Postare prezentată

Etica capitalistă și spiritul ortodoxiei

"Biserica fiind sobornicească în toate părțile sale, fiecare dintre mădularele sale - nu numai clerul, ci și fiecare laic - este chemat...

miercuri, 27 iulie 2016

Iosef Hechter vs. Mihail Sebastian. În apărarea Prefeței*

*Textul care urmează poate fi înțeles doar de cei care au citit romanul "De două mii de ani...", prefața sa scrisă de Nae Ionescu și lucrarea "Cum am devenit huligan" de Mihail Sebastian


Iosef Hechter nu este eroul romanului lui Mihail Sebastian. Iosef Hechter o spune el însuși în comentariile asupra comentariilor despre romanul lui Mihail Sebastian, adunate în lucrarea "Cum am devenit huligan". Mihail Sebastian este eroul propriului său roman și, din nefericire, Mihail Sebastian nu este Iosef Hechter. Totuși, prefața lui Nae Ionescu este scrisă cu gândul la Mihail Sebastian, deși subiectul ei este Iosef Hechter.

Nae Ionescu este un optimist. El speră ca Iosef Hechter să mai fie o dată Mihail Sebastian și să înțeleagă cele ce îi transmite în prefața sa la romanul "De două mii de ani...". Nu, Mihail Sebastian, nefiind Iosef Hechter, nu încetează a mai fi iudeu. Dimpotrivă. Iosef Hechter se declară el însuși laic în timp ce Mihail Sebastian își trăiește plenar drama sa iudaică în romanul ce tocmai l-a scris. Precaut, Nae Ionescu i se adresează lui Iosef Hechter cu un apropo, amintindu-i că este evreu. Nu degeaba în "Prefață" aduce în discuție categoria asimilistă, cea care prin antisemitism este chemată la ordine: "amitește-ți că ești evreu". Nae Ionescu nu a pus nici un cuvânt în plus sau fără semnificație în "Prefață".

Iosef Hechter nu înțelege "Prefața". O reduce schematic la două propoziții pe care le consideră în contradicție cu restul "Prefeței" și cu scrieri anterioare ale lui Nae Ionescu. Nimic mai departe de adevăr: Iosef Hechter pică în aceeași eroare pe care o reproșează lui Tudor Teodorescu Braniște în Anexa VIII din "Cum am devenit huligan". Față de Mihail Sebastian, Iosef Hechter este detașat de roman, o spune chiar el, că nu vrea să intervină, romanul este o realitate care își are propria viață, deci nu e cazul să îl apere, el va trăi oricum ca roman, indiferent de câte atacuri ar avea dinafară.

Mihail Sebastian, însă, ar fi înțeles. Mihail Sebastian este în romanul său un evreu care își trăiește drama neuitând nici o clipă ce înseamnă a fi evreu, nici dorind aceasta. Poate că nu merge la sinagogă, dar nici o clipă nu este laic. El își poartă crucea(!) ca și cum ar avea tot timpul steaua lui David cusută pe tunică. Și cum zicea Nae Ionescu, aceasta nu este o problemă, este un fapt. Stablirea faptului, însă, îl deranjează pe Iosef Hechter. El acuză "Prefața" ca fiind de o cruzime rece, metodică și indiferentă. Dar cum ar putea fi altfel evidențierea unui fapt?

"Iuda trebuie să sufere", sună titlul "Prefeței". Iar Iosef Hechter, luat de valul comentariilor neavenite, cade și el în plasă și înțelege că "trebuie să sufere" are un echivalent în "putem, avem voie, să-l facem să sufere". Nimic mai departe de adevăr. Nae Ionescu spune franc și fără echivoc: suferința lui Iuda nu este o problemă, este un fapt.

Iosef Hechter este, într-un fel, egoist. El ține la suferința sa iudaică și ține în așa fel încât nu vrea să o dea în afară, nu vrea să o datoreze nimănui din afară. Este a lui ca evreu, și numai a lui, și nimeni nu are de ce să interfereze cu suferința lui iudaică. Dar Mihail Sebastian știe că nu este așa. Dialogul său cu personajul Mircea Vieru este relevant: Mihail Sebastian știe, Mihail Sebastian înțelege. De aceea își și etalează jurnalul intim în prima parte a romanului: Mihail Sebastian este subconștientul lui Iosef Hechter care se vrea cunoscut, ieșind la suprafață. Iosef Hechter, însă, ca orice conștient își repudiază subconștientul și refuză să înțeleagă răspunsul pe care Nae Ionescu îl dă lui Mihail Sebastian: de ce suferă Iuda.

Paradoxal, trecând dincolo de "Prefață", Iosef Hechter ne ajută el însuși să înțelegem mesajul lui Nae Ionescu. Mărturisind despre Nae Ionescu ca fiind un excelent cunoscător al tragediei iudaice, un creștin autentic, care prin creștinismul său este apropiat de înțelegerea naturii duale a evreului și a istoriei poporului evreu, Iosef Hechter, un laic atunci când vine vorba de a înțelege adevărata natură a tragediei iudaice, se oprește la nivelul individual al suferinței evreiești, veșnica pendulare între raționalitate și misticism, sau individualism și comunitate, nelăsând loc unei căi de mijloc, ci doar extremelor, un dualism perpetuu între naturi opuse. Astfel, iudeul devine proprietarul absolut al suferinței sale, întrucât ea este individuală. Recunoaște totuși adevărul observației lui Nae Ionescu dintr-un articol anterior "Prefeței", anume că adevărata tragedie iudaică este pendularea istorică a poporului evreu între cele două momente definitorii ale sale, momentul politic și momentul religios, nereușind iudeii niciodată să împace un moment cu celălalt, nici să le trăiască vreodată împreună.

Iosef Hechter se oprește însă aici cu înțelegerea. Deși declarat laic, sau poate tocmai de aceea, el nu pricepe ce înseamnă tăgăduirea lui Hristos. Laic fiind, el nu pricepe în calitatea sa de Iosef Hechter, evreu fiind el nu o pricepe în calitatea sa de evreu. Nimic de condamnat aici la adresa lui Iosef Hechter: laicii nu pot înțelege pentru că se plasează pe ei înșiși în afara vreunui moment religios; ca evreu, Iosef Hecher nu poate trăi momentul religios în același timp cu cel politic. Aici, Iosef Hecher însuși este de acord cu Nae Ionescu, dar uită că este evreu atunci când o face, declarându-se doar laic.

Ce îi reproșează Iosef Hechter lui Nae Ionescu? Anume că el legitimează antisemitismul. Pentru faptul că evreii sunt mereu în conflict cu neamurile din jurul lor, în special creștine, de vină sunt evreii: pentru că sunt o grupă fundamental diferită de masele în mijlocul cărora locuiesc, pentru că aceste deosebiri devenite conștiente duc la izolare și o anumită conștiință a superiorității iudaice, pentru că această izolare provoacă impresia de viață ocultă în interiorul comunității astfel izolate și pentru că această izolare ajunge să reprezinte o amenințare pentru ordinea vieții celor din afară. Dar Nae Ionescu spune rece: acestea sunt faptul, nu problema. Și nici Iosef Hechter și nici alții nu vor să vadă această frază clară. Fiecare vede doar ce i se pare ca trebuie să fie, ajustându-și înțelegerea după obsesiile epocii la care se complac să participe, obsesii poate încă viabile și astăzi.

Dar care este totuși problema, care este până la urmă sursa suferinței poporului evreu? O spune tot Nae Ionescu citat de Iosef Hechter: "O sinteză între momentul național și cel religios al iudaismului este imposibilă pentru că aceste două momente nu sunt omogene". Astfel, dilema iudaismului persistă: fie își sacrifică propria viață renuțând la unul dintre momente, fie își va perpetua la nesfârșit suferința. Acestea le-a scris Nae Ionescu mult înainte de a scrie "Prefața", după cum arată și Iosef Hechter, într-un articol din 1926, "Alte perspective".

În "Prefață", însă, Nae Ionescu sugerează și faptul că acestei tragedii i se arată o rezolvare: Hristos. Dar, neidentificând corect problema, Iosef Hechter nu înțelege cum se cuvine rezolvarea. Considerând greșit problema, așa cum au facut-o de altfel toți cei care s-au oprit asupra chestiunii, rezolvarea sugerată de Nae Ionescu pare într-adevăr un act de antisemitism. Numai că problema iudaică este sincronizarea celor două momente ale sale, cel politic (național) cu cel religios și nu neînțelegerile pe care le au cu alte neamuri. Or, Mesiah-Hristos exact asta înseamnă. Refuzul lui Hristos a însemnat rămânerea iudaismului în propria tragedie și suferință. Acceptarea Lui ca Împărat și Dumnezeu (cuvintele de la Botezul creștin) ar fi rezolvarea, sincronizarea celor două momente, împăcarea lui Iuda cu sine însuși. Dar, la momentul refuzului și al răstignirii lui Hristos, Iuda era mult prea ocupat de momentul său politic (lupta împotriva romanilor) ca să înțeleagă că nu va putea învinge până nu va face pace în primul rând cu el însuși: momentul său politic, Iuda trebuia să-l trăiască religios. Iisus era și este Împărat pe pământ și Dumnezeu din ceruri, cuprinzând în sine cele două momente împreună. Iuda și, deci, Iosef Hechter, a rămas tributar acelui moment al ratării și, după cum spune Nae Ionescu Iuda trebuie să sufere: acesta este o fatalitate.

Restul, neînțelegerile evreilor cu neamurile în mijlocul cărora trăiesc, sunt fețe manifeste ale suferiței sale interioare. Neîmplinirea iudeilor îi face în mijlocul altor neamuri să semene cu un om agitat și neliniștit într-un sanatoriu. Doar că Nae Ionescu nu a spus acest lucru explicit, el se adresa totuși lui Mihail Sebastian. Nerăspunzându-i lui Iosef Hechter, Nae Ionescu confirmă tăcut că nu acestuia i-a adresat prefața romanului "De două mii de ani...".

luni, 18 iulie 2016

Cum a cucerit Putin Constantinopolul

Intervenția Rusiei în Siria a dezvăluit afacerile murdare de petrol care se derulau pe ascuns între Turcia și ISIS. Cei care trebuiau să știe, știau cu siguranță, ce a adus nou această intervenție a fost faptul că tranzacțiile au fost făcute publice de o Rusie interesată să-și compromită adversarii. Și oricât a negat Erdogan, el și familia lui au fost dezvăluiți în mod credibil ca beneficiari ai războiului din Siria și a contrabandei cu petrol de pe teritoriul controlat de ISIS.

Conducător autoritar al unui stat NATO, poate cel mai important în contextul actual după Statele Unite, compromisul Recep Tayyp Erdogan nu mai putea fi susținut de aliații săi mai mari, fără a se compromite și ei. Au avut și persoane influente și importante din administrația SUA de câștigat din afacerile lui Erdogan? Cine știe? Ce contează? Important este că Statele Unite au fost nevoite să-l lase din brațe, poate și sub amenințarea că alte remificații ale afacerilor negre de petrol pot fi dezvăluite. Dar asta este pură fabulație.

Odată ce nu a mai fost susținut, Erdogan a devenit foarte sensibil la posibilitatea unei lovituri de stat. Motive ar fi fost, el și-a câștigat poziția datorită aderenței sale la valorile islamice. Poate de aici și buna sa relație cu așa-zișii teroriști ISIS (în fapt o organizație a foștilor "nr. 2" sunniți din administrația lui Saddam Hussein, actualmente dați la o parte de puterea șiită de la Bagdad). Acum se întâmpla să fie și oportunitatea.
    S-a văzut de departe că cei care au sărit in apărarea lui Erdogan erau bărbați însoțiți de muftii strigând "Allah’u ak bar". Nu este un semn mai clar că Erdogan este un lider islamist, pentru cine nu avea încă această idee cunoscută. Dacă ne uităm la partea cealaltă, la puciști, vedem militari de rang înalt și foarte înalt arestați. Toți, dar toți acești militari turci erau cu școala făcută în Statele Unite, cel mai probabil la West Point. Vă dați seama, au relații acolo, foști colegi de-ai lor sunt comandanți în armata Statelor Unite… Unii sunt cu siguranță prieteni de familie, poate și concediile și le fac împreună.

    Aveau nevoie Statele Unite de un compromis lider islamist, în Turcia? Probabil nu. Aveau Statele Unite oameni pregătiți să preia puterea – constituțional! – în Turcia, unde Armata este garantul laicității statului? Cu siguranță.

    Erdogan a făcut de curând pace cu Putin și prin mass-media se aude că un serviciu străin l-a anunțat pe Erdogan să plece la timp din locuința de vară care urma să fie lovită de o rachetă. Coincidența în acest caz este doar o posibilitate. 

    Ce să facă Statele Unite? Să condamne regimul Erdogan, un președinte ales liber de poporul turc, și care tocmai a supraviețuit unei lovituri de stat și tentative de asasinat? Să susțină puciștii? Nu merge să te bagi chiar așa cu picioarele pe față în problemele de politică internă a unui stat NATO. Nu merge să te declari aproape pe față susținătorul – și chiar inițiatorul – unei lovituri de stat într-un stat NATO, mai ales atât de implicat la granița alianței, practic în război. Nu merge, pentru că de a doua zi alianța ar fi în aer. Ca și Uniunea Europeană. Și tot ce a clădit Statele Unite cu trudă zeci de ani se poate dărâma în câteva luni. Iar Trump a avertizat deja că nu prea îl mai interesează NATO.
    În concluzie, Statele Unite a fost prinsă la foc încrucișat. Nu are pe unde să scoată cămașa, așa ca a dat comunicatul acela cu stabilitatea și regimul democratic. De fapt, exact de asta are nevoie acum. Destul că are în Erdogan un dușman foarte puternic în chiar interiorul alianței. Măcar să fie unul tăcut.

    Putin a câștigat iar în fața americanilor la intelligence; a mutat și a făcut gambit. Și cât timp SUA va fi duplicitară în relațiile ei cu cei care îi sunt aliați (sau dușmani; cât timp ești duplicitar, noțiunile de aliat și dușman nu mai au sens), Putin va juca la fel și va câștiga mereu: îi va compromite pe ticăloșii cei mici pentru a-i susține apoi când ticălosul cel mare va dori să se descotorosească de ei. În felul acesta, nimeni nu va mai dori să fie ticălosul cel mic, lăsând ticălosul cel mare fărăr spațiu de manevră, fără țări asupra cărora să facă presiuni. Încet dar sigur, SUA va fi împinsă spre singura poziție de forță care îi va mai rămâne, cea pe care a ocolit-o de 70 de ani: confruntarea directă. 

    Presupun că singura mișcare la care mai pot spera americanii este să încerce o lovitură de stat la Moscova, sau cel puțin o răzmeriță. Parcă simt râsul lui Putin.