Postare prezentată

Confirmari...

Iata ce spunea Mircea Vulcanescu in conferinta sa "Existenta concreta in metafizica romaneasca": "Aplecarea spre animism, pre...

miercuri, 20 aprilie 2016

De ce serviciile românești scot acum din pălărie iepuri naționaliști și anticomuniști

Marian Munteanu dispăruse de multă vreme din spațiul public. A revenit brusc, într-un an cu alegeri, mai întâi pe net, dar cu adevărat vizibil la o televiziune foarte favorabilă politicii DNA-ului (Realitatea), la invitația unui jurnalist bun, dar prea dubios (eu nu pot să uit cum se instiga populația maghiară la o emisiune de-a lui – cred că – din 10 martie 2014, fapt ce l-a făcut până și pe ardeleanul iute Iosif Boda să se agite, era unul dintre invitați). Apoi, hodoronc-tronc, DNA îl pune sub învinuire de nimic pe Ludovic Orban, iar a doua zi candidatul PNL-ului este Marian Munteanu. Ciudată este revenirea lui pe scena politică pregătită cu ceva timp în urmă de emisiunile lui Rares Bogdan și articolele de pe activenews.ro! Adică, se vedea că se pregătește. O fi noul Napoleon în revenirea de pe Elba, doar că acum îi zicem Marian Munteanu! Cu astfel de re-venire, Marian Munteanu pare controlat. Credințele lui afișate pot fi sincere, dar acțiunile lui ca om politic vor fi întotdeauna cenzurate, sau îndrumate. El poate fi cultivat, încurajat și împins în față de oameni ale căror adevărate intenții posibil să nu le cunoască, dar dacă ajunge să ocupe postul pentru care candidează, echipa sa va fi formată exact din staff-ul care l-a propulsat.

Și atunci, culegând opțiuni politice de la populație, în mod real el le confiscă; fie pentru acțiuni care vor menține în control pe cei care controlează și astăzi totul, fie să fie irosite pentru încă un număr de ani. Aș adăuga la ciudățenii și faptul că postul vizat este unul de primar, unde este necesar un om care să se ocupe de asfaltări, plăți la ELCEN și RADET, anvelopări de blocuri, autorizații de urbanism etc., adică un loc unde numai pe Marian Munteanu nu l-aș vedea, pentru că preocupările lui știute sunt puțin de altă natură, mai intelectuală. Vizibilitatea lui devine însă maximă și, odată cu ea devin subiect de discuții publice și ideile sale, care vor intra astfel din nou în conștiința publică. 

Marian Munteanu a fost, (și de aceea) este si va fi un om în legatură cu Virgil Măgureanu. A fost candidat la președinția României din partea partidului lui Virgil Magureanu, iar astăzi în PNL se regăsește o parte importantă din Partidul Noua Romanie (ulterior Partidul Național Român, care s-a unit cu PDAR – agrarienii – care s-a unit cu PUNR) care s-a unit cu PD, care doar așa l-a schimbat pe Petre Roman cu Traian Băsescu (după mărturia Mioarei Roman, nevasta de atunci a lui Petre Roman), care a încercat o fuziune cu PNL-ul, creând PLD-ul cu Teodor Stolojan (Dragă Stolo!) și care, în final, s-a unit totuși cu PNL-ul, care a ajuns din nou la Marian Munteanu.
Nu stiu de ce, dar dacă o iei pe fir în jos (DNA, cine conduce DNA-ul, legăturile lor cu Traian Băsescu care, a-propos, e și el mai nou la fel de naționalist ca Marian Munteanu, binomul DNA-SRI, în “lumina” dezvăluirilor ex-masonului Ghiulbenghian si a Alinei exMagureanu) tot la Virgil Magureanu se ajunge. Și mie asta îmi aduce aminte de Târgu Mureș și Piața Universității și mineriade. Cum nu cred că Marian Munteanu (sau cei din spatele lui) vizează în mod real fotoliul de primar la București, cred că doar se pregătește de altceva. Este o încercare de fabricare a unui lider politic, pentru că oricum nu mai avem așa ceva. E drept, ar fi nevoie de unul, însă din păcate acesta pare controlat și la ordinul unora foarte dubioși. 
    Și atunci, toată agitația asta cu Marian Munteanu trebuie văzută într-un context mai larg. Ce a adus nou epoca modernă de la Revoluția Franceză încoace în politică este faptul că aparențele trebuie întotdeauna păstrate, pentru că sursa declarată de legitimare a puterii nu mai este dreptul cutumiar și legea salică, ci alegerea și voința populară dintr-un anumit moment. Din această perspectivă, rolul lui Marian Munteanu nu mai este cel de a câștiga alegerile municipale la București, ci cel de a reintroduce pe agenda publică ideile anticomuniste de factură naționalist-creștină. Dar nu oricine are dreptul de a face acest lucru. Pare că sunt mult mai mulți entuziaști în a-l susține astăzi pe Marian Munteanu decât voturi a avut Iulian Capsali pentru a ne reprezenta în Parlamentul European. Asta spune încă ceva despre manipulare. De asemenea, Marian Munteanu a fost întrebat dacă va aproba Gay Pride în București, a fost acuzat că are simpatii legionare, dar nimeni nu l-a întrebat ce poziție are față de probleme concrete ale guvernării, cum ar fi împrumuturi de la FMI, Banca Mondială, Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare etc., în condițiile în care bugetul Bucureștiului și proiectele de infrastructură și dezvoltare implică și așa ceva și, desigur, o anumită relație cu lanțurile transnaționale de magazine. De exemplu, Traian Băsescu a inițiat dărâmarea chioșcurilor și a buticurilor cu câteva luni înainte de deschiderea primului hypermarche din București, omorând afaceri românești legale și cu avize de funcționare în regulă, multe semnate chiar de el, pentru a face loc rețelelor de magazine care astăzi au monopol pe piața românească.

    Desigur, media neoliberală s-a dezlănțuit împotriva lui Marian Munteanu. Nici nu terminaseră de combătut nominalizarea Oanei Stănciulescu (interesant, tot de către PNL) în consiliul de conducere al TVR, acuzând-o fix de aceleași lucruri ca și pe Marian Munteanu. Prin atacurile la adresa lor se merge pe principiul psihologiei inverse, scoțând mai mult în evidență pe ei și ideologia care li se atribuie. Opoziția aceasta vehementă împotriva a tot ce este românesc din partea unei anumite părți a societății civile gălăgioase nu face decât să dea credibilitate fie grupului tapalagilor, fie celor acuzați de legionarism și conlucrare cu oculta serviciilor secrete, ca Marian Munteanu și Oana Stănciulescu (http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-20939716-pericolul-major-evitat-limita-klaus-iohannis-marian-munteanu-nu-mai-poate-candidat.htm). Acesta este principiul tertului exclus. Cine controlează cele două propoziții controlează tot: singurul partid mare din România și încă puternic, PSD-ul, a dispărut de pe agenda publică a media. Să notăm totuși că atât media și ONG-urile neoliberale cât și mai noii lor adversari, "legionarii" și creștin-naționaliștii aripa PNL, sunt vehement anti-PSD și, anti-actuala clasă politică care, întâmplător sau nu, este asociată tot cu PSD-ul. 

    Pare totuși și puțină grabă în ceea ce-l privește pe Marian Munteanu, de parcă ceva iminent se va petrece și pe altul n-au găsit (disponibil). În opinia mea, jocul este astăzi același ca în 1990. Pe plan intern, aceeași grupare vrea să controleze din umbră toate curentele politice, iar pe plan extern, ne pregătim pentru o apropiere de Rusia, pentru că America va părăsi cel mai probabil zona. Poate părea neserios că sar de la una la alta, dar o legătura contextuală există. 

    America are toate datele sa plece (http://www.activenews.ro/externe/Fost-consilier-a-trei-presedinti-americani-De-ce-ar-trebui-ca-America-sa-se-lupte-cu-Rusia-pentru-Tarile-Baltice-Romania-sau-Bulgaria-De-ce-sa-riscam-o-confruntare-militara-cu-Moscova-ce-ar-putea-escalada-in-razboi-nuclear-132305). Îi cheamă China în altă parte a lumii. În secolul trecut, Germania a pierdut de două ori luptând pe două fronturi, în 1918 și 1945. Astăzi, din Polonia până în Balcani americanii nu au reusit decât să enerveze pe toata lumea. E greu de apărat spatele unui astfel de front. Iar asta este tot de la Germania învățătură.

    Nu este vorba de România, este vorba de toata zona. Nu este vorba doar de bani. Dacă era doar de bani, atunci chiar că nu costa nimic! America tipărește oricând cât are nevoie. Este vorba de resurse, de la resurse materiale, umane, până la cele informatice și/sau intelectuale (chiar si electorale). În plus, un eventual conflict cu China nu trebuie să-i prindă dând cu bățul prin gard la ruși. Nu le trebuie o alianță China-Rusia, eventual Iran. Pentru asta, Rusia trebuie să fie liniștită. Candidatul cu cele mai mari șanse la fotoliul de la Casa Albă, Donald Trump, a pus deja problema desființării NATO. Astăzi nu mai este vorba de cine câștigă un război, ci se pune problema cum arăți după ce-l câștigi, dacă te mai poți ține pe picioare. Ceva s-a întâmplat dupa vizita lui Kissinger la Moscova. America chiar a început să bombardeze ISIS, Rusia și-a mai retras niște trupe… Până la urmă, America are de onorat o înțelegere cu Rusia, cea de la Malta, oricare o fi ea. Pentru că de atunci și până astăzi Rusia nu pare să fi primit nimic la schimb cu centrul Europei și țările baltice. Dimpotrivă.

    Este de așteptat ca zona să se umple de naționalisme. Vedem Jobik-ul în Ungaria vecină - și de câțiva ani și la noi, apar știri că în Polonia se pregătesc gărzi civile înarmate, Ucraina este deja în război. Să ții sub control România va fi foarte greu fără un lider naționalist care să controleze și să își poată impune propriile idei. Asta ar fi partea bună a deciziei de a-l propulsa pe Marian Munteanu. Partea proastă este că cei care au luat decizia nu o fac în interesul țării și al nostru, ci al lor nemijlocit. Și aici ne apropiem din nou de situația din anul 1989.

    Pentru cine știe - deși cred că ziariști mai vechi, cum ar fi Ion Cristoiu și Cornel Nistorescu au vorbit despre asta - înainte de 1989 era o luptă subterană între Securitate și Partid pentru controlul resurselor țării. La un anumit moment se ajunsese la un fel de acord tacit și echilibru: Partidul păstra resursele interne, iar Securitatea controla resursele externe, cum ar fi comerțul exterior și conturile pentru operațiuni speciale. Dar, în ultimii ani ai vechiului regim, Ceaușescu a pus sub controlul familiei sale atât resursele interne, dar mai ales pe cele externe, prin frații săi Ilie și Marin Ceaușescu (acesta din urmă a și fost ucis în Austria în 1989 în condiții pe care nimeni nu vrea să le elucideze). Această politică de control nemijlocit avea să-l coste viața (și în treacăt fie amintit că unul dintre membrii tribunalului revoluționar, prezent pe caseta procesului, era Virgil Măgureanu). Sigur, după Revoluție lucrurile s-au mai amestecat, Securitatea (nu SRI!) preluând controlul și asupra unor resurse interne, mai ales la nivel politic, pentru că avea nevoie să le controleze pe acestea pentru a-și putea folosi deplin resursele externe ale țării pe care le controla din nou. Anume, pentru a beneficia de roadele unui comerț exterior și de conturile externe pentru operațiuni speciale, au fost nevoiți să cedeze, distrugă sau să vândă unor grupuri de interese străine țării resurse importante, cum ar fi industria transformată peste noapte într-un morman de fiare vechi. Totuși, nu au putut prelua toate resursele interne ale țării, în special resursele agricole au fost rapid preluate de ceea ce a rămas din vechiul Partid. Încercările de preluare a acestor resurse au eșuat de cele mai multe ori, chiar dacă fuziunile politice cu partide numite agrare au avut loc. Acestea nu i-au inclus pe un Triță Făniță, Culiță Tărâță sau mai nou Ioan Niculae sau Liviu Dragnea, și el un moșier de seamă în Teleorman. De asemenea, nici alte resurse locale nu au putut intra pe mâna Securității, căci adunați în PDSR, vechii din Partid au dat naștere la ceea ce astăzi numim baroni locali. De aceea, pe parcursul ultimilor 27 de ani nu o dată s-a dovedit că acuzațiile de colaborare cu serviciile secrete (mai vechi sau mai noi) a unor vehemenți luptători anti-comuniști au fost reale. Retorica anti-comunistă s-a transformat treptat în retorică anti-baroni locali și în prezent în retorică anti-clasă politică și anti-parlament. Mai nou, activitatea DNA este clar îndreptată împotriva șefilor de consilii județene și locale și a primarilor și la fel sunt hotărârile guvernului tehnocrat impus cu ajutorul isteriei create de propaganda anti-orice de pe facebook.

    În acest context, propulsarea unor lideri naționaliști cu retorică anti-comunistă este semnul că se dă atacul final pentru preluarea de către Securitate (nu SRI!) a resurselor interne care au mai rămas. Este totodată semnul că resursele interne sunt atât de vlăguite încât nu mai pot alimenta resursele externe și, de aceea, Securitatea are nevoie să mai ia și ultima felie neluată pentru satisfacerea propriilor nevoi. Paradoxal, retorica aceasta naționalistă o regăsim la cei care au vândut cel mai mult din resursele interne ale țării. Dar nu e de mirare. Conform Wikipedia, fondatorul Partidului Național Român (cel nou, nu cel istoric), provenit din Partidul Noua Românie, deși se numește Virgil Măgureanu, s-a născut Imre Asztalos (aici) și este profesor la Universitatea București, coleg cu Marian Munteanu. Omar Hayssam pomenea și el de un Dom' Profesor, încă neindentificat.

    Așadar, nimic nu este ceea ce pare a fi. Nici Marian Munteanu.


    P.S. Scriind acest articol am aflat că Marian Munteanu a consimțit să renunțe la candidatură. Dar făcând-o, a amenințat ONG-urile care i s-au opus că "o să vadă ei". Oare pe crede el că se bazează?

    luni, 11 aprilie 2016

    Iertați-l pe Grigore Leșe

      Felul în care a reacționat trupa Taxi la mesajul lui Grigore Leșe dezvăluie pe deplin duhul mefistofelic care îi anima. E ca și cum i-ar spune: “ai știut, ai semnat, sufletul tău ne aparține”. Și știm, din mâna diavolului sufletul păcătosului nu se poate smulge decât prin iertare.

      Dar, după cum spune Florin Chilian, e ceva în apă… Dușmanul nu atacă acolo unde ești tare, ci acolo unde ești slab, dar te crezi tare. Din momentul în care am avut voie să vorbim în spațiul public despre credința noastră, s-au scris poate sute de pagini și s-au rostit mii de vorbe (de bine) despre felul în care la români stă Dumnezeu pe prispa casei de vorbă cu țăranul și cum Duhul Sfînt se pogoară intim în bisericuța dintr-un lemn. Ajunsese chiar o problemă de identitate a sufletului românesc, o nouă valență a creștinismului autentic. Pe vremea aceea, însă, nu se construia nici o catedrală. Astăzi când ni se cere să ne întoarcem acolo, mesajul nu mai sună la fel de plăcut. Ce-i drept, e și un pic de îndemn să ne întoarcem de unde am plecat și să rămânem acolo.
      Dar, ce mă neliniștește cu adevărat, este că mesajul acesta de tip Taxi prinde tot mai mult și ca niciodată până acum este împrăștiat de cei care dau direcție sufletească acestui neam. Nouă însă nu ni s-a spus niciodată că de fapt bisericuța dintr-un lemn era catedrală pentru românul sărac. Nu ni s-a spus că românul ar fi stat bucuros de vorbă cu Dumnezeu și într-o gradină cât cea de la Versailles, numai că nu și-a putut permite asta niciodată. Nu ni s-a spus că oamenii au ridicat casă Domnului atât cât bogăția le-a putut permite, chiar dacă cu eforturi mari, dar întotdeauna cu privațiuni de la altele. Și e firesc să fie astfel, pentru că scrie și în Scriptură cum trebuie să-I dai slavă Domnului. Ce se observă totuși și nu mi se pare la locul lui, este că până acum catedralele și templele s-au construit când creștea credința, în timp ce la noi ea scade pe măsură ce Catedrala se înalță. Și nu mi se pare că mă înșel. Atâtea mii de oameni să strige în stradă împotriva patriarhului Daniel nu s-a mai văzut niciunde în lumea creștină și istoria nu a înregistrat vreun alt eveniment asemănător. Deci ceva este totuși, când turma rătăcește în asemenea hal…
      Mai înainte de melodia trupei Taxi a fost un reportaj de Carmen Avram la emisiunea În premieră. N-am văzut nici o reacție, niciunde. Dar toate sunt cu susul în jos. Era învinuită BOR că are cele mai multe biserici pe cap de locuitor din toată lumea ortodoxă. Păi, asta nu-i o vină, e un merit! Și cumva voalat, fără să răspundă la toate acuzele din reportaj, BOR face publică la câteva zile o cifră din care reiese că nu creștinii ortodocși au construit cele mai multe biserici după revoluție în România, ci cultele protestante. 

      Cum să te aperi astfel?! Eu aș fi, și sunt, rușinat. În România lui Ceaușescu nu case de rugăciuni protestante au fost dărâmate, dimpotrivă, când se dărâmau biserici se construiau case de rugăciuni penticostale (una o știu eu – Philadelphia îi zice, în București, pe Sebastian, s-a construit pe la finalul anilor ’70, început de ’80), iar la sate, mai ales în Ardeal, dar nu numai, ci doar pe criteriul "cât mai departe de București", apăreau case de rugăciuni baptiste și adventiste și mulți români atunci s-au făcut “pocăiți”, fie și pentru promisiunea că așa vor putea fugi din țară legal. Și atunci, cum, în țara Brâncovenilor să ajungă Biserica să se apere(!) de acuze ce îi fac cinste cu astfel de argumente și cifre rușinoase!?
      De aceea atacul la adresa BOR prinde. Pentru că este slabă acolo unde i se pare că e tare. Și va fi din ce în ce mai slabă cu cât corul apărătorilor va fi mai vehement, pentru că gălăgia nu lasă loc gândurilor să se așeze, iar cel care țipă mai tare își face singur curaj. Ar putea părea că nu-i nimic, dar toate atacurile acestea la adresa BOR vor avea drept consecință mai târziu lipsa de credință în Una, Sobornicească și Apostolească Biserică. Confuzia dintre BOR, o structură administrativă locală și Biserica lui Hristos se va adânci pe măsură ce Biserica va fi din ce în ce mai apostolică și mai puțin apostolească.
      Eu aș spune astfel: lăsați ipocrizia membrilor trupei Taxi și a celorlalte vedete, priviți ce spun. Diavolii arhiconi știu foarte bine Scriptura și știu să o folosească. Nu atacă acolo unde porțile sunt închise și apărate, căci nici Constantinopolul nu a fost cucerit pe ușa din față. Deși dezbinați pentru a fi stăpâniți, nu suntem două tabere, ci una singură. Toți suntem în tabăra celor care preferă să arate cu degetul la celălalt mai înainte de a nu lăsa loc de îndoială.












      sâmbătă, 2 aprilie 2016

      Donald Trump știe că Huntington a greșit. Neagu Djuvara vs. Samuel Huntington (3)




      Pe scurt, în link-urile de mai sus sunt cele spuse de mine: Rusia și-a negociat culoarul către Mediterana în 1989 la Malta, iar America nu are nevoie să se implice în Europa, pentru că nu aici este viitorul ei și menirea sa, ci în Asia pacifică.

      Mai jos sunt cele spuse de alții:




      Și, ce aș remarca: Adrian Severin vorbește despre o pregătire a americanilor de a părăsi Europa. Asta se corelează cu pregătirea unui schimb la Casa Albă, unde este foarte posibil să vină anul acesta un republican, Donald Trump. Pe de altă parte, invitația adusă Muntenegrului și, retrospectiv, războaiele din Balcani în care s-au implicat americanii, precum și cel din Ucraina și demonizarea Rusiei, au avut loc toate sub administrație democrată la Washington (celebrul "Fuck the EU" este democrat). Mai mult, înțelegerea de la Malta cu Gorbaciov a fost făcută de un republican, George Bush.  

      Dacă e să mă întorc la paradigma lui Neagu Djuvara, momentul Malta a fost acela în care o civilizație, cea europeană, a fost condamnată oficial la dispariție. Rusia era outsider-ul care avea menirea de a crea statul universal al Europei. Uniunea Europeana a fost un compromis dictat de istorie, de resorturile sale ascunse aflate în conflict cu voința oamenilor. Cultura politică și cea cultă a Rusiei, economia industrială și chiar ideologia comunistă au fost de import și proveniență europeană, în timp ce Rusia însăși nu era o țară europeană deloc, ci o țară care a venit spre Europa. Neagu Djuvara a identificat gresit Statele Unite ale Americii ca fiind statul menit a crea imperiul universal al Europei.   

      Totodată, Malta a fost și momentul în care, poate peste sute de ani, se va vorbi ca începutul Eurasiei. Rusia și-a redefinit atunci fără să vrea traiectoria în civilizațiile lumii și a dat startul creării unei noi civilizații: Eurasia. Rusia și-a schimbat traiectoria dinspre Europa, trăgând acum Europa înspre ea. 

      Doar noi nu știm încotro să mergem. Nu-i nimic, ne vor spune alții ce avem de făcut. 

      sâmbătă, 26 martie 2016

      Mecanismul înșelării; caii verzi pe pereți

      În cartea Facerii este binecunoscuta poveste a căderii lui Adam din Rai. Șarpele le spune oamenilor că nu vor muri dacă vor mânca din fructul pomului aflat în mijlocul Raiului, ci vor fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul.

      Tehnic, șarpele nu a mințit. Sufletul este nemuritor, chiar dacă trupul cunoaște moartea. Oamenii au cunoscut binele și răul sau, mai bine zis, au făcut cunoștință cu ele, și sunt ca și Dumnezeu, creatori de suflet și trup și viață transmițând din viața lor, originar primită de la Dumnezeu care este viață, copiilor,

      Totuși, dincolo de distincția teologică între firea divină și firea umană, fiecare din noi știe că nu este Dumnezeu și nici măcar pe aproape. Ne temem și încercăm să fugim de moarte în fiecare secundă a vieții noastre deși stim că în cele din urmă moartea ne va ajunge pe toti. Știm că șarpele ne-a înșelat. Și tot așa și astăzi oamenii sunt mereu înșelați de cei care știu să folosească viclenia șarpelui, care fac să pară minciuna adevăr și adevărul minciună. 

      Deci cum fac, care este mecanismul înșelării?

      La școală am învățat că întregul nu este suma părților. Părțile puse laolaltă schimbă totul în fiecare parte. Și în viață am avut ocazia să verific de multe ori adevărul acestei paradigme. Felul în care se leagă și comunică componentele întregului face diferența. La fel ca mai jos: 

      Culoarea verde este reală; calul este un animal pe care îl știe oricine, fie și doar din poze, desene sau de la televizor; pereți are orice casă. Dar asta nu face să existe cai verzi pe pereți.

      luni, 21 martie 2016

      Pledoarie anti-reformă;de bine despre corupție

      Corupția nu este un rău în sine. Asta este doar ceea ce ni se spune și suntem învățați să credem.

      Să zicem că avem o stradă și o trecere de pietoni. Dacă unul sau doi trec strada prin altă parte, ei încalcă o lege, sunt buni de sancționat, iar fapta lor este reprobabilă. Dar dacă toată lumea trece strada prin același loc, sau aiurea, dar numai pe la trecerea de pietoni nu, atunci, problema nu mai este creată de cei care traversează, ci problema este de la cei care au gândit locul trecerii de pietoni sau direcția și locația străzii. Mai mult, atunci când și cei care ar trebui să sancționeze încălcarea regulii de traversare a străzii trec la rândul lor tot prin altă parte, numai pe la trecerea de pietoni nu, atunci este clar că trecerea de pietoni este ea însăși problema, iar toată lumea încearcă să o rezolve cum poate, ocolind-o.

      La fel este și cu corupția. În primul rând, corupția este o încălcare cunoscută, pe față, a legii, dar nesancționată conform legii. Sigur, când cineva își creează un avantaj din acest lucru, este ceva rău, care trebuie îndreptat. Dar când acest avantaj este deschis oricui, pentru că singura sancțiune a faptei este una pozitivă, venită din partea celorlalți și nu din partea celor în drept să sancționeze, atunci suntem în fața a ceva diferit. Este clar pentru toată lumea că ceva e greșit în felul în care merg lucrurile din cauza felului în care arată și funcționează legile. Cum spuneam și mai înainte, problema este creată de cei care au construit cadrul legislativ, sau forma în care oamenii ar trebui să viețuiască în societate.

      Corupția este deci turnesolul care ne spune cât de acid este mediul pentru cei care trăiesc în societate. Sigur că o lege nu-i pe potriva tuturor, sigur că vor fi întotdeauna oameni dispuși să ocolească legea și să corupă pentru a nu fi sancționați conform legii, dar cand spunem că toți, sau aproape toți oamenii sunt dispuși la ocolirea legii, atunci ceva e putred în Danemarca. Ar trebui să ne întrebăm dacă legea trebuie făcută pentru oameni sau oamenii sunt făcuți pentru lege.

      Se spune despre societatea românească că este profund coruptă. Toată lumea deplânge acestă situație dar toată lumea este dispusă să se foloseasca de orice mijloc pentru a ocoli o regulă sau o lege și pentru a-și crea un avantaj, sau pentru a-și câștiga un drept. Facem aceasta zilnic având totuși nostalgia lui Vlad Țepeș.

      Dar să fim puțin atenți: Vlad Țepeș nu a pedepsit corupția, aceasta nu exista în mod semnificativ la acea vreme. Vlad Țepeș a pedepsit furtul și trădarea, lenea și înșelăciunea. Acestea nu erau corupție, ci încălcarea flagrantă a unor legi valabile la acea dată. Țara, pe atunci, nu funcționa după legi complicate și cu o birocrație dezvoltată pentru ca să fie loc pentru corupție. Acestea au apărut mai târziu și odată cu ele a apărut corupția.

      Istoricește vorbind, țara asta nu adus lipsă de intrigi de palat, furturi și tradări niciodată, nici de abuzuri ale celor puternici față de cei slabi. Dar corupția a apărut odată cu venirea Fanarului. Și tot odată cu venirea Fanarului a venit și..., surpriză: reforma! Primii domnitori (ne)români care au introdus reforma au fost Mavrocordații, Nicolae, dar mai ales fiul său, Constantin. Ei spuneau că vor să modernizeze țara, să pună de acord legile cu noile cerințe etc. Adevărul este că de la ei încoace, aproape nu a existat conducător în țara asta care să nu fi vrut să reformeze ceva. Și tot de la Mavrocordați încoace, corupția a fost o constantă a reformelor românești. Culmea este că istoria îl reține pe Constantin Mavrocordat ca pe un mare reformator, care a spulberat averile boierilor pământeni, luându-le sursa autonomiei lor și făcându-i dependenți de leafă. Practic, corupția a venit la pachet cu reformarea clasei conducătoare, politice, cum am spune astăzi, în sensul anihilării ei de cei mandatați din afară să conducă țara. Și așa a rămas până în ziua de astăzi.

      Corupția, așadar, este felul în care elita românească a știut să supraviețuiască. De la ea, poporul a învățat același mod de a supraviețui. Nu este prea onorant. Dar este totuși semnul că reforma este calea greșită.

      Nu de reformă avem nevoie, ci de refundamentare.

      joi, 25 februarie 2016

      Decalogul. Deuteronomul 5, Ieșirea 20

      1. să nu ai alți dumnezei în afară de Mine;
      - prin decretarea libertății de conștiință, în țările creștine propaganda religioasă a altor culte este legală și sprijinită.

      2. să nu-ți faci chip cioplit sau vreo înfățișare a celor de sus sau a celor de jos, să nu te închini lor, să nu le slujești;
      - odată ce au devenit legale, au devenit și mondene tot felul de practici vrăjitorești. O să fiți surprinși câți au tot felul de amulete aducătoare de noroc și bani acasă, câti dintre cei cunoscuți se închină la idolii feng-shui.

      3. să nu iei numele Domnului în deșert;
      - oooo-ho! Vezi doar "Je suis Charlie"! Să faci glume și să îți bați joc de Dumnezeu și preoții Lui și de credincioși a devenit un fel de concurs internațional (la care participam și noi, românii). Este dovada cea mai concreta a spiritului liber, lipsit de inhibiții, a unei minți deschise.

      4. păzește ziua odihnei;
      - este foarte păzită. Nimeni nu mai vrea să mearga la muncă, toți vor să mearga la odihnă în cluburi. Dacă se poate, cu ceva muzică militant satanistă, tot o dovadă a spiritului liber.

      5. cinstește pe mama ta și pe tatăl tău ca să traiești bine în pământul pe care ți-l dă Dumnezeu
      - dacă îți înveți copiii asta, atunci îi vei pierde; ți-i ia statul și îi dă la gay. Chestia asta se numește protecția copilului.

      6. să nu ucizi;
      - eutanasia este legală în multe state și încurajată de firmele de asigurari sociale și chiar de stat acolo unde deține monopolul asigurărilor sociale. Viața oamenilor îi costă bani.

      7. să nu fii desfrânat;
      - e viața mea, e corpul meu, fac ce vreau. Sunt liber!

      8. să nu furi;
      - să nu furi tu, lasă că furam noi, cei care avem grijă să nu furi tu.

      9. să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău;
      - atat și ar fi suficient (din păcate nu le este și nu le va fi): http://www.activenews.ro/stiri-politic/Administratorul-magazinului-care-vinde-produse-cu-portretele-lui-Gheorghe-Calciu-sau-Mircea-Vulcanescu-este-URMARIT-penal-la-sesizarea-Institutului-Elie-Wiesel-.-Risca-3-ani-de-inchisoare-130456

      10. să nu râvnesti la nimic din ce este al aproapelui tău;
      - păi, nu asta e esența capitalismului darwinist neoliberal?? Să râvnești la tot ce are cel care muncește și să i-l iei prin legi strâmbe sau abuz? Și să-l bagi și la închisoare dacă nu se supune? Cel mai puternic ia tot, normal că ia de la cel care are și mai ales de la cel care n-are, nu scrie așa în Scriptură?

      Oare cât mai este? Oare cât mai rabdă Dumnezeu?