Pensia si viitorul...

...natiei. Da. Pensia si viitorul natiei; desi pare ca discutand despre pensionari e ilogic sa vorbim despre viitor.
Exista in aceste timpuri in mai multe tari europene o politica de crestere a varstei de pensionare. Cica nu sunt bani de pensii. A scazut foarte mult natalitatea si generatiile nu se mai reproduc suficient de mult pentru ca populatia activa sa poata intretine populatia pensionata. Asa ca marim varsta de pensionare, ca sa avem populatie activa mai multa. Simplu, logic, schematic.
De fapt o crima. Si nu e vorba de o crima la adresa persoanelor de o anumita varsta, este o crima impotriva viitorului unui popor.
Cred, o fraza citita la Neagu Djuvara suna cam asa: lumea bunicilor nostri moare odata cu noi. Sa o explic este inutil. Dar fraza oglindeste o realitate existenta pana la varsta mica a actualei generatii active: am fost crescuti de bunici, am crescut cu povestile lor si educati conform experientei si educatiei pe care ei, bunicii nostri au primit-o in tineretea lor. Astfel, lumea bunicilor nostri inca mai traieste in noi.
Iar in lumea aceea, muribunda, dar inca prezenta in amintirea noastra ca popor si ca indivizi nu erau homosexuali-transsexuali, nu erau avorturi, nu erau copii sinucigasi, nu erau multe din problemele de azi. Si nici chiar in copilaria noastra nu prea erau acestea. Stiu, primul impuls e sa "acuzam" comunismul, totusi nu este asa. Noi am fost crescuti de bunicii nostri, parintii nostri au fost crescuti pe langa bunicii lor, bunicii nostri inca mai povesteau despre bunicii lor pe care i-au iubit. Lumea se transmitea pe sine din generatie in generatie.
Astazi, insa, s-a produs o ruptura. Bunicii nu mai pot sa se ocupe de nepotii lor. Ei sunt inca angajati, se duc la munca. Varsta de pensionare este deja prea mare. Un calcul simplu: daca varsta medie a unui parinte este de 25 de ani, atunci nepotul se va naste la varsta de 50 de ani a bunicului. Tanar, verde si in campul muncii. Si atunci cine se ocupa de copiii nostri? Aproape intotdeauna niste straini, numite bone, apoi institutiile de invatamant prescolar. Cei sapte ani de acasa se topesc sub ochii nostri. Copiilor le va lipsi caldura familiei, iubirea bunicilor si rabdarea lor. Tot ce vor invata va fi doar spre folosinta imediata. Sa manance singuri, sa ceara la baie, sa se imbrace singuri. Apoi, sa asculte de autoritatea reprezentata de educatoare.
Dar si cei ce ar trebui sa fie parinti, de ce sa mai faca copii? Cine sa le creasca copiii? Niste straini numite bone? Niste institutii de invatamant scumpe si nu foarte bine incalzite iarna? Macar acestea de ar fi suficiente si cu educatori si ingrijitori calificati si mai ales dedicati..., dar vai, nici acestea nu sunt. De ce ne miram atunci ca se fac avorturi?
De ce ne miram ca in ultimii ani au aparut in mod "natural" fenomene necunoscute acum 30-40 de ani, cum ar fi transsexualitatea? Tulburarile acestea de personalitate care apar la din ce in ce mai multi copii si adolescenti sunt urmarea directa a celor sapte ani care lipsesc din viata lor. Ani in care le lipseste iubirea familiei si rabdarea bunicilor. Parintii, departe de a putea suplini aceasta lipsa, ei sunt cu atat mai mult mai ocupati cu altele, la serviciu.
Si atunci, cu cat mai mare varsta de pensionare, cu atat mai putini copii vor fi. E ca un bulgare de zapada care in loc sa se mareasca, scade cu fiecare rostogolire. Situatia va fi si mai proasta economic peste cativa ani. Tinerii vor face copii din ce in ce mai tarziu, pentru ca abia atunci vor avea bunici sa ii creasca si sa-i educe. Dar batranii care se vor ocupa de copii vor fi din ce in ce mai batrani si bolnavi. In plus, la varste crescute, multi nici nu mai pot fi parinti si multe sarcini vor fi pierdute. Viitorul nu suna deloc bine. De fapt, viitorul nu mai suna deloc. Clopotele bat acum. Guvernele ne duc la groapa viitorul lasandu-ne fara pensionari. Familia isi pierde rostul ei cand bunicii nu isi mai cresc nepotii.

"Stai si munceste"

Azi ma vanturam pe la birou de colo-colo. Am exasperat-o pe colega mea care lucra la ceva si probabil ca trebuia sa fie atenta. Poate ca ii distrageam atentia, asa ca mi-a zis ca "la serviciu omul sta si munceste, nu se vantura pe usi". Nu mi-a zis-o cu rautate, asa ca am ras amandoi de felul in care suna fraza: stai si munceste.

Asta m-a si pus iar pe ganduri in cele din urma. Cat de usor alaturam unui verb care desemneaza faptuiri verbul "a sta". Nu numai ca il alaturam, dar "a sta" este insusi cadrul in care se manifesta "a faptui". Pe romaneste, nu poti face ceva fara sa incadrezi faptuirea intr-o stare. A face este ceva static.

Incadrata intr-o stare, faptuirea nu schimba de fapt nimic. Doar consuma ceva energie, e un fel de zbatere. Rezultatul nu depaseste starea in care se afla faptuirea, nu o schimba. De aceea rezultatul nici nu justifica faptuirea, poate la fel de bine sa nu fie. Nemunca la romani nu este lene, este lipsa unui orizont, a unei schimbari de stare. Chiar asa si suna definitia bogatiei pentru o persoana anume, adica e om cu stare. Dar oamenii bogati nu sunt bogati pentru ca au muncit, sau pentru ca au facut ceva pentru a deveni bogati. Orice ar fi facut, nu isi puteau depasi starea printr-o actiune in acest sens. Oamenii bogati, dar si oamenii saraci, sunt asa pentru ca aceasta este starea lor, e ca un dat. Devenirea nu exista in relatie cu vreo faptuire a omului, ea daca este este datorita norocului. Chiar si cei care fura - cedand deci unei dorinte imediate si nu urmand calea vreunei vointe - se imbogatesc doar daca "au noroc" si nu sunt prinsi. Devenirea are o cauza exterioara intotdeauna. Ea este exceptionala si nu afecteaza profund starea initiala, nu o anuleaza odata pentru totdeauna. De cate ori nu am auzit vorba, "taranul tot taran..."? Actiunea la romani este inutila, deci vointa nu are sens. Cum spuneam intr-o postare precedenta, ar tulbura ordinea lumii.

Acum ma voi opri la felul in care este privita faptuirea in Sfanta Scriptura. Sa fiu iertat, nu vreau sa predic, dar trebuie sa fac o comparatie pentru scopul acestor scrieri.

In primul rand observam ca munca este faptuire. A munci inseamna a lucra, adica a face lucruri depunand efort. Este faptuirea cu "F" mare. Dumnezeu opreste munca in ziua odihnei printr-o porunca clara, a patra: "pazeste ziua odihnei, ca sa o tii cu sfintenie cum ti-a poruncit Domnul Dumnezeul tau" si face aceasta tocmai pentru ca si El a muncit, apoi s-a odihnit: "si a sfarsit Dumnezeu in ziua a sasea lucrarea Sa, pe care a facut-o; iar in ziua a saptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a facut". Lucrand cu osteneala, deci muncind, Dumnezeu a creat lumea iar omul este "lucrul mainilor Sale". Asadar munca inseamna creatie, inseamna faptuire si deci inseamna iesirea din starea de dinaintea faptuirii. Prin faptuire, cadrul starii este rupt de vointa faptuirii.

Dar munca mai inseamna si slujire, iar roadele muncii sunt dar de la Dumnezeu. De aceea din roadele muncii se aduc jertfe, pentru ca roadele muncii sa fie binecuvantate ca o rasplata a slujirii. Osteneala prin munca nu este o zbatere fara rezultat decat pentru cei care nu si-o inchina ca slujire: "toata munca omului este pentru gura lui si cu toate acestea pofta lui nu e astamparata" (Eccleziastul, cap 6.) si "munca oboseste pe cel nebun" (Eccleziastul, cap.10) si pilda cu omul caruia i-a rodit ogorul din Evanghelia dupa Luca, cap.12.

Deci tot ce munceste omul, fie ca faptuieste, fie ca slujeste, rezultatul nu este inchis in starea de dinaintea faptuirii sau slujirii. Slujirea insasi este cea care il ridica pe om, caci cel mai mare este cel care slujeste cel mai mult.

Inca o data ceva nu se potriveste in etosul romanesc cu spiritualitatea Sfintei Scripturi. Poate ca are o valoare estetica sau de alta natura, dar nu este crestin. Inactiunea "mioritica" oricum ai lua-o nu are specific crestin. Relele specifice noua romanilor nu sunt imputabile crestinismului ortodox. Originea lor trebuie cautata in straturi mai adanci. Sa nu uitam ca stramosii nostri daci nu au pus nimic in scris. Nu stim astazi limba lor, incercam doar sa deducem ce cuvinte ne-ar fi putut ramane de la ei, dar ca structura lingvistica limba dacilor este o necunoscuta pierduta definitiv. In schimb, stramosii nostri latini spuneau ca ceea ce scrii ramane, "scripta manent". Doua conceptii diferite despre lume s-au intalnit aici si a biruit cea care a considerat ca ceea ce scrii ramane, ceea ce vorbesti se uita. Scrisul este la origini memoria lucrurilor prezente intr-o lume din viitor schimbata. Oralitatea culturii dace arata ca ei nu au considerat o clipa ca lumea lor se poate schimba. Tocmai de aceea schimbarea nu i-a gasit pregatiti sa ramana iar urma lor s-a sters. La fel si noi astazi suntem ca popor in acelasi pericol si ne destramam vazand cu ochii. Daca nu vom lua in considerare sa ne schimbam mai intai noi in adancul firii nu vom mai fi aici decat o vaga amintire, dar nu a noastra ci a altora. Ca sa fim trebuie sa devenim, sa faptuim, sa muncim, sa slujim, iar toate acestea se fac cu vointa, prin renuntare la a satisface mai intai poftele imediate. Ar insemna sa ne crestinam in adancul firii.

Mi se poate obiecta totusi, de unde atunci faptul ca suntem crestini, ca am rezistat ortodocsi, ca avem o Biserica care ne reprezinta neamul daca noi nu suntem crestini in etosul nostru? Am sa raspund acum pe scurt, crestinismul la romani a fost pastrat acolo unde s-au putut citi scripturile, adica in biserici si manastiri si a fost transmis de preotii si invatatii neamului din generatie in generatie. La romani, voi spune cu tot riscul de a fi blamat, boierii au fost adevaratii crestini, nu taranii, adica poporul. Poporul i-a urmat pe boieri, oarecum mimetic, caci sa fi facut altceva ar fi insemnat sa strice ordinea lumii.

Voi reveni.

Confirmări...

Iată ce spunea Mircea Vulcănescu în conferința sa "Existența concretă în metafizica românească": "Aplecarea spre animism, predominarea ideii de ființă asupra ideii de lucru în existența particulară e vădită și de faptul că expresia de 'chip' dobândită de la ființă e valabilă (în sens de modalitate) și pentru lucruri [...]". Iar în lucrarea sa "Dimensiunea românească a existenței" scria același Mircea Vulcănescu: "Întrebările 'e semn bun?' ori 'e semn rău?' însoțesc, la român, orice întâmplare a acestei lumi. Și lumea lui nu este o lume neutră de întâmplări, fără sens și legatură; ci este o lume plină de puteri rele ori binevoitoare, de chemări și de tăceri, de arătări și de ascunderi. Într-un sens, toate lucrurile acestei lumi sunt ființe și au ceva de spus cui știe să le asculte".

Desigur, să acorzi sens întâmplărilor și existenței în general nu este un fapt necreștinesc, dar românul nu acordă sens, ci sensuri. Acordând sens, unul singur, consideri a fi o singură cauză pentru tot ce există, acordând sensuri, atunci consideri o altă cauză pentru fiecare alt lucru. Poate că tuturor pare firesc ca lucruri și întâmplări diferite să aibe cauze diferite, dar nu așa este și pentru creștin. Creștineste ar fi ca toate câte există să aibe o singură cauză, pornită dintr-o singură voință: aceea a lui Dumnezeu, manifestată prima dată în cuvintele "Să fie lumină!". Mai multe adevăruri înseamnă nici un adevăr, după cum spunea Petre Țuțea. "Eu sunt Alfa și Omega" după cum scrie în Apocalipsă. Dar Mircea Vulcănescu remarca reziduul animist al caracterului românesc, aparținător deci altei forme religioase, esențial diferită de crestinism, iar cheia înțelegerii felului de a fi a românilor o voi considera a fi aici.

Astfel, la nivelul voinței, românul nu are o călăuză, ci se încurcă mereu în tot felul de căi ritualice pe care formal trebuie să le urmeze. Nu veți vedea în două sate românești aceleași obiceiuri de înmormântare sau nuntă, fiecare uliță ajungând să aibe la un moment dat supestițiile ei. Lumea este plină de duhuri sau lucruri, fiecare cu voința proprie. Și atunci revine omului sarcina să mulțumească lumea nevazută prin tot felul de ritualuri și superstiții. De aici și obișnuința românilor de a face fiecare după capul lui, sau mai bine zis după ce crede fiecare că este bine să facă, toți neurmând un principiu unic de conduită și niciodată neputând a se pune de acord cu ceea ce este de făcut.

Cum afectează asta voința omului? Neexistând repere pentru construirea de scopuri, omul nu are către ce să își canalizeze voința. Voința este retrogradată la nivelul de dorință, satisfacere a unei nevoi imediate, iar calea către împlinirea, adică satisfacerea ei este doar un ritual complicat, dar de neocolit. Dacă inițial ritualurile au fost inventate pentru a mulțumi lumea nevăzută câștigându-i cel puțin neutralitatea, în viața socială actuală ritualurile acestea s-au transformat în birocrația endemică din societatea românească, pe care cu toții ne străduim să o mulțumim, câștigând cel puțin neutralitatea birocraților dacă nu putem să-i câștigăm de partea noastră. Mita este pentru noi, românii, un ritual la care cu fatalitate trebuie sa participăm, dar niciodată nu știm cât și cui trebuie să dăm, de aceea ne interesăm așa cum le ascultăm pe babele inițiate în superstițiile locale. Voința de a scapa de aceste proaste obiceiuri este inexistența, noi le suportam cu neplacere ca pe orice ritual de nuntă sau înmormântare cand "trebuie" să ne legam cine știe ce ațe, sau "trebuie" să spargem pahare, căni, farfurii etc. spre mulțumirea duhurilor nevăzute și cu puteri necunoscute, la fel ca o birocrație de stat.

Dar dacă fiecare lucru are o voință a sa independentă, lucrurile fiind animate așadar de ceva interior lor si de acelasi fel cu ființa, atunci lumea ar fi un talmes-balmes de neînțeles, ceea ce nu este. Există deci un principiu superior organizator posesor de voință proprie. În absența sa lumea s-ar bloca și nu ar mai funcționa. Voința acestui principiu organizator s-ar manifesta tocmai în această direcție de a armoniza existențele tuturor ființelor și lucrurilor, de a le da un cadru de manifestare a voințelor lor proprii. Acest principiu este Divinitatea Însăși, Dumnezeu, și El apare mai degrabă ca un arbitru pentru lumea văzută și nevăzută. Voința sa se manifestă spre rezolvarea accidentelor și nu spre urmarea unui plan. Dumnezeu are mai degrabă distanța și autoritatea unui moderator decât a unui stăpân. Astfel, voința omului trebuie să se armonizeze cu existența lumii așa după cum am arătat mai sus, mulțumind voința lucrurilor fără a se subsuma unui plan divin. Încă o dată se dovedește necesar ca voința omului să fie retrogradată la nivelul de dorință, căci în absența unui plan divin, orice plan omenesc riscă să strice organizarea lumii. De aceea, folosind cuvintele lui Mircea Vulcănescu voi spune și eu că omul românesc nimic nu hotărește când intenționează ceva, ci numai pune în gând. La fel și noi astăzi, doar ne punem în gând să facem ceva pentru a trăi mai bine, dar vedem că nimic nu se întâmplă, totul rămâne la nivel de intenție și nici o decizie nu devine o hotărâre, adică o obligație la acțiune.

Exista cale de iesire si pentru noi? Raspunsul meu este ca intotdeauna, da. Increstinarea profunda a poporului este in optica mea raspunsul adecvat, anume renuntarea la legatura cu religia pagana a preamaririi naturii, animismul. Toate aceste tare romanesti vor disparea cand romanii isi vor elabora legi clare si simple precum cele zece porunci date de Dumnezeu lui Moise.

Sa fim dar atenti la prima lege data de Dumnezeu: sa nu ai alti dumnezei afara de Mine. Acum nu mai apare nici arbitrara, nici vreo pledoarie "pro domo" aceasta prima lege. Este legea primordiala caci ea ordoneaza lumea in sensul implinirii si indeplinirii vointei lui Dumnezeu, omului revenindu-i in mod clar misiunea de a o cunoaste si executa. Este legea care exclude posibilitatea de mai fi o alta cauza pentru ceea ce exista.

A doua lege, sa nu-ti faci chip cioplit, nici vreo infatisare a celor care sunt sus in cer, sau jos pe pamant, sau in apa si sub pamant, sa nu te inchini lor, nici sa le slujesti [...] este exact opusul religiei naturale a pamantului, animismul prezent in matricea romaneasca. Omul nu ca nu are nevoie sa impace sau sa conlucreze cu puterile rele sau binevoitoare ale lumii, ci ii este interzis cu desavarsire sa o faca. Va avea drept urmare acces la scopuri proprii, reperul unic fiind gasit in prima lege.

Voi reveni.

Un demers ideologic

Ceea ce voi face o perioada de acum incolo va fi un demers ideologic.

Ideologiile sunt un fel de demersuri cu cauzalitate inversa demersurilor fenomenologice. Sa iau un exemplu, am sa aleg vestita lucrare a lui Max Weber "Etica protestanta si spiritul capitalismului". Sunt atatea referinte catre acesta lucrare in lumea academica chiar si din zilele nostre, incat am impresia ca a marcat istoria gandirii cel putin la fel precum "Capitalul" lui Karl Marx.

Ce se sustine acolo: ca doctrina predestinarii, traducerea cuvantului "chemare" prin "beruf" (care inseamna vocatie, dar si profesie) etc. au dus la formarea unei etici specifice protestantismului, fapt de natura sa conduca la nasterea spiritului capitalismului modern - si, as adauga eu, din pacate nu si contemporan. Aceasta este o explicatie stiintifica. Apeland la metoda fenomenologica Max Weber explica un fapt observabil. Alunecarea unei teorii in ideologie este insa de multe ori o pacaleala pe care nu toti sau nu tot timpul o putem sesiza. Daca acestei teorii i-ar fi fost dat sa fie o ideologie, atunci pe la anul 1400, deci inainte de aparitia lutheranismului si calvinismului, cineva ar fi trebuit sa spuna in felul urmator: daca s-ar traduce cuvantul "chemare" prin "vocatie" si s-ar introduce doctrina predestinarii in dogmele Bisericii, atunci lumea va dobandi o etica precum cea protestanta care va conduce la nasterea unui spirit nemaintalnit pana atunci, a ceea ce numim astazi capitalismul modern; vom face asta deoarece este singurul mod in care putem sa fim. In loc sa se explice un fapt observabil, s-ar fi stabilit o tinta.

Folosirea lui Daca/Atunci/Deoarece (trebuie) este de mare importanta in ideologie. Nu numai ca Daca/Atunci/Deoarece (trebuie) transforma o teorie in ideologie, dar ii schimba inclusiv sensul, pentru ca o ideologie nu se mai aplica faptelor ci se aplica unor deziderate. Ideologia are vointa.
Iata si motivul pentru care nu ma feresc de ideologie. Pentru ca tot ceea ce s-a facut s-a facut prin vointa. Fie ca interpretezi religios sau laic istoria umana, nu ai cum sa ocolesti vointa care a condus omul prin timp. De la "Sa fie lumina!" si pana la constatarea ca omul este singurul animal care isi modifica continuu si constient mediul in care traieste, vointa este ceea ce da curs si sens vietii noastre.

Totodata o ideologie justifica. Este partea ei cea mai importanta, anume justificarea alegerii noastre. Ea da sens si coerenta tuturor ideilor, credintelor si valorilor noastre. Le pune, ca sa zicem asa, la lucru. Schema de mai sus, "Daca - actiunea/Atunci - rezultatul/Deoarece (trebuie) - justificarea", devine in mod dinamic Cum (facem)/Ce (ceea ce facem)/De ce (din ce motiv). De aici nu trebuie trasa in mod necesar concluzia ca o ideologie este ceva arbitrar, un discurs determinat de interese subiective, ci doar ca o ideologie este exclusivista. Justificarea ideologica este intotdeauna un apel la o teorie pentru a legitima pledoaria pentru actiune. Teoria care sta in spatele ei este cea care da consistenta, valoare si valoare de adevar ideologiei. Dar tot teoria are pretentia de a fi exhaustiva, iar aceasta este exact ceea ce face dintr-o teorie ceea ce este.

Asadar, aici va fi, pentru o vreme cel putin, pledoaria mea pentru ideologie. Nu de ideologie ma feresc ci de ideologiile gresite, pornite din teorii gresite nascute la randul lor ca o justificare a unor credinte gresite izvorate dintr-o cunostere neintreaga. Primul pas l-am facut deja scriind "Noua ordine romaneasca". Chiar si "A fi sau a nu fi... acesta e raspunsul" este parte din demersul meu ideologic. Sper ca intr-un final sa ii pot da consistenta logica si, desigur, ideo-logica, adunand laolalta toate piesele de puzzle, articolele separate pe care le scriu cand gasesc timpul si starea necesara.

A fi sau a nu fi... acesta e raspunsul

Recitesc din timp in timp ce am scris. Incerc sa imi dau seama ce am vrut sa spun, cum am gandit in momentul respectiv si verific daca sunt coerent cu mine insumi.

Am gasit, de exemplu, intr-o postare nu foarte veche, o constructie paradoxala. Am sustinut cumva ca Romania este o structura destructurata. Ceva care este si nu este in acelasi timp. Adica un paradox.

Mai ciudat este ca nu mi se pare o incoerenta. Pare ca face parte din ceva atat de adanc in interior, incat e definitoriu, chiar daca e mai greu de explicitat. Se leaga cumva cu o alta fraza mai veche: m-am simtit roman de prea multe ori.

Apoi a venit revelatia.

Am la doua companii o aplicatie soft de gestiune si comerciala. Evit pe cat posibil sa le spun firme, pentru acest cuvant - "firma" - imi suna ca in expresia "ti-ai dat cu firma-n cap", ceea ce pentru multi patroni din Romania este si foarte adevarat... si cumva foarte legat de ceea ce voi scrie in continuare.

Intr-o zi, la una dintre companii m-au rugat sa le modific programul astfel incat sa poata face si alte lucruri decat cele pe care le facea pana in acel moment. Era vorba despre modul in care ei voiau sa lucreze cu clientii. Am avut interior un scurt moment de ezitare, ceea ce mi se cerea se batea cap in cap cu ceea ce facea deja aplicatia. Descrisa verbal, situatia nu parea deloc nelalocul ei, insa in calculator trebuia sa produc un paradox: aplicatia sa inregistreze si sa nu inregistreze niste parametri. Insasi decizia daca acesti parametri trebuiau sau nu inregistrati urma sa fie luata de catre utilizator mult dupa ce programul isi facuse treaba, in functie de niste rezultate comerciale.

Apoi mi-am adus aminte ca de-a lungul timpului utilizatori din ambele companii unde aplicatia mea lucreaza mi-au cerut de foarte multe ori sa fac acelasi gen de lucruri. De fapt, ceea ce mi s-a cerut cu insistenta a fost numai acest fel de lucruri. Pentru toata lumea parea normal ca ceva sa fie si sa nu fie in acelasi timp, urmand sa decida asupra fiintarii finale a lucrurilor mai tarziu, mult dupa ce momentul in care lucrurile ar fi putut lua fiinta.

In logica oricarui programator ordinea in care se intampla evenimentele este esentiala. Asa am pornit si eu analiza a ceea ce aveam de facut. La o prima vedere, parea ca un fapt care trebuie sa se petreaca in prezent va fi afectat de o decizie din viitor. Insa cei care mi-au cerut modificarile la program au vrut deja sa ia aceasta decizie afectand de fapt un eveniment petrecut anterior. Decizia lor a fost constransa de felul in care lucra calculatorul si aceasta i-a determinat sa imi ceara modificarile. Ei nu au putut afecta evenimentul din trecut, insa nu au putut-o face in prezent. Am ajuns astfel la concluzia ca am nevoie ca o decizie din prezent sa afecteze un eveniment din trecut. Iar asta se poate face, cel putin calculatorul o poate face, readucand in prezent si modificand evenimentul inregistrat in trecut. Dar in viata noastra de fiecare zi acest lucru nu poate fi facut. Ce-i determina totusi pe oameni sa vrea cu incapatanare sa fie asa, ingnorand cu desavarsire logica trecerii timpului?

Sau ca sa cobor mai pe pamant, de ce pierdem ore, zile, sau adunate toate, poate chiar ani de discutii sterile despre ce ar fi fost daca... Foarte specific national, nu-i asa?

Energii masive se pierd in astfel de discutii. Ne certam, reprosandu-ne unii altora ce am facut sau ce nu am facut si nimeni nu are cel mai mic imbold sa treaca peste intamplarile trecutului. Nu ne putem impaca cu trecutul pentru ca el ne afecteaza prezentul intr-un mod ciudat. Pur si simplu nu ne lasa sa luam deciziile asa cum ne vine intr-un anumit moment. Trecutul se razbuna, parca, pentru faptul ca noi nu am gandit viitorul atunci cand trecutul era prezent. Dar asta nu ne impiedica sa luam mereu iar si iar decizii de moment, peste tot acolo unde putem. Si nu invatam nimic, indiferent cate certuri vom mai avea despre intamplarile din trecut. Toate aceste certuri si discutii sunt nimic altceva decat incercarile noastre a aduce in prezent un trecut care nu ne mai convine si sa-l modificam dupa cum de vine pe moment, la fel cum fac eu cu evenimentele memorate de calculator.

De ce asta? Nu am auzit, nu am intalnit la alte popoare acest caracter. Ne comportam si traim ca intr-un vesnic prezent si ne miram tot timpul ca trecutul ne trage de maneca si ne miram ca suntem unde suntem, suparandu-ne nu pe noi ci pe niste evenimente care s-a intamplat sa se intample. Ba chiar ne suparam si pe evenimentele care nu s-au intamplat.

De unde am plecat totusi? De la o dorinta a cuiva ca un lucru sa fie si sa nu fie in acelasi timp. Un paradox. Asa e gandirea romaneasca, paradoxala. Asa si suntem caracterizati, ca paradoxali. "Paradoxul romanesc", este deja o eticheta pusa pe aceasta tara. Si cum paradoxul nu poate fi explicat, nimeni nu intelege nimic din ceea ce se intampla cu noi. Nici noi nu ne intelegem de cele mai multe ori, desi sunt tot timpul romani care incearca sa se desprinda de acest paradox si privind din afara sa il inteleaga. Voi incerca aici nu atat o explicatie, ci mai degraba o implicatie.
Neputinta de a face o distinctie clara intre a fi si a nu fi, intre categorii concomitent exclusive are, ca orice pe lumea acesta, niste urmari. Iar eu cred ca aceste urmari se reflecta in special asupra felului in care se poate proiecta viitorul.

Viitorul nu este o consecinta automata a ceea ce este la un moment dat. Din aceasta perspectiva ar fi mai degraba un prezent privit dinspre o zona a trecutului. Viitorul este mai degraba proiectia noastra in viitor. A noastra ca indivizi, a noastra ca popor sau comunitate, a noastra ca organizatie, sau altceva care ne implica. Viitorul este mai intai de toate o constructie mentala a ceea ce va fi. El nu este pur si simplu, ci noi il construim mai intai in imaginatie cu ajutorul ideilor pe care le avem despre noi si despre lumea noastra. Este ceea ce credem ca va fi, dar nu oricum ci pentru ca vrem si ne dorim sa fie. Sau sa nu fie. De exemplu, ne proiectam viitorul spunand ca peste un numar de ani speranta medie de viata va fi 120 de ani. Asta este ceea ce va fi. In acelasi timp ne proiectam viitorul spunand ca peste un alt numar de ani motoarele cu ardere interna nu vor mai fi, iar asta este ceea ce nu va mai fi. Iar noi vom face tot ce putem sa ajungem in acest viitor, vom inventa noi medicamente chiar daca vor fi naturiste, este mai putin important, si vom cauta sa perfectionam alte tipuri de motoare pentru a renunta la cele cu ardere interna. Viitorul nostru arata foarte clar din acest punct de vedere, impartit simplu in cele doua categorii ale existentei: ceea ce va fi si ceea ce nu va fi.

O idee deja se contureaza. Pentru romani viitorul este imposibil. Daca a dori ca ceva sa fie si sa nu fie in acelasi timp este ceea ce ne caracterizeaza pe noi ca indivizi dar si ca popor, atunci nu avem cum sa ne proiectam viitorul. Nu poti sa spui ca speranta medie de viata va fi 120 de ani si in acelasi timp sa spui ca speranta medie de viata nu va fi 120 de ani. Romanii totusi, asa sunt obisnuiti sa gandeasca, chiar daca in cazuri particulare evidente nu o vor face. Si cand spun ca nu o vor face, inteleg prin acesta ca nu o vor face deloc, adica nu se vor pronunta. Ca mecanism psihologic este simplu de decriptat: cand logica formala vine in conflict evident cu matricea gandirii romanesti, romanul va alege cel mai probabil sa nu intre in conflict, evitand subiectul. Alegand intre logica formala si matricea gandirii romanesti, ar actiona chiar impotriva acestei matrici, caci ar transa adevarul intre a fi si a nu fi indiferent de alegerea facuta. Atat de paradoxala este aceasta matrice, incat ea evita un paradox tocmai prin faptul ca il conserva. Poate fi interesant ca mecanism al gandirii, insa nu ajuta deloc pe taramul faptelor.

Sa consideram celebrul "to be or not to be". In romaneste a fost tradus intotdeauna prin "a fi sau a nu fi". Sensul expresiei este foarte clar, o categorie a existentei o va exclude pe cealalta. In engleza, ca si in romana, infinitiviul include in el prezentul si viitorul, ca posibilitate. Dar, mai mult, "to be or not to be" ne arata ca posibilitatea contine in ea si imperativul ei. Expresia originala se poate traduce in romaneste la fel de bine si "sa fie sau sa nu fie", iar in engleza poate avea insemnatatea ambelor traduceri in acelasi timp. O data in plus, dorindu-ne in mod firesc ca ceva sa fie dar si sa nu fie in acelasi timp prezent, ni se arata ca nu putem sti de fapt cum trebuie sa arate ceea ce trebuie sa fie maine. De aceea noi, ca romani, nu vom putea construi nimic.

Precis, iata de ce orasele noastre arata total construite la intamplare, evident fara un plan coerent de sistematizare. De aceea toti angajatii sunt nemultumiti de sefii lor si mai ales de sefii din top management-ul companiilor. Si pe buna dreptate, caci acolo se fixeaza obiectivele, adica acolo se proiecteaza viitorul, sau ar trebui sa se proiecteze viitorul, cand de fapt tocmai acolo nu apare nici un fel de viziune. De aceea legile noastre sunt atat de strambe pentru ca nu corespund decat unor nevoi absolut circumstantiale. Iar circumstantele sunt doar rodul intamplarii, ba de multe ori sunt chiar exterioare legilor pe care le determina, cum ar fi dorinta de a avea si noi o lege ca a altora. Ca sa avem si noi falitii nostri, nu...? De aceea birocratia romanesca este atat de irationala (paradoxal nu?), cand birocratia este tocmai determinata de nevoia de rationalizare, de regularizare a unui proces social. Tocmai pentru ca regula la noi nu e clara fata de ceea ce trebuie sau nu sa fie, iar acolo unde regula este prin exceptie clara si coerenta, ea vine in contradictie cu matricea gandirii romanesti, ceea ce il va determina pe birocrat (functionarul de care ne lovim) sa amane cat poate el luarea unei decizii in ceea ce il priveste pe petitionar. De aici si plimbatul intre birouri, nimeni nedorind sa-si asume conflictul interior al luarii unei decizii. De ce spaga rezolva situatia? Simplu: decizia nu se mai ia in baza legii sau a regulamentului ci dupa logica profitului personal nemijlocit. Birocratia si birocratul scapa de conflictul sau interior si se alege si cu niste bani.

Poate ca pana aici nu am adus dovezi clare ale faptului ca matricea gandirii romanesti nu face distinctie clara intre a fi si a nu fi si ca "a fi" exclude pe "a nu fi". Dar cu totii am invatat sa fim de acord ca cel mai bine se vede fondul nostru ancestral in balade si in special si cel mai pregnant in Miorita. Sa ne oprim putin asupra ei, ar fi totodata si in ton cu numele blogului.

Voi trece peste faptul ca cei doi baci, ungureanul si vranceanul, se coalizeaza pentru a-l omori pe cel moldovean pentru simplul motiv ca e mai instarit. Este si aici evidentiata o trasatura de caracter, dar nu aceasta intereseaza acum. Foarte importanta este reactia ciobanului la aflarea vestii despre complot. Invatam la scoala ca este vorba de resemnare in fata mortii, a destinului etc. adica o impacare si o acceptare senina a ceea ce urmeaza sa se intample. Prezentarea este facuta ca si cum am fi martorii unei manifestari virtuoase a ciobanului victima, urmare a unei filozofii superioare asupra vietii si a mortii, asupra existentei in general. Dar chiar alegoria moarte-nunta este cea care ne arata substanta gandirii romanesti, matricea ei.

Implinirea vietii - nunta - in moarte si tratarea ei in mod asemanator, arata ca pentru ciobanas nu este foarte clar ca a muri inseamna sa nu mai traiesti. Chiar daca putem vorbi despre o existenta de alta natura, viata sub aspectul ei material ia cu siguranta sfarsit. Ciobanasului nu-i este foarte clar ca a fi si a nu fi in viata sunt doua categorii ale existentei care se exclud reciproc. Sentimentul mortii nu exista pentru ca aceasta inca nu s-a produs. Sursa linistii atat de senine a victimei ar putea fi aici. Fiind in imposibilitatea mentala de a distinge intre a fi si a nu fi in viata, ciobanasul nu-si poate vedea viitorul sau fara sine. Ar trebui ca evenimentul sa se intample ca sa il perceapa. Desi, in cazul mortii si acesta ar putea fi considerat un paradox, faptul este simptomatic pentru orice alt fel de eveniment s-ar fi putut produce. Perceperea zilei de maine nu poate fi facuta decat ca urmare logica in categorii de fals sau adevarat a ceea ce este. Viitorul este o retea de posibilitati ale carei noduri sunt compuse din valori de adevar exclusive, indiferent cate legaturi se pot face intr-un asemenea nod.

In nici un caz nu poate fi vorba de resemnare. Resemnarea este o atitudine care survine dupa ce toate incercarile au esuat, chiar daca aceste incercari au fost doar niste proiectii ipotetice ale unor posibilitati, adica incercari de proiectie a viitorului. Ciobanul din balada nu face nici o clipa asa ceva ci demonstreaza ca nu face mental o distinctie clara intre a fi in viata si a nu fi in viata. Ma hazardez sa spun ca a doua zi cand i s-ar fi intamplat sa primeasca un topor in cap ar fi realizat foarte clar si prozaic distinctia, insa de acesta data cu alta parte a gandirii. Dar foarte important este ca inactiunea sa mioritica este consecinta a nedistingerii ca separate a doua categorii opuse.

Implicatiile sunt chiar mai mari, afectand vointa. Cum poti sti precis ce vrei, cand nu poti face o distinctie clara intre doua lucruri opuse si exclusive? Catre ce iti poti canaliza vointa? Impulsul de a construi ziua de maine este un rezultat al vointei, dincolo de faptul ca nu intotdeauna lucrurile se petrec dupa vointa noastra. Dar acest lucru nu ar insemna decat ca vointa noastra a interferat cu vointa altora ajungand la un altfel de final pe care nu l-am controlat in totalitate sau chiar deloc. Romanul "ideal" este astfel prizonierul unui prezent continuu, suportand mereu consecinte ale unor actiuni pe care nu si le asuma ca rezultat al vointei sale, ceea ce intr-un fel este si corect intrucat ea nu exista. In felul acesta, trecutul este o poveste mai mult sau mai putin adevarata - nici nu conteaza, doar nu se face o distinctie clara intre adevarat si fals - iar viitorul nu exista. Singurul timp al romanului este prezentul. Simptomatic este ca romanii nu iau decizii, lasand lucrurile sa se intample, "si vedem noi atunci". De unde si vestitul "merge si asa" - pentru ca merge, e adevarat, se intampla acum, caci consecintele lui "merge acum" se vor suporta in viitor, dar mental acesta nu exista.

Caracteristica aceasta a timpului la romani a putut sa insele si sa creeze iluzia eternitatii si a neparticiparii la istorie. Nimic mai fals, romanii participa la istorie, dar o fac si au facut-o intotdeauna pasiv, de cele mai multe ori nici macar reactiv. Au participat la istorie suportand-o pentru ca oricum altceva nu puteau face lipsindu-le ontologic vointa de a face istorie. Pentru ca desi istoria se refera la trecut, ea se face construind viitorul.

Confuziile nu se opresc aici. S-a dat vina pe Biserica Ortodoxa pentru acest caracter inedit al romanilor. Voi incerca sa arat ca nimic nu este mai fals. Insasi ortodoxia ar trebui salvata de patrunderea acestui caracter de a vedea lucrurile nelamurit si indistinct.

Sa luam articolul al patrulea din rugaciunea domneasca, Tatal nostru, "Faca-se voia Ta". Avem aici sintetizata relatia crestinului fata de voia dumnezeiasca, cea care a dat nastere aceste lumi, a creat-o, si in virtutea careia lucrurile se intampla. Nu toti crestinii au aceeasi interpretare, grosso modo ar fi cam trei, cea catolica, cea protestanta si cea ortodoxa.

Pentru catolici, "Faca-se voia Ta" nu inseamna imediat existenta a doua vointe distincte, a Domnului si a omului. Vointa omului difera de cea a lui Dumnezeu numai daca omul este un pacatos nepocait iar faptele sale nu sunt recunoscute de Biserica ca fiind conforme cu dogma. Altfel, pentru cel legitimat fiind de autoritatea bisericeasca pe care o are sau i-a fost acordata de ierarhie, vointa sa este una cu vointa Domnului (sau mai degraba invers), prin vointa sa el indeplineste vointa lui Dumnezeu. Vointa omului chiar daca nu difera de cea dumnezeiasca, totusi este si se manifesta.

Pentru protestanti, partea cu legitimarea din partea Bisericii cade. Biserica nu este considerata ca legitima in a interpreta vointa Domnului stirbindu-I astfel din autoritate, interpunandu-se intre Dumnezeu si lume. Dar si protestantii au nevoie sa faca distinctia intre cei care fac voia Domnului si cei care nu o fac, deci un criteriu de departajare trebuie sa existe. Acest criteriu este reusita privita ca o confirmare. Iata cum protestantii au nevoie de reusita pentru a se dovedi ca fac voia Domnului, drept pentru care vointa lor de a face este foarte puternica si totodata mijloacele prin care incearca sa isi apropie reusita sunt foarte dezvoltate si au parte de o grija de ajustare si imbunatatire permanenta. Se poate spune ca in cazul lor vointa omului este cel mai puternic vizibila. Este, exista si se manifesta si trebuie sa se impuna prin reusita pentru a fi validata.

Ortodocsii se deosebesc aproape radical de aceste doua interpretari ale cuvintelor "Faca-se voia Ta". Ortodocsii vad doua vointe distincte si separate, vointa omului si vointa lui Dumnezeu. Insa vointa omului este pacatoasa prin insasi natura omului cazut in pacat. Vointa omului nu se poate amesteca sau pune laolalta cu vointa Domnului. De aceea interpretarea acestor cuvinte din rugaciunea Tatal nostru este urmatoarea: faca-se voia Ta, nu a mea. Crestinul ortodox isi suprima de buna voie propria vointa urmand a face voia Domnului. Felul in care va ajunge sa cunoasca aceasta voie a Domnului este insa mistic si nu se poate intampla in afara rugaciunii. Este o taina la care nu toti crestinii au acces, dar catre care toti trebuie sa aspire, urmand ca alegerea deslusirii adevaratei vointe a lui Dumnezeu sa Ii apartina Lui. Dar chiar si asa crestinul nu va avea cum sa urmeze aceasta voie premeditat si metodic ci interiorizat si asumat, intr-un fel in care nu el si-ar mai apartine. (Dupa cum spune si Sfantul Apostol Pavel: Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine. - I Corinteni 15.10)

Dar pentru ca acestea sa se poata intampla, pentru ca omul sa poata face voia Domnului trebuie sa renunte la voia sa, aceasta ar fi de fapt smerenia crestina. Ce se intampla cand omul nu poate avea vointa, pentru ca nu o poate structura, gandi, concepe. Sa ai o vointa inseamna sa iti poti stabili niste obiective, sa ai un tel si un plan de a-l atinge. In absenta ei, nu te mai poti smeri. In absenta ei, motorul actiunilor nu mai este vointa ci dorinta, ca pofta. De unde si confuzia care se pare ca este specifica romanilor, intre ce vor si ce poftesc. Neavand vointa proprie, romanii vor fi gata sa interpreteze vointa ca pe o pofta a altcuiva, un fel de toana discretionara. De aceea romanii nu-si vor bate capul sa inteleaga voia cuiva, nici macar a Domnului. Ii vor recunoaste atotputernicia lui Dumnezeu, dar nu vor cauta niciodata sa-i inteleaga voia.

Sa ma intorc la Miorita si la cei doi ciobani, cel ungurean si cu cel vrancean. Desi pare ca aveau un tel - sa ii ia baciului moldovean oile - si aveau un plan - sa il omoare - din poveste se desprinde clar ca impulsul actiunii lor este tocmai pofta. Vointa i-ar fi impins catre alte pasuni mai bune, si i-ar fi indemnat sa aibe grija altfel de turmele lor pentru a avea in final oi mai multe si mai cornute decat ciobanul moldovean. Pofta alege intotdeauna calea scurta (sau asa cum a spus odata Florin Calinescu, noi romanii traim intr-o cultura ejaculatorie - bine sintetizat!). Practic, aceeasi matrice a gandirii care il paralizeaza de facto pe ciobanasul moldovean ii impinge pe ceilalti doi catre crima. Nimic mai putin crestinesc la toti trei.

Asadar romanii, ca popor, prin firea lor nu se vor smeri si nu vor cauta la voia Domnului iar cei care invinuiesc Ortodoxia pentru caracterul romanesc ori nu inteleg nimic, ori sunt rau intentionati, nu fata de romani ci fata de Ortodoxie. De ce atunci confuzia si acuzele care se aduc credintei ortodoxe pentru caracterul romanilor?

Mai intai pentru ca ideologia nationala romaneasca are ca idee centrala faptul ca poporul roman s-a nascut crestin. Noi insine ne revendicam astfel firea ca fiind crestina. Apoi este lipsa vointei. Vizibil vointa nu se manifesta fie pentru ca nu este - si atunci nu are ce sa se manifeste - fie pentru ca este smerita, autocenzurata. Sigur, e mai usor sa renunti la propria vointa cand nu ai nici una, poate chiar de-a lungul timpului romanii s-au autoeducat in aceasta directie, dar aceasta este doar o smecherie, o salvare a aparentelor, lucru la care noi romanii suntem totodata si printre cei mai mari mesteri. Deci, n-ar fi exclus...

S-a spus si ca suntem primitivi... tot neadevarat. Gandirea romanilor este frapant de asemanatoare cu filozofia sofistilor. Doar ei gandeau si sustineau ca nimic nu exista, iar daca ar exista ceva, atunci nu ar putea fi cunoscut. Paradoxurile erau parte a discursului filozofic al sofistilor, specialitatea lor: sageata lui Zenon, paradoxul mincinosului s.a. Din pacate, la fel cum sageata lui Zenon nu isi atingea tinta niciodata, nici filozofia aceasta nu indemna la actiune, pentru ca o arata ca imposibila. Viitorul devenea si el imposibil. Totusi nimeni nu i-a invinuit pe sofisti ca ar avea o gandire primitiva. Dar Biserica le-a condamnat doctrina.

Ajuns in acest loc al scrierii, ar aparea ca legitima intrebarea: si ce este de facut? Putem da ca si pana acum vina pe orice altceva sau pe oricine altcineva pentru nerealizarile noastre, dar nu schimbam nimic in felul acesta. Putem si sa dam vina pe noi, incercand sa ne intelegem si incercand sa ne transformam. Solutia nu poate veni insa de prea departe, nu putem sa copiem alt neam, de pilda, fara sa devenim acel neam, sau cel putin sa nu mai fim noi nefiind nimic altceva in schimb, ceea ce ar fi si mai rau. Ar trebui poate sa privim mai aproape, catre ceea ce de fapt aspiram de mai multa vreme, chiar daca in ultimul timp, dezamagiti de faptul ca inca nu ne-am inteles, am inceput sa renuntam. Evident, si avertizez, solutia pe care o voi propune este de natura ideologica.

Ma voi opri asupra insistentei noastre de a ne proclama crestini ortodocsi. Poate ca in firea noastra adanca nu suntem astfel si acest lucru l-am si sustinut aici, insa este clar ca sute de ani asta am afirmat ca suntem. Ceea ce dovedeste ca cel putin asta ne-am dorit sa fim. Poate nu am reusit pentru ca mai intai ar fi trebuit sa ne intelegem asa cum suntem, pentru a afla de unde plecam ca sa stim unde trebuie sa ajungem. Dar ne putem stradui in continuare, poate ca ni se si potriveste mai bine decat sa incepem acum sa ne credem "europeni" sau crestini - sa zic asa - "all inclusiv". Nu pentru ca ar fi ceva rau, dar conceptele acestea sunt insuficient de clare, compozitia din spatele lor fiind destul de eterogena si insuficient amalgamata. Am avea astfel o tendinta de a deveni... nimic clar, ceea ce pentru multa lume, inclusiv pentru noi, deja suntem.
Cheia schimbarii si a devenirii o gasesc tot felul in care sunt tratate cele doua vointe, a omului si a lui Dumnezeu. Ortodoxia merge pe calea impacarii lui Dumnezeu cu lumea. Initiativa ii apartine, Iisus a venit pentru a ridica omul cazut din pacate si pentru a-l curati. Vointa omului este pacatoasa datorita naturii cazute a omului, insa Dumnezeu vrea sa se impace cu noi, sa ne poata ierta "dupa mare mila Sa". Omul, la randul sau, este dator inainte de a face voia Domnului sa primeasca mila Sa. Astfel, omul este dator mai intai sa nu se opuna voiei lui Dumnezeu, caci aceasta este de fapt voia Sa, sa mantuiasca lumea. Voia omului nu trebuie sa incalce voia Domnului mai inainte de toate. Sigur, ar fi ideal ca omul sa poata renunta la voia sa, smerenia sa sa fie neintrerupta, dar natura cazuta este cea care se opune. Pe cei care ajung pana la urma la o astfel de smerenie, Biserica ii numeste sfinti.

Cum stim insa ca voia noastra nu se impotriveste vointei divine? Simplu: vointa noastra nu trebuie sa incalce sau sa strice Legea, in cazul nostru, al crestinilor, Legea cea noua. Viitorul nu numai ca nu este interzis, dar este si posibil din aceasta perspectiva. Lucrurile sunt foarte clare: sa nu furi, sa nu ucizi, sa iti cinstesti parinti si familia odata cu ei, sa nu ravnesti la nimic din ce nu este al tau, sa nu minti despre cei pe care ii cunosti, sa nu judeci pe nimeni pentru ce a facut si sa ierti pe cei care iti gresesc. In Miorita nimic din toate acestea nu se gasesc. Iar cum tot ceea ce are un crestin de facut, este sa inmulteasca ceea ce a primit, iata calea sprea a gandi viitorul. Pentru crestinul ortodox importante sunt motivatia si consecintele. Fiecare om, in conceptia crestina, va fi judecat pentru ce a facut, dar nu fapta in sine va fi judeata, ci motivul, intentia care a dus la actiune dar si, foarte important, consecintele faptelor. Viitorul, prin analiza consecintelor fiecarui gest sau a fiecarei fapte, este o obligatie pentru orice crestin, nu in beneficiul propriu, ci intotdeauna pentru ceilalti, caci asa cum este in pilda Infricosatei judecati, tot ceea ce faci celuilalt de langa tine, nu lui ii faci ci Insusi lui Dumnezeu.

Iata cum crestinul este obligat sa fie foarte atent cu notiunile si categoriile. Este obligatoriu sa poata face o distinctie clara intre 'a fi' si a 'nu fi'. Romanii, daca ar fi crestini in adancul matricei lor, ar fi atenti la consecintele faptelor facute sau nefacute. Din pacate nu suntem asa. De exemplu, iata de ce nu avem sosele: pentru ca la timpul potrivit nu ne-am gandit ca vom avea nevoie. A spus-o presedintele tarii pe vremea cand era ministrul transporturilor: traficul din Romania nu justifica investitiile in autostrazi, iar de atunci traficul a explodat. Nici acum nu se fac, pentru ca nimeni nu sesizeaza consecintele, nici chiar cei care nu le fac. Este incredibil cum cei care ar trebui sa faca sosele in Romania, isi strica propriile masini si pierd propriul timp pe soselele de care nu se ingrijesc. Seamana comportamentul cu cel al unui batran senil care nu mai sesizeaza diferenta dintre a-si scapa nevoile in pantaloni sau a le face acolo unde trebuie. Iar exemplele ar putea continua in orice domeniul al vietii din Romania.


Inchei deocamdata aici. Cand pentru romani "a fi sau a nu fi" va fi cu adevarat o intrebare si nu raspunsul, vom avea cu totii o alta viata. Insa nici un roman nu va putea sa spuna cand va fi acest "cand", pentru ca asta ar insemna sa gandesca viitorul.