vechii din Partid au dat naștere la ceea ce astăzi numim baroni locali. De aceea, pe parcursul ultimilor 27 de ani nu o dată s-a dovedit că acuzațiile de colaborare cu serviciile secrete (mai vechi sau mai noi) a unor vehemenți luptători anti-comuniști au fost reale. Retorica anti-comunistă s-a transformat treptat în retorică anti-baroni locali și în prezent în retorică anti-clasă politică și anti-parlament. Mai nou, activitatea DNA este clar îndreptată împotriva șefilor de consilii județene și locale și a primarilor și la fel sunt hotărârile guvernului tehnocrat impus cu ajutorul isteriei create de propaganda anti-orice de pe facebook.

      În acest context, propulsarea unor lideri naționaliști cu retorică anti-comunistă este semnul că se dă atacul final pentru preluarea de către Securitate (nu SRI!) a resurselor interne care au mai rămas. Este totodată semnul că resursele interne sunt atât de vlăguite încât nu mai pot alimenta resursele externe și, de aceea, Securitatea are nevoie să mai ia și ultima felie neluată pentru satisfacerea propriilor nevoi. Paradoxal, retorica aceasta naționalistă o regăsim la cei care au vândut cel mai mult din resursele interne ale țării. Dar nu e de mirare. Conform Wikipedia, fondatorul Partidului Național Român (cel nou, nu cel istoric), provenit din Partidul Noua Românie, deși se numește Virgil Măgureanu, s-a născut Imre Asztalos (aici) și este profesor la Universitatea București, coleg cu Marian Munteanu. Omar Hayssam pomenea și el de un Dom' Profesor, încă neindentificat.

      Așadar, nimic nu este ceea ce pare a fi. Nici Marian Munteanu.


      P.S. Scriind acest articol am aflat că Marian Munteanu a consimțit să renunțe la candidatură. Dar făcând-o, a amenințat ONG-urile care i s-au opus că "o să vadă ei". Oare pe crede el că se bazează?

      luni, 11 aprilie 2016

      Iertați-l pe Grigore Leșe

        Felul în care a reacționat trupa Taxi la mesajul lui Grigore Leșe dezvăluie pe deplin duhul mefistofelic care îi anima. E ca și cum i-ar spune: “ai știut, ai semnat, sufletul tău ne aparține”. Și știm, din mâna diavolului sufletul păcătosului nu se poate smulge decât prin iertare.

        Dar, după cum spune Florin Chilian, e ceva în apă… Dușmanul nu atacă acolo unde ești tare, ci acolo unde ești slab, dar te crezi tare. Din momentul în care am avut voie să vorbim în spațiul public despre credința noastră, s-au scris poate sute de pagini și s-au rostit mii de vorbe (de bine) despre felul în care la români stă Dumnezeu pe prispa casei de vorbă cu țăranul și cum Duhul Sfînt se pogoară intim în bisericuța dintr-un lemn. Ajunsese chiar o problemă de identitate a sufletului românesc, o nouă valență a creștinismului autentic. Pe vremea aceea, însă, nu se construia nici o catedrală. Astăzi când ni se cere să ne întoarcem acolo, mesajul nu mai sună la fel de plăcut. Ce-i drept, e și un pic de îndemn să ne întoarcem de unde am plecat și să rămânem acolo.
        Dar, ce mă neliniștește cu adevărat, este că mesajul acesta de tip Taxi prinde tot mai mult și ca niciodată până acum este împrăștiat de cei care dau direcție sufletească acestui neam. Nouă însă nu ni s-a spus niciodată că de fapt bisericuța dintr-un lemn era catedrală pentru românul sărac. Nu ni s-a spus că românul ar fi stat bucuros de vorbă cu Dumnezeu și într-o gradină cât cea de la Versailles, numai că nu și-a putut permite asta niciodată. Nu ni s-a spus că oamenii au ridicat casă Domnului atât cât bogăția le-a putut permite, chiar dacă cu eforturi mari, dar întotdeauna cu privațiuni de la altele. Și e firesc să fie astfel, pentru că scrie și în Scriptură cum trebuie să-I dai slavă Domnului. Ce se observă totuși și nu mi se pare la locul lui, este că până acum catedralele și templele s-au construit când creștea credința, în timp ce la noi ea scade pe măsură ce Catedrala se înalță. Și nu mi se pare că mă înșel. Atâtea mii de oameni să strige în stradă împotriva patriarhului Daniel nu s-a mai văzut niciunde în lumea creștină și istoria nu a înregistrat vreun alt eveniment asemănător. Deci ceva este totuși, când turma rătăcește în asemenea hal…
        Mai înainte de melodia trupei Taxi a fost un reportaj de Carmen Avram la emisiunea În premieră. N-am văzut nici o reacție, niciunde. Dar toate sunt cu susul în jos. Era învinuită BOR că are cele mai multe biserici pe cap de locuitor din toată lumea ortodoxă. Păi, asta nu-i o vină, e un merit! Și cumva voalat, fără să răspundă la toate acuzele din reportaj, BOR face publică la câteva zile o cifră din care reiese că nu creștinii ortodocși au construit cele mai multe biserici după revoluție în România, ci cultele protestante. 

        Cum să te aperi astfel?! Eu aș fi, și sunt, rușinat. În România lui Ceaușescu nu case de rugăciuni protestante au fost dărâmate, dimpotrivă, când se dărâmau biserici se construiau case de rugăciuni penticostale (una o știu eu – Philadelphia îi zice, în București, pe Sebastian, s-a construit pe la finalul anilor ’70, început de ’80), iar la sate, mai ales în Ardeal, dar nu numai, ci doar pe criteriul "cât mai departe de București", apăreau case de rugăciuni baptiste și adventiste și mulți români atunci s-au făcut “pocăiți”, fie și pentru promisiunea că așa vor putea fugi din țară legal. Și atunci, cum, în țara Brâncovenilor să ajungă Biserica să se apere(!) de acuze ce îi fac cinste cu astfel de argumente și cifre rușinoase!?
        De aceea atacul la adresa BOR prinde. Pentru că este slabă acolo unde i se pare că e tare. Și va fi din ce în ce mai slabă cu cât corul apărătorilor va fi mai vehement, pentru că gălăgia nu lasă loc gândurilor să se așeze, iar cel care țipă mai tare își face singur curaj. Ar putea părea că nu-i nimic, dar toate atacurile acestea la adresa BOR vor avea drept consecință mai târziu lipsa de credință în Una, Sobornicească și Apostolească Biserică. Confuzia dintre BOR, o structură administrativă locală și Biserica lui Hristos se va adânci pe măsură ce Biserica va fi din ce în ce mai apostolică și mai puțin apostolească.
        Eu aș spune astfel: lăsați ipocrizia membrilor trupei Taxi și a celorlalte vedete, priviți ce spun. Diavolii arhiconi știu foarte bine Scriptura și știu să o folosească. Nu atacă acolo unde porțile sunt închise și apărate, căci nici Constantinopolul nu a fost cucerit pe ușa din față. Deși dezbinați pentru a fi stăpâniți, nu suntem două tabere, ci una singură. Toți suntem în tabăra celor care preferă să arate cu degetul la celălalt mai înainte de a nu lăsa loc de îndoială.