Unde gresesc americanii. Samuel Huntington vs. Neagu Djuvara (2)

Trebuie sa incep cerandu-mi scuze ca nu sunt intrutotul pregatit sa dezvolt acest capitol, dar evolutia starii din Egipt ma forteaza oarecum sa abordez subiectul. Nu neaparat pentru cei care aterizeaza aici si ma citesc, cat mai ales pentru mine, pentru ca sunt momente dupa care nimic nu mai conteaza, in  timp ce tot ceea ce e inaintea lor conteaza.

Pe scurt, ceea ce gresesc americanii se numeste intr-un singur cuvant, Huntington. De doua decenii politica americana se poate citi in lucrarea, celebra de acum, Ciocnirea civilizatiilor, scrisa de Samuel Huntington. Editia in limba romana a aparut la Editura ANTET in 1998 dupa versiunea originala The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order aparuta in 1997.

Huntington sustine teza conform careia civilizatiile se delimiteaza dupa modul in care diferitele popoare sau culturi membre isi construiesc identitatea, iar identitatea unei civilizatii si apartenenta la ea se face pe baze spirituale, deci religioase. Limitele geografice ale unei religii majore sunt, la Samuel Huntington, si limitele geografice ale unei civilizatii. Astfel, fara a aprofunda cat de cat si a incerca sa inteleaga vreuna din religiile dupa care isi construieste "paradigma", Huntington imparte lumea in trei mari civilizatii: Occidentul, Islamul si civilizatia sinica. Ignorand faptul ca, in afara Greciei, tarile ortodoxe din estul Europei au fost si sunt, ca state moderne, creatii franco-germane si, de asemenea, faptul ca Rusia a fost invitata si s-a autoinvitat de multe ori sa faca parte din ordinea europeana, crestinismul ortodox este alaturat civilizatiei Islamului, desi la limita ar putea el insusi sa creeze o civilizatie, mai mica, a patra, la fel cum India ar putea-o reusi pe a cincea, marginala. Problema nu este, insa, numarul de civilizatii, ci faptul ca limitele lor geografice sunt considerate ca fiind falii de conflict intre civilizatii. Harta care despartea teritoriile Romaniei si Ucrainei intre civilizatia Occidentala si cea ortodoxo-islamica este de atunci notorie. Ea insa nu explica absolut deloc de ce totusi cele mai sangeroase razboaie pe care le-a avut omenirea au fost declansate de rivalitatea franco-germana, amandoua tari de nucleu ale aceleiasi civilizatii occidentale, si de ce cele mai mari atrocitati au fost facute in razboaie tocmai impotriva celor din aceeasi civilizatie cu agresorul: germanii aplicand "solutia finala" (Huntington considera evreii ca facand parte din civilizatia iudeo-crestina, care ar fi doar occidentala!), japonezii macelarind chinezi in avanpremiera la cel de al doilea razboi mondial, sau turcii incercand sa faca sa dispara in sange poporul armean.
Fie si numai aceste trei argumente si teoria lui Samuel Huntington nu se justifica istoric, asa cum sustine el, desi argumente politice si statistice pro domo are destule.

Schematic, ce gasim in cartea lui Samuel Huntington si care este urmarea celor scrise acolo in lumea reala a politicii americane. Mai intai, harta de care vobeam si care pe noi, pe romani, ne arunca in afara Europei, iar la pagina 232 din editia romaneasca citim: "Europa se termina acolo unde crestinatatea occidentala se termina si incep Islamul si ortodoxia". Nu mira atunci pozitia doamnei Albright care a recunoscut ca s-a opus aderarii Romaniei la NATO, o organizatie cat se poate de occidentala. De asemenea, a recunoscut recent ca s-a inselat.

Apoi, la fel ca multi altii, Huntington sustine apartenenta Statelor Unite la civilizatia Occidentala adica europeana. Argumentele sale sunt radacinile statelor americane, in mod evident europene. Nu numai ca argumentul in sine este logic fals, pentru ca interzice o dezvoltare independenta a unei culturi fata de radacinile sale, dar nu are nici consistenta in realitate. Statele Unite ale Americii au fost create de oameni care au plecat din Europa tocmai pentru ca ei nu se regaseau acolo sau Europa nu ii mai dorea. Dorinta celor care au colonizat Lumea Noua a fost de a construi intr-adevar o lume noua si documentele lor atesta acest lucru (de exemplu, Mayflower Compact). Mai mult, originea statelor americane este britanica, Marea Britanie fiind o tara care a participat mai putin la constructia europeana (continentala) cat mai mult la deconstructia Europei din motive foarte practice: nu avea nevoie de rivali in lumea pe care si-o construia pentru sine peste mari si oceane si de aceea a avut grija ca europenii sa fie ocupati cu ei insisi aici, pe vechiul continent. Drept urmare, Statele Unite se implica in treburi europene din pozitia de tara de nucleu, insa nu intelege ceea ce face cu adevarat pentru ca in mod real nu participa la viata vechiului continent, nici dintr-o pozitie de colaborare nici dintr-o pozitie conflictuala. Astfel, orice interventie americana in treburi europene seamana cu o bata data in balta.

Interventia americana in cazul referendumului din 2012 din Romania ne este arhicunoscuta. A reusit doar sa scada drastic aprecierea romanilor fata de americani si politica lor. Este aproape o reteta absoluta a politicii americane ca din prieteni sa-si faca in mod gratuit dusmani. Dar ce este mult mai putin cunoscut este scris in lucrarea lui Samuel Huntington la pagina 84 in editia in limba romana, un citat al unui alt autor: "In sufrageriile occidentale se aplauda atunci cand rachetele de croaziera lovesc Bagdadul. Multi dintre cei care traiesc in afara lui observa ca Occidentul va distribui o rasplata prompta irakienilor sau somalezilor, ca nu apartin rasei albe, dar nu si sarbilor - un semnal periculos pentru orice standard". Cativa ani mai tarziu, in 1999, si sarbii au fost bombardati de americani, fiind astfel obligati sa incheie razboiul lor cu un popor musulman. Atunci se pare ca americanii s-au hotarat ca din zona ortodoxo-islamica, cei mai periculosi pentru civilizatia occidentala ar fi ortodocsii. Aflam de preferinta americanilor pentru Islam si de intentiile lor de a-l sustine in defavoarea oricarei alte civilizatii - mai putin cea din care ei fac parte - tot din lucrarea lui Samuel Huntington, la pagina 145: "Religia este motorul dezvoltarii si un Islam purificat va juca in epoca contemporana un rol comparabil cu cel al eticii protestante in istoria Occidentului". Ideea, chiar daca nu-i apartine lui Huntington, este imbratisata de acesta cand arata ca modernitatea nu este incompatibila cu o renastere religioasa, ba dimpotriva, este chiar generata de aceasta.

Greseala fundamentala a lui Samuel Huntington este, dupa parerea mea, impartirea civilizatiilor dupa criterii spirituale, fara a avea o perspectiva istorica asupra civilizatiilor. Personal sustin ceea ce Neagu Djuvara a spus cu subiect si predicat, anume ca religia nu poate fi luata drept criteriu de definire a unei civilizatii. O civilizatie se defineste dupa realitatea pe care o creeaza. Nu trebuie sa fii din aceeasi rasa sau sa ai aceleasi fundamente culturale pentru a face parte din aceeasi civilizatie. Dintr-o civilizatie fac parte toti cei care contribuie la realizarea ei, cei care - fie cooperand, fie in mod conflictual - construiesc o realitate care se poate circumscrie intr-o arie geografica, fara a se confunda cu alte realitati din alte arii geografice. Sigur ca la granitele culturale se pot isca conflicte si pot exista tensiuni. Dar asta este mai degraba valabil in cadrul aceleiasi civilizatii decat intre doua civilizatii distincte. Conflictul intre civilizatii este mai degraba un accident de parcurs si nu o tensiune constanta si previzibila. Ca orice accident, el poate fi chiar fatal pentru una dintre civilizatii - si avem exemplul civilizatiei incase la intalnirea cu cea europeana. Si tot acelasi exemplu ne arata cum comunicarea intre doua civilizatii distincte este ca un dialog al surzilor, conflictul aparand doar in momentul in care una sta in calea celeilalte si fara a se face intotdeauna o distinctie clara intre dusmani si aliati. A fost cazul luptelor dintre englezi si fracezi in Lumea Noua, lupte in care fiecare dintre parti isi cauta aliati printre popoarele bastinase, insa adevaratii pierzatori fiind in cele din urma tocmai acestea.

Teoria lui Huntington cu privire la ciocnirea civilizatiilor mi se pare foarte nepotrivita. Ea nu explica in nici un fel tensiunile si posibilele conflicte dintre China si Japonia, China si Vietnam, Coreea si Japonia sau intre cele doua Chine, China si Taiwan. De asemenea, cum spuneam mai sus, nu explica deloc conflictele celor doua razboaie mondiale, pornite de la rivalitati intra-europene cat se poate de occidentale si alimentate de rivalitati intra-asiatice. Mult mai corecta este o abordare pe modelul propus de Neagu Djuvara, insa am gasi astfel posibila o civilizatie separata, aparuta pe malurile Pacificului si din care ar face parte culturi foarte diferite. Prin felul in care trateaza afinitatea Australiei cu restul Asiei Samuel Huntington exclude o astfel de posibilitate (pag. 224). Totusi, liantul comun al lumii care se coaguleaza in Pacific este Anglia. Malaysia, Hong Kong, Singapore, Fidji au beneficiat si beneficiaza de mostenirea britanica, la fel cum aceeasi mostenire sta la baza Statelor Unite ale Americii sau Australiei si Noii Zeelande. Restauratia Meiji in Japonia a insemnat de asemena un mare aport britanic si american in economie, societate si politica, chiar daca in politica s-au facut simtite si multe influente germane. Nu intamplator si astazi motorul economic al Chinei se afla in zona Canton-Shanghai, odata stapanita economic de britanici in urma razboaielor opiului din secolul XIX, in timp ce moderna Malaysia cu capitala la Kuala Lumpur a beneficiat de o dubla mostenire, stapanirea britanica si administratia chineza. De la serialul "Kung Fu" la seria "Rush Hour" toata lumea a inteles intr-un mod placut ca intre traditia chineza si mostenirea britanica exista compatibilitate desi sunt atat de diferite.

In schimb, America nu participa deloc la realitatea europeana. Neagu Djuvara considera ca implinrea politica a Europei este Statele Unite, hegemonul care vine din afara, nu aduce nimic nou dar reprezinta implinirea politica a unei civilizatii. Dar Neagu Djuvara propune un model al civilizatiilor, un fel de sablon, felul in care il interpreteaza calchiat pe realitatea prezenta este gresit, modelul insa este perfect valabil. Statele Unite si toata America in general, chiar si cea latina nu sunt "din afara", sunt chiar in afara. Din Europa au plecat, nu in Europa vin si nici nu se intorc. Ceea ce in realitatea americana este alb in Europa este nu negru ci verde, iar ce in Europa ar fi verde in America este visiniu. Nu exista corespondenta intre realitatea europeana si cea americana, chiar daca aparent sunt asemanari. Lanturile de fast-food sunt activitati comerciale, nu definesc o civilizatie. McDonalds este privit diferit in Europa fata de America, chiar si timpul petrecut in restaurant de catre clienti difera. Oricum, orice civilizatie urbana a dezvoltat la un moment dat un sistem de "fast-food", bistro-ul este frantuzesc, dar denumirea lui provine din limba rusa... De aceea orice vor face americanii in Europa vor gresi pentru ca intentiile lor vor capata alte semnificatii si cat se poate de reale in contextul european.

Europa este o civilizatie care apune si este neimplinita, n-a avut parte de hegemonul care sa intruchipeze implinirea ei politica. Surprinzator, acesta nu este Statele Unite ci... Uniunea Sovietica. Ideile politice ale Europei, mai precis scolile de gandire franceze si germane au inventat comunismul pas cu pas. Primul stat comunist din lume a fost Comuna din Paris, iar Marx si Engels sunt reprezentanti de seama ai scolii germane. Implinirea ideilor revolutiei franceze de la 1789 si a celei de la 1848 a fost Revolutia Bolsevica, sustinuta cu bani germani. Comunismul ar fi fost implinirea Europei, oricat de ciudat pare acum. Nu parea la fel de ciudat imediat dupa razboi cand in Italia comunistii nu au castigat alegerile pentru ca nu au fost lasati, cand in Grecia comunismul a fost lichidat de o dictatura militara si cand in Franta se cocheta cu idei comuniste de catre mari filozofi cum ar fi Jean-Paul Sartre. Americanii s-au opus acestei hegemonii a rusilor in Europa, nefacand altceva decat au facut englezii sute de ani mai inainte. Statele Unite s-au opus cu succes oricarei hegemonii in Europa. Rusii erau intr-adevar natiunea care venea in Europa din afara ei, de undeva de la o margine si care nu aduceau nimic nou in civilizatia europena, avand insa meritul de a fi reusit sa potenteze tot ceea ce au asimilat de la europeni.

Astazi, Uniunea Europeana nu este "imperiul", statul-hegemon, implinirea politica a Europei. Nu. Este doar incercarea disperata de a construi artificial ceea ce organic a dat gres. Fiind o constructie artificiala, nu va reusi. Va sfarsi curand intr-o tiranie continentala, pentru ca doar o mana de fier poate sa controleze tendintele centrifuge naturale in conditiile decadentei. Primele semne ale tiraniei Bruxelles-ului le simtim deja, mai ales noi romanii - caci in cazul nostru a luat forme concrete in 2012 - si mai des cei de la marginea uniunii. Problema va fi insa a oricarei tiranii: va sfarsi la randul ei in a se sparge in mai multe tiranii locale, caci pentru a se impune sfaramand opozitia comunitatilor locale, centrul va avea nevoie de satrapi locali supusi si loiali. Loialitatea acestora va dispare insa pe masura ce puterea lor locala va creste si vor avea ocazia si puterea de a se implica in jocul de putere de la varf: este in fond logica feudala pe care modelul lui Neagu Djuvara o anticipeaza pentru o civilizatie care apune si se destrama.

De aceea America trebuie sa se retraga de tot si definitiv din Europa. Nu-i locul ei aici. Rivalitatea cu Rusia ar trebui sa dispara. Rusia insasi nu mai doreste hegemonia Europei, ci o constructie diferita: Eurasia. America isi cheltuie energiile degeaba aici, in timp ce zona ei de interes este Pacificul. "Go west" ramane valabil pentru americani astazi ca si acum 200 de ani. Milioane de americani si australieni (mai putini, totusi - australienii) au inteles deja asta si locuiesc in China, Japonia, Malaysia, Indonezia, Singapore, Hong-Kong, Taiwan, Vietnam, Thailanda, Cambodgia, Fidji sau Korea.

La fel, o alta greseala enorma a Americii este sustinerea deja fatisa a islamismului. Etica protestanta si spiritul islamist sunt doua lucruri atat de diferite incat nici nu merita sa ne oprim asupra diferentelor. Se poate intelege jocul american daca intri in logica lui Huntington, aceea a civilizatiilor in stare de conflict. Daca China si statele din jurul ei formeaza o civilizatie in ascensiune si consideram ca doua civilizatii diferite sunt automat in conflict, este firesc ca Islamul sa fie sprijinit sa creasca drept rival si contrapondere la civilizatia sinica. La fel, Europa (in care este inclus Israelul) este firesc sa fie sprijinita impotriva Islamului si asa mai departe. Dar logica aceasta este gresita si asta se vede in faptul ca relatia cu Rusia este neclara si dominata de umbrele trecutului cand functiona teoria bipolaritatii mondiale. China insasi a fost sprijinita de americani sa ajunga ceea ce este astazi tocmai pentru a avea o rivalitate ruso-chineza consistenta. Civilizatii diferite nu se pun automat in stare de conflict, ci dimpotriva, realitatile lor fiind atat de diferite principala tendinta este sa se ignore reciproc. Intalnirea dintre civilizatii poate fi conflictuala si chiar devastatoare doar daca isi stau in cale una alteia si etapele lor de dezvoltare sunt de vectori contrari: in timp ce una este in expansiune, cealalta se afla la apus. Altfel, interesul politic al oricarui stat este in interiorul realitatii in care se manifesta. De aceea e de asteptat ca situatiile conflictuale sa apara mai ales in interiorul unei civilizatii si nu la granita ei cu o alta. Mai degraba vad un conflict chino-vietnamez decat unul intre Pakistan si China. Nici macar India nu ii va fi rival Chinei, sau invers, intr-un viitor previzibil.

Aflati tot timpul intre cautarea unor repere intr-o realitate proprie si cautarea unor radacini, americanii gresesc cautand radacinile lor in alta parte decat in ei insisi, in orice caz nu mai departe de Anglia, ea insasi diferita si neapartinand cu adevarat Europei. Faptul ca sunt milioane de americani cu radacini olandeze, franceze sau romanesti nu-i face pe ei, pe americani, europeni. Acestea sunt povesti individuale de care chiar ancestorii lor au fugit ca sa construiasca o Lume Noua. Radacinile americane sunt in ei insisi si in ceea ce i-a determinat sa construiasca acea tara: Libertatea si Gloria Domnului. America cea adevarata, cea de pana acum 50 de ani era America intoleranta fata de minoritatile galagioase de orice fel, regula puterii majoritatii fiind coloana vertebrala a societii americane unde comunitatea isi impunea regulile si nu le accepta pe cele impuse din afara ei. Ideile acestea cu protectia minoritatilor sunt europene 100%. America doar le-a preluat imprumutandu-le din forta ei.  Aplecand din ce in ce mai mult urechea la idei ale unei Europe decadente ei nu fac decat sa se indeparteze de radacinile lor, nu sa se apropie si acesta ii face nu mai puternici, ci mai slabi.

P.S.
Poate nu intamplator presedinte american Barak Obama nu arata ca un negru american, ci mai degraba ca un negru african. Numai cine nu a vazut un negru din America si unul din Africa nu sesizeaza diferenta. In cele cateva sute de ani de cand stramosii actualilor "african-americans" au fost adusi impotriva vointei lor pe taram american (in treacat fie spus, chiar triburi rivale vindeau negutatorilor de sclavi prizonierii capturati in lupte), negrii americani si-au schimbat fizionomia si chiar putin culoarea (aceast tip de modificare fizionomica este valabil si la populatia alba). Stramosii albi ai americanilor care au condus pana acum America au vrut sa vina in America. Parintii lui Barack Obama au vrut sa vina si sa fie americani, presedintele american avand inca rude apropiate in Africa. Stramosii populatiei negre din Statele Unite nu au vrut sa fie americani si astazi chiar urmasii lor isi privesc conditia americana ca pe o fatalitate si nu ca pe o conditie liber asumata. De aceea nu cred ca vom vedea curand un alt presedinte "african-american" la Casa Alba. De aceea, cu un presedinte teoretic de-al lor, negrii americani se plang in continuare de dominatia albilor. De aceea intre populatia de culoare din America si populatia de alta rasa va fi mereu o ruptura si negrii americani nu se vor integra niciodata cu adevarat in societatea americana. Radacinile lor sunt in alta parte decat in America, pentru ca stramosii lor nu si le-au rupt ci le-au purtat mereu cu ei si le-au transmis prin generatii. Acesta este inca un argument pentru faptul ca americanii nu isi au radacinile in Europa ci in chiar lumea construita de primii colonisti englezi. Din pacate, astazi vad cum America renunta la radacinile ei pentru niste conceptii si idei care nu sunt ale ei ci ale unei lumi in disolutie, Europa. Cred ca americanii au o problema de identitate la nivel intelectual, radacinile lor biologice vizibile si contabilizate in documentele colonistilor si emigrantilor ii opreste sa isi vada adevaratele lor radacini. Radacinile sunt radacini chiar daca sunt mai tinere si nu trebuie sapat prea departe pentru a le gasi. Ele se pot vedea in Mayflower Compact si in Code of 1650. Tot ce ii indeparteaza pe americani de acestea ii face mai slabi si mai supusi si nu mai liberi sau mai puternici. Iar pentru americani pericolul hispanic este real de-a binelea: emigrantii hispanici vor sa devina americani si in plus sunt de pe continent, chiar daca mai de la sud. Iar pentru acestia, Mayflower Compact si Code of 1650 chiar nu reprezinta nimic.*

______________________________________
*rasa nu are nimic de-a face cu aceste consideratii (specificatia este facuta pentru eventuali rauvoitori care prefera sa citeasca doar cuvintele care le convin nu si intelesul frazelor)

Postulatele lui Viliu

Textul de mai jos a fost scris pentru www.flecar.ro. In proportie de 99,99% este preluat de acolo. Ce nu am luat am considerat ca nu se mai potriveste momentului si locului. Sau nu mai sunt eu asa suparat. Daca am timp si inspiratie se va vedea si de ce am preluat aici "Postulatele".

***

Banii nu au existat dintru inceput. Cineva i-a facut ca sa fie. Deci, ca sa fie, banii trebuie facuti. Tipariti, cum se zice astazi, sau batuti (a bate moneda) cum se facea mai pe vremuri.

Postulatul 1: Ca sa aiba bani, statul trebuie sa-i tipareasca.



Care ar fi totusi deosebirea intre ce era pe vremuri si ce este astazi in materie de moneda? Pe vremuri, cand banii erau din metal pretios, indeobste aur, statul (regele) nu putea “tipari” mai multi bani decat aur avea. Limpede. Asta inseamna ca daca avea mai mult aur, statul avea mai multi bani, era, cum s-ar zice, mai bogat. Un stat mai bogat isi permitea sa tina o armata mai mare (care cucerea alte tari si aducea aur statului), facea mai multe temple, piramide etc. cheltuind banii care ajungeau astfel la popor, acesta imbogatindu-se la randul lui.

Postulatul 2: Un stat bogat inseamna un popor bogat.



Ce se intampla insa cand nevoia de dezvoltare sau cheltuielile statului depasesc ritmul sau chiar posibilitatea de acumulare a aurului? In cazul acesta o legatura intre aur si moneda nu face decat sa puna stavila dezvoltarii si, in consecinta, dispersiei bogatiei in randul poporului. Si atunci statul se vede nevoit sa renunte la acoperirea in aur a moendei.

Postulatul 3: Peste un anumit prag, etalonul aur pentru orice moneda devine sursa de saracie.


 
Dezvoltarea exponentiala din ultimul secol este rezultatul firesc al renuntarii la etalonul aur pentru valuta de referinta mondiala: dolarul. Cum valuta de referinta nu mai era legata de aur, nici o moneda cat de cat serioasa nu mai putea fi legata de un etalon aur. Acest fapt a condus la accelerarea dezvoltarii mondiale. Banii s-au scurs dinspre stat catre populatie intr-un ritm mult mai accentuat ducand la dezvoltarea pietelor. Voi numi in continuare piata, orice agent care cumpara si vinde produse si care cumpara produse in chiar scopul de a le vinde.

Postulatul 4: Renuntarea la etalonul aur a dezvoltat pietele.



O piata, fiind o entitate in sine, are si ea propriile cheltuieli necesare bunei sale functionari. Sub un anumit prag de cheltuieli nu va putea functiona. In consecinta, prima grija a unei piete va fi sa-si asigure din venituri propriile cheltuieli. Sa zicem ca X este suma necesara si N este numarul de tranzactii minim necesare pentru a asigura aceasta suma. Astfel, valoarea unei tranzactii va fi X/N. Daca va creste N, raportul va fi mai mic, deci ar fi de asteptat ca piata sa aiba o tendinta de scadere a preturilor per produs. Daca va creste X, presiunea pietei va fi spre cresterea pretului per produs.

Postulatul 5: Daca se doreste un nivel mic al preturilor, statul trebuie sa actioneze in sensul scaderii costurilor de intretinere a pietei.



Dar daca N scade? Raportul ar avea aceeasi tendinta de crestere ca si in cazul in care creste X, deci piata ar actiona in directia cresterii pretului per unitate vanduta (o tranzactie).

Postulatul 6: Daca se doreste un nivel mic al preturilor, statul trebuie sa actioneze in sensul stimularii numarului de tranzactii de pe piata.



X, suma cheltuielilor necesare pentru intretinerea pietei creste din doua motive: ori statul are politici fiscale proaste relativ la piata, ori piata se mareste, marindu-si astfel cheltuielile cu propria functionare. Evident, un motiv nu il exclude pe celalat. Pentru ca o piata sa nu se mareasca prea mult trebuie ca ea sa nu aiba posibilitatea de a avea un (cvasi)monopol asupra tranzactiilor. Cum o piata se mareste in functie de cate tranzactii poate avea, rezulta ca pentru a avea preturi mici suma tuturor tranzactiilor dintr-o populatie trebuie sa se imparta la cat mai multe piete, pana la pragul minim la care fiecare piata isi poate recupera din tranzactii suma pe care o va cheltui cu propria intretinere.

Postulatul 7: Existenta marilor lanturi de magazine duce la cresterea preturilor, nu la o scadere a lor.



Sa schematizam putin lucrurile. Avem un Stat, o Piata si niste Jucatori care pot fi V (vanzatori) sau C (cumparatori) iar calitatea de a fi V nu exclude calitatea de a fi C si invers. Sa presupunem ca Piata are 100 de lei cu care cumpara niste produse de la V si apoi le vinde cu 200 lei la C. Avand acum 200 de lei, Piata va cumpara de doua ori maimulte produse de la V si le va vinde apoi la C cu 400 de lei si asa mai departe. cum banii sunt proprietatea Statului, la fie care tranzactie Statul va pune o taxa, sa-i zicem TVA, de 10%. Astfel, la prima tranzactie de 100 de lei, Statul ia 10 lei; la tranzactia a doua de 200 de lei Statul ia 20 de lei; la a treia tranzactie, tot de 200 de lei, Statul ia 20 de lei; la a patra (400 de lei), 40 de lei si tot asa mai departe. Daca toate aceste tranzactii de petrec intr-o zi, Statul castiga 90 de lei pe zi; daca se petrec intr-o luna, Statul castiga 90 de lei pe luna.

Postulatul 8: Pentru ca statul sa castige mai mult, trebuie sa se asigure ca intr-o unitate de timp data se fac cat mai multe tranzactii posibile.



Evident, pentru ca acest lucru sa se poata intampla, atat Piata cat si Jucatorii trebuie sa aiba bani. Or, banii sunt proprietatea statului, doar statul are drept sa bata moneda (a se citi “sa tipareasca bani”). Asadar, pentru ca acestia sa aiba bani, statul trebuie sa le dea bani. Ca sa-si asigure veniturile, Statul trebuie sa dea bani populatiei si sa se asigure ca sunt suficienti bani pe piata.

Postlatul 9: Cu cat statul va fi mai auster si nu va da bani, cu atat va culege mai putini bani si va fi mai sarac.



Sa presupunem, de dragul schemei, ca fiecare V castiga la o tranzactie tot 10% profit. Astfel, la 100 de lei incasati, 90 de lei acopera cheltuielile de productie si intretinere si 10 lei raman profit curat, adica 11.11% din valoarea cheltuielilor. V poate sa cheltuiasca cei 10 lei, introducand banii din nou in circuit sau ii poate economisi. Nu conteaza ca V va cheltui banii pe prostii sau va investi 100 de lei in loc de 90 pentru a produce mai mult. Daca ii place ca cheltuiasca banii pe nimicuri, V va dori sa cheltuiasca mai mult data viitoare, deci la un moment dat va adauga 10 lei la cei 90 pentru ca respectand rata profitului de 11,11% sa poata castiga data viitoare 11,11 lei in loc de 10. Statul, insa, nu a tiparit decat 700 de lei (100+200+400)din care deja si-a luat inapoi 90 de lei prin taxa de tranzactionare. Chiar si daca Statul introduce iar in circuit cei 90 de lei ai sai sub orice forma, pensii, subventii etc. pentru ca V sa castige la un moment dat 11,11 lei in loc de 10 trebuie sa se afle disponibili 1,11 lei in plus.

Postulatul 10: Pentru a asigura profitul firmelor private, statul trebuie sa tipareasca bani.



Dar daca Piata este in scadere datorita, sa zicem, unor cauze naturale, cum ar fi scaderea populatiei… Nu numai ca V investeste degeaba profitul, caci nu va mai putea sa-si recupereze banii neavand cine sa-i mai cumpere produsele, dar o piata in scadere inseamna reducerea numarului de tranzactii si deci o presiune pe cresterea preturilor. Atunci V ar face mai bine sa economiseasca cei 10 lei, iar in cazul in care data urmatoare va castiga iar 10 lei de pe urma acelorasi 90 de lei investiti ar avea 20 de lei, fiind mai bogat si tot asa mai departe.

Postulatul 11: Pe o piata in scadere, statul trebuie sa stimuleze economiile, nu imprumuturile.



In felul acesta surplusul de moneda datorat scaderii numarului tranzactiilor, urmare fireasca a scaderii numarului de Jucatori, nu ar ramane pe piata ca sa se regaseasca in cresterea de preturi, ci ar fi retras sub forma de economii, urmand sa reintre in circuit atunci cand conditiile de pe piata vor fi mai bune, iar piata va avea nevoie de bani pentru a nu presa in directia de crestere a preturilor.


P.S.

Stiu ca un contabil mi-ar da la palma cateva rigle ca sa ma invat minte sa nu confund cheltuielile cu investitia. Eu insa am folosit limbajul comun, al omului de pe strada pentru care investitii=cheltuieli din moment ce amandoua inseamna sa dai bani, nu sa iei. Stiu ca investitia aduce teoretic un profit in timp ce cheltuiala nu aduce nimic mai mult decat o eventuala satisfactie patimasa. Rog a se lua acesti termeni sub intelesul mai general de input si output. Oricum, cheltuiala este legata intucatva de investitie, caci daca vrei sa cheltui un profit, atunci musai sa investesti.

Cine sunt și ce vor ordoliberalii români

Mai întâi ar fi institutul condus de Valeriu Stoica, ISP-ul (Institutul de Studii Populare), un - zic ei - think-tank al PDL. Ar fi apoi Noua Republică a lui Mihail Neamțu și Mișcarea Populară a lui Sebastian Lăzăroiu + EBA, care a făcut și oficiile de înregistrare la tribunal. E clar prin urmare că totul se învârte în jurul unui partid mai mare - PDL - care și-a făcut mici sateliți.

Ideea sateliților în politică nu este nouă. FSN-ul avea sateliți o grămadă mai pe la începuturile democrației postdecembriste. Scopul acestora era în mod nedeclarat, dar evident, să spele cumva imaginea partidului central de toate excesele și toți extremiștii, împinși către și culeși de sateliții care apoi își arătau susținerea lor partidului părinte, creând totodată impresia unui larg consens social în jurul ideilor marețe ale lui Ion Iliescu și facându-i să pară marginali și neadaptați pe contestatari. Așadar, ordoliberalii de astăzi nu sunt decât niste epigoni ai lui Ion Iliescu, cel puțin în ceea ce privește organizarea lor politică.

Dacă până aici mie mi-e clar, sa vedem și ce propun ei. În linii mari de la ei vin tot felul de idei privind proprietatea și responsabilitatea statului față de cetățeni. Mai întâi se declară împotiva proprietății de stat argumentând că statul este cel mai prost administrator. Drept pentru care soluția ar fi privatizarea a orice este de stat.

Însă mecanismul prin care statul devine cel mai prost administrator nu-l explică nimeni, se pornește de la această idee ca de la axioma dreptei. Se ignoră cu bună știință faptul că și companiile proprietate privată dau faliment, ba chiar mai ales acestea. Deci buna administrare nu are nici o legătură cu felul proprietății. Mai degrabă are legătură cu știința conducerii, experiența lucrului, buna credință și responsabilitatea față de ceea ce trebuie să faci.

Dar acești factori nu-i ia nimeni în considerare. Dacă în conducerea statului, în general, și a fiecărei instituții a sa, în particular, s-ar avea în vedere funcțiile managementului, anume funcția de previziune, de organizare, de coordonare, funcția de motivare și cea de evaluare și control, atunci lucrurile ar sta altfel în stat și nu cred că ar mai fi nevoie de ordoliberali să ne spună ca nu merge statul. Pentru că ar merge. Dacă numirile în funcțiile de conducere s-ar face pe competențe profesionale și nu pe criterii politice, și instituțiile de stat ar funcționa la fel de bine ca SMURD-ul. Dacă toți cei care ajung să conducă ar fi responsabili și responsabilizați în fața celor care îi trimit acolo, adica cetățenii, deciziile lor ar avea legătură cu interesul public și nu cu interesul personal sau privat.

Și atunci, când ideea că statul nu este responsabil în fața cetățenilor săi și pentru toți aceștia este emisă din cercuri ordoliberale, la ce să ne așteptăm? Dacă ei impun ideea statului iresponsabil ca legitimă, atunci devine legitim ca deciziile lor în calitate de conducători să nu mai fie legate de interesul public, ci de cel particular, întrucât nu ar mai avea nici o responsabilitate față de cei care i-au trimis acolo sus, ci doar față de ei înșiși și de bunăstarea lor. Aceasta este ideologia ordoliberală și de aici vine și insistența lor în ceea ce privește privatizarea. Deoarece ei nu privatizare pe bani privați vor, ci vor privatizare pe bani publici.

Efectul îl vedem de douăzeci și... de ani. Mai întâi industria românească a fost trecută la mormanul de fiare vechi, pentru a putea fi cumparată ieftin și apoi vândută chiar la fiare vechi, ca să nu se vadă șmecheria și pentru că cei care le-au luat nu aveau nici știința de a conduce, nici buna credință care responsabilizează pe cei cinstiți. În schimb aveau o mare foame de bani, avere și privilegii. Acum, cand nu mai au ce să vândă, vin cu ideea privatizării serviciilor publice care funcționeazăă cu bani publici, de la buget. Pentru o mai bună administrare, spun ei. Pentru că izvorul banilor siguri pentru ei a secat, spun eu și acum caută alte surse aducătoare de bani fără bătaie de cap. Căci ei exact știința conducerii nu au, aceasta le dă bătăi mari de cap.

Aș vrea să vad și eu un ordoliberal să susțină privatizerea pe bani privați românești. N-ai să vezi. Ei vor toate de-a gata. Să vină marii investitori strategici, le creează toate condițiile, chiar dacă asta înseamnă și că le vor lua cetățenilor români proprietatea și le-o vor da străinilor cu bani. Și asta după ce ridică la rang de icoană proprietatea privată! Roșia Montană este exemplul cel mai străveziu. Dar și dărâmarea buticurilor din capitală ca să se facă loc pe piață marilor retaileri intră în aceeași categorie. Sigur, e mai curat, pare mai civilizat, dar asta s-a făcut cu samavolnicie și pe banii pierduți ai întreprinzătorilor români. Aceștia trebuiau ajutați și îndrumați ca să ajungă și ei la aceeași civilizatie, dar pentru asta trebuie știința conducerii și buna credință pe care ei nu o au. Acum mă gandesc și la Cornel Penescu, dacă nu-și făcea lanțul de magazine PIC cred că putea să mituiască arbitrii de fotbal până la adânci bătrâneți, n-ar fi concurat Carrefour-ul, Auchan-ul, Real-ul...

Comuniștii furau mai puțin, spun oamenii. Ăștia de acum fură mult mai mult. Nici comuniștii nu aveau mare știință de ceva, ei au crezut în mod real ca sunt în avangarda istoriei, deși nu o înțelegeau și mulți nici nu o știau. Dar ei nu se așteptau ca istoria să o ia înapoi, spre ceea ce credeau ei că este trecutul. Ei dețineau nu resursele, ci accesul la ele și le foloseau după bunul plac. La ce să le fi furat? Aveau orice, oricând doreau. Era chiar în ideologia lor că toate sunt la comun.

În ideologia ordoliberală, nimic nu mai este la comun, nici măcar ceea ce este public. De aceea aceștia încercă să confiște tot în folosul personal. Nu proprietatea privată este ceea ce admiră ei cel mai mult, ci proprietatea LOR privată. Iar cum resursele nu mai sunt la comun și cum cei mai anticomuniști (nu întâmplator!) sunt ordoliberalii, ca să-și asigure accesul la resurse, ordoliberalii vor bloca accesul celorlalti la ele. Iar toate acestea le vor face în numele unei ideologii, la fel ca și comuniștii, ieri icoana era proprietatea întregului popor la care poporul nu avea acces, azi icoana se numește proprietatea privată la care cei mulți nu mai pot accede, fiind prea săraci să o aibă.

Și atunci cine sunt și ce vor ordoliberalii români?

Voi încheia cu un citat din lucrarea lui Alexis de Tocqueville, "Despre democrație în America" (Editura Humanitas, 1995), scris în jurul anului 1830 și mai actual ca niciodată:

"[...] Problema ar fi ușor de rezolvat dacă am vrea să facem o paralelă între o republică democratică și o monarhie absolută [vezi statul despotic]. Se va descoperi că în prima cheltuielile publice sunt mai mari decât în cea de-a doua. Dar așa este în toate statele libere, când sunt comparate cu cele care nu sunt. Este cert că despotismul îi sărăcește pe oameni, împiedicându-i mai curând să producă decât răpindu-le bogăția dobândită. Dimpotrivă, libertatea produce de o mie de ori mai multe bunuri decât distruge și la popoarele care o cunosc, resursele oamenilor cresc întotdeauna mai repede decât impozitele".

Vedeți? Libertatea, nu ordo-libertatea...

Nae Ionescu, natiunea si istoria

Mi-a cazut de curand in mana o carticica verde: Fenomenul legionar de Nae Ionescu, o editie ingrijita de Constantin Papanace.
Interesant. Sunt patru conferinte ale lui Nae Ionescu tinute in fata legionarilor in timpul detentiei sale din lagarul de la Miercurea Ciuc. Cum conferintele au fost de fapt niste cuvantari, cele aparute in carte sunt de fapt niste rezumate, se simte ca sunt scrise in graba, dar cursivitatea si claritatea lor arata ca au retinut esentialul. Mai transpare ceva: Nae Ionescu nu era numai convingator, dar avea anvergura; era "mare". Imi imaginez cum auditoriul il aculta, cum s-ar zice, cu gura cascata.
Totusi, peste decenii dar si la o alta varsta decat cea de abia iesit din adolescenta, Nae Ionescu nu m-a convins. El zice ca istoria este creata din forme istorice, adica tot ceea ce cuprinde viata omeneasca cu diferitele ei aspecte si elemente constitutive la un moment dat. Aceste momente sunt succesive, obligatorii pentru toti indivizii si nu se cauzeaza. Argumentul noncauzalitatii este lipsa sensului in istorie, istoria nu se indreapta catre ceva anume, ci ea este doar o insiruire de astfel de forme istorice.
Participarea oamenilor la istorie devine astfel nu doar obligatorie, dar si pasiva. Istoria creeaza oamenii si nu oamenii creeaza istoria. Indivizii sunt condamnati sa reactioneze la momentul istoric pe care il traiesc, insa nu pot actiona pentru a crea forme istorice.
Dincolo de faptul ca exista - si existau si pe vremea cand Nae Ionescu conferentia - dovezi care sa infirme aceasta teza, sunt si implicatii de natura teoretica care vin sa contrazica perceptia istoriei ca o fatalitate. Reactiunea indivizilor la o forma istorica este o actiune in sine. Reactiunea unui singur individ nu are suficienta forta, desigur, pentru a schimba sau pentru a intari o forma istorica data, dar adunate, reactiunile mai multor oameni pot face aceasta. Si nu ma refer la revolutii, Nae Ionescu ar putea sa spuna ca revolutia insasi este o forma istorica. Daca ea apare, oamenii trebuie sa i sa conformeze. Dar migratia este cel mai bun exemplu, cu atat mai mult cu cat Nae Ionescu lega formele istorice de locuri geografice. Iata, continentele ne-euroasiatice sunt creatia actiunii voluntare si constiente a unor oameni care au ales acele locuri geografice pentru a crea formele istorice in care sa se manifeste conform vointei lor. Ideea fatalitatii implacabile a istoriei fie ea cu sens, ca la Marx, sau fara sens la Nae Ionescu, este menita sa justifice nimicnicia individului in fata necesitatilor istorice. Macar la Marx, unde istoria avea sens, aparitia formelor istorice nu era un mister, asa cum este la Nae Ionescu...
Formele istorice se manifesta prin fapte istorice, care sunt obligatorii pentru indivizi. Formele istorice nu se adreseaza indivizilor, nu au nici o legatura cu acestia. Felul in care indivizii sunt afectati de formele istorice este mediat de colectivitatea in care traiesc, poporul sau natiunea din care fac parte. Faptele istorice nu sunt date indivizilor sa le faptuiasca ci colectivitatilor, iar indivizii participa la ele in virtutea apartenentei lor la un popor sau o natiune.
Ar fi aici de amintit de teza conform careia intregul nu este egal cu suma partilor. Subscriu, este demonstrat deja atat empiric cat si teoretic. Dar asta nu inseamna ca partea este diferita de intreg in mod substantial, dimpotriva. Partea se regaseste total in intreg. Intregul este suma partilor si a relatiilor dintre parti. Daca o parte nu se regaseste total in acel intreg, atunci nu ii este parte intreaga.
Nae Ionescu vede lucrurile inversat. El considera ca intregul este cel care defineste individualul: "nu exista adevar individual absolut decat unul: adevarul comunitatii", ceea ce este fals. Adevarul individual, particular (adica al partii) poate fi intreg participant la adevarul comunitatii. Altfel ar fi ca si cum nu zidurile si acoperisul delimiteaza casa, o formeaza si o definesc, ci invers, casa delimiteaza zidurile, acoperisul si le da forma si continutul pe care le au. De cate ori oamenii nu si-au construit casele in etape, azi un zid, maine inca o camera, poimaine un etaj... si niciodata nu se poate spune ca o casa e terminata definitiv, la ea adaugandu-se succesiv din generatie in generatie alte si alte dependinte.
La fel e si cu natiunea. Ea este intregul indivizilor care participa la ea., dar nu e niciodata definitiva. Natiunea se transforma perpetuu inclusiv prin degradare, la fel ca si o casa. Nu natiunea ne defineste pe noi ca indivizi, ci noi o definim si o cream sau o pastram in fiecare zi prin faptele noastre particulare si nu istorice. Nu poti sa etichetezi pe cineva ca fiind intr-un anumit fel doar pentru ca pe pasaportul sau scrie ca vine dintr-o anumita tara. Dar poti sa o faci daca intri si esti de acord cu logica lui Nae Ionescu, care astazi, de cand cu intamplarile din Franta, Spania si Italia se dovedeste mai europeana ca oricand.
De asta si afirm a n-a oara, ca mie nu imi place Europa. Este fundamentata gresit.Toate ideile politice europene sunt un dezastru pentru oameni. Nu tin cont de ei ca indivizi, nu ii trateaza ca persoane, adica subiecti cu vointa proprie. Intotdeauna in Europa vor fi interese mai inalte decat cele ale fiecarui om in parte, la care omul nu poate ajunge si nu conteaza daca le va intelege. In orice caz, aceste interese inalte primeaza. Rezultatul s-a vazut in secole de razboaie devastatoare, de la Revolutia Franceza pana la Al doilea razboi mondial si dupa, inclusiv in anii de comunism. Dar nici acum nu s-a schimbat nimic: filozofia juridica este ca vointa oamenilor sa se supuna legilor si nu legile sa fie facute dupa vointa oamenilor. Nae Ionescu ar putea fi fericit inclusiv in democratia europeana de astazi, de radacina franceza, continentala. Europa este si va ramane un focar de violenta atat timp cat oamenii vor fi frustrati de ceea ce le apartine cu adevarat: eul lor.
Revenind la conferintele lui Nae Ionescu, el considera pe drept cuvant ca deosebirea dintre popor si natiune o constituie constiinta de sine. Doar contextul in care face aceasta constatare este gresit, dupa cum am aratat mai sus. Asa cum vad eu lucrurile cred ca se poate deosebi intre trei categorii: populatie, popor si natiune. Caracteristicile si in acelasi timp deosebirile ar fi astfel: bazandu-ma pe ideea ca intregul este suma partilor si a relatiilor intre ele, o populatie ar fi doar o suma a partilor, niste indivizi care nu au relatii intre ei, nu comunica, se feresc sa intre in contact unii cu altii; un popor, din acest punct de vedere este o comunitate de indivizi care comunica in virtutea unor simtiri comune, ganduri, idei, interese sau idealuri; iar o natiune ar fi poporul care face toate acestea in mod constient, programatic.
Daca e sa ne uitam astazi la noi, la romani, cat de mult din ceea ce facem impreuna este constient, cat de mult premeditam sa facem aceste lucruri in comun tocmai pentru ca ne simtim apropiati unii de ceilalti prin interese, idei, ganduri sau idealuri? Mai deloc. Astazi incetam a mai fi o natiune, tocmai pentru ca renuntam in mod programatic sa avem ceva in comun unii cu altii. Nici macar contorizarea la apa rece si apa calda nu vrem sa o mai avem in comun. Pericolul tocmai in aceasta consta, ca noi trecem de la un popor cu constiinta de sine la o constiinta de sine fara popor. Ne izolam din ce in ce mai mult unii de ceilalti, incercam sa avem cat mai putine contacte si cele pe care le mai avem le tratam ca fiind cu un dusman. Nu mai exista deschiderea fireasca a oamenilor unii catre ceilalti, romanii se feresc unii de altii in timp ce cauta cu obstinatie compania strainilor. Devenim din ce in ce mai mult o populatie.
Nu cred ca este un fenomen pur romanesc. Daca eu am dreptate si nu Nae Ionescu, atunci trebuie ca acest fenomen este la scara europeana. Cauza lui este obturarea manifestarilor firesti a individului ca persoana in comunitatea sa, impunerea unor norme straine de vointa sa si nevoile sale sub pretextul unor interese mai inalte, dar care nu sunt ale lui si la care nu are acces. Democratia se goleste de continut, chiar daca are forma, votul devine ceva abstract, pentru ca nu serveste la nimic celui care voteaza. Rezultatul este chiar refuzul oamenilor de a mai participa la viata unei comunitati in care nu se regasesc, tocmai pentru ca nu mai este a lor ci vine din alta parte si le este data lor de-a gata.
De aceea spun iar: Europa nu mai are viitor. Iar noi ne-am bucurat ca am intrat in Europa.

Un demers ideologic

Ceea ce voi face o perioada de acum incolo va fi un demers ideologic.

Ideologiile sunt un fel de demersuri cu cauzalitate inversa demersurilor fenomenologice. Sa iau un exemplu, am sa aleg vestita lucrare a lui Max Weber "Etica protestanta si spiritul capitalismului". Sunt atatea referinte catre acesta lucrare in lumea academica chiar si din zilele nostre, incat am impresia ca a marcat istoria gandirii cel putin la fel precum "Capitalul" lui Karl Marx.

Ce se sustine acolo: ca doctrina predestinarii, traducerea cuvantului "chemare" prin "beruf" (care inseamna vocatie, dar si profesie) etc. au dus la formarea unei etici specifice protestantismului, fapt de natura sa conduca la nasterea spiritului capitalismului modern - si, as adauga eu, din pacate nu si contemporan. Aceasta este o explicatie stiintifica. Apeland la metoda fenomenologica Max Weber explica un fapt observabil. Alunecarea unei teorii in ideologie este insa de multe ori o pacaleala pe care nu toti sau nu tot timpul o putem sesiza. Daca acestei teorii i-ar fi fost dat sa fie o ideologie, atunci pe la anul 1400, deci inainte de aparitia lutheranismului si calvinismului, cineva ar fi trebuit sa spuna in felul urmator: daca s-ar traduce cuvantul "chemare" prin "vocatie" si s-ar introduce doctrina predestinarii in dogmele Bisericii, atunci lumea va dobandi o etica precum cea protestanta care va conduce la nasterea unui spirit nemaintalnit pana atunci, a ceea ce numim astazi capitalismul modern; vom face asta deoarece este singurul mod in care putem sa fim. In loc sa se explice un fapt observabil, s-ar fi stabilit o tinta.

Folosirea lui Daca/Atunci/Deoarece (trebuie) este de mare importanta in ideologie. Nu numai ca Daca/Atunci/Deoarece (trebuie) transforma o teorie in ideologie, dar ii schimba inclusiv sensul, pentru ca o ideologie nu se mai aplica faptelor ci se aplica unor deziderate. Ideologia are vointa.
Iata si motivul pentru care nu ma feresc de ideologie. Pentru ca tot ceea ce s-a facut s-a facut prin vointa. Fie ca interpretezi religios sau laic istoria umana, nu ai cum sa ocolesti vointa care a condus omul prin timp. De la "Sa fie lumina!" si pana la constatarea ca omul este singurul animal care isi modifica continuu si constient mediul in care traieste, vointa este ceea ce da curs si sens vietii noastre.

Totodata o ideologie justifica. Este partea ei cea mai importanta, anume justificarea alegerii noastre. Ea da sens si coerenta tuturor ideilor, credintelor si valorilor noastre. Le pune, ca sa zicem asa, la lucru. Schema de mai sus, "Daca - actiunea/Atunci - rezultatul/Deoarece (trebuie) - justificarea", devine in mod dinamic Cum (facem)/Ce (ceea ce facem)/De ce (din ce motiv). De aici nu trebuie trasa in mod necesar concluzia ca o ideologie este ceva arbitrar, un discurs determinat de interese subiective, ci doar ca o ideologie este exclusivista. Justificarea ideologica este intotdeauna un apel la o teorie pentru a legitima pledoaria pentru actiune. Teoria care sta in spatele ei este cea care da consistenta, valoare si valoare de adevar ideologiei. Dar tot teoria are pretentia de a fi exhaustiva, iar aceasta este exact ceea ce face dintr-o teorie ceea ce este.

Asadar, aici va fi, pentru o vreme cel putin, pledoaria mea pentru ideologie. Nu de ideologie ma feresc ci de ideologiile gresite, pornite din teorii gresite nascute la randul lor ca o justificare a unor credinte gresite izvorate dintr-o cunostere neintreaga. Primul pas l-am facut deja scriind "Noua ordine romaneasca". Chiar si "A fi sau a nu fi... acesta e raspunsul" este parte din demersul meu ideologic. Sper ca intr-un final sa ii pot da consistenta logica si, desigur, ideo-logica, adunand laolalta toate piesele de puzzle, articolele separate pe care le scriu cand gasesc timpul si starea necesara.

A fi sau a nu fi... acesta e raspunsul

Recitesc din timp in timp ce am scris. Incerc sa imi dau seama ce am vrut sa spun, cum am gandit in momentul respectiv si verific daca sunt coerent cu mine insumi.

Am gasit, de exemplu, intr-o postare nu foarte veche, o constructie paradoxala. Am sustinut cumva ca Romania este o structura destructurata. Ceva care este si nu este in acelasi timp. Adica un paradox.

Mai ciudat este ca nu mi se pare o incoerenta. Pare ca face parte din ceva atat de adanc in interior, incat e definitoriu, chiar daca e mai greu de explicitat. Se leaga cumva cu o alta fraza mai veche: m-am simtit roman de prea multe ori.

Apoi a venit revelatia.

Am la doua companii o aplicatie soft de gestiune si comerciala. Evit pe cat posibil sa le spun firme, pentru acest cuvant - "firma" - imi suna ca in expresia "ti-ai dat cu firma-n cap", ceea ce pentru multi patroni din Romania este si foarte adevarat... si cumva foarte legat de ceea ce voi scrie in continuare.

Intr-o zi, la una dintre companii m-au rugat sa le modific programul astfel incat sa poata face si alte lucruri decat cele pe care le facea pana in acel moment. Era vorba despre modul in care ei voiau sa lucreze cu clientii. Am avut interior un scurt moment de ezitare, ceea ce mi se cerea se batea cap in cap cu ceea ce facea deja aplicatia. Descrisa verbal, situatia nu parea deloc nelalocul ei, insa in calculator trebuia sa produc un paradox: aplicatia sa inregistreze si sa nu inregistreze niste parametri. Insasi decizia daca acesti parametri trebuiau sau nu inregistrati urma sa fie luata de catre utilizator mult dupa ce programul isi facuse treaba, in functie de niste rezultate comerciale.

Apoi mi-am adus aminte ca de-a lungul timpului utilizatori din ambele companii unde aplicatia mea lucreaza mi-au cerut de foarte multe ori sa fac acelasi gen de lucruri. De fapt, ceea ce mi s-a cerut cu insistenta a fost numai acest fel de lucruri. Pentru toata lumea parea normal ca ceva sa fie si sa nu fie in acelasi timp, urmand sa decida asupra fiintarii finale a lucrurilor mai tarziu, mult dupa ce momentul in care lucrurile ar fi putut lua fiinta.

In logica oricarui programator ordinea in care se intampla evenimentele este esentiala. Asa am pornit si eu analiza a ceea ce aveam de facut. La o prima vedere, parea ca un fapt care trebuie sa se petreaca in prezent va fi afectat de o decizie din viitor. Insa cei care mi-au cerut modificarile la program au vrut deja sa ia aceasta decizie afectand de fapt un eveniment petrecut anterior. Decizia lor a fost constransa de felul in care lucra calculatorul si aceasta i-a determinat sa imi ceara modificarile. Ei nu au putut afecta evenimentul din trecut, insa nu au putut-o face in prezent. Am ajuns astfel la concluzia ca am nevoie ca o decizie din prezent sa afecteze un eveniment din trecut. Iar asta se poate face, cel putin calculatorul o poate face, readucand in prezent si modificand evenimentul inregistrat in trecut. Dar in viata noastra de fiecare zi acest lucru nu poate fi facut. Ce-i determina totusi pe oameni sa vrea cu incapatanare sa fie asa, ingnorand cu desavarsire logica trecerii timpului?

Sau ca sa cobor mai pe pamant, de ce pierdem ore, zile, sau adunate toate, poate chiar ani de discutii sterile despre ce ar fi fost daca... Foarte specific national, nu-i asa?

Energii masive se pierd in astfel de discutii. Ne certam, reprosandu-ne unii altora ce am facut sau ce nu am facut si nimeni nu are cel mai mic imbold sa treaca peste intamplarile trecutului. Nu ne putem impaca cu trecutul pentru ca el ne afecteaza prezentul intr-un mod ciudat. Pur si simplu nu ne lasa sa luam deciziile asa cum ne vine intr-un anumit moment. Trecutul se razbuna, parca, pentru faptul ca noi nu am gandit viitorul atunci cand trecutul era prezent. Dar asta nu ne impiedica sa luam mereu iar si iar decizii de moment, peste tot acolo unde putem. Si nu invatam nimic, indiferent cate certuri vom mai avea despre intamplarile din trecut. Toate aceste certuri si discutii sunt nimic altceva decat incercarile noastre a aduce in prezent un trecut care nu ne mai convine si sa-l modificam dupa cum de vine pe moment, la fel cum fac eu cu evenimentele memorate de calculator.

De ce asta? Nu am auzit, nu am intalnit la alte popoare acest caracter. Ne comportam si traim ca intr-un vesnic prezent si ne miram tot timpul ca trecutul ne trage de maneca si ne miram ca suntem unde suntem, suparandu-ne nu pe noi ci pe niste evenimente care s-a intamplat sa se intample. Ba chiar ne suparam si pe evenimentele care nu s-au intamplat.

De unde am plecat totusi? De la o dorinta a cuiva ca un lucru sa fie si sa nu fie in acelasi timp. Un paradox. Asa e gandirea romaneasca, paradoxala. Asa si suntem caracterizati, ca paradoxali. "Paradoxul romanesc", este deja o eticheta pusa pe aceasta tara. Si cum paradoxul nu poate fi explicat, nimeni nu intelege nimic din ceea ce se intampla cu noi. Nici noi nu ne intelegem de cele mai multe ori, desi sunt tot timpul romani care incearca sa se desprinda de acest paradox si privind din afara sa il inteleaga. Voi incerca aici nu atat o explicatie, ci mai degraba o implicatie.
Neputinta de a face o distinctie clara intre a fi si a nu fi, intre categorii concomitent exclusive are, ca orice pe lumea acesta, niste urmari. Iar eu cred ca aceste urmari se reflecta in special asupra felului in care se poate proiecta viitorul.

Viitorul nu este o consecinta automata a ceea ce este la un moment dat. Din aceasta perspectiva ar fi mai degraba un prezent privit dinspre o zona a trecutului. Viitorul este mai degraba proiectia noastra in viitor. A noastra ca indivizi, a noastra ca popor sau comunitate, a noastra ca organizatie, sau altceva care ne implica. Viitorul este mai intai de toate o constructie mentala a ceea ce va fi. El nu este pur si simplu, ci noi il construim mai intai in imaginatie cu ajutorul ideilor pe care le avem despre noi si despre lumea noastra. Este ceea ce credem ca va fi, dar nu oricum ci pentru ca vrem si ne dorim sa fie. Sau sa nu fie. De exemplu, ne proiectam viitorul spunand ca peste un numar de ani speranta medie de viata va fi 120 de ani. Asta este ceea ce va fi. In acelasi timp ne proiectam viitorul spunand ca peste un alt numar de ani motoarele cu ardere interna nu vor mai fi, iar asta este ceea ce nu va mai fi. Iar noi vom face tot ce putem sa ajungem in acest viitor, vom inventa noi medicamente chiar daca vor fi naturiste, este mai putin important, si vom cauta sa perfectionam alte tipuri de motoare pentru a renunta la cele cu ardere interna. Viitorul nostru arata foarte clar din acest punct de vedere, impartit simplu in cele doua categorii ale existentei: ceea ce va fi si ceea ce nu va fi.

O idee deja se contureaza. Pentru romani viitorul este imposibil. Daca a dori ca ceva sa fie si sa nu fie in acelasi timp este ceea ce ne caracterizeaza pe noi ca indivizi dar si ca popor, atunci nu avem cum sa ne proiectam viitorul. Nu poti sa spui ca speranta medie de viata va fi 120 de ani si in acelasi timp sa spui ca speranta medie de viata nu va fi 120 de ani. Romanii totusi, asa sunt obisnuiti sa gandeasca, chiar daca in cazuri particulare evidente nu o vor face. Si cand spun ca nu o vor face, inteleg prin acesta ca nu o vor face deloc, adica nu se vor pronunta. Ca mecanism psihologic este simplu de decriptat: cand logica formala vine in conflict evident cu matricea gandirii romanesti, romanul va alege cel mai probabil sa nu intre in conflict, evitand subiectul. Alegand intre logica formala si matricea gandirii romanesti, ar actiona chiar impotriva acestei matrici, caci ar transa adevarul intre a fi si a nu fi indiferent de alegerea facuta. Atat de paradoxala este aceasta matrice, incat ea evita un paradox tocmai prin faptul ca il conserva. Poate fi interesant ca mecanism al gandirii, insa nu ajuta deloc pe taramul faptelor.

Sa consideram celebrul "to be or not to be". In romaneste a fost tradus intotdeauna prin "a fi sau a nu fi". Sensul expresiei este foarte clar, o categorie a existentei o va exclude pe cealalta. In engleza, ca si in romana, infinitiviul include in el prezentul si viitorul, ca posibilitate. Dar, mai mult, "to be or not to be" ne arata ca posibilitatea contine in ea si imperativul ei. Expresia originala se poate traduce in romaneste la fel de bine si "sa fie sau sa nu fie", iar in engleza poate avea insemnatatea ambelor traduceri in acelasi timp. O data in plus, dorindu-ne in mod firesc ca ceva sa fie dar si sa nu fie in acelasi timp prezent, ni se arata ca nu putem sti de fapt cum trebuie sa arate ceea ce trebuie sa fie maine. De aceea noi, ca romani, nu vom putea construi nimic.

Precis, iata de ce orasele noastre arata total construite la intamplare, evident fara un plan coerent de sistematizare. De aceea toti angajatii sunt nemultumiti de sefii lor si mai ales de sefii din top management-ul companiilor. Si pe buna dreptate, caci acolo se fixeaza obiectivele, adica acolo se proiecteaza viitorul, sau ar trebui sa se proiecteze viitorul, cand de fapt tocmai acolo nu apare nici un fel de viziune. De aceea legile noastre sunt atat de strambe pentru ca nu corespund decat unor nevoi absolut circumstantiale. Iar circumstantele sunt doar rodul intamplarii, ba de multe ori sunt chiar exterioare legilor pe care le determina, cum ar fi dorinta de a avea si noi o lege ca a altora. Ca sa avem si noi falitii nostri, nu...? De aceea birocratia romanesca este atat de irationala (paradoxal nu?), cand birocratia este tocmai determinata de nevoia de rationalizare, de regularizare a unui proces social. Tocmai pentru ca regula la noi nu e clara fata de ceea ce trebuie sau nu sa fie, iar acolo unde regula este prin exceptie clara si coerenta, ea vine in contradictie cu matricea gandirii romanesti, ceea ce il va determina pe birocrat (functionarul de care ne lovim) sa amane cat poate el luarea unei decizii in ceea ce il priveste pe petitionar. De aici si plimbatul intre birouri, nimeni nedorind sa-si asume conflictul interior al luarii unei decizii. De ce spaga rezolva situatia? Simplu: decizia nu se mai ia in baza legii sau a regulamentului ci dupa logica profitului personal nemijlocit. Birocratia si birocratul scapa de conflictul sau interior si se alege si cu niste bani.

Poate ca pana aici nu am adus dovezi clare ale faptului ca matricea gandirii romanesti nu face distinctie clara intre a fi si a nu fi si ca "a fi" exclude pe "a nu fi". Dar cu totii am invatat sa fim de acord ca cel mai bine se vede fondul nostru ancestral in balade si in special si cel mai pregnant in Miorita. Sa ne oprim putin asupra ei, ar fi totodata si in ton cu numele blogului.

Voi trece peste faptul ca cei doi baci, ungureanul si vranceanul, se coalizeaza pentru a-l omori pe cel moldovean pentru simplul motiv ca e mai instarit. Este si aici evidentiata o trasatura de caracter, dar nu aceasta intereseaza acum. Foarte importanta este reactia ciobanului la aflarea vestii despre complot. Invatam la scoala ca este vorba de resemnare in fata mortii, a destinului etc. adica o impacare si o acceptare senina a ceea ce urmeaza sa se intample. Prezentarea este facuta ca si cum am fi martorii unei manifestari virtuoase a ciobanului victima, urmare a unei filozofii superioare asupra vietii si a mortii, asupra existentei in general. Dar chiar alegoria moarte-nunta este cea care ne arata substanta gandirii romanesti, matricea ei.

Implinirea vietii - nunta - in moarte si tratarea ei in mod asemanator, arata ca pentru ciobanas nu este foarte clar ca a muri inseamna sa nu mai traiesti. Chiar daca putem vorbi despre o existenta de alta natura, viata sub aspectul ei material ia cu siguranta sfarsit. Ciobanasului nu-i este foarte clar ca a fi si a nu fi in viata sunt doua categorii ale existentei care se exclud reciproc. Sentimentul mortii nu exista pentru ca aceasta inca nu s-a produs. Sursa linistii atat de senine a victimei ar putea fi aici. Fiind in imposibilitatea mentala de a distinge intre a fi si a nu fi in viata, ciobanasul nu-si poate vedea viitorul sau fara sine. Ar trebui ca evenimentul sa se intample ca sa il perceapa. Desi, in cazul mortii si acesta ar putea fi considerat un paradox, faptul este simptomatic pentru orice alt fel de eveniment s-ar fi putut produce. Perceperea zilei de maine nu poate fi facuta decat ca urmare logica in categorii de fals sau adevarat a ceea ce este. Viitorul este o retea de posibilitati ale carei noduri sunt compuse din valori de adevar exclusive, indiferent cate legaturi se pot face intr-un asemenea nod.

In nici un caz nu poate fi vorba de resemnare. Resemnarea este o atitudine care survine dupa ce toate incercarile au esuat, chiar daca aceste incercari au fost doar niste proiectii ipotetice ale unor posibilitati, adica incercari de proiectie a viitorului. Ciobanul din balada nu face nici o clipa asa ceva ci demonstreaza ca nu face mental o distinctie clara intre a fi in viata si a nu fi in viata. Ma hazardez sa spun ca a doua zi cand i s-ar fi intamplat sa primeasca un topor in cap ar fi realizat foarte clar si prozaic distinctia, insa de acesta data cu alta parte a gandirii. Dar foarte important este ca inactiunea sa mioritica este consecinta a nedistingerii ca separate a doua categorii opuse.

Implicatiile sunt chiar mai mari, afectand vointa. Cum poti sti precis ce vrei, cand nu poti face o distinctie clara intre doua lucruri opuse si exclusive? Catre ce iti poti canaliza vointa? Impulsul de a construi ziua de maine este un rezultat al vointei, dincolo de faptul ca nu intotdeauna lucrurile se petrec dupa vointa noastra. Dar acest lucru nu ar insemna decat ca vointa noastra a interferat cu vointa altora ajungand la un altfel de final pe care nu l-am controlat in totalitate sau chiar deloc. Romanul "ideal" este astfel prizonierul unui prezent continuu, suportand mereu consecinte ale unor actiuni pe care nu si le asuma ca rezultat al vointei sale, ceea ce intr-un fel este si corect intrucat ea nu exista. In felul acesta, trecutul este o poveste mai mult sau mai putin adevarata - nici nu conteaza, doar nu se face o distinctie clara intre adevarat si fals - iar viitorul nu exista. Singurul timp al romanului este prezentul. Simptomatic este ca romanii nu iau decizii, lasand lucrurile sa se intample, "si vedem noi atunci". De unde si vestitul "merge si asa" - pentru ca merge, e adevarat, se intampla acum, caci consecintele lui "merge acum" se vor suporta in viitor, dar mental acesta nu exista.

Caracteristica aceasta a timpului la romani a putut sa insele si sa creeze iluzia eternitatii si a neparticiparii la istorie. Nimic mai fals, romanii participa la istorie, dar o fac si au facut-o intotdeauna pasiv, de cele mai multe ori nici macar reactiv. Au participat la istorie suportand-o pentru ca oricum altceva nu puteau face lipsindu-le ontologic vointa de a face istorie. Pentru ca desi istoria se refera la trecut, ea se face construind viitorul.

Confuziile nu se opresc aici. S-a dat vina pe Biserica Ortodoxa pentru acest caracter inedit al romanilor. Voi incerca sa arat ca nimic nu este mai fals. Insasi ortodoxia ar trebui salvata de patrunderea acestui caracter de a vedea lucrurile nelamurit si indistinct.

Sa luam articolul al patrulea din rugaciunea domneasca, Tatal nostru, "Faca-se voia Ta". Avem aici sintetizata relatia crestinului fata de voia dumnezeiasca, cea care a dat nastere aceste lumi, a creat-o, si in virtutea careia lucrurile se intampla. Nu toti crestinii au aceeasi interpretare, grosso modo ar fi cam trei, cea catolica, cea protestanta si cea ortodoxa.

Pentru catolici, "Faca-se voia Ta" nu inseamna imediat existenta a doua vointe distincte, a Domnului si a omului. Vointa omului difera de cea a lui Dumnezeu numai daca omul este un pacatos nepocait iar faptele sale nu sunt recunoscute de Biserica ca fiind conforme cu dogma. Altfel, pentru cel legitimat fiind de autoritatea bisericeasca pe care o are sau i-a fost acordata de ierarhie, vointa sa este una cu vointa Domnului (sau mai degraba invers), prin vointa sa el indeplineste vointa lui Dumnezeu. Vointa omului chiar daca nu difera de cea dumnezeiasca, totusi este si se manifesta.

Pentru protestanti, partea cu legitimarea din partea Bisericii cade. Biserica nu este considerata ca legitima in a interpreta vointa Domnului stirbindu-I astfel din autoritate, interpunandu-se intre Dumnezeu si lume. Dar si protestantii au nevoie sa faca distinctia intre cei care fac voia Domnului si cei care nu o fac, deci un criteriu de departajare trebuie sa existe. Acest criteriu este reusita privita ca o confirmare. Iata cum protestantii au nevoie de reusita pentru a se dovedi ca fac voia Domnului, drept pentru care vointa lor de a face este foarte puternica si totodata mijloacele prin care incearca sa isi apropie reusita sunt foarte dezvoltate si au parte de o grija de ajustare si imbunatatire permanenta. Se poate spune ca in cazul lor vointa omului este cel mai puternic vizibila. Este, exista si se manifesta si trebuie sa se impuna prin reusita pentru a fi validata.

Ortodocsii se deosebesc aproape radical de aceste doua interpretari ale cuvintelor "Faca-se voia Ta". Ortodocsii vad doua vointe distincte si separate, vointa omului si vointa lui Dumnezeu. Insa vointa omului este pacatoasa prin insasi natura omului cazut in pacat. Vointa omului nu se poate amesteca sau pune laolalta cu vointa Domnului. De aceea interpretarea acestor cuvinte din rugaciunea Tatal nostru este urmatoarea: faca-se voia Ta, nu a mea. Crestinul ortodox isi suprima de buna voie propria vointa urmand a face voia Domnului. Felul in care va ajunge sa cunoasca aceasta voie a Domnului este insa mistic si nu se poate intampla in afara rugaciunii. Este o taina la care nu toti crestinii au acces, dar catre care toti trebuie sa aspire, urmand ca alegerea deslusirii adevaratei vointe a lui Dumnezeu sa Ii apartina Lui. Dar chiar si asa crestinul nu va avea cum sa urmeze aceasta voie premeditat si metodic ci interiorizat si asumat, intr-un fel in care nu el si-ar mai apartine. (Dupa cum spune si Sfantul Apostol Pavel: Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine. - I Corinteni 15.10)

Dar pentru ca acestea sa se poata intampla, pentru ca omul sa poata face voia Domnului trebuie sa renunte la voia sa, aceasta ar fi de fapt smerenia crestina. Ce se intampla cand omul nu poate avea vointa, pentru ca nu o poate structura, gandi, concepe. Sa ai o vointa inseamna sa iti poti stabili niste obiective, sa ai un tel si un plan de a-l atinge. In absenta ei, nu te mai poti smeri. In absenta ei, motorul actiunilor nu mai este vointa ci dorinta, ca pofta. De unde si confuzia care se pare ca este specifica romanilor, intre ce vor si ce poftesc. Neavand vointa proprie, romanii vor fi gata sa interpreteze vointa ca pe o pofta a altcuiva, un fel de toana discretionara. De aceea romanii nu-si vor bate capul sa inteleaga voia cuiva, nici macar a Domnului. Ii vor recunoaste atotputernicia lui Dumnezeu, dar nu vor cauta niciodata sa-i inteleaga voia.

Sa ma intorc la Miorita si la cei doi ciobani, cel ungurean si cu cel vrancean. Desi pare ca aveau un tel - sa ii ia baciului moldovean oile - si aveau un plan - sa il omoare - din poveste se desprinde clar ca impulsul actiunii lor este tocmai pofta. Vointa i-ar fi impins catre alte pasuni mai bune, si i-ar fi indemnat sa aibe grija altfel de turmele lor pentru a avea in final oi mai multe si mai cornute decat ciobanul moldovean. Pofta alege intotdeauna calea scurta (sau asa cum a spus odata Florin Calinescu, noi romanii traim intr-o cultura ejaculatorie - bine sintetizat!). Practic, aceeasi matrice a gandirii care il paralizeaza de facto pe ciobanasul moldovean ii impinge pe ceilalti doi catre crima. Nimic mai putin crestinesc la toti trei.

Asadar romanii, ca popor, prin firea lor nu se vor smeri si nu vor cauta la voia Domnului iar cei care invinuiesc Ortodoxia pentru caracterul romanesc ori nu inteleg nimic, ori sunt rau intentionati, nu fata de romani ci fata de Ortodoxie. De ce atunci confuzia si acuzele care se aduc credintei ortodoxe pentru caracterul romanilor?

Mai intai pentru ca ideologia nationala romaneasca are ca idee centrala faptul ca poporul roman s-a nascut crestin. Noi insine ne revendicam astfel firea ca fiind crestina. Apoi este lipsa vointei. Vizibil vointa nu se manifesta fie pentru ca nu este - si atunci nu are ce sa se manifeste - fie pentru ca este smerita, autocenzurata. Sigur, e mai usor sa renunti la propria vointa cand nu ai nici una, poate chiar de-a lungul timpului romanii s-au autoeducat in aceasta directie, dar aceasta este doar o smecherie, o salvare a aparentelor, lucru la care noi romanii suntem totodata si printre cei mai mari mesteri. Deci, n-ar fi exclus...

S-a spus si ca suntem primitivi... tot neadevarat. Gandirea romanilor este frapant de asemanatoare cu filozofia sofistilor. Doar ei gandeau si sustineau ca nimic nu exista, iar daca ar exista ceva, atunci nu ar putea fi cunoscut. Paradoxurile erau parte a discursului filozofic al sofistilor, specialitatea lor: sageata lui Zenon, paradoxul mincinosului s.a. Din pacate, la fel cum sageata lui Zenon nu isi atingea tinta niciodata, nici filozofia aceasta nu indemna la actiune, pentru ca o arata ca imposibila. Viitorul devenea si el imposibil. Totusi nimeni nu i-a invinuit pe sofisti ca ar avea o gandire primitiva. Dar Biserica le-a condamnat doctrina.

Ajuns in acest loc al scrierii, ar aparea ca legitima intrebarea: si ce este de facut? Putem da ca si pana acum vina pe orice altceva sau pe oricine altcineva pentru nerealizarile noastre, dar nu schimbam nimic in felul acesta. Putem si sa dam vina pe noi, incercand sa ne intelegem si incercand sa ne transformam. Solutia nu poate veni insa de prea departe, nu putem sa copiem alt neam, de pilda, fara sa devenim acel neam, sau cel putin sa nu mai fim noi nefiind nimic altceva in schimb, ceea ce ar fi si mai rau. Ar trebui poate sa privim mai aproape, catre ceea ce de fapt aspiram de mai multa vreme, chiar daca in ultimul timp, dezamagiti de faptul ca inca nu ne-am inteles, am inceput sa renuntam. Evident, si avertizez, solutia pe care o voi propune este de natura ideologica.

Ma voi opri asupra insistentei noastre de a ne proclama crestini ortodocsi. Poate ca in firea noastra adanca nu suntem astfel si acest lucru l-am si sustinut aici, insa este clar ca sute de ani asta am afirmat ca suntem. Ceea ce dovedeste ca cel putin asta ne-am dorit sa fim. Poate nu am reusit pentru ca mai intai ar fi trebuit sa ne intelegem asa cum suntem, pentru a afla de unde plecam ca sa stim unde trebuie sa ajungem. Dar ne putem stradui in continuare, poate ca ni se si potriveste mai bine decat sa incepem acum sa ne credem "europeni" sau crestini - sa zic asa - "all inclusiv". Nu pentru ca ar fi ceva rau, dar conceptele acestea sunt insuficient de clare, compozitia din spatele lor fiind destul de eterogena si insuficient amalgamata. Am avea astfel o tendinta de a deveni... nimic clar, ceea ce pentru multa lume, inclusiv pentru noi, deja suntem.
Cheia schimbarii si a devenirii o gasesc tot felul in care sunt tratate cele doua vointe, a omului si a lui Dumnezeu. Ortodoxia merge pe calea impacarii lui Dumnezeu cu lumea. Initiativa ii apartine, Iisus a venit pentru a ridica omul cazut din pacate si pentru a-l curati. Vointa omului este pacatoasa datorita naturii cazute a omului, insa Dumnezeu vrea sa se impace cu noi, sa ne poata ierta "dupa mare mila Sa". Omul, la randul sau, este dator inainte de a face voia Domnului sa primeasca mila Sa. Astfel, omul este dator mai intai sa nu se opuna voiei lui Dumnezeu, caci aceasta este de fapt voia Sa, sa mantuiasca lumea. Voia omului nu trebuie sa incalce voia Domnului mai inainte de toate. Sigur, ar fi ideal ca omul sa poata renunta la voia sa, smerenia sa sa fie neintrerupta, dar natura cazuta este cea care se opune. Pe cei care ajung pana la urma la o astfel de smerenie, Biserica ii numeste sfinti.

Cum stim insa ca voia noastra nu se impotriveste vointei divine? Simplu: vointa noastra nu trebuie sa incalce sau sa strice Legea, in cazul nostru, al crestinilor, Legea cea noua. Viitorul nu numai ca nu este interzis, dar este si posibil din aceasta perspectiva. Lucrurile sunt foarte clare: sa nu furi, sa nu ucizi, sa iti cinstesti parinti si familia odata cu ei, sa nu ravnesti la nimic din ce nu este al tau, sa nu minti despre cei pe care ii cunosti, sa nu judeci pe nimeni pentru ce a facut si sa ierti pe cei care iti gresesc. In Miorita nimic din toate acestea nu se gasesc. Iar cum tot ceea ce are un crestin de facut, este sa inmulteasca ceea ce a primit, iata calea sprea a gandi viitorul. Pentru crestinul ortodox importante sunt motivatia si consecintele. Fiecare om, in conceptia crestina, va fi judecat pentru ce a facut, dar nu fapta in sine va fi judeata, ci motivul, intentia care a dus la actiune dar si, foarte important, consecintele faptelor. Viitorul, prin analiza consecintelor fiecarui gest sau a fiecarei fapte, este o obligatie pentru orice crestin, nu in beneficiul propriu, ci intotdeauna pentru ceilalti, caci asa cum este in pilda Infricosatei judecati, tot ceea ce faci celuilalt de langa tine, nu lui ii faci ci Insusi lui Dumnezeu.

Iata cum crestinul este obligat sa fie foarte atent cu notiunile si categoriile. Este obligatoriu sa poata face o distinctie clara intre 'a fi' si a 'nu fi'. Romanii, daca ar fi crestini in adancul matricei lor, ar fi atenti la consecintele faptelor facute sau nefacute. Din pacate nu suntem asa. De exemplu, iata de ce nu avem sosele: pentru ca la timpul potrivit nu ne-am gandit ca vom avea nevoie. A spus-o presedintele tarii pe vremea cand era ministrul transporturilor: traficul din Romania nu justifica investitiile in autostrazi, iar de atunci traficul a explodat. Nici acum nu se fac, pentru ca nimeni nu sesizeaza consecintele, nici chiar cei care nu le fac. Este incredibil cum cei care ar trebui sa faca sosele in Romania, isi strica propriile masini si pierd propriul timp pe soselele de care nu se ingrijesc. Seamana comportamentul cu cel al unui batran senil care nu mai sesizeaza diferenta dintre a-si scapa nevoile in pantaloni sau a le face acolo unde trebuie. Iar exemplele ar putea continua in orice domeniul al vietii din Romania.


Inchei deocamdata aici. Cand pentru romani "a fi sau a nu fi" va fi cu adevarat o intrebare si nu raspunsul, vom avea cu totii o alta viata. Insa nici un roman nu va putea sa spuna cand va fi acest "cand", pentru ca asta ar insemna sa gandesca viitorul.

Noua ordine romaneasca

Am fost suparat rau pe romani. Cine ma stie de mai multa vreme, isi aduce aminte cum mi-am strigat acum vreo paisprezece ani dezamagirea: “Maaa, in tara asta pana si legionarii sunt de ….!” (Era vorba despre un comunicat de presa al organizatiei care se declara continuatoarea Legiunii interbelice, in care se justificau pentru numaistiuce actiune intreprinsesera, ceva fara mare importanta. Oricum, din cele scrise in declaratia lor reiesea destul de clar ca nici ei nu mai credeau in legitimitatea lor de natura national-divina, ci cautau justificari juridice, ceea ce mi-a smuls si exclamatia). Astazi insa, sunt intr-o dispozitie mai buna, sunt dispus sa-i iert. Sunt dispus sa-i justific, sa-i inteleg si sa-i explic. In fond am simtit de atatea ori ca sunt roman, incat nu am alta scapare, chiar daca nu ma regasesc in cele ce se petrec in Romania.
Mai intai, am realizat ca din ce in ce mai putini sunt romanii care se regasesc in tara lor. E ceva care nu ne reprezinta aici, tara noastra nu ne reprezinta pe noi. A ajuns aceasta stare sa fie… reprezentativa! Sunt nenumarate exemple din care vedem si aflam (oare a cata oara?) ca in Romania, romanii nu pot starpi coruptia, romanii nu pot sa schimbe o clasa politica despre care toti sunt de accord ca e compromisa, romanii nu pot sa administreze banii oferiti de catre programele de dezvoltare ale UE, ba chiar romanii nu sunt in stare sa renunte dar nici sa se descurce in propria birocratie. Dupa cum zicea Corneliu Vadim Tudor, romanii au compromis socialismul, apoi au compromis capitalismul si pana la urma romanii au compromis chiar si terorismul. Practic, tot ce ne reuseste plenar este esecul, dupa cum bine spune o lege a lui Murphy. Fenomenul este atat de bine ancorat in societatea noastra incat in ultima vreme aud si cunosc din ce in ce mai multe cazuri despre companiile private din Romania in care lucrurile nu stau prea bine. Sefii sunt de obicei incompetenti si chiulangii, de multe ori chiar hoti. Pana si procesul de selectie in ierarhia companiilor pare luat total dintr-o lume aiuristica, preferatii fiind nu cei cu rezultate masurabile, nu cei cu buna faima printre colegi, ci cei cu carti de vizita frumos desenate si CV-uri care dau bine, dar goale de continut si fapte concrete. Sentimentul general este ca virtuozitatea si reusita sociala sau profesionala sunt in Romania in relatie invers proportionala. Dar, ce-i cel mai interesant: toata lumea este de acord ca asa este, insa toti pun umarul la perpetuarea situatiei. Ca sa fiu sincer, ma si mir cum in Romania exista un orar al trenurilor si imi aduc aminte de vorba unui neamt care descria armata romana: suntem admirabil dezorganizati.
Si totusi… O data cu exodul romanilor catre vest se inmultesc marturiile ca romanii sunt buni muncitori. Nu doar harnici, dar buni si bine pregatiti profesional. Si nu neaparat muncitori manuali, ci si muncitori cu capul, buni profesionisti in orice domeniu incearca sa se afirme. Romanii dovedesc ca sunt buni constructori, buni militari, buni finantisti, buni medici, buni fizicieni si matematicieni, buni experti in stiinte administrative etc. Dar toti acestia buni odata intorsi in tara nu mai sunt buni pentru nimeni. Nimeni nu are ce face cu ei, nimeni nu le recunoaste posibilitatile daca nu meritele, iar toti se intrec in a le arata ca nu au loc in Romania. Nu la nivel declarativ ci factual, Romania nu ii recunoaste iar ei nu se regasesc in Romania. Pare ca din ce in ce mai multi romani traiesc si fac parte dintr-o alta lume decat tara lor. Nu-i de mirare ca o din ce in ce mai mare lehamite pune stapanire pe romani. Nu-i de mirare ca din ce in ce mai multi romani pleaca din tara si oricat de someri ar fi in strainatate, nu se mai intorc. Fug de Romania ca de dracu’.
Tocmai aici cred ca este cheia.
Sa iau mai intai problema alegerilor. Felul in care romanii se comporta atunci cand se confrunta cu clasa lor conducatoare, cu elitele politice pare de neinteles pentru multi. Dupa cum zicea o babuta, “O sa il aleg, maica, si pe Constantinescu, da’ mai intai sa fie presedinte…!”. Lipsa de logica a alegatorului roman este de poveste, fie daca acest alegator este un om concret sau este prototipul alegatorului roman, pana la urma romanul matur, intreg la minte si independent financiar, deplin integrat in societatea romaneasca. Desigur, s-au facut multe studii sociologice si economice, cu concluzii din cele mai intelepte, insa ceva a lasat impresia ca e nedescoperit, ceva scapa tuturor acestor studii. Romanii au ramas surprinzatori si de neexplicat de cele mai multe ori, oricat de mult au fost ei studiati. Asta nu poate sa insemne decat ca ceea ce ne defineste si ne face sa fim asa cum suntem e mai degraba de natura filosofica decat de natura empirica. Anume, acest ceva este ordinea romaneasca a lumii sau felul in care in imaginarul colectiv romanesc lumea este asezata.
Vedem ca de 20 de ani de cand ne-am debarasat de comunism alegem in mare parte pe aceiasi oameni. Ca si componenta, clasa politica romaneasca s-a schimbat prea putin si mai ales datorita evolutiei naturale a varstelor. Chiar si schimbarile au fost doar nominative, intrucat calitativ nu a fost nici o schimbare. Vorbim de coalitii transpartinice, insa nici odata cu modificarea procesului electoral – de la votul pe liste la cel uninominal – nu putem intrezari vreo schimbare. Nimic nu pare sa clinteasca status quo-ul elitei politice romanesti, din contra, acesta pare sa se consolideze cu ajutorul votului liber exprimat de cetatenii nemultumiti. La fel se intampla si in alte domenii ale vietii sociale. Elitele romanesti autohtone sunt se pare niste anti-elite. Tot ce mai rau se ridica tot mai sus cu consimtamantul celor pe care au incetat sa-i mai reprezinte sau, mai degraba, nu i-au reprezentat vreodata. Pentru felul in care arata astazi societatea romaneasca s-a dat vina pe comunism, s-a dat vina pe rusi, s-a dat vina pe turci si, dupa multi tapi ispasitori, s-a dat vina pe crestinismul ortodox.
Si iata ca ma intorc iarasi la ceea ce zic ca este cheia intelegerii situatiei. Dar nu as numi-o “vina” ci o conceptie neinteleasa de multi despre ordinea lumii. Popoare diferite au diferite conceptii despre cum e ordonata lumea. Se vede acest lucru in credintele si in mitologia popoarelor. Ordinea poate fi dinamica, intr-o devenire continua, sau statica, orice actiune insemnand o trecere de la echilibru catre o stare intermediara si apoi o restaurare a ordinii initiale sau, cel putin dupa aceleasi principii.
Ordinea romaneasca a lumii este statica, nu sufera transformari decat accidental si nu cu caracter permanent. Dar, nu elimina din continutul ei transformarea, din contra, exista o perpetua speranta a schimbarii acestei ordini. Ordinea romaneasca a lumii este pentru romani ceva dat, nu ceva care sa-i multumeasca. Insa sursa schimbarii mult asteptate este exterioara persoanei, nu vine din interior, este atribuita intotdeauna unui personaj providential. Ordinea romaneasca a lumii pare a fi eterna pentru ca pus in pozitia de a face ceva pentru a schimba ordinea lumii, romanul se retrage declinandu-si competenta.
Imaginea ierarhiei acestei lumi, ordinea ei cu alte cuvinte, este foarte importanta pentru a intelege fenomenul. Daca poporul roman este eminamente crestin, asa cum spunem, atunci matricea noastra culturala va contine nu numai valori crestine, dar si imagini crestine despre lume. Sa vedem mai intai cum se imparte lumea intre bine si rau, asa cum o regasim in evanghelii. Mantuitorul a binevestit imparatia cerurilor ca imparatia Lui Dumnezeu. Oridecateori a fost acuzat ca scoate duhurile rele cu ajutorul celui rau, in cuvantul sau s-a desprins clar o opozitie intre imparatia Lui Dumnezeu si imparatia satanei. In fata lui Pilat fiind a spus apoi foarte clar:
“Imparatia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă imparatia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca sa nu fiu predat iudeilor. Dar acum imparatia Mea nu este de aici.” (Ioan 18,36)
Asadar, in ordinea crestina a lumii, ceea ce este cel mai important, nu este aici, nu este in ceea ce ne inconjoara. In schimb, imparatia satanei este chiar in lumea acesta. Ispitit fiind Iisus de satana, Mantuitorului I s-a promis lumea in schimbul inchinarii. Or, logic, satana a promis sa dea exact ce stapaneste: bogatiile lumii. Stapanul bogatiilor lumii acesteia este diavolul, cel rau. Dumnezeu, cel bun, este stapanul cerurilor. Asadar, romanul, pus in situatia de a numi el stapanul lumii, nu face decat sa constientizeze conditia sa umana, deci inferioara oricarei divinitati, fie ea rea sau buna. Cu atat mai mult cu cat in calitatea Sa de Creator al intregii lumi Dumnezeu insusi alege sa fie doar imparatul din ceruri si nu stapanul bogatiilor lumii. Iata cum singura posibilitate de a participa la ordinea lumii este cea aleasa de romani: cine si-ar putea permite aroganta de a pune el pe Dumnezeu acolo de unde Dumnezeu s-a retras.
Am ajuns astfel la o concluzie partiala. Felul in care este privit locul si rolul conducatorilor acestei lumi este determinant pentru oamenii care sunt trimisi sa ocupe si sa indeplineasca acest rol. Romanii nu privesc deloc pe cei alesi ca fiindu-le reprezentanti, ci ei, prin procesul electoral, nu fac decat sa numeasca pe cei care vor fi stapanii bogatiilor. Cum stapanul bogatiilor nu poate fi decat diavolul, atunci e de asteptat ca cei alesi sa conduca sa fie dupa chipul si asemanarea acestuia: incapabili sa creeze ceva bun (deci, posibil prosti), in schimb lacomi, rai si ingamfati. Nici un roman nu se va simti reprezentat de elita proprie – politica, economica sau manageriala – asa cum nici un om cinstit nu se poate simti reprezentat de diavol.
Dar speranta schimbarii acestei situatii exista. Insa nu este de autoritatea noastra, a oamenilor de rand, sa producem acesta schimbare. De aici si perceptia despre “mamaliga romaneasca”. Schimbarea nu are cum sa vina decat din partea unui personaj providential, un salvator. Asta explica si de ce romanii s-au lipit atat de tare sufleteste si emotional de Ion Iliescu, desi nimic rational nu poate explica acest lucru. Pur si simplu, schimbarea mult asteptata si izbavitoare a fost asociata cu persoana lui.
Dar Ion Iliescu nu a fost pana la capat personajul asteptat de romani. "Nimic nu s-a schimbat dupa revolutie" este un laitmotiv al analizei politice populare. Oricum, schimbarea ordinii romanesti a lumii nu o poate face decat un personaj tragic, dupa modelul Mantuitorului. De aceea aproape toti eroii romanilor sunt cei care au fost tradati tocmai cand parea ca sunt atat de aproape sa-si impuna noua lor ordine, mai buna, in lumea romaneasca. Lungul sir incepe chiar de la Burebista, il contine pe Mihai Viteazu si se termina cu Cuza si Antonescu. Chiar si in cazul celor care au reusit sa dejoace tradarea (n-au fost decat vreo doi), tradata a fost pana la urma mostenirea lor, ordinea anterioara a lumii reluindu-si locul. Pusi ei insisi sa fie motorul schimbarii, romanii dovedesc ca nu isi doresc deloc acest rol, nefacand altceva decat sa puna pe fiecare in locul care se potriveste, ceea ce, de altfel, se si spune ca trebuie sa faca intr-o democratie.
Ruptura dintre romani si elita romaneasca este astfel ontologica. Elita va privi cu dispret la poporul pe care il reprezinta si il are in grija si supunere, in timp ce poporul isi va considera conducatorii un rau necesar, dar nu mai putin rau. De unde si vorba pur romaneasca: “rau cu rau, dar mai rau fara rau”.
Exista o solutie? Vom fi vreodata fericiti romanii la noi in tara? Cum sa facem sa ne impacam noi cu noi?
Raspunsul este, fara indoiala, da. Exista solutie si ea trebuie cautata tot acolo de unde provine si problema. Cum si in urma carui resort interior sau in urma carei ratiuni, nu stiu, dar Ion Bratianu a intuit-o: Monarhia constitutionala cu un principe strain pe tron. Sa vedem ce spune invatatura crestina:
Dumnezeu este Creatorul si in ultima instanta stapanul intregii lumi, atat a celei de aici de jos, cat si a celei din ceruri. Insa cu ingaduinta Lui, diavolul stapaneste temporar lumea noastra materiala, ce ne inconjoara, si mai ales bogatiile ei. Dumnezeu insusi a ales sa isi retraga prezenta sa nemijlocita din lume (prezenta lui Dumnezeu in lume este mijlocita de rugaciune), dar isi pastreaza rolul de judecator al lumii si al oamenilor, cel care va pedepsi faptele rele si va imparti dreptatea in final. Dar nu numai, dreptatea divina se face simtita si pana atunci, cu o diferenta insa: prin intermediari. Spre deosebire de Judecata de Apoi cand Dumnezeu va imparti dreptatea El insusi, in viata de zi cu zi, prezenta divina se face cunoscuta indirect si in chip minunat. Relatia crestinului cu Dumnezeu este si ea frecvent mediata de sfinti, carora crestinul cere ajutorul, asteptandu-l cu credinta. Ei bine, monarhia este exact institutionalizarea acestei relatii mediate intre om si Dumnezeu.
Cum nimic bun nu poate proveni din interior si sa si dureze – dupa cum am aratat ca se intampla in ordinea romaneasca a lumii –, rezulta in mod necesar ca monarhul trebuie sa fie din afara, deci strain, fara legaturi cu lumea romaneasca. Este, intr-un fel, si garantia impartialitatii, deci speranta unei justitii sociale corecte, simbolizand acest lucru. Regasim aici increderea lui Horea in judecata Imparatului Austriei, regasim aici si o posibila explicatie pentru intarzierea cu care romanii s-au organizat in state: nu aveau nevoie de un stat al lor, monarhul de care aveau nevoie se afla la Constantinopol.
S-a spus de catre multi filosofi sau analisti politici ca romanii au nevoie de “tatuc”, de dictatura. Nimic mai fals. Chiar daca nici clasa manageriala nu pare ca ar sti ce are de facut, si ea este o elita iesita din randul oamenilor obisnuiti. Asta nu inseamna ca romanii ar avea nevoie de cineva care sa le spuna ce au de facut. Nici nu cred ca exista romanul care sa nu stie el cel mai bine ce are de facut. Stiinta romanului este atat de mare aici incat ar putea sa o impartaseasca si altora, spunandu-le ce au de facut. Poate ca atitudinea asta isi are originea intr-o intelegere mai profunda a ordinii lumii, asa cum am aratat-o mai sus. Despotul luminat ar fi mai aproape de sufletul romanesc, dar nici el foarte potrivit. Despotul luminat ar fi cel ce se pune in rolul salvatorului, nu va reusi decat sa nasca invidii si in cele din urma va fi coplesit de ele si tradat. Vlad Tepes a fost un astfel de despot luminat. Ordinea lumii nu se va schimba decat pe moment, restauratia fiind apoi o situatie si mai greu de indurat. Romanii vor spera mereu intr-o schimbare a ordinii lumii, asa cum o concep ei. Schimbarea aceasta ar trebui sa fie ea insasi ordonata. Revolutiile nu-i caracterizeaza pe romani, si daca cercetam atent, toate revolutiile romanesti au fost de fapt de import. O schimbare instutionalizata si cu garantii de justete si dreptate este tot ceea ce-si doresc, monarhia fiind raspunsul corect. Monarhul ale carui dorinte de stapanire ar fi ingradite de o constitutie democrata devine astfel garantul dreptatii sociale, arbitrul impartial si in consecinta drept, bratul dreptatii lui Dumnezeu. Iar constitutia ar garanta ca orice ispita nu va putea avea succes, caci salvatorul este, de aceasta data, totusi om.