Postare prezentată

Etica capitalistă și spiritul ortodoxiei

"Biserica fiind sobornicească în toate părțile sale, fiecare dintre mădularele sale - nu numai clerul, ci și fiecare laic - este chemat...

Se afișează postările cu eticheta libertate. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta libertate. Afișați toate postările

miercuri, 5 februarie 2020

Popor de slugi si de vatafi

Sluga și vătaful au ceva în comun. Nimic din ceea ce au nu este al lor. Nici măcar viața nu le aparține.
De fapt, amândoi sunt slugi.
Ce îi deosebește este rolul lor în curtea slugilor. Sluga face toate muncile grele sau ingrate. Vătaful trebuie să se asigure că sluga chiar va face ce are de făcut.
Pentru aceasta vataful primește mancare mai bună și pat de dormit mai moale. Vătaful nu trebuie să se confunde cu sluga, să ajungă să se simtă la fel ca ea.
Pentru acesta sluga trebuie ținută în mizerie, să nu ridice capul. Sluga trebuie să știe de frică și să nu știe cum este să trăiești fără stăpân.
De aici și caracterul lor. Sluga va încerca mereu să fure, să se fofileze, să chiulească și să înșele. Vătaful mereu va pedepsi și va face reguli noi după placul lui, doar va prinde sluga pe picior greșit și va plăcea stăpânului.
Sluga ajunge vicleană, iar vătaful prost, ticălos și nemilos.

Poporul român, popor de slugi și de vătafi.

vineri, 23 noiembrie 2012

Sofismul bolșevic.

Bolșevicii atei, urmărind să convingă lumea să nu mai creadă în existența lui Dumnezeu, au inventat un sofism prin care zăpăceau mințile nepregătite și sufletele necredincioase. Acesta era prezentat sub formă de dialog și era cam așa:

- Este Dumnezeu Atotputernic?
- Este!
- Deci poate face orice?
- Poate!
- Atunci poate face o piatră?
- Poate.
- Și o poate ridica de jos?
- Sigur...
- Dar un bolovan?
- Și un bolovan.
- Dar un bolovan mare?
- Și un bolovan mare.
- Cât de mare poate face bolovanul?
- Oricât de mare...
- Poate face un bolovan atât de mare încât nici El să nu-l poată ridica?
- ...

***
Evident, răspunsul așteptat era că nu poate, deci Dumnezeu nu este Atotputernic. Dincolo de soluția logic-formală simplă pentru un astfel de sofism, în spatele lui se ascunde un artificiu de limbaj: poate să nu poată. Chiar întrebarea încuietoare din final este cea care demontează tot eșafodajul: este adevărat, Dumnezeu nu poate să nu poată, deci El poate întotdeauna prin natura Lui, fiind Atotputernic. Artificiul constă - ca orice artificiu - tocmai în atragerea atenției și înșelarea gândului prin punerea accentului doar pe o jumătate din aserțiune, anume aceea ca nu poate.

Se încerca astfel să se atace natura Lui Dumnezeu demonstrând că până și aceasta este limitată la a nu se putea nega pe sine. Or, ceea ce bolșevicii numeau limitare este exact libertate, sau, mai exact, Libertatea. Nici o natură nu se poate nega pe sine și în aceasta constă de fapt libertatea pe care Dumnezeu ne-a dat-o de la începutul Creației și nu ne-o poate lua sau nega nici măcar El, pentru că nu se poate nega pe Sine.

Negarea sinelui este în schimb limitarea și adevărata constrâgere. Să fii "condamnat" la libertate nu este o constrângere, ci este Libertatea în sine. Calea deschisă de sofismele asemănatoare celui de mai sus este periculoasă. Dacă o personă ar putea să își nege propria natură, asta ar justifica și altor persoane posibilitatea de a nega natura celui care și-o neaga el însuși.

***
O construcție logică asemănătoare este și Paradoxul mincinosului. Eu mint este o formulare logic fără sens. Dacă mint, atunci spun adevărul, iar dacă spun adevarul atunci înseamnă că mint. Sofismul este același, negarea sinelui, unu = non-unu. Dar mai nou am aflat și că lipsa unei opțiuni este o opțiune. Același unu = non-unu. În vara aceasta românii au fost îndemnați să nu meargă la referendum spunându-li-se că a nu opta este o opțiune. Mai mult, la final așa au și fost contabilizate voturile, s-au numărat mai mult absențele și tocmai acestea au fost cele care au contat. Sofismul bolșevic a funcționat din nou, de data aceasta în alte scopuri dar cu același rezultat: confiscarea libertății.

Au fost, desigur, și oameni care s-au lăsat păcăliți de logica sofismului. Sunt și vor mai fi oameni care vor considera că suprema dovadă de libertate este să renunțe la libertate. Ei sunt dintr-aceia care vor considera tot timpul că sunt liberi să facă ce vor cu ei înșiși tocmai prin aceasta dovedind că sunt liberi, drept pentru care se vor lăsa pradă viciilor spunând ca sunt liberi să o facă. Poate, dar asta nu este o dovadă a libertății lor, căci devin constrânși de viciul căruia îi cad pradă. Și chiar dacă se vor putea smulge din orice viciu, chiar de vor avea puterea aceasta, viciul suprem este acela de a încerca mereu și mereu alte vicii ca dovadă a libertății lor, numind aici viciul ca fiind acel lucru fără de care nu poți trăi, care te constrânge să-l faci și care nu face parte din natura sinelui (de exemplu, a mânca nu este un viciu, dar a mânca mult de fiecare dată este).

***
Confuziile acestea despre ce este Libertatea strică lumea. Oamenii au ajuns să se înrobească cu plăcere și să li se pară că sunt liberi. Din ce în ce mai mulți vor să fie liberi să fumeze marijuana sau vor să fie liberi să își aleagă genul. Asta pentru că sunt lipsiri de libertate care pot fi aducătoare de plăcere. Dar când, ca în cazul votului la referendum, constrângerile nu mai fac plăcere nimănui va fi prea târziu iar libertatea va fi fost definitiv pierdută. Aceasta este, din păcate, calea vizibilă pe care se îndreaptă(?) lumea. Probabil că incidentul referendumului din 29 iulie a luat-o puțin înainte, iar supărarea oamenilor a arătat că fructul lipsirii de libertate încă nu este copt. Va urma deci o campanie majoră pentru "drepturile" oricărui fel de minoritate, drepturile animalelor și altele asemănătoare. Când lumea va accepta viciile ca fiind bune pentru că aduc plăcere și "demonstrează" libertatea, când oamenii nu vor mai putea să distingă între naturi diferite ale lucrurilor confundând, de exemplu, oamenii cu animalele - s-a întâmplat deja, tot anul acesta, odată cu atacurile urșilor în septembrie și octombrie, când au fost voci puternice care dezbăteau vina urșilor versus vina oamenilor - atunci va urma cu siguranță următorul pas: lipsirea totală de libertate, pe față. Ba, ar putea fi și o justificare: cu astfel de oameni proști și găunoși ce să faci? Cum să-i lași să umble liberi?


=================================================

UPDATE sau P.S:
Nu trebuie să căutăm dovezi pentru a ști că suntem liberi. Sunt alte două căi. Prima ar fi să cauți cu mintea. Dar asta nu e deajuns, este doar suplementar. Cu adevarat vor ști că sunt liberi toți cei care au Credință și nu se vor îndoi de Dumnezeu.

luni, 24 septembrie 2012

Ce s-a pierdut, ce s-a născut pe 29 iulie 2012...

Dacă referendumul ar fi fost validat, cei urcaţi în fruntea ţării cu acestă ocazie s-ar fi temut de puterea care i-a ridicat acolo: voinţa poporului. S-a dovedit însă că acesta nu mai contează. Au contat însă instituţiile, arătându-se că sunt rupte de poporul pe care ar fi trebuit să-l servească. Ba, chiar întoarse împotriva lui, l-au învins. Deci ceea ce va urma va fi mult mai rău, chiar dacă nu imediat. Adevăratul monstru s-a nascut: lipsite de orice cenzură din partea cetăţenilor pe care ar trebui să-i reprezinte, instituţiile se vor cenzura doar între ele. Cea mai puternica va lua totul şi nimic nu i se va mai putea impotrivi. Iar cea mai puternică intituţie nu va fi o instituţie care formal se bazează pe legitimarea populară. Tocmai aceasta nu mai contează. Şi Preşedinţia a pierdut, nu numai Parlamentul.

Cum zicea "fostul" președinte Traian Băsescu: n-am câștigat eu, n-au câștigat ei.

miercuri, 15 august 2012

Referendumul din 29 iulie şi paradoxul mincinosului

Paradoxul mincinosului este un exemplu clasic de sofism. "Eu mint", este fraza imposibilă a acestui paradox. Deşi aparent este o frază banală, consecinţele sunt paradoxale: dacă mint când spun că mint, înseamnă că am spus adevarul, iar dacă am spus adevarul, înseamnă că mint. Fraza este o constructie sintactică perfectă şi obişnuită dar cu o semantică imposibilă. În realitate, conţinutul acestei fraze nu există, nu putem deci să ne raportăm la un semen de-al nostru pornind de la conţinutul acestei fraze.

Deunăzi am vorbit cu cineva care nu a mers la vot pe 29 iulie. Susţinea că a făcut acest lucru pentru că nu era de acord cu referendumul şi îşi susţinea civismul prin acest lucru. Mă rog, eu aş fi considerat civism exact inversul, adică prezenţa la vot, pentru că ce fel de civism poate fi acela în care nu te interesează să faci tot posibilul ca de votul tau lipsă să nu se folosească altcineva, fie şi prin fraudă. Mi se părea mult mai simplu şi mai cinstit ca răspunsul la întrebarea referendumului să fie unul care să oblige la anularea votului şi nu absenţa de la vot.

Dincolo de bănuiala mea că civismul său era doar "chimval răsunator", interpretarea gestului său are aceleaşi consecinţe paradoxale ca şi paradoxul mincinosului: cu alte cuvinte omul mi-a spus că nu este de acord să spună ce vrea, DA, NU sau anularea votului, toate trei răspunsuri legitime. Şi atunci, dacă nu vrea să spună ce vrea, înseamna ca vrea să spună ce nu vrea, dar nu spune nimic. De unde rezultă că ceea ce vrea şi ceea ce nu vrea sunt unul şi acelaşi lucru.

Acest sofism este ceea ce ne propune actualul preşedinte suspendat Traian Basescu şi camarila sa drept bază juridică pentru întemeierea puterii lor politice. Poate i-o fi plăcând lui Andrei Pleşu, că el e filozof, să trăiască un sofism continuu, dar atunci să fie doar la el acolo; şi la Barroso; şi la Merkel; şi la Gitenstein, Gordon şi la toţi cei care pot concepe aşa ceva pentru alţii dar nu şi pentru ei.

vineri, 16 martie 2012

Despre democrație, libertate, Sodoma și Gomora

Libertate și democrație; lumea nu le mai concepe astăzi separat. Unii cred că democrație înseamnă libertate; alții cred că democrație înseamnă respectarea drepturilor omului; alții spun că democrație înseamnă drepturi pentru minorități; din ce în ce mai puțini și mai feriți spun că democrația este dictatura majorității. Atât de mult repugnă cuvântul "dictatură" alăturat cuvântului "democrație" încât lumea a început să se ferească de a le alătura.

Și totuși... Adevărata democrație înseamnă ca minoritatea să se supună majorității și regulilor acesteia. La Roma faci ce fac romanii, este foarte simplu. Însuși exercițiul democratic se face prin vot, adică prin numărarea și însumarea unor voințe individuale, majoritatea având, prin vot, câștig de cauză. Nimeni dintre cei care susțin democrația nu pune sub semnul întrebării procedura votului. În absența acestei proceduri, democrația însăși nu ar mai fi nimic, doar o idee fără putința de manifestare. Iar votul nu face decât un singur lucru: să impună tuturor voința majorității.

Minoritățile sunt însă zgomotoase și din ce în ce mai zgomotoase pe masură ce primesc mai multe drepturi. Cu cât mai mult primesc, cu atât mai mult vor. Dacă într-o democrație majoritatea nu reușește să își impună regulile, normele și valorile, atunci înseamnă că majoritatea nu are conștiința majorității, este doar o sumă de indivizi, nimic mai mult. Degeaba se numără voturile, dacă după numărătoare, majoritatea nu poate să și controleze executarea dorințelor ei. Pentru aceasta este necesară coeziunea majorității dată de conștiinta identității, pentru aceasta este nevoie de voință comună. Simpla dorință nu este îndeajuns, voința implică și acțiunea de punere în real a dorinței, de realizare a ei.

Nimic din toate acestea nu implică libertatea (politică - despre adevărata libertate voi încerca să scriu separat). Democrația nu are o legatură directă cu libertatea. Ba chiar, în esență, nici o legătură. Libertatea politică este atributul aristocrației, nu al demosului (poporul). Libertatea era dreptul nobilului sau al unui oraș sau provincie de a ieși de sub un control absolut al regelui sau seniorului și limitarea depturilor acestora asupra vasalilor. Magna Charta Libertatum, prima constituție care garantează libertăți nu se aplica vulgului, ci doar celor cu sânge albastru: la anul 1215 nu toți oamenii erau freeman.

Astăzi, însă, toți oamenii se nasc, teoretic, liberi. Dacă drepturile se aplică doar celor liberi, atunci toți oamenii sunt egali în drepturi. Cum poate atunci democrația, un mod de impunere a voinței majorității, să apere libertatea fiecăruia, dreptul fiecăruia de a limita controlul absolut al majorității asupra sa? Este un conflict perpetuu între dreptul fiecăruia de a fi majoritar (democrație) și dreptul fiecăruia de a fi minoritar (libertate). Dar, în mod ciudat, astăzi democrația și libertatea nu pot divorța și ele se întâlnesc pe tărâmul egalității.

Pentru ca democrația să garanteze și să apere libertatea, este necesar ca indivizii să fie persoane, adică să aibă conștiință și voință, să nu fie sălbatici, trăind doar după nevoile imediate, ci să fie cultivați și instruiţi, exact cum erau pe vremuri aristocrații. Cu alte cuvinte, să învețe.

Doar așa, orice persoană care face parte la un moment dat dintr-o majoritate va putea să gândească mai mult decât cu stomacul (sau ce este sub el) și să iși dea seama că mâine, sau poimâine, sau într-o zi copiii lui (sau ai ei) vor fi parte a unei minorități. Pentru aceasta și pentru acest egoism bun al stării viitoare proiectate mental încă din prezent, majoritatea trebuie să apere drepturile minorităților. Dar, atentie! Nu a unei minoritati anume și nici ale tuturor luate fiecare în parte. Orice minoritate trebuie să poată trăi liniștită în minoritatea sa, dar la fel și majoritatea.

Dacă astăzi lucrurile nu se mai petrec astfel, de vină este majoritatea care iși pierde treptat identitatea. Lipsa de instrucție, lenea și lipsa de credință sunt cauzele datorită cărora majoritatea se lasă invadată de minorități. Minoritatea care devine supărătoare prin pretenții exagerate consider că trebuie asimilată sau eliminată. Este un pericol la adresa democraţiei și totodată la adresa libertății ca o minoritate să devină tiranică. Pentru că acea minoritate va deveni tiranică apoi la adresa tuturor, și a altor minorități. Dacă i-a reusit cu majoritatea, ce o va opri?

Nu am pus întâmplător Sodoma și Gomora în titlu. Nu am spus întâmplător că lipsa de credință duce la tirania minorității. Majoritatea celor care aduc în discuție amintirea orașelor biblice Sodoma și Gomora se referă la păcatul destrăbălării și al homosexualității. Acolo este însă ceva mai mult. Destrăbălarea și homosexualitatea sunt păcate de care fiecare dă socoteală în particular, sunt păcate personale. Nu avea nici o justificare ca Dumnezeu să distrugă orașele pentru acestea, dacă nu și altceva nu se întâmpla acolo.

Avraam a negociat cu Dumnezeu iertarea orașelor: Şi a mai zis Avraam: "Să nu se mânie Stăpânul meu de voi mai grăi încă o dată: Dar de se vor găsi acolo numai zece drepţi?" Iar Domnul i-a zis: "Pentru cei zece nu o voi pierde". Obiceiurile celor din Sodoma și Gomora nu erau obiceiurile tuturor oamenilor. Orașe mai erau la acea vreme: Senaar, Elasar, Elam, Gutim, Sodoma, Gomora, Adma, Peboim, Poar sunt menționate că au făcut război între ele, dar numai Sodoma și Gomora au fost pedepsite pentru păcatele lor. Erau, se vede, doar o minoritate cu obiceiuri rele dar nici celelalte orașe nu sunt pomenite pentru virtuți.

Ce înseamnă, deci, "Pentru cei zece nu o voi pierde"? Ce negociază de fapt Dumnezeu cu Avraam? Înseamnă că cel puțin zece oameni ar fi putut să trăiască acolo fără să fie alungați sau omorâți, deși nu ar fi urmat calea destrăbălării sodomiste. Minoritatea din Sodoma și Gomora nu ar fi fost tiranică. Ce s-a întâmplat în schimb? Locuitorii din Sodoma chiar și pe îngerii trimiși de Dumnezeu au vrut să-i batjocorească, vrând să-i ia cu de-a sila. Sodomiții nu numai că erau păcătoți, dar obligau pe oricine cădea în puterea lor să cadă în păcat. Degeaba ei erau în minoritate, ca și o haită de lupi care atacă turma de oi, în grup erau puternici față de orice individ, impunându-și voia împotriva lui. Voia Domnului, libertatea (sper să pot relua subiectul) era cea atacată, păcatul lor, al destrabalarii, de unul singur nu era așa de grav încât să merite o pedeapsă in corpore.

Și atunci Domnul a distrus Sodoma și Gomora nu pentru păcatul lor cât pentru răutatea cu care iși impuneau celorlalți păcatul lor. Nicăieri nu a mai existat o pedeapsă la fel de exemplară. Pentru păcate și neascultări alte orașe sau popoare, chiar și poporul ales, au fost date pe mâna dușmanilor lor, li s-au luat pământurile sau au fost luate în robie. Grecii aveau același păcat ca sodomiții, dar iată, grecii nu au fost pedepsiți cu dispariția în foc și pucioasă, ba dimpotrivă, au devenit bastion al credinței.

Revenind la democrație, este simplu de văzut că o minoritate care îşi impune voia împotriva majorității înseamnă sfârșitul democrației. Demosul, poporul adică, are ca principală caracteristică faptul că este mult, presupunând că se poate impune tocmai datorită numărului. Dacă nu o face, înseamnă ca o putere mai mare ca a lui îl stăpâneşte. Iar dacă un popor de oameni liberi nu îşi poate impune voia sa, mai este el un popor de oameni liberi? Cu siguranță, nu.

Echilibrul dintre democraţie şi libertate (politică) este garanţia că le vom avea pe amândouă. Să nu ne mai ferim să impunem voia majorităţii. Care ar mai fi avantajul democraţiei, daca nu o facem, ce rost ar mai avea majoritatea? Iar dacă majoritatea nu se poate impune, cine mai apără libertatea? Minorităţile pot fi tiranice dacă au prea multe drepturi. Tirania lor este singurul argument pe care îl pot impune voinţei celor mulţi, la vot ar pierde. Un lucru ar trebui să mai avem în vedere pentru a păstra libertatea: să nu schimbăm tirania minorităţii cu tirania majorităţii. Un om stăpân pe libertatea sa poate face parte dintr-o majoritate şi dintr-o minoritate în acelaşi timp. Poate fi membru al partidului care a câştigat alegerile, iar religia sa să nu fie foarte răspândită; poate fi heterosexual, iar etnia din care face parte să fie minoritară. Majoritatea trebuie şi are tot dreptul să rămână la putere impunându-şi regulile şi voinţa ei. Atât timp cât ea este compusă din oameni liberi conştienţi de libertatea lor nu va abuza de puterea ei şi nu se va lăsa abuzată.

Astăzi, ne lipseşte conştiinţa libertăţii.