Postare prezentată

Confirmări...

Iată ce spunea Mircea Vulcănescu în conferința sa "Existența concretă în metafizica românească": "Aplecarea spre animism, pre...

vineri, 3 februarie 2017

Cum se manipulează masele. Aplicație: revoluția facebook în România

S-au scris o mulțime de cărți despre manipulare. Sunt studii teoretice, sunt manuale practice, toate acestea sunt publice, lumea le citește și degeaba. Manipularea este suverană, nimeni nu pare a scăpa de ea. Totuși primul pas în a scăpa de boală este, spun psihologii, să o conștientizezi.

Nu voi avea o abordare exhaustivă, ci cât se poate de concisă, aproape schematică. Pe internet trebuie să fii scurt, altfel cititorul se plictisește. Dar este și aceasta o parte a prezentului studiu. Imediat.

Mai întâi, câteva considerații metodologice.

1) Publicul.
Ideea de plecare este că oricine poate fi manipulat la un moment dat. Dar nu toată lumea poate fi manipulată în același timp. Și atunci cel care manipulează trebuie să își circumscrie foarte bine publicul țintă în funcție de scopurile sale. Mesajele, manipulatorii sau nu, nu au aceeași receptivitate la orice fel de public. Unii oameni sunt mai deschiși în a recepta unele mesaje, alții sunt opaci. De asemenea, manipularea are un scop precis, anume reacția publicului manipulat. Și aici avem în mare, tot două categorii. Anume, unii oameni recepteaza mesajul și reacționează, alții doar recepționează mesajul.

2) Mesajul.
La rândul său, mesajul poate fi de natură a crea o reacție imediată sau el este un mesaj care trebuie repetat în timp pentru a conduce la reacțiile așteptate. De obicei, aceste feluri de mesaje sunt complementare, mesajul care are calitatea de a crea o reacție imediată nu trebuie să vină pe un teren gol, altfel nu are consistență. El trebuie să găsească rezonanță în mesajele repetate în timp astfel încât să vină ca o confirmare, o întărire a mesajelor mai vechi. De asemenea, mesajul trebuie să fie simplu, și să conțină generalități și truisme, astfel încât să poată fi receptat și în absența atenției celor vizați. Asfel, mesajul apare celor manipulați ca fiind o gândire proprie, o concluzie personală și un lucru bine știut de toată lumea, deci fără îndoială adevărat.
Mai trebuie adăugat că în funcție de scopul manipulării, mesajele sunt pozitive sau negative. Mesajele pozitive  calmeaza, binedispun și relaxează în timp ce mesajele negative provoacă, tulbură și enervează pentru că ele declanșează sistemele de alertă ale minții față de pericolele externe. Deci, mesajele negative sunt și mult mai ușor primite, pentru că ele manipulează de fapt instinctul de conservare, care este mult mai puternic decât alte instincte primare.

3) Individul.
Publicul receptor al mesajului de manipulare este totuși, în ultimă instanță, format din indivizi. Chiar dacă o mulțime, sau o masă de oameni, este altceva decât simpla adunare a individualităților, în absența unei sume de individualități nu este nimic. Deci fiecare individ contează și ce contează la fiecare individ din punctul de vedere al manipulatorului este modul de gândire și modul de reacție, deci inteligența și emotivitatea.
În ceea ce privește inteligența, nu contează mărimea coeficientului de inteligență, ci felul în care mintea lucrează. Anume, trebuie știut că mintea omului are mare grijă de ea însăși ferindu-se de disonanțe cognitive. Nu contează că luate în detaliu toate componentele mesajului se pot demonstra ca fiind false, dacă generalitatea lui este sau pare adevărată, atunci detaliile vor fi ignorate, și vor fi ignorate chiar și atunci când sunt cunoscute! Pentru că mintea omului nu doar fuge de disonanța cognitivă, dar ea aleargă după coerență. Deci va primi și va integra doar acele mesaje care corespund unei opinii prefabricate. Informația circulă în minte prin sinapsele neuronale, iar acestea au propria lor memorie și structură formată exact după felul în care mintea omului gândește de obicei. Iată, deci, importanța mesajelor subliminale, cele pe care mintea le recepționează tot timpul, în absența atenției.
Emotivitatea este a doua componentă a minții luată în calcul. Emotivității i se adresează mesajul cel mai puternic, cel care poate crea o reacție imediată. Dar mintea fuge de emoții puternice, ea nu e deschisă spre acestea, pentru că îi perturbă buna funcționare și rutina. Asadar, ca să spargă bariera naturală împotriva emotivității, mesajul trebuie să fie ubicuu, dacă vine dintr-o singură sursă nu este credibil, mintea se poate apăra și se apără. Deci, mesajul trebuie să fie transmis în același timp din mai multe surse și trebuie să fie foarte agresiv.

4) Mediul.
În general, masele sau mulțimile de oameni sunt dispersate. Ca manipularea să aibă efect, toți acești oameni care formează publicul țintă al manipulării trebuie să fie aduși laolaltă. Ca să poată fi puși împreună oamenii, cel care manipulează trebuie să știe unde și cum să-i găsească. Nu neapărat fizic, ci prin mesajul pe care îl transmite, acesta trebuie să-și găsească calea spre publicul țintă. În acest scop, mediul de transmitere trebuie să fie unul care îi unește pe cei vizați, trebuie să fie un ceva la care toți participă prin prezență. Ieri era și încă mai este mass-media, astăzi s-a inventat social-media pentru același lucru.

5) Conducătorul.
Mulțimile odată adunate au nevoie de un conducător. Scopul lor determinat de manipulare trebuie exprimat. Fără exprimarea scopului, acesta dispare și mulțimile își pierd interesul pentru ceea ce le-a adunat. Ele au nevoie de o țintă și o expresie coerentă pentru a-și păstra unitatea și unitatea de acțiune. Exprimarea coerentă nu poate fi făcută decât de un singur om și nu de o mulțime în același timp. De aceea, mulțimile vor accepta cu ușurință pe cineva care știe să le dea o țintă și să exprime cel mai bine și mai concis ceva care să le exprime dorințele induse. Dacă acesta este și un om cunoscut, cu autoritate, cu atât mai ușor îl vor accepta instinctiv, căci mulțimea caută instinctiv unitate sub o autoritate. Unitatea mulțimii oferă anonimitate indivizilor din ea, deci adăpost de responsabilitate, dă fiecăruia putere și forță și, foarte important pentru confortul psihic al individului, confirmă poziția și opiniile individuale.  

Și acum să vedem cum se potrivesc acestea la revoluția facebook din Romania, din ianuarie 2017.

Este evident că publicul țintă este cel tânăr. Bătrânii pot recepta mesaje, dar fie și numai metabolismul lor îi face să reacționeze mai încet sau deloc. Iar cei care manipulează au nevoie de reacții energice. Iar mediul în care tinerii dispersați se întâlnesc este social-media. De asemenea, utilizarea de social-media predispune la receptarea mai facilă a unor mesaje cu sursă incertă, creează acestă obișnuință, ceea ce înseamnă că barierele de apărare ale minții sunt dinainte ridicate lasând să treacă mesajele, interiorizându-le. Nu este nici un paradox că televiziunile care au același mesaj cu cel care manipulează astăzi pe facebook (Realitatea, B1 - B1 astăzi ceva mai puțin) nu au mai deloc public, dar mesajul lor este atat de puternic receptat în societate, iar televiziunile care au public (Antena 3, România TV) nu reușesc să ridice în picioare același numar de oameni și să-i scoată în stradă cu tot atâta vehemență. Nu numai media de vârstă a publicului este cauza, dar televiziunile de știri și dezbateri au devenit un mediu prin care se transmit mesaje care se recepteaza rațional, în urma unei analize și nu în urma unei emoții. Televiziunile de succes au devenit foarte atente cu conținutul mesajului și mai puțin cu forma lui (formatul este întotdeauna un standard, plăcut poate, dar totuși un șablon), situație exact inversă decât în social-media, unde forma este primordială, iar conținutul aproape că nu contează. Forma este receptată mai ușor pentru că se ia ca atare, conținutul cere puțin efort de gândire pentru a fi asimilat.
Deci mediul de transmitere a mesajului este acum social-media și în special facebook-ul. Cine merge prin oraș poate vedea că majoritatea celor care dețin un telefon smart sunt pe facebook cautând informații și mesaje despre ce se întâmplă sau ce urmează să se întâmple în Piața Victoriei. Nu contează de unde vin și de la cine, important este să fie, să fie multe și să fie conforme opiniilor lor.
De asemenea, din ce în ce mai mult în ultimii ani, mesajele de batjocură la adresa clasei politice, mesajele de identificare a clasei politice cu un anumit partid (PSD) sau o anumită linie politică, în special națională, s-au mutat pe facebook. Ele sunt astfel mult mai penetrante pentru că sunt multe și la prima vedere sunt inofensive, dar sunt exact acel tip de mesaje care pregătesc terenul pentru mesajele cu mare forță manipulatoare. Ele trec de multe ori drept amuzament, sunt bancuri, glume mai mult sau mai puțin reușite sau triviale, dar adevărata lor țintă nu este imediată, ci este de creare a unei anumite mentalități care să fie pregătită pentru mesajul puternic ce va urma la momentul oportun.
Tot zilele acestea au fost și mulți oameni care s-au plâns că au primit SMS-uri care îi incitau la ieșit în stradă împotriva guvernului. Mesajele veneau de la niște firme care adunau adrese de e-mail și numere de telefon de la cei care semnau petiții on-line. Așa aflau de fapt cum pot fi găsiți cei cu o atitudine potrivită scopurilor manipulatorii, căci profilul psihologic al celor care semnează petiții on-line conține "specificația": sunt dispus să mă implic pentru niște cauze care sunt străine persoanei mele.

Desigur, acestea sunt elemente tot cu caracter general, ele se potrivesc la noi ca și aiurea. Ceea ce a dat un caracter personalizat în România manipulării numite revoluția de pe facebook a fost apariția neașteptată a lui Klaus Iohannis la mitingul neautorizat de la Universitate. Acolo aveam situația clară a unei mulțimi fără mesaj coerent, și fără conducător. Mulțimea avea nevoie de unul care să îi dea o țintă și un scop. Ce a făcut Klaus Iohannis la Universitate și care sunt rezultatele: a venit și s-a pus în fruntea mulțimii fără cap, apoi din chiar mașina prezidențială i-a dat o direcție - Piața Victoriei unde își are sediu guvernul României - și o țintă - dărâmarea guvernului. Atât de bine i-a reușit acțiunea, încât iată că mulțimea ascultă acum orbește toate mesajele care vin de la Cotroceni sau sunt în favoarea Cotroceniului. De exemplu, nu se cere acum demiterea guvernului pentru că astfel ordonanța de urgență care este așa-zisul motiv care i-a scos pe oameni în stradă nu s-ar mai putea abroga. Dar dacă guvernul ar abroga ordonanța înainte ca ea să intre în vigoare ar fi dărâmați, sfâșiați, poate și linșați în secunda doi.
Dar acum adevărata preocupare a cuiva căruia îi pasă de țara asta nu ar mai trebui să fie soarta guvernului PSD. Doar o minune mai poate să-i scape de linșaj (li s-au făcut publice adresele de acasă și telefoanele, nu?) sau pușcărie (DNA-ul nu se va lăsa până nu-i arestează, în opinia mea). Adevăratul rău vine din mentalitatea de facebook care este acum prezentă și dominantă în rândul populației și mai ales în randul generației care va conduce destinele țării mâine. Manipularea pe facebook este continuă, pentru că pot apărea tot timpul momentele în care cei care au nevoie de ea o vor folosi.

  

marți, 6 decembrie 2016

Etica capitalistă și spiritul ortodoxiei

"Biserica fiind sobornicească în toate părțile sale, fiecare dintre mădularele sale - nu numai clerul, ci și fiecare laic - este chemat să mărturisească deopotrivă și să apere adevărul tradiției, opunându-se până și episcopilor, dacă cumva aceștia cad în erezie. Primind harul Sfântului Duh în taina mirungerii, un creștin nu poate fi inconștient de credința sa; el rămâne tot timpul responsabil în fața Bisericii."

Vladimir Lossky - Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit (Editura Bonifaciu 1998, pag.13)


Dincolo de posibila cacofonie din titlu, evident că este o parafrază a unei cărți celebre. Au fost în ultima vreme[1] (link) noi reveniri la o obsesie mai veche a occidentalilor, care nu vor - sau nu pot - înțelege ce-i cu noi, creștinii ortodocși din est. De ce nu își pun aceeași problemă a compatibilității capitalismului cu budismul, cu zen-ul, cu zoroastrismul, islamul, hinduismul sau câte și mai câte, nu se poate spune. Dar obsesia vesticilor, europeni sau, mai nou, americani, față de ortodoxie este reală ca și ura împotriva ei, manifestă în mod clar încă de la 1204 când au plecat în cruciadă nu să alunge pe necredincioși din Ierusalim, ci să jefuiască Constantinopolul. Și n-au avut nici până astăzi nici un fel de remușcare.

Cum totuși lumea și pământul se învârt, cel puțin pentru noi, după ora de la Greenwich, iar Parisul, Berlinul și chiar Budapesta au ora după noi dar înaintea noastră, preluăm la rându-ne obsesiile vesticilor ajungând să ne întrebăm ce e cu noi și dacă suntem cumva buni de ceva, capitalismul vestic fiind de acum totul.

Dar, ca să putem face o analiză, trebuie să fim atenți la ce capitalism ne raportăm. Capitalismul lui Marx, cel al lui Max Weber sau cel neoliberal, de astăzi, nu sunt același lucru, chiar dacă poartă același nume. Cu siguranță confuzia aceasta nu are loc la nivelul minților luminate din occident, dar, ceea ce deranjează este bombardamentul mediatic care vine tot de acolo cu acest termen folosit într-un mod care produce confuzie. O fi intenție sau însăși cunoașterea superficială de care dau dovadă purtătorii de mesaje, iarăși nu se poate ști, cel mai probabil este vorba de amândouă. Dar nu-i același lucru să fii compatibil cu un capitalism sau altul, mai ales când implici aici religia unui popor și, în consecință, credințele sale.

Marxiștii au considerat capitalismul ca fiind o orânduire socială determinată istoric, rece și obiectivă, bazată pe relația dintre două clase sociale, o relație în care natura umană nu are ce căuta. Pentru ei, munca era în mod natural generatoare de profit, de-a lungul istoriei punându-se doar problema cine își însușește acest profit și datorită cărei determinări istorice. Din punctul de vedere a ceea ce căutăm aici putem reține că în capitalismul marxist profitul este plusvaloarea adăugată lucrurilor ca rezultat al muncii și este însușit de clasa burgheză în detrimentul clasei care aduce această plusvaloare prin munca sa. Burghezia ca agent al capitalismului este un rău în sine, iar cazurile de milă creștină care se pot manifesta în rândul burgheziei, ca și în rândul oricărei clase exploatatoare, nu au nici o relevanță pentru capitalism în sine, adică nu-i schimba natura.
Prea multe nu ar fi de spus în acest caz. Marxismul folosește niște concepte care pentru creștini și creștinism sunt abracadabrante. Consideră că numai munca creează valoare, că proprietarii mijloacelor de producție sunt și cei care își însușesc profitul devenind proprietarii acestuia și că cei care dețin mijloacele de producție le dețin doar atât timp cât valoarea adăugată cu ajutorul lor permite doar clasei care le deține să fie agent al progresului omenirii. Creștinii însă se întreabă "ce ai tu omule și nu e de la Dumnezeu?", știu prea bine câtă valoare să dea lucrurilor după ce sunt ele și nu după cât efort s-a depus pentru ele (Luca 10; 40-42), iar progresul nu există pentru creștin, ci devenirea și transformarea, îmbunătățirea sau căderea. Marxismul nu este compatibil nici cu el însuși[2] (vezi), deci nu se pune problema ca în definirea sa marxistă capitalismul să fie compatibil cu creștinismul și în special cu cel ortodox.

Neoliberalismul nu este o mișcare intelectuală unitară. Dacă intri în interiorul său este greu de tras o concluzie asupra a ceea ce se numește capitalism sau chiar neoliberalism. În mare se poate spune că pornește de la ideile liberalismului clasic dezvoltate de Adam Smith dar, spre deosebire de acesta, neoliberalismul nu consideră piața liberă drept ceva natural, în schimb o consideră ca fiind ceva dezirabil. Dacă pentru Adam Smith piața liberă este o construcție naturală, deci făcută de om după natura sa și ca o consecința a acesteia, pentru neoliberali ea este o formă de corectare a naturii umane. Felul în care este văzută această formă amintește puțin de modelul spartan, în care nou-născuților ce păreau mai firavi nu li se lăsa nici o șansă să se afirme cumva, erau anihilați dintru început prin aruncarea de pe stânci. Deosebirea ar fi că se păstrează totuși o imagine de justețe a egalității de șanse formale, în timp ce se caută aceeași eliminare a eșecului social prin condamnarea lui ca fiind rău în sine. Singura problemă constă în cei care definesc ce este eșecul sau succesul pentru ceilalți.
Neoliberalismul predică intervenția statului în economie și societate la fel ca și socialismul, dar nu pentru a proteja vreo categorie de cetățeni, ci pentru a proteja un mecanism - piața liberă - chiar și împotriva cetățenilor. Oamenii nu sunt priviți ca persoane, ci doar ca indivizi mânați de interese arhetipale și nu de voință liber exprimată într-un cadru moral, de unde și necesitatea subordonării acestora unor scopuri să le zicem globale, asa-zisele interese de stat. I se atribuie voință și libertate unui mecanism economic în timp ce omul este depersonificat, în detrimentul său și în avantajul acestui mecanism. Evident, în aceste condiții neoliberalismul este tot o ideologie, la fel de periculoasă precum marxismul, iar creștinismul ortodox nu poate avea nimic în comun cu așa ceva.

Dar dacă unii au considerat capitalismul ca fiind o relație determinată istoric, bazată pe profit, în care natura umană nu are nici un rol, apoi tot așa, unii au considerat că natura umană este doar dornică de bani și profit și pentru asta a născocit capitalismul, alții au considerat capitalismul un fenomen uman, cu laturile sale economice și sociale, determinat de o etică (și aș vrea să subliniez cuvântul, etică – și nu lipsă de etică) creștină apărută în urma revelației pe care au avut-o oamenii când au citit Biblia și aceasta nu a mai fost citită prin intermediari în limbi străine lor (latina), dar mai ales repovestită de preoții catolici, deci când au avut acces direct la cuvântul Lui Dumnezeu și la Evanghelia Lui Hristos.
Evident, mă refer aici la Max Weber.
În primul rând, în capitalismul înțeles după definiția lui Weber este vorba de a munci, de a exercita o profesie ca vocație (sau chemare, divină, bineînțeles), adică profesionalizarea activităților economice; este vorba de a face ceea ce faci cu conștiința că faci un bine general, deci cu gândul la ceilalți. Este mai degrabă o inversare a paradigmei "mâinii invizibile" pe care o găsim la Adam Smith: nu muncind pentru noi muncim pentru ceilalți, ci muncind pentru ceilalți muncim pentru noi. Se modifică radical felul în care este privită și abordată munca, pentru că dacă o persoană nu are pretenții pentru sine, să muncească pentru ca alții să fie mulțumiți, implică o altfel de responsabilitate. (De exemplu, un brutar se va strădui să facă pâini mai multe, mai bune și mai ieftine – aceasta însemnând eficientizare și productivitate sporită – tocmai pentru ca oamenii să fie mulțumiți că pot găsi o pâine bună și hrănitoare, ieftină ca să și-o poată permite și suficientă astfel încât să ajungă pentru toți). Este vorba de a face ceea ce cineva face cu metodă, adică nu oricum, ci într-un fel repetitiv și organizat, planificat, tocmai pentru că felul în care se practică religia - care se află în mijlocul vieții sociale -  este unul organizat rațional, adică în mod conștient în funcție de scopul final, mântuirea. Cunoașterea Scripturii și, deci, a legilor ei implică totodată și responsabilitatea respectării lor.
Sigur, problema banilor nu poate fi ocolită când este abordat subiectul capitalismului și nici Weber nu o face. Însă, pentru spiritul capitalismului înțeles în paradigma weberiana, banii nu sunt un scop, ci un mijloc și un instrument de măsură. Banii nu sunt o cvasi-religie, cum apar ei în doctrina neoliberală, ci problema lor are legătură cu doctrina predestinării calvine. Succesul este răspunsul calvinismului la problema predestinării, la întrebarea cine sunt cei aleși. Aleși sunt cei care făcând ceva plăcut Domnului reușesc în ceea ce fac. De unde și valorizarea succesului***, care poate fi cuantificat în bani, ca semn al unei acțiuni încuviințate de Dumnezeu sau conformă voinței Lui. Totuși, câștigul acelor bani nu înseamnă subsumarea celor dependenți de tine acestui scop, ci dimpotrivă: plăcut Domnului este să faci bine celor din jurul tău, respectându-i legile. Dar, ca noutate, banii nu mai sunt demonizați, banul nu mai este ceva rău în sine, ci este un mijloc care trebuie folosit și un instrument a cărui folosire trebuie învățată și stăpânită. În mediile protestante se insistă chiar și astăzi asupra faptului că nu banii, ci dragostea de bani este sursa răului. Apare deci firească profesionalizarea celor care se ocupă de circulația banilor, bancheri și finanțiști, iar astfel de persoane nu mai sunt privite ca persoane imorale sau amorale. Ei pot fi și chiar sunt - iar Weber dă exemple de astfel de oameni - persoane care respectă cu mare strictețe un cod etic foarte auster, făcând în același timp bani și acte de caritate.

Acțiunea umană în capitalism este motivată diferit la Weber și la teoreticienii liberali și neoliberali. Dacă pentru Weber economicul este de natură socială, pentru liberali și neoliberali socialul este de natură economică. Pentru capitalismul eticii protestante profitul apare ca un rezultat al activității sociale în timp ce atât liberalismul cât și neoliberalismul consideră acțiunea umană la nivel social ca fiind motivată de profit și doar de acesta, sau de satisfacerea la nesfârșit a unor nevoi din ce în ce mai mari. De asemenea, actorii care adaugă ceva la bogăția unei țări sau a unei societăți sunt doar antreprenorii sau comercianții. Doar aceștia sunt văzuți ca persoane care se manifestă ca actori sociali, restul pot fi foarte bine mașini sau animale, ei contează doar în analiza felului în care tehnic se produce o marfă sau se întâmplă orice altă acțiune economică.

Dar să revin la Adam Smith. Că abordarea sa este greșită o dovedesc realitățile istorice și economice. Dacă Adam Smith ar fi avut dreptate, la gurile Dunării ar fi trebuit să existe o societate foarte bogată din punct de vedere economic și nu (doar) al resurselor naturale, pentru că transportul pe apă este esențial pentru un negoț puternic, motor al capitalismului liberal, așa cum s-a întâmplat în Anglia; în Asia (China, India, Japonia) ar fi trebuit să se nască prima dată capitalismul liberal pentru că mărimea piețelor permitea o diviziune accentuată a muncii și deci o profesionalizare capitalistă, nicidecum o segmentare a societății prin împărțirea în caste; țăranul român ar trebui să fie bogat și fericit pentru că produce singura marfă de care este neapărată nevoie - hrana - iar coloniile britanice din America nu s-ar fi săturat niciodată de capitalul englez aducător de prosperitate. De fapt, Adam Smith confundă factorii favorizanți cu cei determinanți și pleacă în construcția teoriei sale de la premisa greșită că socialul este de natură economică. El vede și analizează doar ce îi este mai la îndemână și nu trece mai departe de simțul comun al observatorului neinițiat.

Este larg întâlnită acestă greșeală, ca o situație particulară, ce-i drept, destul de comună în lumea pe care o cunoștea Adam Smith, să fie considerată o stare universală. Dacă ar fi trăit în Japonia secolelor XIII-XIX, probabil că Adam Smith ar fi considerat socialul ca fiind de natură militară. Ca o paranteză la ceea ce am de gând să spun aici, Japonia medievală este exemplul concret care ne arată că socialul este de natură etică. Dacă universalul există, atunci situația din Japonia și cea din Anglia trebuie să aibă aceeași natură, chiar dacă în real sunt total diferite ca manifestare. Cu alte cuvinte, nu se poate ca în Anglia socialul să fi fost de natură economică, iar în Japonia de natură militară. În Japonia medievală socialul a fost clar determinat în existența sa reală de codul onoarei samurailor, Bushido, sau în traducere "Calea sabiei". În același timp, un alt cod etic, poate mai puțin formalizat, determina o altă realitate socială în Anglia lui Adam Smith, unde bogăția devenea onorabilă. Așadar, socialul departe de a fi de natură economică, el este de natură etică, fiind determinat de niște legi morale. Iar dacă legile morale nu sunt de natura socială ci invers, ele sunt și mai puțin de natură personală, întrucât au caracter universal și sunt deasupra persoanei. Nefiind nici personale, nici sociale, legile morale nu sunt, prin consecință, de natură umană, rămânând o singură posibilitate și anume ca legile morale să fie de natură divină[3], ceea ce este absolut în acord cu învățătura creștină. Dar, Adam Smith, nu L-a luat în considerare și pe Dumnezeu când s-a aplecat asupra socialului și economicului, ci dimpotrivă, L-a exclus ab initio.

Ca să își susțină teoria, Adam Smith, la fel ca orice alt teoretician, aduce în discuție exemple cărora le dă o valoare universală. Unul dintre acestea este negocierea dintre negustor și client. Dorind să arate că ceea ce pune în mișcare mecanismul social este dorința de câștig a negustorului, Adam Smith accentuează faptul că într-o negociere partea interesată să vândă prezintă celuilalt ce avantaje are dacă cumpără de la ea, cu alte cuvinte se adresează dorinței de câștig a celuilalt. "Nu de la bunăvoința măcelarului, berarului sau brutarului ne așteptăm masa, ci de la grija lor pentru propriul interes. Ne adresăm nu umanității lor, ci intereselor egoiste pe care le au și nu le vorbim niciodată de nevoile noastre, ci de avantajele lor.", scrie Adam Smith în Avuția națiunilor. Deși la o primă vedere oricine este înclinat să-i dea dreptate, aici este o latură pe care Adam Smith și alții după el nu au sesizat-o. Ceea ce descrie exemplul de mai sus este că noi încercăm să ne satisfacem nevoile gândindu-ne la interesele sau, de ce nu, nevoile celui din fața noastră. Pentru aceasta noi încercăm să-l înțelegem, ne deschidem către el. Hangiul va încerca să facă meniul zilei pe placul celor care îi trec pragul și nu după placul său (sau afacerea lui va merge prost)**. De fapt, la baza exercițiului economic elementar stă o lege morală și deci, divină, după cum am arătat mai sus: așa să faceți voi oamenilor după cum vreți să vi se facă vouă (Luca 3,31). Iar aceasta omul o poate face doar dacă își iubește aproapele ca pe sine însuși. Iată dar că nu iubirea de câștig a născut relațiile economice capitaliste, căci iubire de câștig au avut oamenii tot timpul și ea a dus la furturi, escrocherii, vendete și chiar războaie, ci iubirea de aproapele la fel precum iubirea de sine.

Deschiderea oamenilor unul față de celălalt a fost remarcată de toți cei care au cunoscut Occidentul și chiar unii părinți ortodocși remarcau existența ei paradoxală, căci acasă în țările lor ortodoxe oamenii nu se deschid unul altuia și nu se respectă și nu se apreciază la fel ca în țările unde creștinismul este în apus. Totodată, nimeni nu a înțeles de unde vine această diferență. Mai nou, vinovatul de serviciu este comunismul, însă oricât de cataclismic ar fi fost comunismul acesta, nu avea cum să schimbe atât de mult niște popoare cu existență milenară.

Desigur, nu tot ce spun Adam Smith sau neoliberalii este fals sau greșit. Școala austriacă a neoliberalismului "descoperă" valoarea marginală tot așa cum Adam Smith vorbește despre valoare de schimb și valoare de întrebuințare. De asemenea, Adam Smith nu greșește când analizează problema banilor sau importanța comerțului extern. Arată, de exemplu, că banii nu sunt totul atunci când vine vorba de bogăție, dacă banii nu sunt acoperiți de bunuri și capacități productive; nu privește banii ca pe un scop, ci doar ca pe un mijloc de sporire a avuției, nu pentru că ar avea valoare în sine, ci doar pentru că sunt purtători de valoare ușor de manipulat și schimbat. Totuși, toate aceste demonstrații nu sunt valabile doar pentru o organizare capitalistă a societății, ele au o valabilitate generală și chiar așa se raportează autorii lor la ele. De unde se poate trage concluzia că nu capitalismul este cel care creează avuție, ci invers, avuția creează capitalismul. Din cele scrise de Adam Smith chiar aceasta concluzie se poate trage, ceea ce aruncă în derizoriu pretențiile neoliberalismului că își trage esența din liberalismul clasic, și mai ales din Adam Smith. Din această perspectivă capitalismul nu este cea mai buna organizare socială, ci capitalismul este cea mai bună organizare socială pentru cei bogați și este construită de aceștia spre folosul propriu. N-ar fi de mirare să începem să-l apreciem pe Marx atunci când încercăm să-i urmăm pe neoliberali.

La rândul său, și Max Weber se înșeală. Comentând rolul traducerii Bibliei în limba germană în nașterea unui spirit al capitalismului, el se leagă în primul rând de semnificația cuvântului beruf, cuvânt care înseamnă profesie în limba germană, folosit acolo unde textul conținea ideea de chemare (divină). Sigur că o combinare a ideii de chemare cu noțiunea de profesie poate conduce la un alt mod de a privi munca și activitatea zilnică, în special cea economică, dar nu prea pare posibil ca un cuvânt uzual să schimbe lumea într-atât. Un fost coleg de facultate a încercat să găsească în limba română un cuvânt corolar, cu speranța că avem și noi, ortodocșii, măcar cei români, șansa de a fi cuprinși de spiritul capitalismului; și l-a găsit: slujbă. Dar nu numai că acest cuvânt nu a făcut ca românii să considere mersul la locul de muncă ca fiind o datorie divină, dar el este și din ce în ce mai puțin folosit odată cu integrarea noastră în circuitul relațiilor capitaliste moderne, locul său fiind luat de mai simpaticul job.
Totuși, chiar dacă se înșeală, Max Weber nu greșește. Prea se suprapune harta protestantismului cu harta capitalismului modern! Trebuie să fie altceva specific protestantismului care să fi condus la acea etică care a născut spiritul capitalismului. De altfel, în traducerile în limba engleză cuvântul beruf nu există, iar traducerea ideii de chemare este făcută cu ajutorul cuvântului englezesc care chiar asta înseamnă: calling. Apoi, Biserica Anglicană nu se prea aseamănă cu celelalte denominațiuni protestante, a păstrat în dogma ei importanța preoției și a săvârșirii tainelor și nu s-a îndepărtat mult de la tipicul slujbelor ținute în Biserica Catolică chiar dacă s-a despărțit de aceasta. Ceva însă apropie toate aceste biserici protestante, ceva au în comun.

Biblia. Sfânta Scriptura este ceea ce au în comun. Știu, toate bisericile creștine au în comun Biblia, s-ar putea zice. Dar nu este așa. O au toate, dar nu toate o folosesc la fel. Protestanții calvini, luterani și anglicanii au în comun faptul că citesc Biblia în limba lor, o au tradusă și o citesc. Doctrina protestantă preluată apoi și de neoprotestanți, sola scripta, este destul de clară: nimic altceva nu e valabil în afara Bibliei. Anglicanismul însă nu se bazează pe această doctrină, el păstrează Tainele Bisericii în dogma sa.
Ruperea Bisericii Angliei de Biserica Catolică și apariția anglicanismului nu a fost o toană a regelui Angliei, Henric al VIII-lea, așa cum se crede îndeobște. Supremația papală exercitată asupra alegerii episcopilor englezi contrazicea primul articol al Magna Carta, care stipulează că alegerea Episcopului Angliei este dreptul baronilor și al oamenilor liberi ai Angliei. Acesta era fundamentul libertății lor, iar Papa îl încălca. Între supunerea față de Papă predicată și promovată de catolicism și condiția lor de oameni liberi cu libertate de alegere, englezii au ales libertatea. Ruperea Bisericii Angliei de Roma a fost votată în Parlamentul englez și susținută de rege, nu a fost un act discreționar al unui singur om ci, mai degrabă, voința unei națiuni.
Dar această voință nu a apărut dintr-o dată, ci s-a format treptat ca urmare a unui fenomen până atunci nemaiîntâlnit: odată cu apariția tiparului, păturile mai înstărite ale societății engleze au învățat să citească în limba engleză, limba pe care o vorbeau. Și pentru că Biserica era la acea vreme în centrul oricărei construcții sociale, manualul după care se învăța citirea limbii engleze era Biblia tradusă în limba engleză. Englezii au dorit să aibă și au avut acces direct la cuvântul Scripturii în limba lor și nu în latină, așa cum cereau normele Bisericii Catolice la acea dată, o limbă străină lor, nefolosită și necunoscută. Este adevărat că o ruptură odată făcută face următoarele rupturi mai ușoare, iar sub influența Reformei lutherane și calvine din Europa, Biserica Anglicană a suferit la rândul ei câteva schisme mari. Au apărut astfel puritanii, presbiterienii, metodiștii și quakerii dar, chiar dacă unii au fost persecutați din motive religioase, în esență toți au fost în aceeași măsură inițiatori și purtători ai unei etici ce a condus la nașterea a ceea ce Weber numește spiritul capitalismului.

Ceea ce au comun toate aceste schisme din Anglia sau de pe continent este faptul că oamenii nu concep să-și practice credința fără citirea Bibliei, fără încercarea personală a fiecărui creștin de a o înțelege și a o aprofunda. Și ar mai fi ceva: urbanismul.
Marx și socialiștii, Adam Smith, liberalii și neoliberalii și Max Weber au vorbit despre capitalism, dar au descris activități umane de esență urbană sau privite din această perspectivă. Iar viața urbană are o caracteristică universal valabilă: timpul este demistificat, lumea este des-vrăjită. Prin natura geografiei sale, a orașului, viața urbană este agitată și foarte ocupată; nu este timp prea mult și mediu prielnic pentru sacru și mister, nevoile care ocupă timpul sunt mereu palpabile, stringente și imediate. Viața urbană nu rezonează cu ritmul naturii. Dacă eternitatea s-a născut la sat, cum zicea Blaga, capitalismul s-a născut la oraș. Dar la fel s-a născut și creștinismul, la oraș, în orașul Ierusalim.

Biserica Ortodoxă se consideră ca fiind continuatoarea Bisericii Creștine a primelor secole, una și aceeași cu Biserica întemeiată de Hristos prin apostolii săi, iar multe mărturii ale celor convertiți la ortodoxie susțin acest lucru prin trăirile ce le-au avut odată ce au avut contact cu ortodoxia. Fără a nega câtuși de puțin credința reală a aparținătorilor altor biserici creștine, având în față exemplul eticii protestante, ne putem putem pune întrebarea dacă există o compatibilitate între credința creștin-ortodoxă și capitalism.
Am exclus mai înainte posibilitatea unei compatibilități cu capitalismul în definirea dată de marxiști, liberali sau neoliberali. Dar tocmai pentru că în protestantism credința creștină este cât se poate de reală, rămâne să vedem care ar putea fi paralela sau comparația pe care o putem face cu ortodoxia. Ortodoxia nu a dat naștere unei etici anume care să creeze vreo formă de capitalism, iar acum nu mai este cazul, locul fiind ocupat, deci ceea ce se poate face este să vedem de ce nu s-a întâmplat un astfel de fenomen și cum ar putea să afecteze acest lucru o eventuală compatibilitate a ortodoxiei cu capitalismul.

Primul lucru care pare evident este caracterul puternic rural al ortodoxiei. Chiar dacă creștinismul și capitalismul s-au născut la oraș, harta ortodoxiei se suprapune peste niște societăți puternic rurale: Rusia și Balcanii. Lumea rurală nu are nevoie de capitalism, ea are un alt ritm de viață, specifică ritmului naturii, natură care lipsește în mediul urban. Culturile rurale sunt eminamente orale, obiceiurile și credințele se rețin și se transmit prin viu grai și memorie colectivă. Sfântul Apostol Pavel spune că credința este din auzire (Romani 10,17) și nimic nu confirmă mai bine acest cuvânt decât ortodoxia.

Totuși, ortodoxia nu se opune în mod clar și direct prin învățăturile sale unui capitalism așa cum este conceput de Max Weber. Nu este nimic contrar credinței ortodoxe să îți consideri profesia ca fiind o chemare divină, pentru că astfel se și aleg preoții și monahii, adică se consideră dacă au chemare, la fel și majoritatea voievozilor și alți oameni cu statut înalt ortodocși au considerat că au o misiune divină în a avea grijă de popor, această misiune nefiind moștenită imediat prin naștere, cum se întâmpla în Europa apuseană dominată de catolicism, ci apărea mai degrabă ca o conștiință a faptului că trebuie să întoarcă din cele ce primite, că acest lucru este o datorie și o chemare în același timp. Voievozii şi familiile boiereşti sunt mărturia istorică că astfel au stat lucrurile dar avem astăzi și ilustrarea vie că aceste încă se mai întâmplă: Gigi Becali, indiferent de cât de pitoresc poate părea exemplul. Nu este nimic contrar credinței ortodoxe ca tot ceea ce face cineva să facă cu gândul la responsabilitatea pe care o are față de ceilalți. Poate că singura diferență ar putea fi dată de răspunsul protestantismului calvin la problema predestinării. Dacă pentru protestantism succesul unei întreprinderi devenea o confirmare a alegerii divine, răspunsul ortodoxiei este insistența, după modelul femeii canaaneence, iar stăruința este la rândul ei o cale spre reușită, este chiar o valoare a capitalismului, a nu te da bătut, a stărui în ceea ce faci pentru scopul tău legitim în raport cu dogma și credința. De altfel, compatibilitatea ortodoxiei cu capitalismul este empiric demonstrată în fiecare zi de atâția creștini ortodocși care au ajuns să fie apreciați în munca lor pe care o desfășoară la companii din țări din afara granițelor hărții ortodoxiei, sau de firmele care fac performanță în economia capitalistă din țările preponderent ortodoxe.

Dincolo de aceste aspecte rămâne totuși o senzație că ceva nu merge. Problemele, disfuncționalitățile și defectele care apar peste tot și la toți la fel, în alte părți sunt excepții în timp ce în zonele ortodoxe par mai degrabă regula. Cât vine din ortodoxie și cât vine din caracterul rural al societăților ortodoxe?
Se poate concepe o ortodoxie urbană în care plugușorul este lipsit de înțeles și sens sau conținut, în care colindul cu capra este o bazaconie, roțile de foc de la Sf. Andrei sunt ceva deosebit de periculos, iar lupta cu bâte de la Ruginoasa este o excentricitate numai bună de pus pe niște pliante de turism alături de cimitirul din Săpânța? O ortodoxie urbană, în care timpul are altă valoare și ritm, în fond creștinismul a fost la origini o religie urbană: hoții și desfrânatele și vameșii nu erau locuitori ai satelor, nici învățătorii de lege care îl ispiteau pe Hristos cu întrebări nu erau țărani. Pescari, vameși, desfrânate, negustori și învățători ai Legii. Țărani nu prea găsim în evanghelii, ei apar doar în câteva parabole și par mai degrabă fermieri. Problema care apare astăzi, pentru că locul unui capitalism dezvoltat de o etică religioasă este deja ocupat, este că viața urbană actuală nu golește de conținut și înțeles doar obiceiurile și credințele rurale, ci orice fel de obiceiuri și credințe.

Am văzut că ce aveau în comun bisericile creștine protestante era - și este - o viață creștină cu caracter urban și citirea nemijlocită a Bibliei. Aceste două caracteristici nu le întâlnim în ortodoxie. Dacă ruralismul ortodoxiei poate fi considerat un dat obiectiv, cititul Bibliei este totuși o alegere, iar pentru ortodocși cititul Bibliei este mai cu seamă mijlocit prin citirea evangheliilor și a apostolului de către preot, diacon sau dascăl la slujbele liturghice, dar și la alte slujbe. Mai departe, din cele 10 menționări în evanghelii a mustrării hristice "n-ați citit...?" și cele 12 menționări a scripturilor ca autoritate în ceea ce privește credința și cunoașterea legilor dumnezeiești, în evangheliile citite la Sfânta Liturghie în toate duminicile de peste an, doar două sunt amintite, cea din pilda lucrătorilor viei de la Matei 21,33-44, iar accentul cade în mod evident pe pildă ca atare și nu pe mustrarea de a nu fi citit sau cunoscut scripturile, iar a doua este menționarea Legii scrise (și necesar de a fi citită!) ca singura cale de a dobândi mântuirea, în parabola samarineanului milostiv (Luca 10, 27-35)

Trebuie spus în acest loc că nu este cazul de a considera observația de mai sus ca fiind o judecată despre felul în care Biserica a hotărât cum se ține Sfânta Liturghie. Scopul Bisericii nu este sa nască vreun spirit al capitalismului sau a altceva, ci scopul Bisericii este mântuirea credincioșilor, iar activitatea sa este îndreptată către acestă misiune. De asemenea, nici Luther nici Calvin nu și-au propus vreodată să facă să apară în lume capitalismul. Dar, ca în orice întreprindere săvârșită de om, nu toate consecințele acțiunilor sunt cele așteptate.

Se poate pune acum întrebarea dacă în lipsa unui caracter urban și a fundamentării credinței pe citirea scripturilor, poate ortodoxia să creeze un un spirit asemănător celui al capitalismului, este capabilă de o organizare rațională a realității (acestei lumi) și deci a realității sociale?

Mai întâi ar trebui să înțelegem cum se face că o religie atât de urbană a găsit un mediu atât de primitor în ruralul oriental. Cel mai probabil afinitățile se regăsesc în timpul sacru și căutarea esențialului, două linii clare în lucrarea Bisericii Ortodoxe. Timpul sacru este timpul al cărui ritm și viață nu are legătură cu lumea, ci cu divinul și este specific unei vieți patriarhale, departe de caracterul timpului urban, tributar nevoilor imediate sau schimbătoare. Acest caracter al timpului rural a convenit mult Bisericii Ortodoxe care în mod doctrinar se desparte de tot ceea ce e lumesc, refugiindu-se în sacru. Deși e corectă această despărțire, a firii căzute a lumii de firea dumnezeiască, făcând-o, Biserica nu-și mai asumă lumea și o desparte net de ea, în fapt refuzând-o.
Găsim aici o linie foarte subțire, o graniță pe care este foarte greu să o urmezi fără să cazi în vreuna din părți. Este greu să nu te identifici cele ale lumii și totodată să ți le asumi, întotdeauna va exista tentația și riscul involuntar al căderii fie într-o parte fie în cealaltă. Totuși, pentru Biserica Ortodoxă este singura cale de urmat.

Hristos este Dumnezeu venit în lume să o mântuiască. El și-a trimis apostolii în lume să continue lucrarea Sa. Hristos - și nici Biserica întemeiată de El - nu a refuzat lumea, ci lumea L-a refuzat pe El și pe apostolii săi, dovadă stând moartea lor martirică. Biserica Ortodoxă însă refuză în mod doctrinar lumea. Și nu fără temei scripturistic, într-un fel. Căci să faci cele ale lumii însemnă să nu le faci pe cele ale Lui Dumnezeu, sau cum zice Sfântul Apostol Iacov în epistola sa sobornicească, prietenia lumii este dușmănie față de Dumnezeu. La fel și Sfântul Apostol Ioan în prima sa epistolă spune că cine iubește lumea nu Îl iubește pe Dumnezeu. Hristos Însuși a zis să căutăm mai întâi Împărăția Cerurilor și toate celelalte ni se vor adăuga.
Dar trebuie văzut contextul pentru a înțelege corect. Sfântul Apostol Pavel și-a desăvârșit lucrarea mai în lume decât toți apostolii; tot Hristos spune "Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzești pe ei de cel viclean." (Ioan, 17;15); Apostolul Pavel la rândul său nu a spus că trebuie ca credincioșii să iasă din lume, ci doar să scoată în afară răul (Corinteni I, 5; 9-13). Biserica este trimisă încă de la început în lume nu să le facă pe ale acesteia, ci să o aducă înapoi la Dumnezeu. Căutarea Împărăției nu este a Bisericii, căreia i s-a dăruit deja, ci a fiecăruia dintre credincioși. Nu refuzul lumii este misiunea Bisericii, ci refuzul păcatelor ei. Ortodoxia face o distincție clară între păcat și păcătos la nivel individual (este urât păcatul și nu păcătosul), dar nu același lucru se întâmplă când vine vorba de lume în ansamblul ei. De aici și tendința de a se retrage din lume, de a pune o graniță clară între Biserică și lume. Biserica nu se mai duce în lume, ci lumea să vină la Biserică. De unde se vede și misionarismul aproape inexistent la Biserica Ortodoxă, spre deosebire de toate celelalte biserici creștine.

Astfel, Biserica Ortodoxă a eșuat în a schimba lumea și a o readuce la Dumnezeu. Dar eșecul ei are un caracter de moment, de etapă. Și nu este al Bisericii ca atare, ci mai degrabă al celor care vremelnic fac parte din ea. Retragerea din lume are și ea rostul ei, în felul acesta se poate păstra inepuizabilă resursa necesară lucrării lumești. Bisericile protestante au eșuat tocmai ieșind cu totul în lume și despărțindu-se de tainele Bisericii. Resursele lor s-au epuizat și s-au împrăștiat, astăzi vedem doar eșecul lor plenar în misiunea ce și-au asumat-o ca biserici. Nu capitalismul lui Weber domină lumea, ci cel marxist și cel neoliberal. Și nu despre o orânduire socială ar fi vorba, ci despre spiritul, sau, mai pe înțeles ortodox, duhul ce animă lumea "orânduind-o" într-un anumit fel. La rândul ei, biserica catolică a încercat să schimbe lumea impunând lumii regulile ei și insistând să controleze lumea să nu se abată de la ele. Dar a vrut să controleze lumea cu mijloace lumești, asumându-și astfel împărăția lumească. Atât de mult s-a concentrat biserica catolică pe controlul lumii încât a făcut orice concesii lumii doar ca să rămână în control; astăzi vedem cum sfârșește fiind controlată de lume. Biserica Ortodoxă are însă șansa de a mai avea și de a deține resursa necesară schimbării lumii, dar pentru asta e necesar să se implice în lume, nu să o refuze atunci când lumea o refuză pe ea. Dogmatic nu are nici o opreliște, ci dimpotrivă, trebuie să lucreze în lume și nu pe lângă lume.

Înțelegem acum de ce ortodoxia nu a schimbat lumea și de ce o religie urbană a prins rădăcini în ruralitatea din estul european. Ortodoxia nu a reușit să scoată din vrajă cu totul lumea țărănească, să facă uitate tradițiile păgâne, doar le-a preluat și, într-un fel, le-a integrat. Pentru exemplificare, este de văzut obiceiul tăierii moțului la copil, o practică original păgână ce avea legătură cu chemarea ursitoarelor la capul copilului pentru a-i ursi viața la împlinirea unui an. Degeaba taie preotul firele de păr ale copilului la botez, nimic nu-i împiedică pe oameni, creștini ortodocși cu frica Lui Dumnezeu de altfel, să considere că primul tuns are loc la un an de la naștere, odată cu tăierea moțului la băiat sau ruperea unei turte deasupra capului la fete și alegerea ursitei de către copil, sub forma alegerii unor obiecte puse dinaintea lui pe o tăviță.
Problema cu păstrarea ritualurilor păgâne laolaltă cu practicile creștine este că se creează un anumit fel de religiozitate, irațională și de tip fatalist. Nu numai că acest tip de religiozitate este contrar credinței creștine, rațională, așa cum insistă să dovedească un sfânt ca Maxim Grecul, dar din perspectiva a ceea ce căutam aici, acest duh irațional și fatalist este contrar spiritului capitalismului și incompatibil cu acesta. Chiar dacă nu alterează credința în Dumnezeu a creștinului, fatalismul alterează conștiința libertății omului și are consecințe faptice în acțiunile lui.

Interesant este că oridecâteori li se atrage atenția creștinilor ortodocși obișnuiți asupra practicilor cu iz de superstiție pe care le au, răspunsul este aproape invariabil cu trimitere la obiceiuri și tradiție. Accentul care se pune pe Tradiția Bisericii în ortodoxie duce către o acceptare foarte puțin critică a oricăror obiceiuri moștenite de la cei dinainte. În felul acesta creștinii ortodocși au reușit să conserve practici păgâne vechi de peste 2000 de ani. Unele au luat un înveliș atât de creștin încât nu se mai deosebesc de practicile creștine (cum ar fi pomana pentru sufletul mortului. Dacă inițial pomana se făcea pentru a întreține vie legătura dintre cel decedat și cei vii, pentru că în ortodoxie cei morți sunt în continuare parte a Bisericii, trăind în amintirea celor vii, în fapt practica pomenii ascunde credința păgână că morții pot suferi de foame sau sete și trebuie hrăniți și ospătați, ceea ce contravine învățăturii creștine[4]). Rădăcina acestei confuzii - până la urmă - se află tot în caracterul rural al ortodoxiei. Pentru o cultură rurală tradiția este eminamente orală, în timp ce Tradiția Bisericii este de fapt scrisă! Tradiția Bisericii, sau Sfânta Tradiție constă în textele slujbelor și a Sfintei Liturghii, în textele rugăciunilor marilor sfinți, în canoanele și hotărârile sfintelor sinoade ecumenice sau locale și în predania Bisericii, adică mărturisirea de credință a Bisericii, scrisă pentru prima dată într-o singură lucrare de Petru Movilă, episcopul Kievului. Este firesc ca Tradiția Bisericii să fie scrisă pentru că creștinismul este o religie urbană la origine, dar pentru o cultură rurală nimic din ce este scris nu are valoare dacă nu este transmis oral, și odată transmis oral, mesajul nu mai trebuie a fi citit.

În epistola sa către romani, Sfântul Apostol Pavel subliniază necesitatea propovăduirii cuvântului Lui Dumnezeu spunând: Credința e din auzire (Romani, 10;17). Sensul este însă de a împrăștia vestea cea bună, Evanghelia, ci nu de a practica credința după ureche. El însuși fariseu la origine, excelent cunoscător al Scripturilor și a Legii, Sfântul Apostol Pavel trebuie că știa că deosebirea dintre credința în Hristos-Dumnezeu și o superstiție oarecare o face pregătirea temeinică. Hristos spune celor care se pocăiau înaintea Sa "credința ta te-a mântuit", dar tot El când ceartă spune "nu ați citit Scripturile?" sau "cum citiți...?", iar Sfântul Pavel îl îndeamnă pe Timotei să ia aminte la citit și învățătură (Timotei I, 4;13). Totuși exact acest citit, această pregătire individuală lipsește în ortodoxie. Mesajul ortodoxiei nu se opune cunoașterii, dar nu pune deloc accent pe ea: în toate predicile de peste an accentul se pune pe rugăciune, fapte de milostenie, respectarea canoanelor bisericești, dar aproape niciodată pe citirea Sfintelor Scripturi. Acest lucru se face îndeobște la Sfânta Liturghie, la comun și pentru toată lumea și apoi la predică se explică ceea ce s-a citit. Însă credinciosul de rând nu este încurajat să citească el și să încerce să înțeleagă el după puterile sale ce este scris în Sfânta Scriptură. Dincolo de faptul că la slujbe nu se poate citi întreaga Biblie chiar și așa pe fragmente, se mai observă două lucruri: Vechiul Testament nu se citește niciodată și abia dacă este pomenit, iar Apostolul se citește cu spatele la credincioși astfel încât prea puțini aud sau înțeleg ce se spune acolo. Poziția aceasta de a nu încuraja credinciosul să citească el însuși Sfânta Scriptură poate apărea ca adoptarea unei poziții comode din partea clerului pentru că astfel se evită rătăcirile pe care le pot aduce interpretările individuale diferite de cele ale Bisericii. Este mai ușor să dai rețete gata făcute tuturor decât să depui efortul de a-i face pe credincioși să înțeleagă ceea ce cred. (La fel se făcea înainte de 1989 în școli, când profesorii nu-și dădeau deloc silința de a-i face pe elevi să înțeleagă teoriile literare sau formulele matematice, ci le dictau și apoi le cereau copiilor să știe pe dinafară niște comentarii literare pe care aceștia nu le înțelegeau, iar teoremele matematice trebuiau învățate doar pentru a putea să fie rezolvate temele pentru acasă. Adevăratul scop, înțeles și finalitate a procesului de învățământ rămânea astfel ascuns și neînțeles - și așa a rămas până în ziua de astăzi - celor ce ar fi trebuit să fie beneficiarii lui. Important era să fie bifate unele formalități - diplome, adeverințe de studii - pentru că acestea aduceau beneficii de natura imediată - funcții de conducere, salarii mai mari - doar prin simpla lor existență). La fel și în cazul credinței, adevărata finalitate a credinței este neînțeleasă de către majoritatea credincioșilor obișnuiți. De cele mai multe ori credincioșii ortodocși bifează formalitățile ritului și nu le înțeleg adevărata semnificație. Este drept, riscurile sunt totodată mai mici de a pierde unitatea comunității de credință, dar rezultatul este pierderea sensului unor practici care devin ritualizate. Citirea Apostolului, de exemplu, este unul dintre acestea: inițial epistolele sfinților apostoli au fost scrise pentru a fi citite membrilor comunității, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel și pentru a-i ajuta pe credincioși să-și înțeleagă credința (vezi Corinteni II 1,13; Coloseni 4,16; Tesaloniceni 5,27). Astăzi însă, epistolele sfinților apostoli se citesc ca o rugăciune, cu spatele la cei cărora le sunt adresate și cu accent nu pe mesaj, ci pe melodia cu care se cântă.

Acesta practică a Bisericii Ortodoxe de a oferi credincioșilor interpretări gata făcute, fără a le trece printr-un proces de învățare și înțelegere și fără a încuraja citirea Bibliei este cel puțin de natură să nedumerească, atât timp cât Biserica Ortodoxă este foarte atentă cu traducerile cărților sfinte. În evanghelii (Matei 22,29; Marcu 12;24) Hristos îi ceartă pe saducheii veniți să-l ispitească cu întrebări meșteșugite spunându-le "vă rătăciți neștiind Scripturile și puterea Lui Dumnezeu". Învățarea pe dinafară a unor rețete de urmat nu duce la cunoașterea Scripturilor, ci la un ritualism mimetic. Problema cu acest mod de a ritualiza practica religioasă constă în faptul că nu credința creează comunitatea, ci comunitatea păstrează credința. Credința se va pierde ușor când comunitatea va fi slăbită, așa cum se întâmplă în mediul urban. Credința nu mai este organică, ci mimetică și, în ceea ce ne interesează aici, nu mai putem vorbi de un spirit al ortodoxiei într-o relație cu o organizare a societății, în absența ortodoxiei înseși. Fenomenul formelor fără fond este specific lumii ortodoxe*.

Se poate spune aici că Biserica Ortodoxă a fost inițiatoarea primelor școli în locurile unde ea păstorea credincioșii. Este adevărat, doar că acest lucru s-a petrecut foarte târziu, mult după ce, de exemplu, prima Biblie în limba româna a fost tipărită abia la 1688 (iar în limba rusa chiar mai târziu, la 1751, în timp ce la sud de Dunăre s-a preferat folosirea slavonei vechi pentru orice text religios până spre jumătatea secolului XIX), iar școlile erau mai ales școli teologice pregătind dascăli și preoți, care să cunoască limbile greacă și slavonă veche și scrisul slavon (primele școli publice care predau limba română apar la București abia după anul 1820!). Ca o comparație, evreii aveau Scripturile scrise în limba lor dintotdeauna, cu mii de ani înaintea anului 1688, iar orice bărbat evreu la vârsta de 12 ani nu numai că trebuia să le poată citi, dar trebuia să fie în stare să le interpreteze, ceea ce ar fi dovedit că avea înțelegerea Scripturilor. Citirea Bibliei de către mireni în limba lor maternă pentru a o putea înțelege a fost chiar motiv de schismă și reformă în Biserica din Apus cu mai bine de 150 de ani mai devreme[5]. Totuși, chiar și astăzi, Biserica Ortodoxă în organizările ei locale nu are încă nici o problemă cu faptul că mirenii nu pricep întotdeauna limba în care se liturghisește sau se citesc evangheliile. Bisericile pravoslavnice rusă și sârbă, de exemplu, se străduiesc să-și impună limbile naționale mirenilor de altă etnie minoritară, nebăgând de seamă că Biserica trebuie să îi aducă pe oameni la Hristos și nu la o limbă anume. Biserica însăși se revendică de la Cinzecime când apostolii, vorbitori nativi de aramaică, au primit darul e a vorbi neamurilor pe limba și înțelesul acestora, dar duhul acesta al impunerii limbii naționale în viața ecleziastică a bisericilor locale nu este străin nici unei biserici ortodoxe.

Totuși, nu s-ar fi putut păstra credința dacă nu ar fi existat cunoașterea. Cineva, o anumită parte a Bisericii deține această cunoaștere. Aceștia sunt preoții și monahii. Doar în urma influenței occidentale asupra societăților estice ortodoxe, în ultimul secol au existat și mireni care aveau cunoștințe solide de teologie. Apariția acestora din urmă nu a rămas fără urmări concrete în viața socială dar, din nefericire, fenomenele sociale generate de pătrunderea cunoașterii teologice ortodoxe în rândul mirenilor au coincis și s-au suprapus cu cataclisme ale istoriei. Ideologiile oficiale de astăzi, ținând cu tot dinadinsul să păstreze confuzia dintre aceste cataclisme și fervoarea socială apărută odată cu trezirea mirenilor lumii ortodoxe, nu fac decât să inhibe pe mai departe aceste fenomene sociale care ar putea să conducă la o organizare rațională a societății, dacă nu de tip capitalist (în accepțiunea weberiană), cel puțin tot atât de rațională. Desigur, mă refer aici și la Mișcarea Legionară, dar aceasta a fost doar un aspect, poate cel mai vizibil și extrem, însă succesul economic[6] al guvernării Ion Antonescu într-o perioadă atât de complicată a istoriei s-a datorat în special unor miniștri și funcționari de stat de nivelul unui Mircea Vulcănescu, creștini ortodocși mireni cu o pregătire temeinică în mai multe domenii, dar inclusiv în teologie[7].

Revenind la cei care dețin cunoașterea teologică în ortodoxie, aceasta este ierarhia bisericească. Ierarhia este preoțească și monahicească, cei care dețin cunoașterea sunt cei care au depus jurământ de sărăcie și care sunt retrași din lume, nu participă la realitate[8] (asta neînsemnând că nu o cunosc!). Așadar, cei care participă la realitate în ortodoxie nu cunosc, nu au cunoștințele necesare pentru a stăpâni realitatea, iar cei care cunosc nu pot participa la realitate. Găsim acest model valabil și astăzi când vedem nenumărate exemple de succese științifice și școlare individuale, dar și o continuă și de neînțeles nerecunoaștere a valorilor autohtone care se pot legitima cu recunoașterea lor în altă parte. Autoritatea lor intelectuală este paralelă cu o realitate la care nu pot avea acces pentru că ea, realitatea, nu este pregătită să-i primească. Găsim aceeași stare de lucruri nu numai în țara noastră, dar în cam tot arealul ortodox, chiar dacă îmbracă uneori și alte forme, fondul este același: inadecvarea cunoașterii la realitate și neparticiparea lor împreună la un lucru comun[8]. Anecdotă sau nu, întâmplarea că în timp ce Constantinopolul era asediat de armatele turcești teologii se preocupau de sexul îngerilor este perfect plauzibilă și justificabilă. Cunoașterea ortodoxă este ruptă de realitate tocmai pentru că cei care sunt deținătorii ei nu participă la ea și astfel, ortodoxia, prin învățăturile sale (doctrine, în accepțiune catolică, un termen mult mai uzitat) - dar nu prin dogma! - devine inadecvată la realitate. În lumea ortodoxă nu sunt proceduri; dacă sunt proceduri, nu se cunosc; dacă se cunosc nu se respectă și nu sunt băgate în seamă. Dacă ar fi să luam în râs această stare de lucruri am spune că personajul reprezentativ este Dorel. Ce facem însă când Dorel este medic, administrator de spital sau asistentă medicală? Aflăm surprinși de fiecare dată de la buletinele de știri că o nouă tragedie s-a petrecut într-un spital sau maternitate și ne mirăm că moare zilnic încă un domn Lăzărescu.

Din nefericire, acestă rupere de realitate nu face realitatea mai bună, ci dimpotrivă. De aici și perpetuarea războiului dintre Biserică și lume, fără ca Biserica să fi reușit să schimbe cu ceva în bine lumea de 2000 de ani, ci chiar dimpotrivă. Lucrurile par scăpate de sub control astăzi mai mult ca oricând, iar lumea se schimbă din ce în ce mai mult și mai repede într-o direcție contrară eforturilor depuse de Biserică. Biserica însăși nu se poate apăra de atacurile asupra ei pentru că nu și-a pregătit mirenii să facă față acestor atacuri. Atacurile propagandistice la adresa clerului și a ierarhiei bisericești se resimt mai jos, în masa mirenilor a căror credință și încredere se vrea a fi zdruncinată. De aceea Biserica, odată inima comunității, a ajuns să fie din ce în ce mai mult scoasă în afara societății, atribuindu-i-se un rol de hobby individual la care indivizii sunt îndreptățiți pentru nevoi de destindere mentală și fiind folosită ca agent electoral.

În această situație, miza orei de religie în învățământul de stat capătă o importanță deosebită. Încă o dată, mirenii ar putea avea șansa de a avea acces la cunoaștere. Acest lucru a fost probabil intuit de cei care se opun existenței orei de religie în școală, căci deși ora de religie este organizată pentru toate cultele recunoscute, singura atacată a fost Biserica Ortodoxă. Accesul la cuvintele Scripturii a dus în vest la scindarea Bisericii, pe când în est, s-a dovedit în perioada interbelică și se confirmă și astăzi, cunoașterea teologică apropie din ce în ce mai mult mirenii de Biserică și sudează legăturile dintre ei. Dușmanii Bisericii au simțit probabil că Biserica se va putea apăra doar atunci când mirenii ei se vor putea apăra, iar ora de religie le oferă această șansă.
Totuși, așa cum este ea acum, ora de religie nu garantează că mirenii ortodocși vor ajunge să își cunoască cu adevărat credința. Problema cu adevărat de netrecut este însuși mesagerul și mediul de transmitere a cunoștințelor. Nu Biserica Ortodoxă este cea care își pregătește credincioșii în cele ale credinței aducându-i la cunoaștere, ci această misiune a cedat-o statului. Iar statul se autodefinește ca find laic, cu însemnătatea de a fi de fapt a-teu. Nu numai că un stat ateu nu poate transmite în mod credibil un mesaj religios, dar însuși procesul de învățământ este compromis prin netransparența și necunoașterea scopului și finalității sale.
Apoi, înşişi beneficiarii mesajului creștin transmis în procesul de învățământ sunt supuși unui fenomen de disonanță cognitivă. Mesajul creștin diferă și de multe ori exclude și este la rândul său exclus de mesajele transmise la diversele materii care se predau în școală și care se bazează pe teorii evoluționiste. Elevii, la vârsta formării lor intelectuale și de personalitate sunt supuși la astfel de mesaje contrare care se exclud reciproc, iar rezolvarea acestei stări de disonanță cognitivă se face prin ignorarea acelui mesaj care nu produce o satisfacție, recompensă sau o confirmare imediată. Fără un efort nemijlocit al Bisericii de a transmite ea însăși aceste cunoștințe necesare credincioșilor, ora de religie ar putea mai degrabă să îndepărteze decât să apropie mirenii de Biserică și de însușirea temeinică a celor trebuincioase lor în calitate de creștini ortodocși.

Și aici revenim la această practică de a încuraja cunoașterea mijlocită, prin predică, deci prin interpretare, și nu directă, prin cunoașterea direct de la sursă, adică prin citirea Bibliei și studierea ei în totalitate. Deși nu cunoașterea este cea necesară mântuirii, așa cum aflăm de la Însuși Hristos, ci credința, cunoașterea face deosebirea între credință, încredere și credulitate. Fără a ignora sau contesta importanța predicii pentru cunoașterea teologică a credincioșilor, rezumarea doar la aceasta conduce la servirea de rețete gata făcute pentru mântuire, la fel cum la matematică se învață formulele pe dinafară, fără încercarea de a înțelege de unde vin ele și de ce sunt astfel. În această situație, o formulă învățată greșit și folosită în absența înțelegerii va conduce inevitabil la un rezultat eronat. De asemenea, în absența studiului individual și a cunoașterii, cel căruia îi sunt adresate mesajele nu poate face distincție între mesajele greșite sau rău intenționate și cele bune. Singurul criteriu de selecție valabil rămâne autoritatea sursei și nu de puține ori în istoria Bisericii s-a întâmplat ca surse cu autoritate ecleziastică să transmită învățături eretice. Schismele nu le-au făcut mirenii sau preoții de mir sau simplii călugări, ci episcopii și patriarhii. Și astăzi Papa și cuvântul său se bucură de autoritate în lumea ortodoxă deși dogma catolică și doctrinele sale sunt cu totul străine de dogma și învățăturile ortodoxe. Din fericire, sinodalitatea Bisericii Ortodoxe este cea care a reușit să-i mențină unitatea.

Această practică de a ignora studiul individual al Bibliei conduce la credulitate, la lipsa obișnuinței de a cerceta și verifica ideile care sunt transmise. Această meteahnă este observată cu nemulțumire de profesorul Ioan Scurtu atunci când scrie "acei câţiva intelectuali care se declară exponenţi ai societăţii civile caută, prin mass-media, să-şi impună punctul de vedere, iar românii, care sunt puţin doritori să se documenteze, iau de bune spusele lor."[9] arătând că există consecințe grave ale acestei atitudini, mergând până la afectarea felului în care ne percepem identitar, inclusiv ca națiune.
De asemenea, absența cunoașterii profunde afectează spiritul critic care nu este străin religiozității ortodoxe autentice (vezi din nou Sfântul Maxim Grecul) și promovează șabloane care însușite necritic afectează felul în care creștinul se raportează la realitate: lumea lui rămâne vrăjită în cel mai strict sens al cuvântului, sfinții devenind un fel de vrăjitori cu puteri magice oricând la dispoziția lor și totodată întemeietori de mituri. Viețile sfinților sunt o mărturie pentru acest lucru, găsim în aceste povești foarte multe fapte de aceeași natură cu cele pe care le regăsim în unele evanghelii necanonice, în special cele care povestesc viața așa-zis ascunsă a lui Iisus copil. Ce deosebire este între a face un câine să vorbească ca un om și transformarea copiilor în pasări, și ce deosebire este între acestea și adevăratele minuni săvârșite de Hristos și descrise în evangheliile canonice... Consecințele lumești ale unor astfel de mituri sunt mai mult decât evidente, căci istoria Europei s-a făurit pe un astfel de mit, acceptat fără rezerve chiar și de lumea răsăriteană. Din nou, lipsa cunoașterii afectează felul în care realitatea este percepută mai mult sau mai puțin prin intermediul rațiunii.

Să amintim că Sfântul Nectarie de Eghina s-a străduit degeaba să demonstreze că nu există nici un motiv să considerăm că Sfântul Apostol Petru a fost vreodată la Roma, sau că sfinții apostoli Petru și Pavel ar fi murit acolo. Poveștile creștinismului apusean au prins rădăcini și în lumea ortodoxă tocmai pentru că aici nu cunoașterea este apreciată, ci povestea în sine, care trebuie să fie cât mai fantastică astfel încât să pună cât mai bine în valoare personajul și nu adevărul. Spiritul rațional al capitalismului a apărut abia la acei creștini pentru care acest mit fondator al Bisericii apusene și altele asemenea au devenit lipsite de semnificație întrucât ele legitimau și legitimează exact doctrinele pe care ei le combat și disprețuiesc.

Știm că "nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia"(2 Petru; 1, 20), dar adevărata înțelegere este ceea ce trebuie să fie dobândit, locul în care trebuie să ajungi, nu cel din care trebuie să pornești, pentru că atunci ar lipsi devenirea, efortul personal care aduce cu el la final asumarea. Felul în care înțelegem lucrurile și faptele vine din felul în care cunoaștem realitatea. Nu-i totuna dacă suntem obișnuiți să cunoaștem în urma unui studiu atent și sistematic sau acceptăm fără o minimă cercetare șabloane gata făcute. Confuzia dintre tradiția comună și Tradiția Bisericii, în fapt tratarea Tradiției Bisericii ca pe o tradiție comună stimulează cunoașterea prin șabloane, o cunoaștere care nu îi este proprie celui care o are, ci aceluia care a instituit-o. Pentru a-și apropria această cunoaștere, credinciosul ar trebui să învețe să studieze, ceea ce exact nu se întâmplă de cele mai multe ori în cazul credincioșilor ortodocși, aceștia mulțumindu-se să învețe pe dinafară unele obiceiuri, fără să cunoască cu adevărat semnificația lor. Lucrurile se fac pentru că "așa se face". Acest tip de gândire, acest mod de raportare la oameni și întâmplări, mijlocit de șabloane, nu ajută deloc la înțelegerea faptelor și a oamenilor de lângă noi. Așa se explică de ce în Europa ortodoxă oamenii sunt prea puțin deschiși unul față de celălalt, nu-și înțeleg cu adevărat nevoile și preferă să se bârfească decât să se ajute. Capitalismul, ca sistem economic, se bazează pe producția de bunuri pentru alții, dar în lipsa deschiderii către ceilalți și înțelegerii nevoilor altora această producție va lipsi. Putem să inventăm stiloul, insulina sau orice altceva, nu se va găsi nici un antreprenor care să considere că astfel de invenții pot folosi la ceva[9] sau să aibă dorința de a face ca astfel de lucruri să ajungă la cât mai mulți dintre cei cărora le-ar fi de folos.

Max Weber a pus și problema raportării la mântuire a credinciosului atunci când a analizat etica ce stă în spatele acțiunii umane de un anumit tip. Dacă pentru protestant mântuirea este ceva total incert, pentru majoritatea ortodocşilor, mântuirea este aproape un drept. Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe spune foarte clar că nu există mântuire în afara Bisericii și că se mântuiesc doar cei care sunt parte a Bisericii. Hristos spune destul de clar că pentru mântuire este nevoie de apartenența la Biserică prin botezul creștin, credință (Marcu 16;16) și iertarea de păcate. Botez creștin și credință consideră și protestanții că au - și, prin iconomie, de multe ori și Biserica Ortodoxă recunoaște botezul altor culte creștine - însă iertarea de păcate o pot da numai preoții în urma săvârșirii unor taine sau ierurgii. Într-un fel, prin renunțarea la preoție, protestanții recunosc pe bună dreptate că mântuirea lor este incertă. Preoția, după cum a spus Iisus Hristos ucenicilor săi cărora le-a transmis-o, are puterea de a dezlega orice aici pe pământ pentru a fi de asemenea dezlegat și în cer (Matei, 18;18). Astfel, preotul ortodox are o mare putere, el putând să dezlege și să ierte de toate păcatele pe cel decedat, trimițându-l așadar curat la judecata divină. Prin preoție, Dumnezeu nu pierde nici un suflet care poate și merită să fie salvat, deci pentru un creștin ortodox problema mântuirii aproape că nu există în mod real, ea este privită ca sigură: cine se poate "lăuda" că știe vreun mort căruia i s-a refuzat iertarea cea de obște, indiferent ce a făcut omul cât a fost în viață? De asta și revoltele spontane, dar totodată sincere, ale mulțimii atunci când Biserica interzice săvârșirea slujbei de înmormântare față de cei care s-au sinucis sau au dorit ca după moarte trupul să le fie ars și nu îngropat. Tocmai din necunoaștere oamenii se revoltă și se întorc împotriva preoților și a Bisericii, mai ales dacă cel decedat reprezintă ceva pentru ei sau este un personaj cunoscut.
În orice caz, mântuirea privită aproape ca un drept nu stimulează un comportament îndreptat către acest țel sau vreo confirmare. Individul nu-și va raționaliza scopurile și mijloacele. În această optică, va conta mai puțin ceea ce faci în viață, iar felul în care o faci nu va conta aproape deloc, din moment ce finalul este unul singur și același. Responsabilizarea omului față de faptele sale este minimă în schimb țelurile propuse și urmate sunt bazice și de natură imediată. În loc de o etică care să determine conștientizarea faptelor și a rezultatelor acestora se încurajează mai degrabă lipsa acesteia. Oamenii sunt mai susceptibili de a fi transformați în mase manipulabile. Aceasta ar putea explica de ce comunismul a avut o reușită atât de plenară tocmai în țările ortodoxe, nu datorită doctrinei sale (pe care și așa nu o știa nimeni cu adevărat, ci doar după ureche), ci mai degrabă propagandei. De asemenea, comunismul a căzut în urma unor manipulări care au dus la revolte la care populația a participat tocmai pentru că nu-și mai putea satisface nevoile de bază, nu în urma unor idei sau ideologii revoluționare în care credeau și cărora le-ar fi fost dedicați. Tot așa, nici un torționar sau oricine altcineva nu se simte vinovat și responsabil pentru faptele care au constituit cataclismul social numit comunism și nici pentru dezastrul și jaful de după. Semnificativ este însă faptul că propaganda oficială, atât în timpul comunismului cât și după, a asimilat pe cei care se opuneau (chiar și cu arma în mână) regimului oficial și abuzurilor sale cu legionarii, acești opozanți având cu legionarii cel mai adesea ca singur punct comun credința și cunoașterea teologică împreună cu o pregătire temeinică în domeniul fiecăruia de activitate.

Acest neajuns a fost sesizat și s-a încercat corectarea lui de către sfinții asceți[11]. Ei vin în ortodoxie cu o învățătură radical diferită: mântuirea nu mai este sigură, iar creștinul nu poate avea vreo confirmare pe tot timpul vieții sale pământești. Judecata ultimă aparține lui Dumnezeu, iar cum omul singur nu se poate rupe de păcat, păcatul fiind cel care damnează, rămâne ca omul să poată dobândi bunăvoința divină prin efortul pe care îl depune spre a se îmbunătăți. Parcursul devine mai important decât rezultatul obținut prin eforturi proprii, sau, cum zice rugăciunea, "îmi știi faptele dar vezi-mi râvna". Iar râvna lor se îndreaptă împotriva păcatului pe care îl localizează în trup și în toate cele materiale. Schema este simplă, orice altceva apărând ca fiind redundant: dacă cel care se mântuiește este sufletul, atunci cel important este sufletul, iar trupul nu contează în ecuație - "să nu se uite la trup" se spune în troparul Sfintei Parascheva - iar dacă plăcerea trupească este cea care înmoaie râvna, atunci orice fel de plăcere trebuie combătută. Învățătura hristică prezentă în Evanghelia după Matei la capitolul 6 este interpretată ca opoziție între trup și suflet, astfel se consideră că scăderea în importanță dată unuia crește importanța celuilalt în ecuația mântuirii. Trupul devine dușmanul mântuirii omului și este privit ca un dușman al sufletului și demn de dispreț, căci orice semn de prețuire ar însemna totodată și plăcere pentru trup. De aceea trupul nu trebuie îngrijit, rănile lui nu trebuie pansate, iar trupul nu trebuie nici măcar spălat[12].

Nu trebuie uitat că trupul este totuși considerat templul sufletului, iar dacă monahul, ascet pe calea sfințeniei, nu consideră că trebuie să se spele pentru el, atunci ar trebui măcar să ia în considerare să se spele pentru ceilalți din jurul său. Există o nepotrivire între această învățătură despre trup și cea care consideră trupul ca fiind templul sufletului. Oricărui templu a ceva sfânt omul este dator să arate prețuirea sa și să-l cinstească cum se cuvine, la fel cum biserica este împodobită și curățată, la fel cum este renovată și reparată, la fel cum se împodobesc icoanele și se cinstesc. În fond, trupul omului este cel în care noi recunoaștem chipul lui Dumnezeu și trupul omului este tot lucrarea Domnului și tot în trup a venit Dumnezeu în lume spre mântuirea oamenilor.

Părintele Nicolae Steinhardt sesizează și el acestă problemă, chiar dacă nu se referă la curățenia trupului ci a altor locuri intime[13]. Bun cunoscător al Scripturii, el arată că nu mortificarea trupească și nici atingerea unei stări de indiferență față de cele lumești este calea către mântuire, ci imboldul interior, dar mai ales este de evitat smintirea celuilalt și impietarea libertății sale prin acțiunile noastre, chiar a celor făcute asupra noastră. Este încă un apel către responsabilitatea fiecăruia față de ceilalți venit din partea unei autorități ortodoxe recunoscute. De aceea îl vedem în fotografii pe monahul Nicolae Steinhardt mereu curat și îngrijit, cu barba mereu tunsă, o figură aparte în peisajul monahicesc ortodox, dar nu mai puțin ortodox din acest motiv, ci dimpotrivă.

Totuși, Iisus Hristos a spus să nu ne îngrijim de cele ce vom purta sau vom mânca mâine (Matei 6; 25, Luca 12; 22). Însă este interesant cum tocmai cei care accentuează acest citat sunt în același timp susținătorii hotărâți a unui cod vestimentar destul de strict: portul bărbii la bărbați, al fustei la femei și acoperirea capului și a umerilor acestora. De asemenea, preoții înșiși au haine diferite în funcție de situație. De exemplu, la Denia prohodului Domnului sunt purtate haine cernite în timp ce la slujba de înviere preoții poarta haine albe. Iar în privința mâncării, strictețea posturilor este un motiv suficient ca să înțelegem că de fapt creștinii se îngrijesc și de port și de cele ce mănâncă și că ei chiar trebuie să facă asta. Și atunci, cum învățătura hristică despre cele ce purtăm și mâncăm este adevărată, înseamnă că înțelesul ei este puțin diferit de cel brut care i se dă de obicei. Aceasta arată că de fapt Biblia este mai mult citată decât citită, căci aceasta grijă este mai degrabă o grijă fără de grijă, o fără-de-grijă dar nu o fără-de-atenție, din același tip de înțelepciune cu latinescul festina lente.

Concentrarea pe o singură latură a mesajului hristic conduce la scoaterea din context a acestuia și, prin decontextualizare, la înțelegerea lui greșită. Aceasta nu înseamnă o înțelegere eronată a mesajului în sine, ci mai degrabă o dezechilibrare a sa. Legea mozaică pe care Iisus a venit să o împlinească este construită în întregime pe echilibru ("ochi pentru ochi", dar și "vei fi judecat așa cum judeci", "iertați oamenilor ca să vi se ierte") căci dacă prima lege este să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău (Matei 22; 37, Deuteronomul 6; 5), a doua este să iubești pe aproapele tău [la fel] ca pe tine însuți, astfel încât să faci oamenilor asemenea după cum vrei să îți facă oamenii ție - "căci aceasta este Legea și proorocii" - (Matei 7; 12). Singurul dezechilibru permis dar și datorat în același timp este doar cel în favoarea Lui Dumnezeu (pentru că, la rândul Său, aşa de mult i-a iubit Dumnezeu pe oameni încât L-a dat pe Unicul Său Fiu spre mântuirea lumii!), în rest, pentru oameni este valabilă numai ceea ce în ortodoxie este numită calea împărătească, adică cea a dreptei măsuri, a echilibrului. Necunoașterea ansamblului, accentuarea doar a anumitor părți în defavoarea altora nu arată decât că Sfânta Scriptură, departe de a fi cunoscută prin studiu individual și personal, ea este doar citată și știută doar după interpretări parțiale, valabile pentru anumite situații particulare. Așadar, nu lepădarea de sine, ci iubirea de sine devine condiție și măsură a iubirii față de aproapele. Singura lepădare care se cere omului este lepădarea de mânie, iuțime, răutate, defăimare și de tot cuvântul rău (Coloseni 3; 8) și astfel iubirea de sine nu se va confunda cu idolatria, căci cel ce se iubește pe sine cu adevărat va face cele ale lui Dumnezeu spre mântuirea sa. Cei care îşi iubesc patimile şi fac totul spre a şi le hrăni şi satisface, în fapt se urăsc pe ei înşişi şi urăsc lumea în care trăiesc. O simplă discuție "filozofică" cu un împătimit ar putea lămuri pe oricine de acest lucru.
Paradoxal, râvna pentru mântuirea proprie îndreptată asupra propriului trup, mai bine spus împotriva lui, creează mai degrabă premisele unei îndepărtări de aproapele și o concentrare asupra sinelui. Efectul este contrar mesajului hristic de a fi deschis către ceilalți și nevoile lor. Concentrați asupra propriilor nevoințe, oamenii vor vedea mai puțin nevoile reale ale celorlalți, pentru că ele nu vor mai apărea ca fiind reale, omenești și firești, ci mai degrabă având o cauză demonică sau cel puțin de natură păcătoasă. Nevoile celorlalți trebuie combătute la fel cum se combat propriile nevoi, prin nevoință. Această optică este total opusă spiritului acelui brutar-berar-măcelar amintit ca exemplu de Adam Smith. Acela este deschis, aici întâlnim oameni închiși față de ei și ceilalți, un fel de egoism ciudat - căci el nu se manifestă în a avea cât mai mult pentru sine și plăcerile proprii, ci în a nu avea mai nimic pentru sine, ci doar nevoințe.
Totuși, nu Biserica, ci doar unele voci mai puternice care fac parte din ea uită faptul că Iisus și-a început Evanghelia la o nuntă, transformând apa în vinul cel mai bun. În rugăciunea pe care orice creștin este dator să o facă pentru binefăcătorul său se amintește de plăcerile cele iertate muritorilor.

Ura și disprețul față de cele materiale, căutarea esenței în detrimentul și cu ignorarea formei - un fel de reacțiune la fenomenul formelor fără fond - conduc la un tip social special, rar întâlnit în afara lumii ortodoxe, credinciosul care evită Biserica, cel care are "dumnezeul lui". De asemenea, căutarea fondului fără formă este tot un fenomen specific lumii ortodoxe*.
E ca și cum Hristos ar fi spus să nu se mai spele partea dinafară a paharului, ci doar cea dinăuntru. Or, ceea ce a spus Hristos este că nu se spală paharul pe dinăuntru, ci nu să nu fie spălat pe dinafară. Ca rezultat tipologic, ruperea conținutului de formă conduce la apariția celor care nu participă la lucrarea Bisericii pe motiv că "au ei credința lor interioară". Sesizarea lor că este multă formă în Biserica Ortodoxă este validă, dar neparticiparea la aceasta formă nu le acordă prezumția că sunt deținătorii unei credințe corecte, dimpotrivă. Cunoașterea lor este dezordonată, mai mult un sincretism de construcție personală, iar credința lor este o idiosincrazie. Ce ne interesează aici, însă, nu este credința lor, ci dacă acest tip uman al credinciosului despărțit de Biserica poate fi creatorul sau cel putin depozitarul unui spirit al capitalismului, fie după definiția weberiana, fie după alte definiții, fie chiar de un nou tip.
Acest tip uman al credinciosului rupt de Biserică este specific ortodoxiei, el nefiind întâlnit decât în mod excepțional în alte spații religioase. În catolicism mântuirea omului nu este personală ci este preluată de biserică astfel încât mântuirea este asigurată dacă faci parte din biserică; și faci parte din biserică dacă respecți acele reguli pe care biserica le consideră la un moment dat, nu te poți depărta de biserică și să mai fii încă parte din ea sau să consideri a avea vreo legătură cu Dumnezeu și mântuirea, în înțeles catolic. În cultele protestante mântuirea este individuală, relația creștinului cu Dumnezeu nu mai implică pe nimeni altcineva, iar în lipsa harului divin biserica nu este mântuitoare ci doar unul din locurile posibile unde creștinul își exercită faptele sale, deci din perspectivă individuală ea ar putea fi ocolită. Diferența față de acest tip uman luat în discuție ar fi că apartenența la cultul protestant presupune o cunoaștere a scripturilor și nu o credință idiosincretică, de natură personală, biserica ar fi locul unde se învață credința, singura șansă către mântuire. Doar în ortodoxie (dar și în bisericile monofizite și nestoriene) mântuirea este înțeleasă ca fiind personală, nu individuală, dar ea poate exista doar în Biserică adică în comunitate și comuniune. Drumul către mântuire nu este al Bisericii, ci este al fiecăruia personal, ca efort și activitate, dar trece obligatoriu prin Biserică întrucât Biserica este mântuitoare. Confuzia dintre "personal" și "individual" precum și căutarea esenței dincolo de forma în care ea poate fi cunoscută conduce în mod paradoxal la apariția acestui tip de credincios în afara Bisericii dar totodată în Biserică. Este vorba despre acei mulți credincioși care, deși se consideră ortodocși și credincioși în mod sincer, se poziționează constant prin opțiuni, opinii și alegeri în afara Bisericii, fără a adera la vreun alt cult și fără ca Biserica să-i repudieze. Tocmai acest dualism, acceptarea existentei lui, "ajută" la nedespărțirea categoriilor realității menținând confuzia conceptuală asupra realității în mediul ortodox. Acest lucru nu face decât să adâncească inadecvarea la realitate și deci imposibilitatea unei organizări raționale a societății. Capitalismul, ca organizare socială, are nevoie de raționalitate și nu de raționalizare, anume de o ajustare conștientă și propusă a scopurilor în funcție de mijloacele disponibile, de potrivire a mijloacelor la scopurile propuse și nu de traseul invers, de justificare a unor acțiuni în funcție de un scop propus și fără fundament în realitate. Justificările și autojustificările repetate subțiază spiritul critic, conduc la mulțumire de sine și la desconsiderarea altor puncte de vedere. Rezultatul este tot închiderea față de cei de lângă. Lucrarea acestui tip de oameni în comunitate și societate nu este spre ajutarea celorlalți și venirea în întâmpinarea nevoilor acestora, ci spre schimbarea celor de lângă ei după chipul și asemănarea lor.
Capitalismul, în accepțiunea sa neoliberală sau marxistă, ar putea găsi aici materie pentru spiritul său, pentru că reforma continuă este una dintre doctrinele sale, dar cel descris de Max Weber nu. Fără deschidere către celălalt, etica capitalistă ne va fi refuzată, pentru că ne-o refuzăm noi înșine.

Între fenomenul formei fără fond și cel al fondului fără formă*, între cele două extreme, calea Bisericii este cea corectă. Deși nu sunt firești, extremele sunt normale pentru că ele apar din preocuparea reală a oamenilor față de mântuirea lor. Cum zicea Sfântul Apostol Pavel (Romani 14;6) "Cel ce ține ziua, o ține pentru Domnul; și cel ce nu ține ziua, nu o ține pentru Domnul. Și cel ce mănâncă pentru Domnul mănâncă, căci mulțumește lui Dumnezeu; și cel ce nu mănâncă pentru Domnul nu mănâncă, și mulțumește lui Dumnezeu". De aceea este de înțeles și de apreciat de ce Biserica Ortodoxă nu se desparte de cele două, ci și le însușește încercând să le controleze. Dar în afara cunoașterii corecte și complete a Sfintelor Scripturi, rădăcina și izvorul credinței și religiei creștine, de către toți membrii Bisericii, nu văd cum Biserica prin corpul său majoritar, mirenii, va putea face altceva decât să balanseze continuu între cele două poziții extreme. Accentul pus pe Tradiție și nu pe Biblie poate crea confuzii. Tradiția toată își are rădăcinile în cuvântul Scripturii. Biblia însăși a fost Tradiție la origini, dar a fost scrisă iar cărțile sale au fost puse laolaltă tocmai pentru ca această Tradiție să fie transmisă nealterată și distinctă de orice alte povești.

În ortodoxie, accentul pus pe post și respectarea poruncilor bisericești duce la o ritualizare a ascetismului. Lucrul nu este disfuncțional în sine față de ceea ce ne preocupa aici, adică apariția unei etici care să fie compatibilă cu spiritul capitalismului. Ar putea fi o problemă pentru societatea de consum, dar capitalismul nu înseamnă imediat și societate de consum decât în optica liberală și mai ales cea neoliberală. Însă în absența cunoașterii adevărate, asumarea acestui ascetism nu este voluntară și conștientă, ci mai degrabă mimetică și exterioară voinței individului. Ascetismul se practică, pentru că este o normă a Bisericii, dar nu se și trăiește în mod automat, aceasta întâmplându-se doar de la caz la caz. În capitalismul lui Weber, deși lipsit de orice ritualism, ascetismul este asumat deliberat și conștient și se manifestă prin sobrietatea vieții burgheze. Burghezul bogat cuprins de etica protestantă este foarte reținut cu plăcerile vieții, limitându-se la a-și satisface cu reținere necesitățile de viață și de status, nu epatează, nu-și etalează bogăția, se limitează la strictul considerat necesar pentru poziția sa, iar o parte însemnată din avuția sa se duce către niște instituții - fundații - care administrează averi în folosul celor care sunt în nevoie. Chiar dacă faptele sau acțiunile acestora sunt impersonale - ele au ceva din impersonalitatea determinată de raționalitatea generală care stă la baza construcției sociale burgheze - așa s-au construit spitale, școli și alte instituții de interes public de care au beneficiat mulți dintre cei care nu ar fi putut beneficia de ele în alte condiții. În mediul ortodox, aceste instituții (particulare, nu ale Bisericii) au fost rare nu pentru că oamenii nu se întrajutorează, ci pentru că oamenii nu-și asumă prin propria alegere un stil de viață, ei îl adoptă pentru că îl găsesc ca atare în jurul lor. Inițiativele de ajutor vin mai degrabă dinspre ierarhia Bisericii decât dinspre indivizi tocmai pentru că acest mod de viață creștin nu este cu adevărat alegerea lor conștientă, ci este mai mult un dat, ca și dobândirea cetățeniei prin naștere. Desigur, în mediul ortodox, tocmai datorită absenței unei raționalități de tip burghez, implicarea semenilor unul față de altul este mult mai personală, dar ea va fi mereu cenzurată de gradul de deschidere a fiecăruia față de nevoile celuilalt.

Există însă și o formă a cunoașterii prin ascultare, iar ortodoxia creștină pune preț pe acest mod de cunoaștere. Este cunoașterea adamică a primilor oameni înainte de căderea în păcat. Din această perspectivă, ortodoxia este un fel de recreare a Raiului[14]. Lupta ortodoxiei este în primul rând interioară, dar are legătură cu realitatea în care se întâmplă să fie ortodoxia, aceasta nu-i este indiferentă. Un semn puternic că așa este, este chiar existența unui cod vestimentar - știut fiind că abia odată cu căderea din cunoașterea adamică, omul a avut prima privire critică asupra lui însuși, dându-și seama că este gol. Acesta este semnul că în ortodoxie omul căutând Raiul este obligat să se privească în mod critic, îmbunătățindu-se. Și nu se poate îmbunătăți în afara cunoașterii Cuvântului lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură. Această cunoaștere îl poate apropia foarte mult pe omul ortodox de omul protestant în ceea ce privește conduita sa etică. Sunt destule exemple că ortodocșii mireni cu pregătire teologică temeinică sunt deosebit de riguroși în profesiile practicate, de o rigurozitate rivală cu cea a protestanților și cu reușite asemănătoare, dacă nu mai bune. Ei demonstrează zilnic că ortodoxia este compatibilă cu capitalismul cu condiția să fie cunoscută și liber asumată.

Din nefericire, neîndeplinirea acestei condiții este larg răspândită în lumea ortodoxă. Accentul pus pe formă și accentul pus pe esență, cele două extreme ale credinței ortodoxe, au corespondență în realitatea economică două tipuri de manager destul de des întâlnite. Unul ar fi managerul care se concentrează doar pe rezultate, dar scapă din mână disciplina necesară desfășurării în bune condiții a activității de intreprindere. Acesta este managerul slab care nu înțelege că bunele rezultate nu apar doar în urma unor bune intenții și că este nevoie și de o bună organizare a activităților de rutină, de o bună planificare a activităților exploratorii și de înnoire și de un control corect al activității personalului angajat.
Pe de altă parte avem managerul-vătaf, cel care consideră că tot ceea ce are de făcut este să instituie un control sever al activității celor din subordine pentru a avea rezultate, în timp ce lipsa rezultatelor așteptate îl va face să devină și mai strict. Fie unul, fie celălalt, amândouă tipurile de manager nu au aplecare către angajați și nu știu să ia decizii, sau nu își asumă această responsabilitate, iar sub conducerea lor munca este fără plan sau metodă. "Nu știu", "nu mă bag", "nu e treaba/vina mea", sunt laitmotivul cel mai adesea întâlnit acolo unde managementul este compus din oameni care provin din medii ortodoxe. Și - aș dori să subliniez, dacă mai este necesar - nu din pricina credinței creștin-ortodoxe în sine se întâlnesc aceste situații, ci din cauza perpetuării la nivelul comun de înțelegere a unor moduri greșite de abordare a realității: fie după formă, fie după fond, dar niciodată după amândouă împreună. Obișnuința de a studia o carte atât de complexă, cu atât de multe - în aparență - contradicții, și mă refer la Sfânta Scriptură, astfel încât să se ajungă la o înțelegere coerentă a ei elimină tentația învățării pe dinafară precum și a filozofării libere, practic pune în acord forma cu conținutul: nu ai cum să (re)cunoști esența decât în forma potrivită.

Desigur, din punct de vedere istoric, lipsa asumării și neparticiparea voluntară la realitate, dublate de puțina cunoaștere au avut un efect benefic asupra Ortodoxiei. Realitatea nefiind asumată, ea a fost doar suportată, de unde și imobilitatea și rezistența mare la schimbare, ceea ce ar explica de ce totuși în lipsa cunoașterii în ortodoxie nu se găsesc atâtea scindări și eresuri ca în creștinismul occidental, chiar dacă oamenii nu sesizează diferențele dogmatice (oaia nu are nici un criteriu pentru a recunoaște păstorul cel bun de cel rău). Dar aceste lucruri au fost valabile doar atât timp cât realitatea putea fi suportată, astăzi din ce în ce mai multe voci autorizate avertizând asupra situației care nu poate să mai fie suportată pasiv[15].

Ajuns aici trebuie să spun că acest demers a fost inițiat dintr-o dorință mai veche (și, desigur, nu numai a mea) de a mă opri asupra posibilității unei paralele între paradigma capitalismului protestant, născut de o etică anume, și posibilitatea capitalismului în lumea ortodoxă. Capitalismul însuși nu este foarte unitar definit, chiar dacă realitatea este percepută ca fiind una singură. Cu siguranță, lumea ortodoxă nu are nimic în comun cu capitalismul neoliberal, prea puțin chiar cu cel liberal teoretizat pentru prima dată de Adam Smith; nu se va putea regăsi nimic din capitalismul marxist în lumea ortodoxă, dar problematica apariției unei etici anume care să nască un spirit al capitalismului poate fi discutată și pentru lumea ortodoxă. Dacă Weber are dreptate, atunci ortodoxia nu se poate adapta nici capitalismului definit ca spirit născut de o etică creștină, dar protestantă. Dar Weber, dincolo de faptul că vede și argumentează relația dintre etica protestantă și capitalism, el nu sesizează adevăratul motor al nașterii acelei etici care duce către o organizare rațională a societății: studierea Bibliei. Nu Calvin sau Luther au inventat o anumită etică, nici traducerea unui cuvânt din miile de cuvinte ale Sfintei Scripturi nu poate avea o asemenea influență în viața omenirii. Această etică, precum și raționalitatea adusă de ea, au apărut în mod firesc ca urmare a studiului și citirii zilnice a Bibliei precum și mai ales a efortului de a o înțelege și a o respecta. Credința protestanților, dublată de efortul de a-și cunoaște credința, a condus la nașterea acestei etici mult pomenite. Credința catolică nu permite dogmatic propria cunoaștere [16] de către credinciosul obișnuit. Acesta datorează supunere religioasă a voii și minții [...] adevăratei autorități de învățătură a Pontifului Romancum se spune în documentele Conciliului de la Vatican (II). Ortodoxul este însă liber să își cunoască credința, să citească și să cunoască Vechiul Testament pentru a înțelege și cunoaște împlinirea Legii din Noul Testament. Din perspectivă individuală cunoașterea nu-i este absolut necesară mântuirii și, din nefericire, Biserica Ortodoxă a mers până acum pe calea minimei rezistențe. Dar în lipsa unei pregătiri teologice temeinice a mirenilor, Biserica Ortodoxă însăși este în pericol de a se dezintegra, în anumite circumstanțe și mai ales în cele existente astăzi. Dincolo de excesele și greșelile datorate contextului istoric, România interbelică și din timpul războaielor mondiale ale secolului trecut demonstrează exemplar (adică prin exemplu) că o generație, sau chiar mai multe, temeinic pregătite teologic în credința creștină ortodoxă pot contribui la o dezvoltare perfect compatibilă cu capitalismul rațional descris de Weber și cu niște performanțe pe măsură, fără a-și pierde propriul parfum al identității. Chiar și astăzi pare că reușim același lucru în condiții mult mai puțin prielnice, după aproape cinci decenii de catastrofă comunistă și încă două de jaf [17]. Cel puțin asta mărturisesc cei care cunosc situația din România la fel de bine ca pe cea din țara lor natală.

Nu vreau să spun că dacă de mâine se va trece masiv la citirea Bibliei creștinii ortodocşi nu vor mai greși sau păcătui. O vor face poate chiar mai mult. Dar studiul Sfintelor Scripturi și a Sfintei Tradiții (scrisă!) duce fără greș către o responsabilizare mai mare a fiecăruia față de ceilalți și față de el însuși. Oamenii nu vor alunga răul din viața lor, dar vor fi mult mai atenți la el și la locul unde îl pot întâlni. Respingerea sistematică a celor netrebuincioase mântuirii nu va face decât să apară și mai ales să fie practicată o metodă de viață în traiul de zi cu zi, adică o manieră anume de a proceda bazată pe reguli și principii. Se va înțelege, poate, atunci că numai dogma Bisericii este universală pentru tot locul și timpul, în timp ce învățăturile sunt cele care pun de acord dogma cu situațiile concrete, dar contextuale.

Ca un plus pentru lumea ortodoxă, păstrarea dogmei creștine originare are și marele avantaj că nu orice răstălmăcire poate primi statutul de cunoaștere. Teoria, sau doctrina neoliberală ar fi fost de neconceput în lumea ortodoxă. Îndrumarea de către părinți a mirenilor este totodată garanția că raționalitatea societății nu se va pierde sau modifica odată ce a fost câștigată, pentru că raţiunea de a fi a societăţii nu se va modifica (aşa cum vedem astăzi că se întâmplă cu societăţile numite "occidentale"). Iar buna cunoaștere de către mireni a Sfintelor Scripturi este motivația necesară clerului de a nu obosi sau lenevi în misiunea pe care și-a asumat-o. Pentru a susține toate cele de mai sus și pledoaria mea pentru o ortodoxie urbană, aș mai aduce încă un argument. Tocmai când mediul urban devine din ce în ce mai mult locul apostaziei în lumea capitalismului occidental impregnat din ce în ce mai mult de neoliberalism și nicidecum de etica protestantă, orașele sunt din ce în ce mai mult locul renașterii și perpetuării Ortodoxiei pe măsură ce lumea rurală nu numai că dispare, dar dispare odată cu tradițiile ei, nu neapărat întotdeauna creștine.

octombrie 2015****

----------------------------------------------------------------------------------
* De curând am găsit în lucrarea lui Richard Nisbett, The Geography of Thought (Free Press, 2003), demonstraţia faptului că ruperea formei de conţinut ca proces cognitiv este specifică gândirii occidentale, în timp ce gândirea asiatică, orientală, este foarte atentă să pună forma şi conţinutul în relaţiile potrivite, contextul fiind foarte important în analiza unei situaţii sau comportament. Acest mod de gândire occidental conduce de multe ori la concluzii şi conceptii care sunt în flagrant conflict cu realitatea. Un exemplu in acest sens ar fi renumitul paradox al lui Zenon, cel în care săgeata nu ar trebui, teoretic, să ajungă la ţintă: înainte să parcurga distanţa până la ţintă, trebuie să parcurgă jumătate din distanţă; apoi, înainte să parcurgă jumătate din distanţă trebuie să parcurgă jumătate din jumătate din distanţă; înainte să parcurgă jumătatea din jumătate din distanţă trebuie să parcurgă jumătate din jumătate din jumătate din distanţă şi tot aşa la infinit, astfel încât săgeata nu poate ajunge la ţintă. Rezolvarea acestui aparent paradox a venit abia când s-a înţeles că mişcarea este în relaţie cu timpul: jumătate din distanţă se parcurge în jumătate din timp, jumătate din jumătate de distanţă se parcurge în jumătate din jumătate din timp şi tot aşa, astfel încât mişcarea săgeţii tinde spre zero doar când şi timpul tinde spre zero, adică săgeata nu îşi va atinge ţinta doar dacă va sta pe loc. Privirea doar asupra formei - săgeata - a făcut imposibilă întelegerea fondului - mişcarea - aceasta părând ca fiind imposibilă (un obiect nu poate fi decât în locul său). Concluzionez că pentru gândirea creştin-ortodoxă fenomenul formei fără fond a apărut abia când, diferenţiindu-se esenţial de creştinismul occidental puternic influenţat de gândirea aristotelică, au avut loc influenţe în gândirea comună din partea acestuia din urmă, în timp ce fenomenul fondului fără formă este doar o reacţie la falsitatea modului de gândire formal. Din nefericire, aceasta formă de gândire, care caută esenţa în afara formei este sprijinită de o înţelegere defectuoasă a filozofiilor orientale care devin din ce în ce mai populare şi în lumea ortodoxă, dar - paradoxal - venind tot pe filiera occidentală.
*De asemenea, în urma studiului său, Richard Nisbett a ajuns la o concluzie asemănătoare cu cea prezentată aici în ceea ce priveşte aserţiunea lui Adam Smith despre motivaţia comportamentului negustorului (op. cit. pag. 205). 
*** Succesul este și astăzi principala valoare politică a societății americane. Politica americană este guvernată de ideea de succes. Acel "God bless America" nu înseamnă altceva decât că ei trebuie să reușească în tot ceea ce își propun, acesta este sensul cuvântului "bless", reușita înseamnă binecuvântare. Dar dacă în politica internă această obsesie pentru succes conduce la campanii electorale spectaculoase cu dezbateri extrem de aprinse, în politica lor externă consecințele pot fi la fel de spectaculoase, dar nu la fel de inofensive. Pentru că singurul criteriu prin care se măsoară justețea acțiunilor americane în politica externă este succesul, toate eforturile lor sunt îndreptate spre a-și asigura acest succes. Astfel, sunt sprijiniți autori și sunt plătite grupuri de analiză - numite astăzi think tank-uri - care trebuie să identifice pentru viitor sursele de pericol pentru acțiunile și interesele Statelor Unite, astfel încât guvernul cunoscând dinainte aceste surse de pericol și instabilitate, nu numai să fie pregătit de intervenție, ci mai ales să intervină în mod preventiv. Aceasta este de fapt baza politicii intervenționiste americane. Samuel Huntington și George Friedman sunt exemple de astfel de autori și inițiatori de grupuri de analiză. Nu ar fi nici o problemă daca acești astfel de autori nu s-ar putea înșela sau nu ar avea și propriile lor interese (unul dintre acestea puntând fi chiar găsirea nodului în papură pentru a se face cunoscuți prin enunțarea de teorii spectaculoase). Dar când zonele de pericol și instabilitate se nasc cu adevărat abia în urma unor intervenții greșite și apare fenomenul profețiilor auto-împlinite, atunci cu toții avem o problemă.
**** Nu este o greșeală. Acest text l-am citit și recitit de zeci de ori, pe parcursul a mai mult de un an de zile, înainte de a-l face public.


[1] Este vorba în principal de articolul apărut pe site-ul cuvantul-ortodox.ro: CAPITALISMUL SI MAREA TRANSFORMARE – recenzia lui Alexandru Racu la filmul documentar ARTE (video). In plus: SUNT ORTODOXIA SI CAPITALISMUL COMPATIBILE?  
http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2014/12/18/capitalismul-si-marea-transformare-recenzia-lui-alexandru-racu-la-filmul-documentar-arte-video-in-plus-de-ce-ortodoxia-e-incompatibila-cu-premisele-capitalismului/

[2] este vorba de ceea ce am intitulat Comunismul - sinucidere altruistă, o lucrare a mea mai veche, din anul 1995. Poate fi consultată aici: http://branza.blogspot.ro/p/comunismul-sinucidere-altruista.html

[3] Emile Durkheim, primul sociolog întemeietor de metodă, ajungea la concluzia că religia este sacralizarea socialului. S-a înșelat: socialul este laicizarea divinului. De aceea se și verifică, avem sisteme morale diferite și, deci, societăți diferite acolo unde cunoașterea lui Dumnezeu diferă, adică avem religii diferite. 

[4] conform și slujbei de înmormântare, unde cel decedat este iertat și dezlegat de toate păcatele și legăturile sale lumești de către preot prin preoția pe care a primit-o, acesta merge în loc luminat, în loc cu verdeață, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci numai viață fără de sfârșit, alături de Hristos Dumnezeu care este pâinea vieții și apa vieții, iar cine le va gusta pe acestea niciodată nu va mai înseta sau flămânzi.

[5] în anul 1638, în coloniile englezeşti din Lumea Nouă legea stipula în mod clar că părinţii erau obligaţi să-şi catehizeze copiii, iar autorităţile locale erau obligate să verifice acest lucru, pedepsele acordate celor care nu-şi catehizau copiii ajungând până la decăderea din drepturile părinteşti şi preluarea copiilor de către autorităţile locale (comunitate) pentru a fi educaţi cum se cuvine. Se poate găsi această lege în Constituţia de la 1650. Generaţiile care au crescut şi au fost educate sub aplicabilitatea acestei legi sunt cele care au constituit în cele din urmă naţiunea americană şi au clădit una dintre cele mai măreţe ţări care au existat de-a lungul istoriei. Cel mai probabil, generaţiile de astăzi care au renunţat de ceva vreme la catehismul creştin vor fi cele care o vor distruge şi îngropa. 

[6] a se vedea și studiul prof. Ioan Scurtu "Viața cotidiană sub controlul sever al regimului Antonescu", unde se spune și se arată în mod clar că viața românilor nu a cunoscut transformări de substanță în timpul războiului față de perioada interbelică. De notat că, spre deosebire de ultimii ani ai regimului Ceaușescu, în timpul regimului Antonescu, deși în plin efort de război, în Romania produsele de bază nu au fost raționalizate.

[7] alte aspecte decât cele economice ale guvernării Ion Antonescu nu fac obiectul acestui studiu. Adaug însă că oridecâteori ceva se schimbă fundamental în felul în care societatea se raportează la ea însăși, excesele criminale sunt, din păcate, și ele prezente. Masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu și cele două luni ce au urmat au adus moartea a peste 30000 de protestanți francezi. Pentru anul 1572, este o "performanță" care poate rivaliza cu soluția finală pusă în practică de naziști, iar cu cât ne apropiem de anii '40 ai secolului trecut vedem că cifrele se apropie și ele de cele ale Holocaustului: genocidul armenilor a înregistrat peste 250000 de victime în anii 1890-96 și apoi 1200000 de armeni au murit în 1915-1916. Întâlnirea a două raționalisme diferite a dus fără excepții notabile în istorie la triumful iraționalului. Nici Războiul de secesiune american (1861-1865) nu are până astăzi o explicație validă pentru felul în care yankeii și sudiștii s-au măcelărit între ei. Problema abolirii sclaviei negre nu poate explica rațional cele 1030000 victime albe, din care soldați morți peste 650000. 

[8] mai puţin preoţii de mir, dar aceştia nu pot accede în ierarhia Bisericii

[9] un articol interesant a apărut recent în publicația Boston Globe, în care profesorul MIT de istorie a științei, Loren Graham, spune că știința rusă și tehnologia lor sunt uimitoare dar este surprinzător faptul că nu reușesc să facă din aceasta un beneficiu economic. Practic, rușii nu reușesc să își transpună ideile științifice și tehnice în produse comerciale, această stare de lucruri nefiind ceva nou, ci ceva care se întâmplă de cel puțin 300 de ani (link).

[10] Ioan Scurtu – critici dure adresate DEMITIZATORILOR DE SERVICIU în cuvantul-ortodox.ro (link)

[11] Sfântul Ioan de Kronstadt este unul dintre acești sfinți care a lăsat în urma sa scrieri. Îl menționez aici doar pentru exemplificare.

[12] Sfântul Ioan de Kronstadt - Adevărurile în care cred - Editura Sophia (2012)

[13] Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericiri - Editura Mânăstirii Rohia (2005), pag. 181-182 

[14] http://branza.blogspot.ro/2013/01/despre-pacatul-originar.html

[15] Părintele Mihai Andrei Aldea: https://www.youtube.com/watch?t=1306&v=2jqKXiJAZOY (la minutul 28.20) să ne cunoaștem credința, citiți Sfânta Scriptură!

Părintele Mihai Andrei Aldea: https://www.youtube.com/watch?t=1306&v=2jqKXiJAZOY (la minutul 21.57) mirenii nu reacționează!!

http://www.activenews.ro/video/Episcopul-Giurgiului-ia-ATITUDINE-si-cere-romanilor-sa-se-ridice-fata-de-mai-marii-acestei-lumi-Ne-am-saturat-de-obedienta-Este-vremea-sa-va-aparati-123721

[16] http://branza.blogspot.ro/2011/10/pe-scurt-despre-papa-cu-ale-lui-trei.html

[17] http://www.activenews.ro/economie/Un-italian-aflat-de-40-de-ani-in-Romania-PETROM-a-fost-vandut-pentru-nimic.-Toate-privatizarile-s-au-facut-degeaba.Toti-strainii-care-au-venit-aici-au-JEFUIT.-Europa-e-condusa-de-comunista-Merkel-123914