Unde gresesc românii...

... sau mai bine zis ce are poporul asta de e strâmb?

1. Câţi absolvenţi de ASE (Academia de Studii Economice) ştiu să deducă TVA dintr-un preţ?

2. Câţi absolvenţi de ASE (Academia de Studii Economice) ştiu care sunt rubricile unei facturi? Dar al unui aviz de însoţire a marfii? Dar care este diferenţa dintre cele două?

3. Cum se face că 1% din populaţia României a absolvit ASE-ul şi economia e la pământ? (Bibliografie: http://www.gandul.info/interviurile-gandul/ase-la-100-de-ani-interviu-cu-rectorul-pavel-nastase-1-din-populatia-romaniei-a-absolvit-ase-ul-cum-a-aparut-si-cand-se-va-incheia-criza-economica-10713270)

4. Cum se face că de când au înflorit facultăţile de drept este din ce în ce mai multă corupţie?

5. Cum se poate ca în ţara în care fondatorul de şcoală sociologică, Dimitrie Gusti, s-a ocupat în special de civilizaţia rurală românească (a facut şi un muzeu al satului), să nu se găsească soluţii la problema ţăranilor, sau cum şi-or mai zice cei care înca mai stau la ţară?

6. Şi ca să nu mă lungesc, că s-ar putea să nu termin niciodată, cum... (Doamne, iarta-mă!) partidul care se vrea stindardul dreptei (elitiste!) se numeşte Mişcarea populară! Şi mai e facut şi de absolvenţi de studii sociale!

Limitele creşterii

1999. După aproape 3 ani de bâjbâieli şi încercări am ajuns la o înţelegere. Găsisem un model care să explice dar, mai ales, să anticipeze ceea ce se va întâmpla. Nu era vorba de economia mondială şi nici măcar de cea naţională. Era vorba strict de firma la care lucram.

Începusem de la nevoia de a găsi un model de distribuţie pentru a afla care sunt constantele pieţei urmând ca aplicat pe activitatea de distribuţie să indice unde trebuie schimbat ceva, unde trebuie insistat şi unde trebuie să renunţi pentru a nu cheltui în van resursele companiei. Am plecat de la nimic, nimeni nu avea nici un indiciu, singurii care faceau calcule erau contabilii şi patronii când îşi făceau calcule(!).

Apoi, când după ce am descoperit ceea ce urmează să prezint aici, am spus, dar nimeni nu m-a luat în serios. Întâmplător sau nu, prognoza mea s-a împlinit la câţiva ani după ce am plecat de la firma aceea. De atunci şi până astăzi am văzut cum acelaşi model se verifică şi la alţii. Practic nimeni nu scapă, doar cei care rămân mici. Firmele care cresc, nu scapă. Aşadar, mai jos voi încerca să explic modelul limitelor creşterii, aşa cum l-am găsit eu. Dacă l-a mai găsit cineva, asta e! Îi doresc să fie mai norocos ca mine şi să fie ascultat de cei care ar trebui să asculte.


Acest model îl consider valabil doar pentru companiile care produc bunuri de larg consum, sau adresabilitate generală.


Semnul că o companie se dezvoltă este faptul că îşi măreşte constant producţia. Orice manager se uită la cât produce compania pe care o conduce şi dacă valoarea de piaţă a acestei producţii creşte constant, el este fericit că îşi face treaba bine. Pentru ca această producţie să fie aşezată pe piaţă este nevoie ca ea să fie distribuită către clienţi, magazine de specialitate sau supermarcheturi, acordându-se un discount procentual din valoarea de piaţă a marfii. Acest discount poate varia de la un client la altul, dar în final compania îşi distribuie producţia cu un discount procentual mediu, iar toate calculele pe care şi le face un manager atunci când îşi planifică reluarea producţiei ţin cont de acest discount mediu general.

Strict pe partea de distribuţie şi vânzări, orice agent de vânzări mai cu experienţă ştie că nu tot ce se distribuie se şi transformă în bani încasaţi, şi că tot ce nu se recuperează ori se trece la pierderi, ori constă în marfă nevândută şi returnată, urmând a fi redistribuită iar într-un final, dacă tot nu se vinde, casată. Toată această valoare care se pierde are şi ea o caracteristică constantă: este o pierdere procentuală din valoarea distribuită.

Un manager bun va face orice poate pentru a da constanţă activităţii din companie, să nu aibă sincope, iar o firmă care lucrează cu constanţă este considerată de toată lumea o firmă buna, sănătoasă. Ceea ce se vede cu ochiul liber de oricine îşi aruncă ochii pe cifrele unei companii este că la o creştere constantă a producţiei există o creştere constantă a încasărilor. Diferenţa dintre valoarea de piaţă produsă şi valoarea distribuită creşte nominal, dar dacă este procentual constantă, atunci nici un manager nu-şi face probleme, pierderea este predictibilă din punctul său de vedere, deci este controlată. În plus este absolut inevitabilă, căci este vorba de discountul pe care TREBUIE să-l dea clientilor.

De asemenea, diferenţa dintre valoarea distribuită şi cea încasată nu este considerată a pune probleme atât timp cât este ţinută procentual constantă şi la un procent, să zicem, de bun simţ, chiar dacă asta înseamnă de fapt tot o creştere nominală a diferenţei dintre valoarea distribuită şi cea încasată. De altfel, orice om de vânzări cu experienţă ştie instinctiv că această pierdere este benefică, pentru că lipsa mărfii nevândute înseamnă absenţa mărfii de pe piaţă şi, deci, loc gol şi liber pentru concurenţă; iar cei de la marketing ar argumenta şi ei pentru această pierdere, pentru că prezenţa mărfii nevândute pe piaţă, în anumite limite, menţine produsul în actualitate.

Până acum am luat în calcul toate aceste trei variabile: totalul valorii produse, totalul valorii distribuite şi totalul valorii încasate. Graficul acestor valori arată aşa (toate cele trei marimi variabile pornesc din acelaşi loc, pentru ca prima valoare este cea minimă care prin recuperarea ei integrală permite de fapt prima reluare a procesului de producţie):

Bun, în realitate, graficul este mai aplecat spre o funcţie logaritmică decât spre o funcţie liniară, aşa cum e mai sus. Dar fenomenul scăderii procentuale se păstrează şi mie mi-a fost mai uşor să construiesc un grafic de funcţii liniare pentru demonstraţie.

În graficul de mai sus am considerat discountul ca fiind 35% (adică am fost chiar generos) iar pierderile le-am considerat la 25% din valoarea distribuită, ceea ce recunosc ca e cam mult, dar este doar o situaţie cu putere de exemplu şi în ultima vreme nu chiar neîntâlnită.

Până aici toate bune, doar că o companie are şi cheltuieli (cu depozitarea, cu salariile, cu distribuţia, cu promovarea şi marketingul etc.) iar pentru a produce din ce în ce mai mult investeşte din ce în ce mai mult. Amandouă aceste mărimi variază tot corelat cu valoarea producţiei (chiar şi atunci când contabilii le trec la cheltuieli fixe!). Ca să fie mai uşor, dacă le adunăm avem tot o marime care variază corelat cu valoarea producţiei, având o componentă procentuală. Ce înseamnă aceasta: la o variaţie constantă, diferenţa nominală dintre cheltuieli plus investiţii şi valoarea producţiei scade. Orice manager va urmări ca această diferenţă nominală să crească, dar surpriza este că nu poţi scăpa de această corelaţie care nu mai este procentuală curat, pentru că valoarea de piaţă este ajustată premeditat în jos nepăstrându-se un procent constant între valoarea investită şi valoarea totală a mărfii pe piaţă. Adică, dacă la 10 lei investiţi orice manager ştie că poate da mărfii o valoare de 50 de lei (să fixeze preţul de vânzare, practic) pentru că se aşteaptă ca piaţa să poată susţine această valoare, la 1000 de lei investiţi se va gândi de două ori înainte să fixeze un preţ care să ducă la o valoare totală de piaţă de 5000 de lei, de cele mai multe ori micşorând rata de profit pe unitate în favoarea volumului, că doar aşa se învaţă la şcolile de management că funcţionează economia de piaţă. 

Acum, graficul de mai sus va arăta aşa:

Ceea ce se vede marcat pe grafic este momentul în care suma cheltuielilor şi a investiţiei depăşeşte valoarea recuperată. Momentul este înşelător pentru că este ascuns de faptul ca valoarea distribuită este în continuare mai mare decat cea cheltuită şi investită iar valoarea de piaţă creşte în continuare în mod constant faţă de cheltuieli plus investiţii. Orice manager va considera deci că firma are un potenţial încă nevalorificat. Decizia clasică este de a reorganiza compartimentul de distribuţie astfel încât producţia să fie mai bine distribuită şi valoarea vândută să fie mai bine recuperată, iar o atenţie deosebită acordată marketingului şi promovării devine un "must". Graficul următor arată cum se vede "potenţialul" firmei din perspectiva managerului:

Un manager impetuos va încerca chiar şi un credit, ceea ce va duce rapid la o politică de austeritate in companie, creând nemulţumire în rândul angajaţilor. Este momentul în care angajaţii vechi care au contribuit la creşterea companiei sunt deodată necompetitivi, cârcotaşi, nedeschişi la nou, un factor de stagnare şi în consecinţă vor fi schimbaţi cu un personal nou. De cele mai multe ori administratorul companiei va schimba chiar managerul, aducand un "specialist", un tip renumit pentru politicile sale fără scrupule faţă de personal.

Problema se va acutiza repede. Noul manager se va uita la diferenţa dintre valoarea de piaţă a producţiei şi valoarea recuperată accentuând pespectiva şi politica "potenţialului nevalorificat", fixându-şi ca ţintă valorificarea lui. Aproape nimeni nu va lua în calcul posibilitatea de a stagna creşterea, sau chiar de a provoca o scădere. Rezultatul va fi precum în graficul care urmează: un "potenţial teoretic nevalorificat" şi un colaps general, posibil insolvenţă sau faliment în momentul în care suma totală a cheltuielilor şi a investiţiei nu mai poate fi recuperată nici teoretic, depăşind valoarea distribuită. (Să amintesc că de cele mai multe ori în această situaţie firma are deja credite restante pe care nu le poate achita).

Din nefericire nu am avut încă ocazia de a verifica o soluţie. Motivul este simplu, când firma creşte nimeni nu ascultă, iar când se întâmplă sunt printre cei vechi care trebuie schimbaţi. Totuşi, o soluţie ar putea exista, alta decât oprirea producţiei. Mă gândesc la schimbarea producţiei, intrarea pe alte pieţe. Modelul pe care l-am propus are o caracteristică ciudată: poate fi spart, dar şi multiplicat. Astfel, orice componentă (fizică) a producţiei generale va urma acelaşi model în mod independent. Dar dacă în loc ca acest model să se reproducă în mic la toate componentele producţiei în acelaşi timp, se reproduce în mod alternativ sau consecutiv, atunci asigură cicluri de producţie teoretic la nesfârşit.

De ce nu se termina criza. Unde gresesc americanii, de ce Europa se va prabusi iar China este in avantaj

Sunt mai multe paradigme care explica acelasi lucru: de ce nu se termina criza civilizatiei occidentale. Nu voi incerca o abordare exhaustiva a fenomenului numit criza, desi ma simt tentat, dar aici nu este locul si nu stiu nici daca ma tin puterile intelectuale. Am sa incerc insa sa arat cat mai simplu de ce consider eu ca a trebuit sa pun acest titlu.

Sa presupunem ca traim pe o insula izolata si ca toti banii pe care ii avem sunt 100 de lei. Daca suntem stransi la punga si ne abtinem cat de mult putem de la a cheltui acesti bani, dupa o luna putem presupune ca am cumparat produse de 100 de lei, iar banii ramasi in joc sunt, fireste, 100 de lei. Daca insa suntem ceva mai dinamici, chiar foarte dinamici, putem cheltui aceasta suta de lei in fiecare zi a unei luni, la finalul lunii avand produse cumparate de 3000 de lei si bani ramasi in joc, desigur, tot 100 de lei. Cu alte cuvinte, cu aceeasi suta de lei, suntem mai bogati de 30 de ori. Asa cum am aratat si mai inainte, viteza banilor inmulteste bogatia unei societati.

Totusi, viteza banilor nu poate creste la nesfarsit. Sunt limite fizice pe care nu le putem trece. Ce se intampla daca producatorii pacaliti de mirajul cresterii perpetue a bogatiei prin cresterea vitezei de rulare a banilor produc marfuri sau ofera servicii, sau pun in vanzare pe piata lucruri care la un moment dat depasesc valoarea maxima pe care o pot aduce banii existenti? Sau, ca sa ma incadrez in exemplul meu de mai sus, produc marfuri de 4000 de lei? Evident, vor fi produse fara acoperire si care nu isi vor gasi cumparatori, iar costul lor nu se va mai recupera. De aici inainte totul este cunoscut, pierderile financiare duc la ceea ce traim acum, adica criza economica.

Intre valoarea celor existente pe o piata (bunuri, marfuri, servicii etc.) si valoarea pe care o pot da banii nominali (suta aceea de lei) tendinta este intotdeauna de echilibrare. Din pacate, echilibrul nu se face in mod natural "in sus" adica prin marirea vitezei de rulare a banilor si deci a valorii lor, ci "in jos", adica fie prin ieftinirea tuturor celor aflate pe o piata, fie prin cresterea preturilor la produsele care intr-adevar se pot vinde. Instinctul de conservare joaca un rol important aici, dar nu neaparat benefic. De altfel, rolul instinctului de conservare nu este de a prezerva specia, ci de a salva individul. Astfel, in mod natural indivizii vor cheltui din ce in ce mai putin devenind din ce in ce mai stransi la punga si in felul acesta lasand din ce in ce mai mult din valoarea pietei neacoperita de valoarea banilor aflati in circulatie. Austeritatea nu face decat sa adanceasca criza. Cu cat mai multa austeritate, cu atat mai multa saracie. Vedem asta in fiecare zi in Europa.

De aceea, singura solutie corecta este ca deficitul de valoare in moneda sa fie acoperit prin tiparirea de bancnote. Americanii fac asta numind fiecare emisiune de moneda quantitative easing. Americanii au tiparit bonuri valorice (bancnote) atunci cand au avut nevoie si in trecut, inca din vremea cand erau colonie engleza, nu este ceva nou pentru ei ceea ce fac acum. Fara vreo teorie inalta, in mod empiric, ei au simtit ca asa se solutioneaza problema lipsei banilor sau a oricarei alte valori de pe piata. Modul lor de a solutiona aceste crize i-a adus treptat in postura pe care o au astazi, aceea de prima economie a lumii, prima superputere a lumii. Astazi insa este ceva diferit si pare ca nu le mai iese la fel de bine ca pana acum. Unde este problema?

Problema provine din modul in care se introduc banii tipariti in piata si anume prin imprumuturi cu dobanda. Dobanda este aceea care cere ca valoarea banilor fizici aflat pe piata sa creasca si aceasta se poate face doar in doua feluri: fie prin cresterea vitezei banilor, care nu se poate face la nesfarsit, fie prin adaugarea de bani fizici, adica tiparirea de moneda. Insa banii tipariti trebuie introdusi si ei in piata si aceasta se face prin imprumuturi cu dobanda. Avem deci un cerc vicios si o problema a carei rezolvare nu face decat sa adanceasca problema.

Apare evident ca rezolvarea corecta este introducerea de bani in realitate fara dobanda, astfel incat acesti bani sa achite soldurile nu sa le creasca. Si cel mai bun mod de a face asta este ca cel care are drept de tiparire de moneda, proprietarul banilor (adica statul, de cele mai multe ori) sa isi plateasca angajatii pentru munca depusa in folosul sau chiar cu acesti bani tipariti. In felul acesta banii intra in economie negrevati de vreo datorie iar prin existenta lor pe piata vor achita soldurile. Din acest punct de vedere, statele puternic birocratice vor fi in avantaj fata de cele puternic liberale. China este un astfel de stat birocratic, cu un aparat de stat masiv si un sector bugetar enorm.

Se schiteaza deja un raspuns la intrebarile din titlu. Totusi, America a dovedit ca un stat liberal nu este neaparat neputincios sa rezolve problema unei crize financiare si economice. Marea Criza a trecut cu New Deal-ul, iar in acea vreme America era chiar mai liberala decat acum. Statul insa a investit enorm in infrastructura, aceasta fiind calea prin care a injectat in economie bani curati. Ca o continuare, razboiul al doilea mondial i-a venit Americii turnat ca o manusa, statul a putut sa introduca in economie bani curati atat cat a avut nevoie. Am impresia ca medicare-ul propus acum de Obama ar fi avut acelasi rol si nu inteleg de ce a existat o asa de mare opozitie impotriva lui.

Ar mai fi o solutie, desi e doar un fel de a mari raza cercului vicios, insa timpul castigat ofera ragazul gasirii de noi solutii: cei care imprumuta sa fie curati, adica fara alte datorii. Cei care deja au datorii si imprumuta bani cu dobanda, nu fac altceva decat sa mareasca datoria adancind criza. In plus, este mult mai greu sa imprumuti bani celor care deja au datorii. Deci calea de a introduce bani in economie prin imprumuturi cu dobanda este mai usoara daca aduci din alta parte oameni noi care sa se imprumute. Adica sa incurajezi imigratia, exact ceea ce europenii nu o fac, ci dimpotriva. Din nou, este vorba de instinctul de conservare care se manifesta mai puternic decat ratiunea. Europa se dovedeste mai pregatita ca niciodata pentru prabusire si dezintegrare. Fie ca va incuraja imigratia si atunci Europa nu va mai fi a europenilor, fie ca europenii se vor inchide din ce in ce mai mult si se vor apropia de colapsul economic final cu toate urmarile lui sociale, Europa nu pare a mai avea drum de intoarcere de pe panta pe care a luat-o. Dar cel mai rau este ca Europa se inchide acum avand deja mari comunitati de ne-europeni care se dezvolta puternic. Aceasta nu va face decat sa grabeasca si mai mult caderea ei.

Renuntarea la dobanda ar fi si ea o solutie. Camata, adica dobanda la imprumut, este puternic condamnata de Iisus Hristos. Insa astazi ni se pare ca o economie fara imprumuturi cu dobanda nu are cum sa existe. Satul imprumuta bancile, iar bancile imprumuta companiile si populatia, toate cu dobanda. Si totusi, pana acum aproape 200 de ani asa au functionat bancile, fara dobanda la imprumut, dar cu participare la profit, sau pierdere.

In final, China; desi este avantajata de aceasta criza, o posibila iesire din criza a Americii ar readuce-o la ceea ce a fost mai inainte. Oricum, cultural si traditional, China nu are datele necesare pentru a deveni un lider, adica sa fie un model de urmat. Poate fi puternica, niciodata nu a incetat sa fie, dar nu va fi niciodata un lider. Chinezii au inventat praful de pusca, dar au fost luati pe nepregatite de armele moderne ale europenilor. Chinezii au inventat busola, dar nu am auzit de mari navigatori chinezi si descoperirile lor geografice. Chinezii au inventat bancnota pe cand europenii inca mai aveau monezi de metal, fiind economic constransi sa se dezvolte doar cat metal de moneda aveau, dar China nu a ajuns o mare putere economica decat acum, in zilele noastre si nu cu bani proprii ci cu bani americani. Vedem cum prin arhitectura si stil de viata chinezii incerca sa imite aparentele altor culturi, europene sau americana, dar pe chinezi nu ii imita nimeni. Fac copii fidele de marci renumite de masini, fac pana si copii la scara naturala de orase europene, dar nici macar vecinii lor nu-i imita in nimic. Nici nu-i de mirare, chinezii isi sunt suficienti lor insisi, sunt natiunea care s-a inconjurat de un zid ca sa nu mai aiba legatura cu cei din afara lor. Cand nu-si mai incap in piele, ei nu se revarsa ca apa, ci ca mercurul.

P.S.
Bibliografie: sunt realmente fascinat de ceea ce spune acest domn, Richard Hoskins:
http://www.financialsense.com/contributors/clif-droke/2011/07/21/the-debt-crisis-and-the-war-cycle

Postulatele lui Viliu

Textul de mai jos a fost scris pentru www.flecar.ro. In proportie de 99,99% este preluat de acolo. Ce nu am luat am considerat ca nu se mai potriveste momentului si locului. Sau nu mai sunt eu asa suparat. Daca am timp si inspiratie se va vedea si de ce am preluat aici "Postulatele".

***

Banii nu au existat dintru inceput. Cineva i-a facut ca sa fie. Deci, ca sa fie, banii trebuie facuti. Tipariti, cum se zice astazi, sau batuti (a bate moneda) cum se facea mai pe vremuri.

Postulatul 1: Ca sa aiba bani, statul trebuie sa-i tipareasca.



Care ar fi totusi deosebirea intre ce era pe vremuri si ce este astazi in materie de moneda? Pe vremuri, cand banii erau din metal pretios, indeobste aur, statul (regele) nu putea “tipari” mai multi bani decat aur avea. Limpede. Asta inseamna ca daca avea mai mult aur, statul avea mai multi bani, era, cum s-ar zice, mai bogat. Un stat mai bogat isi permitea sa tina o armata mai mare (care cucerea alte tari si aducea aur statului), facea mai multe temple, piramide etc. cheltuind banii care ajungeau astfel la popor, acesta imbogatindu-se la randul lui.

Postulatul 2: Un stat bogat inseamna un popor bogat.



Ce se intampla insa cand nevoia de dezvoltare sau cheltuielile statului depasesc ritmul sau chiar posibilitatea de acumulare a aurului? In cazul acesta o legatura intre aur si moneda nu face decat sa puna stavila dezvoltarii si, in consecinta, dispersiei bogatiei in randul poporului. Si atunci statul se vede nevoit sa renunte la acoperirea in aur a moendei.

Postulatul 3: Peste un anumit prag, etalonul aur pentru orice moneda devine sursa de saracie.


 
Dezvoltarea exponentiala din ultimul secol este rezultatul firesc al renuntarii la etalonul aur pentru valuta de referinta mondiala: dolarul. Cum valuta de referinta nu mai era legata de aur, nici o moneda cat de cat serioasa nu mai putea fi legata de un etalon aur. Acest fapt a condus la accelerarea dezvoltarii mondiale. Banii s-au scurs dinspre stat catre populatie intr-un ritm mult mai accentuat ducand la dezvoltarea pietelor. Voi numi in continuare piata, orice agent care cumpara si vinde produse si care cumpara produse in chiar scopul de a le vinde.

Postulatul 4: Renuntarea la etalonul aur a dezvoltat pietele.



O piata, fiind o entitate in sine, are si ea propriile cheltuieli necesare bunei sale functionari. Sub un anumit prag de cheltuieli nu va putea functiona. In consecinta, prima grija a unei piete va fi sa-si asigure din venituri propriile cheltuieli. Sa zicem ca X este suma necesara si N este numarul de tranzactii minim necesare pentru a asigura aceasta suma. Astfel, valoarea unei tranzactii va fi X/N. Daca va creste N, raportul va fi mai mic, deci ar fi de asteptat ca piata sa aiba o tendinta de scadere a preturilor per produs. Daca va creste X, presiunea pietei va fi spre cresterea pretului per produs.

Postulatul 5: Daca se doreste un nivel mic al preturilor, statul trebuie sa actioneze in sensul scaderii costurilor de intretinere a pietei.



Dar daca N scade? Raportul ar avea aceeasi tendinta de crestere ca si in cazul in care creste X, deci piata ar actiona in directia cresterii pretului per unitate vanduta (o tranzactie).

Postulatul 6: Daca se doreste un nivel mic al preturilor, statul trebuie sa actioneze in sensul stimularii numarului de tranzactii de pe piata.



X, suma cheltuielilor necesare pentru intretinerea pietei creste din doua motive: ori statul are politici fiscale proaste relativ la piata, ori piata se mareste, marindu-si astfel cheltuielile cu propria functionare. Evident, un motiv nu il exclude pe celalat. Pentru ca o piata sa nu se mareasca prea mult trebuie ca ea sa nu aiba posibilitatea de a avea un (cvasi)monopol asupra tranzactiilor. Cum o piata se mareste in functie de cate tranzactii poate avea, rezulta ca pentru a avea preturi mici suma tuturor tranzactiilor dintr-o populatie trebuie sa se imparta la cat mai multe piete, pana la pragul minim la care fiecare piata isi poate recupera din tranzactii suma pe care o va cheltui cu propria intretinere.

Postulatul 7: Existenta marilor lanturi de magazine duce la cresterea preturilor, nu la o scadere a lor.



Sa schematizam putin lucrurile. Avem un Stat, o Piata si niste Jucatori care pot fi V (vanzatori) sau C (cumparatori) iar calitatea de a fi V nu exclude calitatea de a fi C si invers. Sa presupunem ca Piata are 100 de lei cu care cumpara niste produse de la V si apoi le vinde cu 200 lei la C. Avand acum 200 de lei, Piata va cumpara de doua ori maimulte produse de la V si le va vinde apoi la C cu 400 de lei si asa mai departe. cum banii sunt proprietatea Statului, la fie care tranzactie Statul va pune o taxa, sa-i zicem TVA, de 10%. Astfel, la prima tranzactie de 100 de lei, Statul ia 10 lei; la tranzactia a doua de 200 de lei Statul ia 20 de lei; la a treia tranzactie, tot de 200 de lei, Statul ia 20 de lei; la a patra (400 de lei), 40 de lei si tot asa mai departe. Daca toate aceste tranzactii de petrec intr-o zi, Statul castiga 90 de lei pe zi; daca se petrec intr-o luna, Statul castiga 90 de lei pe luna.

Postulatul 8: Pentru ca statul sa castige mai mult, trebuie sa se asigure ca intr-o unitate de timp data se fac cat mai multe tranzactii posibile.



Evident, pentru ca acest lucru sa se poata intampla, atat Piata cat si Jucatorii trebuie sa aiba bani. Or, banii sunt proprietatea statului, doar statul are drept sa bata moneda (a se citi “sa tipareasca bani”). Asadar, pentru ca acestia sa aiba bani, statul trebuie sa le dea bani. Ca sa-si asigure veniturile, Statul trebuie sa dea bani populatiei si sa se asigure ca sunt suficienti bani pe piata.

Postlatul 9: Cu cat statul va fi mai auster si nu va da bani, cu atat va culege mai putini bani si va fi mai sarac.



Sa presupunem, de dragul schemei, ca fiecare V castiga la o tranzactie tot 10% profit. Astfel, la 100 de lei incasati, 90 de lei acopera cheltuielile de productie si intretinere si 10 lei raman profit curat, adica 11.11% din valoarea cheltuielilor. V poate sa cheltuiasca cei 10 lei, introducand banii din nou in circuit sau ii poate economisi. Nu conteaza ca V va cheltui banii pe prostii sau va investi 100 de lei in loc de 90 pentru a produce mai mult. Daca ii place ca cheltuiasca banii pe nimicuri, V va dori sa cheltuiasca mai mult data viitoare, deci la un moment dat va adauga 10 lei la cei 90 pentru ca respectand rata profitului de 11,11% sa poata castiga data viitoare 11,11 lei in loc de 10. Statul, insa, nu a tiparit decat 700 de lei (100+200+400)din care deja si-a luat inapoi 90 de lei prin taxa de tranzactionare. Chiar si daca Statul introduce iar in circuit cei 90 de lei ai sai sub orice forma, pensii, subventii etc. pentru ca V sa castige la un moment dat 11,11 lei in loc de 10 trebuie sa se afle disponibili 1,11 lei in plus.

Postulatul 10: Pentru a asigura profitul firmelor private, statul trebuie sa tipareasca bani.



Dar daca Piata este in scadere datorita, sa zicem, unor cauze naturale, cum ar fi scaderea populatiei… Nu numai ca V investeste degeaba profitul, caci nu va mai putea sa-si recupereze banii neavand cine sa-i mai cumpere produsele, dar o piata in scadere inseamna reducerea numarului de tranzactii si deci o presiune pe cresterea preturilor. Atunci V ar face mai bine sa economiseasca cei 10 lei, iar in cazul in care data urmatoare va castiga iar 10 lei de pe urma acelorasi 90 de lei investiti ar avea 20 de lei, fiind mai bogat si tot asa mai departe.

Postulatul 11: Pe o piata in scadere, statul trebuie sa stimuleze economiile, nu imprumuturile.



In felul acesta surplusul de moneda datorat scaderii numarului tranzactiilor, urmare fireasca a scaderii numarului de Jucatori, nu ar ramane pe piata ca sa se regaseasca in cresterea de preturi, ci ar fi retras sub forma de economii, urmand sa reintre in circuit atunci cand conditiile de pe piata vor fi mai bune, iar piata va avea nevoie de bani pentru a nu presa in directia de crestere a preturilor.


P.S.

Stiu ca un contabil mi-ar da la palma cateva rigle ca sa ma invat minte sa nu confund cheltuielile cu investitia. Eu insa am folosit limbajul comun, al omului de pe strada pentru care investitii=cheltuieli din moment ce amandoua inseamna sa dai bani, nu sa iei. Stiu ca investitia aduce teoretic un profit in timp ce cheltuiala nu aduce nimic mai mult decat o eventuala satisfactie patimasa. Rog a se lua acesti termeni sub intelesul mai general de input si output. Oricum, cheltuiala este legata intucatva de investitie, caci daca vrei sa cheltui un profit, atunci musai sa investesti.

Max Puric

L-am urmărit ieri pe Dan Puric la B1 TV. Ar fi multe de comentat, dar nu îmi permit, tipul e prea mişto ca să îl comentez eu. Totuşi, mă voi opri asupra unui lucru pe care l-a spus el acolo: cum îşi învaţă elevii să se pregătească.
A spus că el face repetiţii de la ora 8 la ora 10 şi că aşa îi şi anunţă pe elevii săi. Dar pentru asta, el se aşteaptă ca ei să vină de la ora 7, până la 7.30 să se schimbe şi să se pregătească, apoi până la ora 8 să îşi facă exerciţiile de încălzire, iar repetiţii vor face de la 8 la 10; nu să vină la ora 8, până la ora 9 să-şi bea cafeaua... etc.
Dan Puric le cere elevilor săi să îşi însuşească o anumită atitudine faţă de profesia pe care o învaţă şi urmează să o exercite. Dan Puric le cere elevilor săi să aibă un sentiment al datoriei faţă de ceea ce vor face, căci ceea ce vor face va face parte din ceea ce îi defineşte. Dacă nici asta nu înseamnă să îţi exerciţi profesia ca pe o vocaţie, atunci nu mai ştiu ce înseamnă. Nu există nici un motiv ca un alt lucrător, dintr-un alt domeniu, mai "prozaic", să aibă o alt fel de atitudine faţă de ceea ce face. Dacă am transpune acest tip de comportament într-un domeniu economic de producţie sau comercial cu greu am putea spune că succesul măsurat în bani nu ar urma de la sine. Banii, ca sumă, ar fi de fapt şi măsura succesului în astfel de domenii de activitate, căci aici nimeni nu se adună să aplaude pe nimeni.
Acesta este spiritul capitalismului. Cred că Max Weber a greşit cautând un cuvânt care să-l declanşeze, să-l inducă unor indivizi, vestitul "beruf". Au greşit şi alţii căutând cuvinte în ortodoxie care ar putea fi folosite pentru a incuba în oameni ceva asemănător. Au greşit făcând acest lucru pentru că s-au lăsat intimidaţi de cei care învinuiesc creştinismul ortodox de toate defectele popoarelor ortodoxe. Este suficientă credinţa puternică şi cunoaşterea Sfintelor Scripturi pentru ca această atitudine - în cele din urmă faţă de propria persoană - să se nasca în fiecare individ. Protestanţii secolului XVI şi imediat după aveau doctrina "sola scripta" ceea ce i-a făcut să cunoască Scripturile, noi ortodocşii avem însă apartenenţa la Biserică şi atunci ne cam culcăm pe o ureche, nu numai în privinţa cunoaşterii, dar - şi ce-i mai grav - chiar şi în privinţa credinţei.

Weber, Aristotel si economia naturala

Chiar cand ma gandeam sa scriu ceva despre felul in care e neinteles Max Weber in lumea ortodoxa, a aparut posibilitatea sa am acest dialog cu cei de la razbointrucuvant.ro. Dialogul este real, si poate fi urmarit, ca si articolul care l-a generat, aici:

http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2011/11/28/cotidianul-patriarhal-lumina-rampa-de-lansare-pentru-mihail-neamtu-si-noua-republica-a-lui-traian-basescu/#comment-48608

Tipul acela, Neamtu, ma lasa rece, e un fel de talmes balmes in capul sau, o promisiune pentru nimic bun care ne asteapta daca vom ajunge sa-l avem conducator. Dar dialogul nu este despre el.

Daca va fi cazul, vor fi update-uri. Sper ca sursa a fost citata corect, asa cum cer cei de la razbointrucuvant.ro, chiar daca nu articolul este cel pe care l-am avut in vedere.
Cititi:


@ admin, vela:
Camata nu este ceva specific capitalismului bancar si nici capitalismul bancar nu este cel al eticii protestante. Weber vorbeste de a face ceea ce faci ca vocatie, vorbeste de acumularea capitalului in scopul folosirii sale rationale (a bunei chivernisiri, daca vreti) si nu pentru consum desantat ci pentru folosul comunitatii crestine (cum ar fi crearea de locuri de munca sau in scopuri filantropice). Capitalismul lui Weber n-are nici o legatura cu asistenta sociala sau cu ordoliberalismul lui Neamtu, este doar un modus vivendi, auster dar rational si metodic, al crestinului protestant.
Capitalismul acesta nu mai exista de mult, el a fost generat de doctrina protestanta a predestinarii si nu de doctrina nepasarii de astazi.
Acum, chiar si doctrina aceasta ar trebui inteleasa in contextul ei. Noi stim ca cine este in afara Bisericii nu se mantuieste. Fiind la origine parte din biserica catolica, protestantii oricum nu se mantuiau nefiind parte a Bisericii lui Hristos cea dreptmaritoare. Protestantismul lor este chiar constientizarea acestei stari in care se aflau. Si atunci s-au rupt de o biserica mincinoasa. Cum ar fi putut ei atunci sa isi raspunda la intrebarea din Evanghelie: si atunci cine se poate mantui? decat la fel ca in raspunsul Domnului Iisus Hristos: Ce e cu neputinta la oameni este cu putinta la Dumnezeu. Iata deci doctrina predestinarii si silinta lor intr-o viata austera.

pe 02 Dec 2011 la 12:28 # admin

@Titus L:
Etica protestanta este cu totul diferita fata de oikos sau economia naturala de care vorbea Aristotel. E acumulare de dragul acumularii, pe cand economia naturala inseamna productie pentru nevoile familiale, gospodaresti. Consecinta acumularii pentru reinvestitie indeamna la un mod de a gandi si actiona individualist, ca doar de aceea s-a si aratat ca individualismul este tipic societatii protestante. Sigur ca pretextul acestei individualizari este un scop colectiv, generos, ca sunt rare religiile care indeamna la rau in mod fatis. Dar ceea ce e daunator in protestantism este tocmai aceasta ascetica pe dos: “ascetism” prin activitate economica, “ascetism” in slujba lui mamona…

pe 02 Dec 2011 la 12:58 # Titus L

@admin:
dar nici Aristotel nu era crestin si, intrucat ma pot gandi la timpul in care a trait, nu era nici iudeu…
Eu nu m-as lua dupa Aristotel, oikos inseamna gospodarie, deci o economie naturala, in acesta acceptiune, o reprezenta ea doar o economie a satisfacerii necesitatilor imediate si simple, dar este o economie atomizata, individualista, precum gospodaria. Vedeti si acum situatia de la noi de la tara, atat cat a mai ramas, nici astazi taranii nu se pot pune de acord ca sa faca ceva impreuna, hai sa le zicem asociatiile acelea capitaliste. Abia ca etica protestanta a introdus in economie ideea de celalat, chiar daca trairea lui Dumnezeu este atat de individuala in protestantism. Iata un exemplu de protestantism extrem: comunitatea amish.
Nu, nu este ascetism in slujba lui “mamona”, este in cel mai rau caz o intelegere ad literam (atat de specdifica celor care nu traiesc in Biserica) a pildei talantilor. Acei protestanti nu erau in slujba lui “mamoma” si poate ca nici cei de astazi nu sunt toti, daca veti incerca sa-i intelegeti veti gasi, probabil, o turma in cautare de repere dezamagita de pastori. Ca aceasta stare a lasat loc lupilor sa intre in turma, este altceva. Azi vedem ce au facut lupii, dar va rog, nu confundati, caci judecati.

pe 02 Dec 2011 la 13:08 # admin

@Titus L:
Tare ne e ca batem apa in piua de dragul contrazicerii si din cum scrieti pare ca nici macar nu ati citit articolul postat. Economia naturala e mai aproape de firescul omului si Aristotel e doar un autor – folosit oricum mai mult decat… Weber de Sfintii Parinti – si ale carei observatii sunt mult mai aproape de indemnurile parintilor. Nu am auzit indemnuri ale Bisericii pentru a acumula capital de dragul capitalului, ca sa facem companii gigantice, orase supradimensionate si zgarie nori. Am auzit doar de sfaturi de a trai si de a procura cele necesare vietii. Aceasta logica nu era traita la sat doar individual, ci in cadrul obstii ce functiona in baza traditiei, care avea reguli foarte precise si rationale de exploatare – atat in comun cat si individual – a terenurilor si resurselor naturale comune. Deci vorbim aici de doua moduri de viata sociala si economica total diferite, dintre care una e pur si simplu umana si crestina dar condamnata la disparitie, iar cealalta e cauza pentru starea actuala a lumii, fiind la originea globalizarii si a uniformizarii de astazi.

pe 02 Dec 2011 la 15:46 # Titus L

admin, n-am nici un drag al contrazicerii. dupa cum vedeti, nu comentez in fiecare zi, desi (si aici trebuie sa ma credeti pe cuvant) va citesc in fiecare zi. Pur si simplu nu poti sa le ceri Sfintilor Parinti sa-l fi citit pe Weber, dar macar noi il putem citi cum se cuvine, nu doar sa-l citam cum ne convine. Economia aia naturala, macar ca vine din ce a spus Aristotel despre ea si e clar ca nu-i crestina la fel cum nici traditiile taranilor din tara asta atatea cate nu mai sunt nu erau deloc restine, doar s-au crestinizat unele dintre ele. Intreb din nou, era Aristotel credincios? Eu zic ca era mai natural sa pasti turmele decat sa muncesti proprietatea individuala sau comuna, ca doar de asta Cuvantul Lui Dumnezeu ne spunde despre Cain si Abel in cartea Facerii. Aristotel auzise de acestia doi? ma intreb si eu…

pe 02 Dec 2011 la 16:10 # admin
@Titus L:
Serios, pierdem timpul. Ori noi nu am scris clar, ori fratia ta nu ai inteles nimic. Ce spui n-are nicio legatura cu continutul discutiei de fata si nici cu ce raspunsesem anterior. Pe Weber l-am citat si aici, si cred ca destul de corect: http://www.razbointrucuvant.ro/2009/02/23/cum-preamareste-ziarul-patriarhal-lumina-erezia-protestanta-a-cultului-bogatiei/
Si daca Aristotel nu-ti place (oricum, nu el, ca filosof pagan, era important, ci o anume idee, dar nu mai vedem padurea de copaci) atunci macar de Vulcanescu sa ascultam, cat de cat. Respingea si el tipul de economie orientat catre profit si acumulare.

pe 02 Dec 2011 la 21:26 # Titus L
Comentariul dumneavoastra asteapta aprobarea.
Vai de mine! Nu pot sa cred ca faceti o asemenea confuzie intre scop si mijloc. Daca asa intelegeti sa il cititi si citati pe Max Weber, atunci chiar nu avem ce sa mai discutam ca pierdem vremea… Dar eu va cunosc din ceea ce scrieti, sunteti oameni cultivati. Va spun din nou, gresiti cand considerati ca spiritul capitalismului asa cum apare el la Max Weber inseamna sa faci bani pentru bani.
V-am aratat ca, fatalmente, cei credinciosi rupti de Biserica (protestantii) nu pot adopta alta doctrina (invatatura) decat cea a predestinarii. Caci ce a spus Mantuitorul tanarului bogat? Ca mai usor intra camila prin urechile acului decat bogatul in Imparatia Cerurilor. Dar nu ca nu va intra, ci doar ca ce e cu neputinta la oameni e cu putinta la Dumnezeu. De aici si doctrina predestinarii, repet, fatalmente reala si aplicabila celor care nu sunt in Biserica si deci nu participa la Taine.
Si atunci de unde dorinta de bani, cand tocmai acesta l-a aruncat in afara Bisericii pe tanarul bogat, caci nu a vrut sa-l urmeze pe Hristos, veti intreba? Cititi mai cu atentie pe Weber. Eu nu am cartea la indemana ca sa il citez, dar stiu ce am citit la vremea cand am facut-o. Banii sunt mijlocul prin care oamenii fac faptele bune in comunitate. Acte filantropice, sau dau de munca celorlalti care au nevoie. Cu cat mai multi bani, cu atat mai multe posibilitati de a face fapte bune si nu de a te arata bogat. De aici si viata austera a burghezului, de aici si preocuparea pentru metodele de a face bani: dorinta de a putea face fapte bune iar si iar si iar si cat mai multe se va putea. Caci ce se va judeca de Judecator cand va fi Judecata cea de pe urma? Faptele bune. Asa se cunoaste inca de pe acum ca daca reusesti sa ai bani vei fi mantuit, caci Dumnezeu iti da sansa sa faci fapte bune. Dar e obligatoriu pentru mantuire sa le faci.
Ce spune Petru Movila? Crestinul e dator sa aiba credinta dreapta si sa faca fapte bune ca sa se poata mantui. Nimic altceva nu gandesc protestantii credinciosi. Este evident ca in atari conditii sa vrei sa fii sarac echivaleaza cu a nu voi sa faci fapte bune din lipsa de mijloace, ascunzandu-te dupa o neputinta, adica un fel de fariseism.
Daca v-ati gandit la juramantul de saracie al monahilor, acesta este altceva cu totul. Ei nu mai traiesc in lume, faptele lor bune sunt de alta natura ca si bogatia lor. Dar noi nu traim ca monahii, noi traim in lume iar protestantii nu au monahism, ei traiesc numai in lume. De asta va si spun iar, nu-i mai priviti superiori, incercati sa-i intelegeti, poate ca e ceva de invatat si de la ei, sau nu asteptati atunci ca ei sa va priveasca altfel decat cu dispret, la fel cum ii privesc pe papistasi caci nu va veti deosebi de acestia in ochii lor.
Dar ce spuneti voi e total confuz si daca nu v-as vedea ravna as zice ca e rauvoitor. Au protestantii ereziile lor, dar sa ii judeci pentru ce nu au facut e la fel de rau, caci la fel veti fi judecati.

UPDATE 03.12.2011
Comentariul de mai sus a fost aprobat, iar o continuare a discutie poate fi gasita doar aici:
http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2011/11/28/cotidianul-patriarhal-lumina-rampa-de-lansare-pentru-mihail-neamtu-si-noua-republica-a-lui-traian-basescu/#comment-48801


UPDATE 06.12.2011
Desi imi propusesem sa nu mai intervin aici, o fac totusi. Daca e cineva interesat de subiect in continuare: citatul din Weber nu e de gasit. E pe aproape pe alocuri, dar e putin diferit. Ceea ce schimba destul de mult intelegerea faptelor. Cred ca voi mai reveni aici.


UPDATE 22.12.2011
Titus L
Din nefericire, citatul pe care l-ati dat din celebra carte a lui Max Weber este mai mult un pot-puriu de fraze, de altfel exacte, dar aranjate intr-un mod in care li se acorda un inteles diferit. Sunt omisiuni de esenta in acest citat. Eu nu mai intru in amanunte, nu ma lupt cu morile de vant, stiti probabil prea bine si voi ce omisiuni ati facut in acel citat. Tehnica insa mi se pare desprinsa din obiceiurile lui Victor Roncea si imi pare rau sa le regasesc aici. Daca voi vreti sa cititi trunchiat si sa intelegeti lucrurile stramb, n-aveti decat, dar nu serviti si altora aceeasi masa, caci nu asa se castiga razboiul intru Cuvant.

Ce nu scrie Max Weber insa si cred ca trebuie sa stiti, este ca legalitatea aceea despre care vorbeste Benjamin Franklin este fundamental diferita de ceea ce regasim astazi in legi. Legile in vremea lui Benjamin Franklin erau eminamente morale, fundamentate religios si nu formal juridic, ba chiar erau bazate pe legea iudaica pe care o regasim in Vechiul Testament. De exemplu, erau pedepsiti cei care nu mergeau duminica la biserica, cei care se rugau altui dumnezeu si nu credeau in Dumnezeu Unul in Treime, cei care savarseau adulter sau faceau vraji. Pedepsele din acea vreme pentru astfel de fapte sunt absolut de neimaginat astazi. Au existat cazuri in care doi soti au fost condamnati la moarte pentru ca inainte de casatorie s-a aflat ca au trait impreuna in preacurvie. Asadar, vedeti ca intelesul vorbelor este altul astazi decat cel atribuit lor de cei care au “inventat” spiritul capitalist.

Dati va rog si citate din care sa reiasa ceea ce schimba acest spirit capitalist, si anume traditionalismul pe care il apreciati, vad, foarte mult. Adica acea atitudine a taranului caruia i-a rodit glia si multuimit de sine si de realizari se hotareste sa se bucure de viata numai pentru sine; acea atitudine a lucratorilor tocmiti pe un dinar nemultumiti ca au muncit mai mult decat cei tocmiti mai tarziu pe aceeasi suma.

Si ca sa nu fie doar vorbele mele, il citez si eu pe Max Weber ca poate asa il cititi:

“[...] Este greu ca cineva sa fie atat de naiv ca sa nu observe ca tocmai un asemenea intreprinzator de stil nou poate fi ferit de pierderea stapanirii de sine, a limpezimii gandirii si de esecul moral si economic numai printr-un caracter deosebit de puternic, ca pe langa claritatea gandirii si puterea actiunii mai sunt si anumite si foarte pronuntate calitati etice prin care, in cazul unor asemenea inovatii, isi castiga total indispensabila incredere a clientilor si a muncitorilor. Aceste calitati ii mentin forta necesara pentru depasirea nenumaratelor obstacole si mai cu seama il fac in stare de efortul mult mai mare in munca cerut de acum inainte de la intreprinzator si care este incompatibil cu vechiul confort si vechile placeri ale vietii. Aceste calitati etice sunt insa de alta natura decat cele adecvate traditionalismului din trecut.”
Max Weber – Etica protestanta si spiritul capitalismului, Editura Humanitas 1993, pag. 51-52.

“[...] Tipul ideal al intreprinzatorului capitalist, asa cum a fost el reprezentat si la noi prin cateva proeminente exemple, nu are nimic comun cu asemenea parveniti, mai grosolani sau mai stilati. El evita ostentatia si cheltuirea inutila, la fel ca si placerea constienta a puterii sale si pretuirea, mai degraba incomoda pentru el, a semnelor exterioare ale prestigiului social de care se bucura. Cu alte cuvinte, modul sau de viata poarta adeseori – si vom fi nevoiti sa insistam tocmai asupra semnificatiei istorice a acestui fenomen important pentru noi – o anumita aura ascetica, asa cum apare ea pregnant in predica lui Franklin citata mai inainte. Acest intreprinzator manifesta nu rar ci, dimpotriva, destul de frecvent o anumita doza de modestie rece, care este mult mai sincera decat acea rezerva pe care stie sa o recomande cu atat intelepciune Benjamin Franklin. Din bogatia sa el nu are nimic pentru propria persoana cu exceptia senzatiei nerationale a unei bune practicari a profesiei.”
Max Weber – Etica protestanta si spiritul capitalismului, Editura Humanitas 1993, pag. 53-54.

pe 22 Dec 2011 la 13:07 # admin
@Titus:

Pana la urma, credeti ce doriti. Inclusiv ca procedam ca Roncea, citand rupt din context, ca sa manipulam mintile oamenilor ca nu cumva sa aiba o parere buna despre capitalism. Dar asta ne spune noua cat de mult vreti sa intelegeti din ce s-a discutat si cum il cititi inclusiv pe Weber. Trebuia sa spuneti de la inceput, nu am facut altceva decat sa pierdem timpul degeaba si sa batem apa in piua.

PS: Weber descrie sociologic, rareori normativizeaza. Dvs il folositi ca sa aratati virtutile eticii capitalismului, ceea ce e gresit si nu corespunde intentiei sale. El voia doar sa le descrie, aratand ca erau doua tipuri de economie si de etici – traditionale si moderne. Noi am vrut sa aratam doar ca autorul respectiv stia si el, si a si descris, ca exista tipul de economie traditionala. Apoi, concluzia dvs, cum ca in economia traditionala fiecare tragea pentru sine, e de-a dreptul inepta: economia traditionala se caracterizeaza printr-un grad inalt de capital social. Cea moderna se bazeaza pe diviziunea muncii, pe puterea capitalului si autoritatea burghezului. Dar asta e alta discutie, compromisa din start, de vreme ce insistati, din rea credinta sau din obtuzitate, sa rastalmaciti comentariile noastre.
Mai bine sa terminam aici. Iertati-ne si sarbatori cu pace sa aveti!

De ce pariez pe dolar

Toata zona EURO are probleme. Pana si Germania are probleme sa se imprumute, scria ieri in Adevarul. De fapt era si normal, cand cei care au sa iti dea bani, nu mai au sa iti dea bani, ai o problema: nici tu nu mai ai bani. Asta se intampla acum Germaniei. Zona EURO a devanit prea fragila, ca sa mai fie de incredere. EURO va creste pana in ziua in care se va rupe, dar nu pentru ca e valoros, ci pentru ca lipseste. Nu mai acopera cererea de bani, lasand in urma investitii neamortizate, imprumuturi neplatite.
Si atunci lumea se indreapta firesc catre ceea ce se numeste "safe heaven". In ce sa imi tin banii? Aceasta-i intrebarea. In aur? Inca mai e o moda, dar e deranjant de incomod(!), iar daca in loc de aur-aur am hartii de valoare, cand am nevoie de bani, platesc comisioane prea mari, s-ar putea sa fie riscant. Oricum, aurul nu e moneda de schimb, nu se poate cheltui, asa ca e nevoie intotdeauna de bani. Drept urmare la orice tranzactie se va pierde din suma pe care o detin prin comisioane si curs de schimb. Si, culmea! Aurul are o valoare fluctuanta raportat la... dolar!
Asa ca de aceea pariez pe dolar. E moneda care nu mai apartine Statelor Unite, a devenit volens-nolens o moneda internationala. Cum, insa, numai SUA are dreptul sa tipareasca dolari (americani), fireste ca va tipari cat pentru propriile nevoi, ceea ce ma duce cu gandul ca dolarii nu vor fi suficienti ca sa acopere toate nevoile tuturor tarilor. Si atunci valoarea lui va creste.
Stiu, halal analiza economica... Dar tot pe dolar pariez.

Postulatele lui Viliu sau de ce e Statul roman un bou

Banii nu au existat dintru inceput. Cineva i-a facut ca sa fie. Deci, ca sa fie, banii trebuie facuti. Tipariti, cum se zice astazi, sau batuti (a bate moneda) cum se facea mai pe vremuri.

Postulatul 1: Ca sa aiba bani, statul trebuie sa-i tipareasca.

Care ar fi totusi deosebirea intre ce era pe vremuri si ce este astazi in materie de moneda? Pe vremuri, cand banii erau din metal pretios, indeobste aur, statul (regele) nu putea "tipari" mai multi bani decat aur avea. Limpede. Asta inseamna ca daca avea mai mult aur, statul avea mai multi bani, era, cum s-ar zice, mai bogat. Un stat mai bogat isi permitea sa tina o armata mai mare (care cucerea alte tari si aducea aur statului), facea mai multe temple, piramide etc. cheltuind banii care ajungeau astfel la popor, acesta imbogatindu-se la randul lui.

Postulatul 2: Un stat bogat inseamna un popor bogat.

Ce se intampla insa cand nevoia de dezvoltare sau cheltuielile statului depasesc ritmul sau chiar posibilitatea de acumulare a aurului? In cazul acesta o legatura intre aur si moneda nu face decat sa puna stavila dezvoltarii si, in consecinta, dispersiei bogatiei in randul poporului. Si atunci statul se vede nevoit sa renunte la acoperirea in aur a moendei.

Postulatul 3: Peste un anumit prag, etalonul aur pentru orice moneda devine sursa de saracie.

Dezvoltarea exponentiala din ultimul secol este rezultatul firesc al renuntarii la etalonul aur pentru valuta de referinta mondiala: dolarul. Cum valuta de referinta nu mai era legata de aur, nici o moneda cat de cat serioasa nu mai putea fi legata de un etalon aur. Acest fapt a condus la accelerarea dezvoltarii mondiale. Banii s-au scurs dinspre stat catre populatie intr-un ritm mult mai accentuat ducand la dezvoltarea pietelor. Voi numi in continuare piata, orice agent care cumpara si vinde produse si care cumpara produse in chiar scopul de a le vinde.

Postulatul 4: Renuntarea la etalonul aur a dezvoltat pietele.

O piata, fiind o entitate in sine, are si ea propriile cheltuieli necesare bunei sale functionari. Sub un anumit prag de cheltuieli nu va putea functiona. In consecinta, prima grija a unei piete va fi sa-si asigure din venituri propriile cheltuieli. Sa zicem ca X este suma necesara si N este numarul de tranzactii minim necesare pentru a asigura aceasta suma. Astfel, valoarea unei tranzactii va fi X/N. Daca va creste N, raportul va fi mai mic, deci ar fi de asteptat ca piata sa aiba o tendinta de scadere a preturilor per produs. Daca va creste X, presiunea pietei va fi spre cresterea pretului per produs.

Postulatul 5: Daca se doreste un nivel mic al preturilor, statul trebuie sa actioneze in sensul scaderii costurilor de intretinere a pietei.

Dar daca N scade? Raportul ar avea aceeasi tendinta de crestere ca si in cazul in care creste X, deci piata ar actiona in directia cresterii pretului per unitate vanduta (o tranzactie).

Postulatul 6: Daca se doreste un nivel mic al preturilor, statul trebuie sa actioneze in sensul stimularii numarului de tranzactii de pe piata.

X, suma cheltuielilor necesare pentru intretinerea pietei creste din doua motive: ori statul are politici fiscale proaste relativ la piata, ori piata se mareste, marindu-si astfel cheltuielile cu propria functionare. Evident, un motiv nu il exclude pe celalat. Pentru ca o piata sa nu se mareasca prea mult trebuie ca ea sa nu aiba posibilitatea de a avea un (cvasi)monopol asupra tranzactiilor. Cum o piata se mareste in functie de cate tranzactii poate avea, rezulta ca pentru a avea preturi mici suma tuturor tranzactiilor dintr-o populatie trebuie sa se imparta la cat mai multe piete, pana la pragul minim la care fiecare piata isi poate recupera din tranzactii suma pe care o va cheltui cu propria intretinere.

Postulatul 7: Existenta marilor lanturi de magazine duce la cresterea preturilor, nu la o scadere a lor.

Sa schematizam putin lucrurile. Avem un Stat, o Piata si niste Jucatori care pot fi V (vanzatori) sau C (cumparatori) iar calitatea de a fi V nu exclude calitatea de a fi C si invers. Sa presupunem ca Piata are 100 de lei cu care cumpara niste produse de la V si apoi le vinde cu 200 lei la C. Avand acum 200 de lei, Piata va cumpara de doua ori maimulte produse de la V si le va vinde apoi la C cu 400 de lei si asa mai departe. cum banii sunt proprietatea Statului, la fie care tranzactie Statul va pune o taxa, sa-i zicem TVA, de 10%. Astfel, la prima tranzactie de 100 de lei, Statul ia 10 lei; la tranzactia a doua de 200 de lei Statul ia 20 de lei; la a treia tranzactie, tot de 200 de lei, Statul ia 20 de lei; la a patra (400 de lei), 40 de lei si tot asa mai departe. Daca toate aceste tranzactii de petrec intr-o zi, Statul castiga 90 de lei pe zi; daca se petrec intr-o luna, Statul castiga 90 de lei pe luna.

Postulatul 8: Pentru ca statul sa castige mai mult, trebuie sa se asigure ca intr-o unitate de timp data se fac cat mai multe tranzactii posibile.

Evident, pentru ca acest lucru sa se poata intampla, atat Piata cat si Jucatorii trebuie sa aiba bani. Or, banii sunt proprietatea statului, doar statul are drept sa bata moneda (a se citi "sa tipareasca bani"). Asadar, pentru ca acestia sa aiba bani, statul trebuie sa le dea bani. Ca sa-si asigure veniturile, Statul trebuie sa dea bani populatiei si sa se asigure ca sunt suficienti bani pe piata.

Postlatul 9:  Cu cat statul va fi mai auster si nu va da bani, cu atat va culege mai putini bani si va fi mai sarac.

Sa presupunem, de dragul schemei, ca fiecare V castiga la o tranzactie tot 10% profit. Astfel, la 100 de lei incasati, 90 de lei acopera cheltuielile de productie si intretinere si 10 lei raman profit curat, adica 11.11% din valoarea cheltuielilor. V poate sa cheltuiasca cei 10 lei, introducand banii din nou in circuit sau ii poate economisi. Nu conteaza ca V va cheltui banii pe prostii sau va investi 100 de lei in loc de 90 pentru a produce mai mult. Daca ii place ca cheltuiasca banii pe nimicuri, V va dori sa cheltuiasca mai mult data viitoare, deci la un moment dat va adauga 10 lei la cei 90 pentru ca respectand rata profitului de 11,11% sa poata castiga data viitoare 11,11 lei in loc de 10. Statul, insa, nu a tiparit decat 700 de lei (100+200+400)din care deja si-a luat inapoi 90 de lei prin taxa de tranzactionare. chiar si daca Statul introduce iar in circuit cei 90 de lei ai sai sub orice forma, pensii, subventii etc. pentru ca V sa castige la un moment dat 11,11 lei in loc de 10 trebuie sa se afle disponibili 1,11 lei in plus.

Postulatul 10: Pentru a asigura profitul firmelor private, statul trebuie sa tipareasca bani.

Dar daca Piata este in scadere datorita, sa zicem, unor cauze naturale, cum ar fi scaderea populatiei... Nu numai ca V investeste degeaba profitul, caci nu va mai putea sa-si recupereze banii neavand cine sa-i mai cumpere produsele, dar o piata in scadere inseamna reducerea numarului de tranzactii  si deci o presiune pe cresterea preturilor. Atunci V ar face mai bine sa economiseasca cei 10 lei, iar in cazul in care data urmatoare va castiga iar 10 lei de pe urma acelorasi 90 de lei investiti ar avea 20 de lei, fiind mai bogat si tot asa mai departe.

Postulatul 11: Pe o piata in scadere, statul trebuie sa stimuleze economiile, nu imprumuturile.

In felul acesta surplusul de moneda datorat scaderii numarului tranzactiilor, urmare fireasca a scaderii numarului de Jucatori, nu ar ramane pe piata ca sa se regaseasca in cresterea de preturi, ci ar fi retras sub forma de economii, urmand sa reintre in circuit atunci cand conditiile de pe piata vor fi mai bune, iar piata va avea nevoie de bani pentru a nu presa in directia de crestere a preturilor.

Si acum, de ce spun eu ca Statul roman e un bou? Pai...

P.S.
Stiu ca un contabil mi-ar da la palma cateva rigle ca sa ma invat minte sa nu confund cheltuielile cu investitia. Eu insa am folosit limbajul comun, al omului de pe strada pentru care investitii=cheltuieli din moment ce amandoua inseamna sa dai bani, nu sa iei. Stiu ca investitia aduce teoretic un profit in timp ce cheltuiala nu aduce nimic mai mult decat o eventuala satisfactie patimasa. Rog a se lua acesti termeni sub intelesul mai general de input si output. Oricum, cheltuiala este legata intucatva de investitie, caci daca vrei sa cheltui un profit, atunci musai sa investesti.

De ce creste EURO si Europa se duce la fund

Am primit zilele acestea un mesaj, din acela de tipul "da-l mai departe". Iata mesajul:



De 50 de ani incoace valuta de referinta pe piata mondiala e dolarul american. Dolarul american se tipareste intr-un singur loc: Federal Reserve, USA (reprezentata de un consortiu de banci PARTICULARE evreiesti !!!! n.n.). Deci daca Franta sau orice alta tara vor sa cumpere ceva de $50 milioane, ei trebuie sa "munceasca" si sa faca rost de $50 milioane de. In schimb daca USA vrea acelasi lucru, trebuie doar sa tipareasca banii si gata. Ceea ce de altfel USA a facut din plin in ultimii 50 de ani: a inundat lumea cu dolari pe care i-a tiparit FARA A AVEA ACOPERIRE IN AUR, orideciteori aveau nevoie de ceva. Din cauza asta balanta comerciala americana are in prezent un deficit formidabil, estimat la vreo $2.5 mii de miliarde si se anticipeaza cresteri monstruoase in urmatorii ani (in ritmul prevazut de bugetul lui Bush ajunge la $3.5 mii de miliarde in urmatorii 3 ani, adica 50% din GDP). Atit timp cit dolarul ramine valuta lumii, americanii sunt OK: ei pot tipari intr-una dolari si pot plati datoriile. America traieste pe datorie fata de restul lumii. Problema abia acuma incepe: IRAK ESTE PRIMA TARA DIN OPEC CARE A RENUNTAT LA $ SI A INCEPUT SA VINDA PETROL PE EURO. (pe 6 noiembrie 2000, cind un EURO era $0.8, deci Irak a pierdut o gramada de bani atunci, a fost o investitie foarte curajoasa. Intre timp EURO a depasit dolarul, deci Irak a cistigat imens). Asta a fost defapt greseala lui Saddam pe care America n-o va putea ierta niciodata. Cel putin alte doua tari din OPEC (Iran si Siria) vor deasemenea sa treaca la EURO, iar in ultima instanta asta e intentia intregului OPEC. Inclusiv Venezuela, care are 7% din petrolul lumii a trecut la o combinatie EURO-Dollar, adica si-a schimbat o jumate din rezervele valutare in EURO. Banca Centrala a Rusiei si cea a Chinei au facut exact acelasi lucru, si asa se explica de ce e un mare surplus de dolari pe piata lumii si o mare cerere de EURO, de aia dolarul scade puternic in raport cu EURO. Asta e lovitura decisiva pentru economia americana, pentru care Alan Greenspan (seful Federal Reserve) a pronosticat o pierdere de $13 trilioane (adica mii de miliarde) doar in prima faza: daca EURO va deveni valuta lumii in locul dolarului, pe linga faptul ca valoarea dolarului va scadea foarte tare, americanii nu vor mai putea sa arunce pe piata dolari pe care ii tiparesc cum ii taie capul (fara acoperire in aur), toate tarile lumii vor scapa de dolari ca sa faca rost de EURO sa cumpere petrol de la OPEC, toti investitorii mari se vor retrage de pe piata americana si vor merge in cea Europeana, si in general tehnica traitului pe datorie cade. Deja dolarul este mentinut artificial ridicat prin aranjamente politice ale USA cu China, Coreea de Sud, Taiwan si Japonia. Aceste tari produc aproape tot ce consuma USA. America le imprumuta dolari ca sa produca, apoi ele isi vind marfa pe piata Americana si din cistiguri isi platesc datoriile la USA, deci dolarii se intorc de unde au plecat. Economistii si bancherii au atras demult atentia ca daca Asia nu mai sustine dolarul prin astfel de aranjamente politice nefundamentate economic, acesta se va prabusi foarte tare. Iar Asia a inceput sa treaca pe EURO, pentru ca are si ea nevoie de petrol, iar OPEC va vinde in curind pe EURO. Asa ca Bush a facut o "Axis of Evil" in care au bagat toate tarile care au trecut la vinzarea petrolului pe EURO sau isi trec rezervele nationale in EURO. Ei vor ataca toate aceste tari (Irak, Iran, Siria, Venezuela, etc) si vor pune acolo guverne marioneta care vor face schimbarea inversa, de la EURO la dolar. Asta e si motivul pentru care Marea Britanie inca n-a trecut la EURO, pentru ca daca o facea trebuia sa fie de partea opusa americanilor. Britanicii vor fi vicleni ca de obicei: daca USA isi face treaba, ei ramin la lira, daca EU opreste razboiul vor trece imediat la EURO (ceea ce au tot aminat ca sa vada cum iese, in ciuda riscurilor si pierderilor de moment . Miza acestui razboi e imensa: daca USA nu il face, rolul de superputere mondiala va trece la UE. De aceea Franta si Germania TREBUIE SA LUPTE PINA LA CAPAT. Irak e doar inceputul, e doar prima batalie. Indiferent cine o cistiga, razboiul va fi mult mai lung.


Si acum, cum vad eu lucrurile cu mesajul asta....

Astea sunt analize din fotoliu... dar din fotoliul gresit, cu fata la perete. Banii nu mai pot avea acoperire in aur si nici nu au cum si nici unde, pentru ca nu exista atata aur cat sa acopere valoarea existenta pe piata de bunuri si servicii. Sa fiu mai aplicat, empiric sau cum vreti: daca banii lumii erau legati de aur, tu, cititorule, astazi nu aveai calculator (si nici eu).

Cat priveste treaba aia cu EURO si petrolul, e o gogorita din trei motive:

1) Europa (cea care are EURO) se agita sa interzica automobilele pe benzina sau motorina, nu SUA.

2) Asia e dependenta economic de consumul american, nu de cel european care nu se ridica nici la genunchiul broastei.

3) Asia si in special China cumpara bonduri americne cu dolari castigati in urma schimburilor comerciale cu SUA, deci imprumuta SUA cu bani americani. E putin invers de cum e prezentat in e-mail. De aici rezulta ca un dolar scazut e in avantajul SUA care n-are nevoie de rivali puternici si nici nu are de ce sa plateasca dobanzi real pozitive altora pentru proprii bani.

Asta nu e tot, mai am: Europa e la final. Fata de restul lumii e un continent inapoiat. Doar Africa e mai inapoiata. Apoi politica motorului EURO, Germania, este indrepata chiar impotriva EURO, prin impunerea de deficite bugetare mici membrilor eurozonei si printr-o politica economica expansiva care ii aduce beneficii doar Germaniei, e o chestiune de timp pana cand toate tarile zonei vor fi in aceeasi galeata cu Grecia. Practic, Germania aduna la ea toti banii (are cel mai mare excedent comercial cu tarile din zona euro) in timp ce pe ceilalti nu ii lasa sa tipareasca pentru a nu scadea valoarea monedei. Asta e secretul cresterii EURO si nu altceva. De asta se va si prabusi, pentru ca va ajunge prea sus, toata lumea (din zona EURO) va avea nevoie de el, dar va lipsi, prabusind economiile care se bazeaza pe el. Si mai mult decat atat, chiar statele vor fi puternic zdruncinate de lipsa EURO si valoarea lui crescuta. Lasa ca nu vor mai fi bani pentru pensii, dar nu vor mai fi nici pentru armata sau politie. Curand, curand. Multumiti pentru asta nemtilor.

Pretul si criza

S-a indus in public ideea ca tiparirea de bani duce la cresterea preturilor. O spun economistii, o sustin politicienii. Poate ca statistic se observa o covariatie, dar asta nu inseamna si o explicatie a mecanismului. Eu insa nu am auzit, citit, aflat inca cum cresc preturile cand sunt mai multi bani in circulatie. Se invoca legea cererii si a ofertei. Bun, deci daca sunt mai multi bani tipariti e oferta de bani mai mare si cererea de produse mai mica? De ce nu s-ar echilibra invers, prin mai multe produse si mai de calitate in loc sa cresca pur si simplu pretul. Daca pretul creste doar asa, pentru ca partea comercianta a economiei simte ca poate scoate mai multi bani facand nimic in plus, problema nu este a tiparirii de bani, ci de natura culturala. Etica capitalista descrisa de Max Weber exclude din start o astfel de abordare. Or, poate nu mai este capitalism ceea ce traim noi?
Poate ca daca tiparesti bani atunci cand nu este nevoie sa o faci (cand oare nu este?) atunci banii aceia trebuie sa isi gaseasca cheltuiala lor, deci va exista o presiune pe cresterea de preturi. Dar nimic nu spune ca banii tipariti in plus nu se pot duce in economii, deci se pot autoexclude din circulatie.
Banii sunt ca mancarea, cu cat ti-e mai foame cu atat ceri mai mult, nu mai putin. Economistii in general sunt oameni bogati, lor nu le e foame, asa ca sunt de inteles, iar politicienii la fel.
Mai sigur este ca preturile cresc pentru ca nu sunt bani pe piata. Adica nu sunt suficienti sa acopere nevoile. Si daca piata e saturata de produse si nu am cum sa vand mai mult (asa cum m-am asteptat cand m-am imprumutat), atunci macar sa vand mai scump. Deci, cresc pretul.
Pretul creste sau scade in functie de estimarea posibilului, adica cel care face pretul se gandeste daca pretul pe care il pune poate fi suportat de piata. In acelasi timp pretul reflecta si nevoia de bani a celui care il fixeaza. Asa cum angajatul cere marire de salariu pentru ca are nevoi mai scumpe (din motive care nu tin doar de el), asa si compania va mari preturile pentru ca are nevoie de mai multe lichiditati. Practic, pretul este un compromis intre cele doua de mai sus, estimarea suportabilitatii pretului pe piata si nevoia de incasari. Preturile cresc sau scad in functie de care “principiu” este mai tare la un moment dat: suportabilitatea pretului in piata sau nevoia de bani. Cand nu sunt bani, nevoia de bani e mai mare. Deci preturile cresc indiferent de ce spune economistii, finantistii si politicienii. Pretul si nevoia nu stiu carte; economistii lucreaza cu oameni ideali, construiti dupa imaginatia lor care nu acopera realitatea.
Se poate obiecta ca scopul unui intreprinzator este profitul deci va lasa pretul in jos ca sa acopere diferenta din volumul vanzarilor. Acest lucru este adevarat in conditii ideale sau cel putin normale si mai ales in conditiile in care piata inca permite cresterea volumului vanzarilor. Pretul mic nu vinde intotdeauna marfa. Soldurile nu sunt o garantie a vanzarilor masive, dimpotriva, mai degraba promotiile, dar asta e de natura psihologica.

In fapt, scopul unui intreprinzator e diferit de la caz la caz. Din ce in ce mai multi intreprinzatori fac o distinctie clara intre banii lor si banii companiei. Chiar legislatia este facuta astfel incat banii companiei sa fie cu totul altceva decat banii intreprinzatorului. Astfel, unii vor dori sa isi mentina afacerea pe termen lung, altii sa dea tunuri. Profitul, daca exista, este o suma de bani care se cheltuieste sau se reinvesteste.
In lumea reala lucrurile stau asa: unii intreprinzatori isi scad intentionat profitul ca sa nu plateasca taxe. O fac prin off-shoruri sau prin cheltuieli bagate pe firma. Si marile companii fac la fel instrainand profitul prin rambursari de capital la firmele mama sau prin contracte de consultanta externa, depinde acum de nivel. Altii isi maximizeaza profitul ca sa isi ia dividende, dar pe cand dividendele sunt reale, profitul e doar pe hartie, adica se factureaza si nu se incaseaza, posibil pentru ca se arunca cu marfa in nestire pe piata peste cat se poate vinde, ca sa fiu mai clar, daca ai rulaj suficient iti tragi la bani de nu ai aer, nu cresti salariile la oameni si dupa 3-4 ani iti bagi picioarele in ea de firma, ca e in faliment. Deschizi alta si faci la fel.
Pretul este cat cere cineva pe un produs. Daca eu ma apuc sa imi vand radioul vechi de acasa, ii pun un pret, desi el nu mai valoreaza de fapt nimic. Valoreaza exact cat vreau eu sa iau pe el si cat ma astept sa incasez si in functie de cate lucruri am de vanzare cat la suta cred eu ca imi va acoperi din nevoia de bani. Scad asteptarile, scade si pretul, cresc asteptarile creste si pretul. Pretul nu este cat incasez eu pe o unitate de produs cum cred unii, ci cat cer pe ea. Cata marfa nu se arunca zilnic numai pentru ca nu s-a vandut dar nici nu si-a schimbat pretul! Cate exemple nu sunt de comercianti a caror interese sunt sa tina pretul sus chiar daca nu vand si trebuie sa caseze marfa?! Ei stiu legea nescrisa a comertului, anume ca odata ce vinzi in pierdere doar ca sa recuperezi din bani, nu ai cum sa mai faci vreodata profit. Nu ai cum sa refinantezi activitatea economica iar o crestere de pret pe marfa eventual ramasa va fi primita foarte prost de publicul cumparator.
Insa pe o piata saturata cum se mai pot creste vanzarile? Acesta nu inseamna ca s-au satisfacut nevoile tuturor, piata insemana de fapt reteaua de distributie si posibilitatea cumparatorilor de acces la ea. De ce ar scadea pretul cand cheltuielile unei firme cresc deci si nevoia ei de lichiditati? Daca ne gandim la o singura firma putem spune ca a avut o politica de piata sau manageriala inadecvata, dar cand nevoia de bani este generala atunci nu mai putem avea asteptari ca preturile vor scadea. De unde profit atunci? Lipsa de bani creste preturile, cine rezista bine, cine nu, nu. America a inteles asta si tipareste. Au crescut la ei preturile proportional cu banii tipariti? Nicidecum, dar au crescut pentru ca in continuare nu au tiparit destul ca sa astampere foamea de bani. Deci vor mai tipari iar preturile la ei nu vor creste.
Am sa mentionez in treacat ca pretul nu este determinant in vanzarea multor produse, cererea fiind inelastica in functie de pret. Deci scaderea preturilor nu are nici un sens (rationalitate economica, cum e la carte), apropo de profit, mai ales cand costurile cresc. Iar costurile nu cresc pentru ca se tiparesc bani ci pentru ca accesul la resurse e din ce in ce mai limitat; nu resursele, ci accesul la ele.

Imprumuturile bancare masive duc la cresterea volumului bunurilor de pe piata mult mai rapid decat banii reali - nu cei imprumutati, care de fapt nu sunt inca bani. Nu sunt bani pentru a achita datoriile, deci totul creste, de la impozite - care intra in costuri - pana la preturi, pentru ca profitul e necesar sa aiba o constanta minima pentru a asigura reproductia. Cand se atinge pragul sub care o firma nu mai poate suporta pretul jos, atunci preturile produselor sale vor creste pentru ca firma nu ar mai avea altfel bani sa reia ciclul economic. Daca merge, merge, daca nu, nu si e faliment si saracie.
Intr-un fel, este adevarat, daca imprumuturile bancare inseamna ca inmultirea banilor de pe piata, da, atunci mai multi bani pe piata duc la cresterea preturilor. Insa mecanismul nu este nemijlocit. Prin cheltuirea unui credit nu se cheltuiesc banii actuali ci viitori. Se cheltuiesc bani care nu exista, cu promisiunea, sau mai degraba cu speranta, ca vor exista in viitor. Se produc bunuri pe credit (se numeste investie), se cumpara bunuri pe credit. Se inmultesc bunurile existente in baza unor bani care nu exista si nu le pot acoperi in numerar valoarea. Drept urmare este vital ca banii sa se inmulteasca pentru a putea acoperi valoarea bunurilor, altfel nu se vor putea achita creditele, nicidecum si dobanzile. Iar singura solutie de a inmulti banii ca masa monetara este sa ii tiparesti, fie si electronic.
Din acest punct de vedere, America are raspunsul adecvat la criza, tipareste bani.
Altceva nu e adecvat, in ceea ce face cu banii tipariti.
Daca o banca imprumuta bani creeaza o lipsa de bani pe piata. Chiar si banii recuperati de banca in urma achitarii imprumuturilor vor fi re-imprumutati sporind astfel lipsa de bani de pe piata. Asta conduce la falimentul bancii. Daca statul sau banca centrala, asa cum face acum FED-ul, tiparesc bani pentru a acoperi lipsa de moneda dar ii dau tot bancilor pentru a le salva de la faliment, bancile nu vor putea face altceva decat sa ii imprumute mai departe. Lipsa de bani va creste exponential cu fiecare ban tiparit.
De fapt, lipsa de bani va creste exponential cu fiecare ban tiparit atat timp cat acest ban gaseste produsul pe care sa fie cheltuit si omul dispus sa se imprumute. Iar indatorati peste putinta, oamenii se vor imprumuta din ce in ce mai putin.
Ce sa faci atunci cu banii ramasi nefolositi? Solutia corecta: plata datoriilor. Plata datoriilor va putea sa repuna in circulatie banii nefolositi. Se va reface echilibrul intre banii aflati in circulatie si bunurile de pe piata. Bancile isi vor reface capitalul rulant in mod sanatos, prin recuperarea datoriilor si nu prin alte imprumuturi. Plata datoriilor cu bani tipariti inseamna calmarea cresterii preturilor odata cu eliminarea nevoii acute de bani.
Oamenii vor putea ramane proprietarii bunurilor achizitionate deci bunastarea lor va creste si odata cu ea si apetitul pentru consum, stimuland deci productia si cresterea economica.
Ieri, am auzit in treacat ca Obama propune Congresului ca statul american sa plateasca datoriile celor care nu pot sa si le achite.
Bravo America!

UPDATE 28.06.2011
Azi am cautat pe Internet case de vanzare in Statele Unite. Fara un tel precis, doar asa pentru informare, eventual pentru niste comparatii cu preturile de la noi. Pe prima pagina pe care am deschis-o era un grafic cu evolutia preturilor medii in ultimul an: scadere. Calculez, scadere de 10%. Deci preturi mai mici dupa un an in care FED a tiparit bani in nestire. QED: intre multimea banilor de pe piata bani si preturi nu este o legatura directa si nici macar una direct proportinala. Mecanismul preturilor este altul.
Preturile au scazut pentru ca au fost umflate prea mult. Intr-o tara unde mobilitatea sociala este enorma fata de ceea ce gasim in Europa, odata cu lipsa de bani scade si asteptarea ca preturile tinute sus sa fie suportate de piata. Cum odata cu executarea (foreclosure) garantiei ipotecare oamenii scapa si de datorii (in America, nu in Europa), atunci renuntarea la proprietate este si mai usoara. Bancile sunt nevoite sa isi recupereze banii din vanzarea acestor proprietati neachitate. Lipsa de bani disponibili pentru cumpararea de proprietati ar trebui sa conduca la crestere de preturi, asa cum am aratat mai sus. Ei bine, atat timp cat bancile nu sunt lasate sa dea faliment fiind subventionate, ele nu vor simti lipsa de bani, deci preturile proprietatilor imobiliare vor scadea pana la nivelul la care pretul de vanzare permite recuperarea investitiei originare, ba poate chiar si sub. Astfel, tiparirea de bani va conduce la scaderi de preturi.

Idei, preocupari, solutii(?)... Schita

Doua lucruri ma preocupa in mod deosebit in ultima vreme. Sfarsitul civilizatiei - a acestei civilizatii - si criza economica. Nu vad neaparat o legatura intre cele doua. Voi explica mai jos.
In primul rand, aceasta este mai mult o schita, iar din experienta lucrurilor trecute, cred ca asa va si ramane. Totusi, e ceva mai mult decat nimic. Oricum, ce mai conteaza ce si cum si cat scrii cand insasi civilizatia apune...

Pentru ca tot am adus vorba despre apusul civilizatiei, sa incep cu aceasta. Nu e ceea ce multi se grabesc sa profeteasca in ultima vreme, sfarsitul lumii, Apocalipsa, Judecata de Apoi. Aceea are alta determinare si nu ne e dat noua sa o stim. Ca o paranteza, dar logic, nu este neaparat exclusa.
E vorba de apusul civilizatiei europene, asa cum a definit-o Neagu Djuvara. Neagu Djuvara a construit o teorie a modelelor civilizationale in cinci trepte. Exista, spune el, un pattern al civilizatiei, un model catre care orice civilizatie tinde. Insa nici una nu il acopera in totalitate. Desi el a considerat ca civilizatia europeana este cea care acopera acest model, eu spun totusi ca nu, nici Europa nu si-a acoperit matricea civilizationala. Raman insa doua etape din cele cinci pe care toate civilizatiile, chiar si Europa, le ating: nasterea si declinul.
Europa nu a avut etapa de hegemonie. A trecut prin etapa de inceput - cea de formare, apoi prin epoca eroica, cea de inflorire, etapa "regatelor combatante" a luptei pentru hegemonie, dar nu a avut etapa hegemoniei, a Imperiului Universal, a ratat-o, aflandu-se direct in stadiul decaderii ale carei semne le vedem astazi, dar fara un hegemon. Acesta ar fi ceea ce pe ultima suta de metri incearca sa suplineasca Uniunea Europeana.
Nu voi relua expunerea din cartea lui Neagu Djuvara cu privire la etapele civilizatiei europene, ma voi opri direct asupra epocii regatelor combatante. Este epoca de expansiune si inflorire maxima a unei civilizatii, cand diferite tari, state sau natii care o compun se lupta pentru intaietate si hegemonie. Din randul acestora, teoretic, se alege hegemonul, statul care va stapani si va impune propria "pax romana" intregii civilizatii, statul care in istorie va imprumuta numele sau civilizatiei al carei hegemon este. Europa nu a avut hegemon, chiar numele civilizatiei o spune, Europa fiind un conglomerat de state si popoare ale caror pretentii privind contributia la civilizatie nu s-au micsorat nicicand in fata pretentiilor celorlati, ba dimpotriva.
Au fost totusi doua incercari de hegemonie, ambele esuate. Este aproape tulburator cat de mult seamana cele doua intre ele: Revolutia Franceza si Razboaiele mondiale.
Revolutia Franceza a declansat un mic razboi european care a durat pana in epoca Imperiului, cand Franta a avut prima incercare de hegemonie. Aparand mai intai ca o continuare a epocii regatelor combatante (vezi razboiul de 7 ani), sub conducerea lui Napoleon, timp de cativa ani, hegemonia franceza asupra Europei a fost efectiva insa nu s-a putut consolida. Pietre de hotar: Rusia si Anglia
La fix 100 de ani de la esuarea incercarii de hegemonie franceza se declanseaza Primul Razboi Mondial. Acesta a fost mai mult un razboi european, mondializarea sa datorandu-se coloniilor europene si situatiei favorabile pentru alte tari de a-si urmari interesele in mod militar. Incheiat doar prin interventia unei puteri ne-europene intr-o Europa secatuita de razboi, Primul Razboi Mondial este despartit de al Al Doilea Razboi Mondial de o pace subreda cu aspect de armistitiu. Pentru reluarea razboiului in Europa s-a dat vina pe criza economica din anii '30, dar aceasta a inceput prin a fi o criza americana, de import pentru europeni. Pur si simplu ramasesera lucruri nerezolvate, situatia nu era clara la nivelul Europei, drept pentru care razboiul a reizbucnit ca lupta pentru suprematie in Europa. Re-mondializarea lui este tot o consecinta a existentei coloniilor europene si deschiderii unei noi situatii considerate favorabile de alte state pentru a-si urmari interesele in mod militar. Razboiul din Pacific are o cu totul alta desfasurare si alt caracter decat cel din Europa. E un razboi diferit care se desfasoara in acelasi timp cu cel european. Calcand pe urmele lui Napoleon, Hitler conduce Germania spre hegemonie in Europa, dar se opreste in aceleasi locuri ca si inaintasul sau. Pietre de hotar: Rusia si Anglia.
Si Franta si Gemania 100 de ani mai tarziu au cautat sa-si justifice ideologic incercarea lor de a-si impune hegemonia asupra Europei. Franta revolutionara avea nevoie de un spatiu vital care sa asigure stabilitatea si durabilitatea cuceririlor Revolutiei, iar Germania avea nevoie sa asigure poporului geman si rasei ariene un spatiu vital de unde sa-si asigure resursele necesare manifestarii sale plenare. Amandoua aceste pretentii erau legitimate de mostenirea culturala europeana a carei cea mai inalta expresie erau considerate idealurile celor doua state. Este evident ca raboaiele napoleoniene si Razboiul Mondial, impartit in doua, sunt de fapt incercari esuate de a instapani o hegemonie asupra civilizatiei europene. Interesant este insa si de vazut ce este cu cei care s-au opus cu succes hegemoniei in Europa: Anglia, Rusia si, mai apoi, America.
Anglia. A fost si este o insula nu doar geografica. Si astazi, desi face parte din Uniunea Europeana si ar fi putut sa faca parte si din Spatiul Schenghen sau uniunea monetara europeana, Anglia, in forma statala a Marii Britanii, a refuzat toate aceste oportunitati de integrare europeana. Mai interesant este ca, desi a participat la luptele pentru hegemonie in Europa, Anglia nu a participat ca pretendent la hegemonie. In mod declarat Anglia a participat la aceste lupte doar pentru a se opune crearii Imperiului. In paralel, Anglia si-a construit propriul imperiu in alta emisfera a pamantului. Un mic amanunt: circulatia autovehiculelor in fostul imperiu britanic se face pe partea cealalta a strazii, cu o exceptie totusi si nu intamplatoare: Statele Unite.
Rusia. Aici as incepe cu amanuntul de aceeasi natura ca si in cazul Angliei: caile ferate rusesti au ecartamentul diferit (mai mare) decat cele din restul Europei. Trecand mai departe, se poate vedea ca Rusia, chiar daca a imprumutat mult din cultura europeana - cea franceza cu predilectie - acest imprumut a fost mai degraba o poleiala, cautarea unui limbaj comun cu o civilizatie de la care dorea sa aleaga si sa primeasca, fara sa urmareasca o sincronizare in scopuri si evolutie. Ca interes politic, in relatia cu o Europa mai mult geografica decat politica, Rusia s-a considerat mostenitoarea Imperiului Bizantin, Moscova fiind vazuta ca "o a treia Roma". In partea noastra de lume, pretentiile teritoriale dar si de tutela s-au manifestat mai ales catre teritoriile care au compus la un moment dat Bizantul: estul Europei si Peninsula Balcanica, Asia Mica si Caucazul. Imperiul rus si-a manifestat intentiile hegemonice in cu totul alte parti decat statele care au dat nastere civilizatiei europene, ajungand pana in Extremul Orient unde si-a disputat intaietatea cu puterile locale (vezi razboiul ruso-japonez din 1905). Si astazi, Rusia isi intdreapta atentia catre aceleasi zone, Europa fiind privita doar ca sursa de bogatie, o piata de desfacere pentru resursele naturale ale Rusiei, dar nu un centru de interes vital pentru Moscova si nici un model de urmat.
Anglia si Rusia nu sunt parti complete ale Europei. Au influentat-o si au fost influentate de aceasta, dar comunicarea intre civilizatia europeana si cele doua tari nu a fost una completa. O demonstreaza cele doua amanunte pe care le-am exemplificat mai sus. Daca Anglia a fost initial interesata de Europa, infrangerea sa in Razboiul de 100 de ani a izolat-o de restul continentului si i-a asigurat sau "a condamnat-o" la o dezvoltare separata. "Razbunarea" a venit sub forma politicii engleze constant opusa aparitiei unui imperiu european, dupa sloganul "daca nu eu, atunci nimeni".
Rusia, in schimb, s-a trezit obligata - intr-un fel - sa ajunga la Paris si la Berlin. Desi nu si-a dorit decat acea poleiala europeana, interpretarea gresita a geografiei politice precum si a consistentei acestei poleieli europene de catre Franta si mai apoi Germania a obligat Rusia sa ajunga sa stapaneasca politic mari parti din Europa. A facut-o insa in mod efemer fara ca vreo parte din ceea ce inseamna Rusia sa fie dorita, copiata sau importata de catre europeni. Practic, Rusia nu a contribuit cu nimic la Europa in afara de modelarea istoriei politice si militare. Din punct de vedere cultural si al creatiei de valori culturale, cu Ceaikovski, Dostoievski, Tolstoii amandoi si altii, Rusia nici nu influenteaza cultura europeana nici nu se raliaza complet la ea. Sunt niste succese si confirmari dar au fost facute din perspectiva unei culturi mature, cea europeana, pregatita sa recunoasca valori oriunde in alta parte, la fel cum cultura europeana poate recunoaste insemnatatea si valoarea unor obiceiuri chineze sau japoneze, fara a si le insusi sau a le copia dincolo de un acces de mondenitate.  
Anglia a fost un Imperiu, insa nu in Europa. Daca Anglia nu este europeana, atunci nici coloniile ei nu sunt. Nimic mai putin european decat Australia, Noua Zeelanda, chiar daca seva lor se trage din Europa. Nici Bizantul nu a fost latin desi a continuat firesc Imperiul Roman. Zona de interes a Angliei nu a fost Europa ci Asia si zona Pacificului. Cea mai de succes colonie engleza, Statele Unite, au preluat din mers aceeasi zona de interes. Desi s-au amestecat in razboaiele europene, au facut-o cumva marginal din punctul lor de vedere, scopul fiind acelasi cu al Angliei, tara cu care are o relatie speciala: blocarea unei hegemonii europene.
De ce Europa nu trebuie sa aibe un hegemon din perspectiva vecinilor sai, aceasta este o alta discutie, nu mai putin interesanta. Sunt tentat sa o las pe alta data, totusi, am sa mentionez ca Rusia a fost "atacata" in zona ei de interes (Caucazul, Balcanii si Extremul Orient) chiar de catre Europa. Implicarea Rusiei in razboaiele si politica europena sunt fenomente strans legate de apararea propriei pretentii la hegemonie in teritorii ne-europene. Motivele au fost pur tactice si foarte putin spre deloc strategice.
Vedem deci ca Europa este ceva diferit de cei doi vecini ai sai Anglia si Rusia. Implicarea acestora in soarta civilizatiei europene a tinut mai mult de interesele din alte zone si nu din Europa. Pare mai mult un conflict intre civilizatii pentru sfere de influenta decat un conflict in interiorul civilizatiei europene pentru castigarea statutului de hegemon.
Aflata la final si vlaguita de energii, Europa incepe sa isi piarda din prestigiu si devine putin depasita si neinteresanta pentru zone intinse din lume. Statele Unite sunt din ce in ce mai vizibil atrase de zona Asiei si Pacificului. Adevaratul razboi din anii '40 pentru americani a fost cel din Pacific. Nu intamplator seria de razboaie a continuat in Asia pacifica cu Razboiul din Coreea si cel din Vietnam. Astazi razboiul devine mai mult economic din cauza potentialului sau de distrugere, dar este evident ca se poarta intre Statele Unite si China. Exista si un razboi "clasic" adica cu trupe tot in Asia, in zona musulmana-araba unde Statele Unite sunt puternic implicate.
Cultural, civilizatia urbana americana este din ce in ce mai mult copiata in orasele asiatice (vezi Singapore si Hong-Kong, ambele "englezesti"!) unde apar si cei mai inalti "zgarie-nori" (in zona emiratelor arabe). In domeniul artelor, se simte un accent crescut pe productia muzicala, urmata de productia de filme. Pictura, dansul si alte arte au ramas, dar poarta cu ele o nota de desuetudine, un fel de arte exclusiviste, doar pentru cunoscatori, un fel de colectionari de anticariat. Muzica insasi este de o cu totul alta natura decat muzica larg asculata in secolul XIX. Totusi, mare parte din productia muzicala actuala seamana cu si isi are izvoarele - cel putin in parte - in muzica colonistilor englezi. Sunt multe piese care cantate "la rece" ar putea fi foarte bine intelese si apreciate de catre un englez din veacul XVII. Engleza este ea insasi lingua franca in muzica actuala. Daca nu canti in engleza nu existi altfel decat local, iar principalii producatori si interpreti de muzica vin din lumea britanica: Marea Britanie, Statele Unite, Australia.
Pare din ce in ce mai clar ca Statele Unite, ca urmas direct al Angliei, au dezvoltat o alta civilizatie pornind ca o colonie engleza si cu multe radacini europene. Epoca eroica in care se nasc legendele poate fi considerata epoca cuceririi vestului salbatic si a razboiului de secesiune, un moment crucial care a desprins definitiv noua civilizatie de Europa, odata cu victoria Nordului. Renasterea este epoca Hollywood-ului.
Foarte posibil ca, datorita noilor tehnologii, din cauza vitezei cu care ne ducem viata, civilizatia - sa-i zic anglo-pacifica - sa arda ciclurile mai rapid astfel incat sa nu dureze 2000 de ani. La nici 200 de ani de la inceputul epocii eroice semnele unei infloriri si totodata maturizari se fac simtite. Schimbarea este resimtita de multi ca totala: fenomenul flower power, Hollywood si televiziunea, iar mai nou Internetul au schimbat radical modul in care ne raportam la viata in general. Transformarea este de marime relativ echivalenta cu renasterea europeana inceputa in secolul XV si care a culminat cu Reforma protestanta.
O anumita detasare fata de evenimente este totusi necesara pentru a putea cantari corect epoca actuala. Cum aceasta detasare este practic imposibila, necesitand o iesire din timpul trait, nu am cum sa fac altceva decat presupuneri cu un anumit grad de adecvare la situatia reala. Insa daca cele de mai sus sunt o estimare corecta a epocii in care ne aflam, este de asteptat ca ceea ce urmeaza sa fie epoca de lupra pentru hegemonie. Se observa o larga raspandire in Asia a civilizatiei anglo-pacifice, unde se ridica din ce in ce mai multi "tigri', in fapt noi puteri economice, dar nu numai, care incep sa isi revendice pretentiile universaliste. Cel mai nou exemplu ar fi insistenta cu care China incepe sa se manifeste dincolo de granitele ei culturale traditionale si avand prezente din ce in ce mai vizibile in Europa si Africa, locuri unde, aparent paradoxal, este un agent al civilizatiei "occidentale" (adica a ceea ce este perceput astazi a fi civilizatia occidentala), la concurenta cu Statele Unite.
Ar fi deci de asteptat ceva razboaie in lupta pentru hegemonie. Deocamdata pretendentii sunt putini si ca forta putin dezechilibrati. Este posibil ca si capacitatile militare sa inhibe in loc sa inerveze. Capacitatile de distrugere reciproca sunt un factor de inhibitie a pornirilor razboince datorita consecintelor. Si atunci lupta pentru hegemonie va impinge probabil catre altfel de razboaie, "economice".
Si cu asta ma voi referi la criza, cu un mic preambul.
Am sa pornesc de la Razboiul Rece. Intre SUA si Rusia aparent a fost o lupta ideologica si de sfere de influenta in Europa. Acest punct de vedere este un fel de axioma astazi, insa are o foarte mare incarcatura politica, deci un fel explicatie de factura imediata. Interpretara mea este un pic diferita. Asupra Europei cele doua mari puteri s-au inteles foarte bine. Cum am spus mai sus scopul lor era comun, anume sa nu existe un hegemon in Europa, intrucat ar fi fost un pericol imediat pentru zonele de influenta pe care ambele puteri si le doreau in afara Europei. Razboiul intre cei doi mari a fost ceva mai mult decat rece si s-a manifestat in Asia destul de fierbinte: Coreea, Vietnam, Afganistan. Finalul acestui razboi a fost ca Rusia a fost alungata nu din Europa, catre care de fapt a fost impinsa si atrasa, ci din Asia si Pacific. Odata invinsa Rusia, Statele Unite le-au lasat rusilor cale libera catre Europa, astazi, la 20 de ani de la infrangerea din anii '90, Europa fiind la mana Rusiei pentru mare parte din resursele naturale. In schimb, pretentiile de influenta in Asia si Extremul Orient ale Rusiei au fost blocate, inclusiv de catre noua reprezentanta a civilizatiei pacifice, China. China a fost un aliat informal al SUA cat timp nu ridica ea pretentii dar se opunea influentelor Rusiei in Asia pacifica.
Dar, ce vreau sa scot in evidenta este modul in care Statele Unite au invins Rusia: printr-un program de inarmare masiva, programul Razboiul Stelelor. Aceeasi tactica a generalului Grant in Razboiul de Secesiune impotriva generalului Lee: noi putem sa va coplesim, indiferent cate miscari inteligente faceti voi sau greseli facem noi. Cantitatea si insistenta constanta va vlagui adversarul. Iar Rusia, in forma de URSS, a sucombat pentru ca nu a putut tine ritmul, ca un atlet ramas fara aer.
Criza financiara are multe din caracteristicile Razboiului Stelelor. Daca e adevarat ca actualul adversar al Statelor Unite este China si daca razboaiele contemporane sunt de fapt economice, atunci criza financiara este modul in care Statele Unite poarta noul razboi Rece impotriva Chinei.
China este tara care are cele mai mari rezerve valutare in dolari. Devalorizarea dolarului o afecteaza in mod direct. Or, consecinta cea mai vizibila a crizei economice de pana acum este chiar devalorizarea puternica a dolarului. China isi tine moneda subevaluata tocmai pentru a putea sa profite din exporturile sale catre cea mai mare piata din lume, Statele Unite. Practic razboiul a inceput cand, la insistentele Statelor Unite, China a refuzat sa lase moneda proprie liber convertibila.
Dar cum a evoluat criza si care sunt perspectivele? Americanii au inceput printr-o politica deliberata de creditare pe piata interna cu restrictii foarte mici, neglijabile. Practic, s-au aruncat bani pe piata in numar foarte mare sub forma de imprumuturi, ceea ce a crescut rapid nivelul de trai al americanilor dar a dus si la o indatorare masiva. Se estima ca la inceputul crizei in 2007 toate dobanzile adunate la credite pana la achitarea lor depaseau masa monetara aflata in circulatie in Statele Unite.
Am aratat intr-o postare anterioara ca imprumuturile duc la lipsa banilor. Produsele de pe piata cresc valoric si ca numar, dar banii nu mai ajung sa acopere valoarea bunurilor si serviciilor, pentru asta fiind nevoie de tiparire de bani. Este notoriu ca Statele Unite tiparesc cei mai multi bani acum in criza si chiar daca FED este blamat de toti pentru asta, ei au de fapt raspunsul adecvat.
Cum functioneaza criza de fapt? In primul rand toata lumea observa cum cresc preturile. Cei mai multi sunt gata sa dea vina pe bancile centrale care tiparesc bani creand inflatie, deci crestere de preturi. In realitate, tiparirea de bani in criza are efect invers, mentine preturile jos. Am sa imi expun parerea separat, mai incolo.
Ce va fi in America daca vor tipari in continuare bani mai mult decat au tiparit pana acum? Va fi rau pentru ca banii tipariti nu vor fi folositi pentru achitarea datoriilor ci pentru alimentarea cu lichiditati a bancilor care vor presa pe creditare, pentru ca asta stiu sa faca si pentru asta sunt facute, de aici isi fac ele profitul, din dobanzi. Va fi deci o indatorare si mai mare care va duce la o si mai mare lipsa de bani. Din fericire se pot intampla doua lucruri: banii tipariti nu se vor mai imprumuta (relativ) pentru ca oamenii sunt deja indatorati suficient. Si pentru ca indatoarea este mare, iar Statele Unite este o tara cu capul pe umeri, la ei chiar functioneaza legea falimentului. Desi sunt consecinte de natura personala, falimentul te absolva de datorii de cele mai multe ori (nu ca in Europa si mai ales nu ca in Romania). Dispar datoriile, dispare lipsa de bani, lumea se relaxeaza si preturile raman jos.
Ar mai fi si varianta ca statul care tipareste bani sa plateasca cu ei datoriile celor care nu si le pot plati. Nu ar insemna decat sa aduca in actualitate banii viitori la care inca oamenii nu pot ajunge. Ar echilibra valoarea bunurilor de pe piata cu masa monetara aflata in circulatie si, in principal, disparand datoriile dispare lipsa de bani, fara ca cineva sa mai fie afectat de asta. Ciclul economic ar putea reincepe. Daca America va face asta, atunci razboiul economic cu China va fi castigat. Chiar daca nu si-au propus toti acesti pasi inca de la inceput, succesiunea lor este logica: prin credite se aduce bunastare populatiei, ceea ce da forta economica unei tari. Creditele duc la indatorare si lipsa de bani care se vor compensa prin tiparirea de moneda. Concomitent, se vor sterge datoriile fie prin faliment fie prin plata lor de catre guvern. Americanii vor fi putin afectati si doar temporar de criza in timp ce orice alt detinator de valuta americana va avea puternic de suferit. Devalorizarea dolarului nu va afecta preturile interne decat pentru produsele de import, ceea ce va stimula productia interna si o noua relansare economica americana.
America a luat o optiune clara pentru hegemonia civilizatiei pacifice si cel putin deocamdata pare sa fie principala favorita pentru instapanirea "imperiului de 1000 de ani". Criza economica actuala este doar parte a razboiului pentru hegemonie, poate o faza incipienta a acestuia. Sigur ca a fost provocata, sunt mai multi factori care au condus la ea provocand-o de pe mai multe paliere. Criza a adus si profit unora, membri ai unor cercuri influente si bogate, aduce si sprijin in urmarirea unor interese de hegemonie. S-a creat impresia ca neinterventia statului a condus la criza economica. Fals. "Neinterventia" a fost bine dirijata. S-au invocat egalitatea de sanse si nediscriminarea, astfel oameni saraci din America au beneficiat de credite care nu puteau avea acoperire in posibilitatile lor de rambursare. De asemenea, oameni varstinici, a caror speranta de viata nu permitea in mod normal rambursarea creditelor. Totul a fost facut pentru a se indatora foarte mult populatia concomitent cu cresterea nivelului de trai si a bogatiei generale. De aici a pornit criza, dupa cum s-a spus datorita "lacomiei" oamenilor, dorintei lor de a avea mai mult decat isi permiteau. Dar "lacomia" a fost speculata si manipulata. Managementul crizei este in continuare elocvent, America tipareste bani, Anglia nici acum nu doreste "adapostul" euro. Dimpotriva, euro este atacat puternic mediatic de analistii de limba engleza si se speculeaza impotriva lui pe burse. Grecia este fieful traditional al Angliei in Balcani. Coincidentele exista chiar daca nu poate fi demonstrata o vointa unica care directioneaza evenimentele. Civilizatia care infloreste astazi bucurandu-se de ruinele Europei este anglo-pacifica, daca luam drept criterii locul fazei de formare si locul fazei de inflorire.
Rusia este deocamdata marginala atat pentru Europa cat si pentru civilizatia pacifica. Se poate ca de aici sa se nasca altceva, fiind deocamdata doar in faza de formare, cand nu ne putem da seama inca incotro se indreapta acea "lume". Ar fi totusi si randul ei.