Chiar și așa, Iisus Hristos a fost, desigur, evreu. Nu numai pentru că s-a născut din mamă evreică, dar în a opta zi de la naștere a fost tăiat împrejur și a trăit pe lângă sinagogă învățând Tora. Apostolii, la rândul lor, au fost evrei, iar Pavel, cel care a răspândit Evanghelia și odată cu ea creștinismul, a fost chiar un evreu de seamă. Deci de unde vine diferența asta mare de spiritualitate?
Diferența vine din felul în care unii și ceilalți se raportează la Lege. O spune chiar Sfântul Apostol Pavel: Legea a venit ca să se înmulțească greșeala (Romani 5, 20), pentru că unde nu este lege nu este călcare de lege (Romani 4, 15). Asadar, încălcarea Legii aduce păcatul, iar pentru evrei acesta este un principiu esențial, aș spune unicul. Pentru a nu avea păcate, evreii trebuie să nu încalce Legea. De aici și un întreg cod de procedură (Talmudul) plin de interpretări ale unor amănunte ale Scripturilor. Aceasta a devenit cu adevărat principala preocupare religioasă a evreilor, cum să procedeze astfel încât să nu încalce Legea.
Desigur, este o activitate lăudabilă și o intenție în mod real cinstită. Dar însăși această căutare de interpretări ale Legii, care și-a pus amprenta pe personalitatea evreiască, nu s-au gândit că poate fi o greșeală și un păcat în sine. Interpretarea amănuntelor spre folosul propriu (cum ar fi interpretarea păstrării datoriilor în anul sabatic) este, ca activitate, străină Legii. Primul care a făcut aceasta a fost chiar Adam, care la întrebarea Domnului a răspuns că nu el este de vină, ci femeia pe care Domnul i-a dat-o (Facerea 3, 12). Nu putem fi siguri că supărarea dumnezeiască nu a fost mai mare tocmai datorită acestui răspuns. Oricine are copii acasă știe cum ar reacționa când copilul i-ar întoarce vorbele pentru a-și învinovăți părintele pentru propriile greșeli.
Odată cu evangheliile, însă, Legea nu mai este constrângătoare pentru om. Tot Sfântul Apostol Pavel spune: Nu cel care aude Legea este drept ci cel care o împlinește (Romani 2, 13), iar Legea fără credință este falsă (Romani, 4, 14), drept aceea credința este cea care întărește Legea (Romani 3, 31), împlinind-o. Pavel, ca evreu ce era, încerca să demonstreze ceea ce Dumnezeu a poruncit prin Moise mai demult (Deuteronomul 6, 5-9), adică Legea să fie una cu omul, să facă parte din el. Numai așa, nemaifiindu-i exterioara, Legea nu îl mai constrânge pe om. Astfel, omul nu va mai pofti la ce nu-i al său, nu pentru că Legea îl oprește să o facă, ci pentru că el nu mai poftește, a scos pofta de ce-i este străin din el.
Aceasta este firea cea nouă a omului creștin, cea care îndeplinește Legea prin ea și nu prin constrângere sau adaptare. Este firea cea fără de păcat garantată de botez. De aceea spunem că Iisus Hristos ne-a mântuit, ne-a scos din păcat, a învins firea cea căzută a lui Adam. De aceea omul creștin care greșește, care cade în păcat, spunem că și-a ieșit din fire (astăzi se mai folosește în general doar pentru a sugera mânia, și ea un păcat capital, dar oricine spune atunci când își dă seama că a greșit că "nu am fost în firea mea", ca pe o justificare).
Și pentru că oricine greșește, creștinul are ca principală preocupare pocăința, adică revenirea la firea cea fără de păcat, desigur, însoțită de regretul căderii, în timp ce evreul caută mai înainte portițele legale pentru a nu călca legea, iar dacă totuși a călcat-o, caută cele mai favorabile metode legale pentru a-și ispăși pedeapsa. Aceasta este ceea ce ne deosebește, preocuparea și poziționarea față de propriile greșeli. De aici și două spiritualități atât de diferite pornind de la aceleași Sfinte Scripturi, una bazată pe o efervescență a vieții religioase interioare - dar și o anume neatenție - și cealaltă bazată pe o adâncă cunoaștere intelectuală individuală și o atenție deosebită acordată lucrurilor în amănunt înainte de a făptui ceva.
Din punct de vedere creștin, nu cunoașterea este cea care duce la mântuire, Iisus Hristos nu a spus niciodată "cunoașterea ta te-a mântuit" ci credința, acea stare care depășește limita intelectuală a omului care ajunge astfel la o altfel de cunoaștere. De aceea, Dumnezeu Insuși este credincios (Deuteronomul 7, 9; Psalmi 144, 13; Corinteni I 10, 13; Timotei 2, 13; Evrei 10, 23; Ioan 1, 9) căci cunoașterea Lui depașește limitele intelectuale ale omului. Dar, a fi aflat tot timpul în această stare de cunoaștere prin credință ar însemna ca acel om să fie sfânt. Doar sfinții creștini și proorocii Vechiului Testament au avut parte de o astfel de cunoaștere dumnezeiască. Dar nu toți suntem pe cale de a ajunge sfinți. Nu pentru că nu putem, ci din pricina multelor noastre greșeli nu ne alege Domnul și ne bazăm pe iertarea dumnezeiască pentru mântuire. Dar cred că, neputând ajunge tot timpul la cunoașterea credinței, să ne lipsim și de plăcerea cunoașterii raționale, ar fi cu adevarat un păcat și mai mare. Căci dacă dorința de a cunoaște vine din dragoste pentru Dumnezeu și nu din iubire idolatră de sine, spre a folosi legile și poruncile lui Dumnezeu în folosul propriu (și exact asta le reproșa tot timpul Iisus fariseilor), atunci cele două cunoașteri, într-un final, vor fi una.
Mulțumesc prietenului I.G. care, prin dialogurile pe care le-am purtat, a inspirat cele de mai sus
