Postare prezentată

Etica capitalistă și spiritul ortodoxiei

"Biserica fiind sobornicească în toate părțile sale, fiecare dintre mădularele sale - nu numai clerul, ci și fiecare laic - este chemat...

joi, 27 noiembrie 2008

Noua ordine romaneasca

Am fost suparat rau pe romani. Cine ma stie de mai multa vreme, isi aduce aminte cum mi-am strigat acum vreo paisprezece ani dezamagirea: “Maaa, in tara asta pana si legionarii sunt de ….!” (Era vorba despre un comunicat de presa al organizatiei care se declara continuatoarea Legiunii interbelice, in care se justificau pentru numaistiuce actiune intreprinsesera, ceva fara mare importanta. Oricum, din cele scrise in declaratia lor reiesea destul de clar ca nici ei nu mai credeau in legitimitatea lor de natura national-divina, ci cautau justificari juridice, ceea ce mi-a smuls si exclamatia). Astazi insa, sunt intr-o dispozitie mai buna, sunt dispus sa-i iert. Sunt dispus sa-i justific, sa-i inteleg si sa-i explic. In fond am simtit de atatea ori ca sunt roman, incat nu am alta scapare, chiar daca nu ma regasesc in cele ce se petrec in Romania.
Mai intai, am realizat ca din ce in ce mai putini sunt romanii care se regasesc in tara lor. E ceva care nu ne reprezinta aici, tara noastra nu ne reprezinta pe noi. A ajuns aceasta stare sa fie… reprezentativa! Sunt nenumarate exemple din care vedem si aflam (oare a cata oara?) ca in Romania, romanii nu pot starpi coruptia, romanii nu pot sa schimbe o clasa politica despre care toti sunt de accord ca e compromisa, romanii nu pot sa administreze banii oferiti de catre programele de dezvoltare ale UE, ba chiar romanii nu sunt in stare sa renunte dar nici sa se descurce in propria birocratie. Dupa cum zicea Corneliu Vadim Tudor, romanii au compromis socialismul, apoi au compromis capitalismul si pana la urma romanii au compromis chiar si terorismul. Practic, tot ce ne reuseste plenar este esecul, dupa cum bine spune o lege a lui Murphy. Fenomenul este atat de bine ancorat in societatea noastra incat in ultima vreme aud si cunosc din ce in ce mai multe cazuri despre companiile private din Romania in care lucrurile nu stau prea bine. Sefii sunt de obicei incompetenti si chiulangii, de multe ori chiar hoti. Pana si procesul de selectie in ierarhia companiilor pare luat total dintr-o lume aiuristica, preferatii fiind nu cei cu rezultate masurabile, nu cei cu buna faima printre colegi, ci cei cu carti de vizita frumos desenate si CV-uri care dau bine, dar goale de continut si fapte concrete. Sentimentul general este ca virtuozitatea si reusita sociala sau profesionala sunt in Romania in relatie invers proportionala. Dar, ce-i cel mai interesant: toata lumea este de acord ca asa este, insa toti pun umarul la perpetuarea situatiei. Ca sa fiu sincer, ma si mir cum in Romania exista un orar al trenurilor si imi aduc aminte de vorba unui neamt care descria armata romana: suntem admirabil dezorganizati.
Si totusi… O data cu exodul romanilor catre vest se inmultesc marturiile ca romanii sunt buni muncitori. Nu doar harnici, dar buni si bine pregatiti profesional. Si nu neaparat muncitori manuali, ci si muncitori cu capul, buni profesionisti in orice domeniu incearca sa se afirme. Romanii dovedesc ca sunt buni constructori, buni militari, buni finantisti, buni medici, buni fizicieni si matematicieni, buni experti in stiinte administrative etc. Dar toti acestia buni odata intorsi in tara nu mai sunt buni pentru nimeni. Nimeni nu are ce face cu ei, nimeni nu le recunoaste posibilitatile daca nu meritele, iar toti se intrec in a le arata ca nu au loc in Romania. Nu la nivel declarativ ci factual, Romania nu ii recunoaste iar ei nu se regasesc in Romania. Pare ca din ce in ce mai multi romani traiesc si fac parte dintr-o alta lume decat tara lor. Nu-i de mirare ca o din ce in ce mai mare lehamite pune stapanire pe romani. Nu-i de mirare ca din ce in ce mai multi romani pleaca din tara si oricat de someri ar fi in strainatate, nu se mai intorc. Fug de Romania ca de dracu’.
Tocmai aici cred ca este cheia.
Sa iau mai intai problema alegerilor. Felul in care romanii se comporta atunci cand se confrunta cu clasa lor conducatoare, cu elitele politice pare de neinteles pentru multi. Dupa cum zicea o babuta, “O sa il aleg, maica, si pe Constantinescu, da’ mai intai sa fie presedinte…!”. Lipsa de logica a alegatorului roman este de poveste, fie daca acest alegator este un om concret sau este prototipul alegatorului roman, pana la urma romanul matur, intreg la minte si independent financiar, deplin integrat in societatea romaneasca. Desigur, s-au facut multe studii sociologice si economice, cu concluzii din cele mai intelepte, insa ceva a lasat impresia ca e nedescoperit, ceva scapa tuturor acestor studii. Romanii au ramas surprinzatori si de neexplicat de cele mai multe ori, oricat de mult au fost ei studiati. Asta nu poate sa insemne decat ca ceea ce ne defineste si ne face sa fim asa cum suntem e mai degraba de natura filosofica decat de natura empirica. Anume, acest ceva este ordinea romaneasca a lumii sau felul in care in imaginarul colectiv romanesc lumea este asezata.
Vedem ca de 20 de ani de cand ne-am debarasat de comunism alegem in mare parte pe aceiasi oameni. Ca si componenta, clasa politica romaneasca s-a schimbat prea putin si mai ales datorita evolutiei naturale a varstelor. Chiar si schimbarile au fost doar nominative, intrucat calitativ nu a fost nici o schimbare. Vorbim de coalitii transpartinice, insa nici odata cu modificarea procesului electoral – de la votul pe liste la cel uninominal – nu putem intrezari vreo schimbare. Nimic nu pare sa clinteasca status quo-ul elitei politice romanesti, din contra, acesta pare sa se consolideze cu ajutorul votului liber exprimat de cetatenii nemultumiti. La fel se intampla si in alte domenii ale vietii sociale. Elitele romanesti autohtone sunt se pare niste anti-elite. Tot ce mai rau se ridica tot mai sus cu consimtamantul celor pe care au incetat sa-i mai reprezinte sau, mai degraba, nu i-au reprezentat vreodata. Pentru felul in care arata astazi societatea romaneasca s-a dat vina pe comunism, s-a dat vina pe rusi, s-a dat vina pe turci si, dupa multi tapi ispasitori, s-a dat vina pe crestinismul ortodox.
Si iata ca ma intorc iarasi la ceea ce zic ca este cheia intelegerii situatiei. Dar nu as numi-o “vina” ci o conceptie neinteleasa de multi despre ordinea lumii. Popoare diferite au diferite conceptii despre cum e ordonata lumea. Se vede acest lucru in credintele si in mitologia popoarelor. Ordinea poate fi dinamica, intr-o devenire continua, sau statica, orice actiune insemnand o trecere de la echilibru catre o stare intermediara si apoi o restaurare a ordinii initiale sau, cel putin dupa aceleasi principii.
Ordinea romaneasca a lumii este statica, nu sufera transformari decat accidental si nu cu caracter permanent. Dar, nu elimina din continutul ei transformarea, din contra, exista o perpetua speranta a schimbarii acestei ordini. Ordinea romaneasca a lumii este pentru romani ceva dat, nu ceva care sa-i multumeasca. Insa sursa schimbarii mult asteptate este exterioara persoanei, nu vine din interior, este atribuita intotdeauna unui personaj providential. Ordinea romaneasca a lumii pare a fi eterna pentru ca pus in pozitia de a face ceva pentru a schimba ordinea lumii, romanul se retrage declinandu-si competenta.
Imaginea ierarhiei acestei lumi, ordinea ei cu alte cuvinte, este foarte importanta pentru a intelege fenomenul. Daca poporul roman este eminamente crestin, asa cum spunem, atunci matricea noastra culturala va contine nu numai valori crestine, dar si imagini crestine despre lume. Sa vedem mai intai cum se imparte lumea intre bine si rau, asa cum o regasim in evanghelii. Mantuitorul a binevestit imparatia cerurilor ca imparatia Lui Dumnezeu. Oridecateori a fost acuzat ca scoate duhurile rele cu ajutorul celui rau, in cuvantul sau s-a desprins clar o opozitie intre imparatia Lui Dumnezeu si imparatia satanei. In fata lui Pilat fiind a spus apoi foarte clar:
“Imparatia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă imparatia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca sa nu fiu predat iudeilor. Dar acum imparatia Mea nu este de aici.” (Ioan 18,36)
Asadar, in ordinea crestina a lumii, ceea ce este cel mai important, nu este aici, nu este in ceea ce ne inconjoara. In schimb, imparatia satanei este chiar in lumea acesta. Ispitit fiind Iisus de satana, Mantuitorului I s-a promis lumea in schimbul inchinarii. Or, logic, satana a promis sa dea exact ce stapaneste: bogatiile lumii. Stapanul bogatiilor lumii acesteia este diavolul, cel rau. Dumnezeu, cel bun, este stapanul cerurilor. Asadar, romanul, pus in situatia de a numi el stapanul lumii, nu face decat sa constientizeze conditia sa umana, deci inferioara oricarei divinitati, fie ea rea sau buna. Cu atat mai mult cu cat in calitatea Sa de Creator al intregii lumi Dumnezeu insusi alege sa fie doar imparatul din ceruri si nu stapanul bogatiilor lumii. Iata cum singura posibilitate de a participa la ordinea lumii este cea aleasa de romani: cine si-ar putea permite aroganta de a pune el pe Dumnezeu acolo de unde Dumnezeu s-a retras.
Am ajuns astfel la o concluzie partiala. Felul in care este privit locul si rolul conducatorilor acestei lumi este determinant pentru oamenii care sunt trimisi sa ocupe si sa indeplineasca acest rol. Romanii nu privesc deloc pe cei alesi ca fiindu-le reprezentanti, ci ei, prin procesul electoral, nu fac decat sa numeasca pe cei care vor fi stapanii bogatiilor. Cum stapanul bogatiilor nu poate fi decat diavolul, atunci e de asteptat ca cei alesi sa conduca sa fie dupa chipul si asemanarea acestuia: incapabili sa creeze ceva bun (deci, posibil prosti), in schimb lacomi, rai si ingamfati. Nici un roman nu se va simti reprezentat de elita proprie – politica, economica sau manageriala – asa cum nici un om cinstit nu se poate simti reprezentat de diavol.
Dar speranta schimbarii acestei situatii exista. Insa nu este de autoritatea noastra, a oamenilor de rand, sa producem acesta schimbare. De aici si perceptia despre “mamaliga romaneasca”. Schimbarea nu are cum sa vina decat din partea unui personaj providential, un salvator. Asta explica si de ce romanii s-au lipit atat de tare sufleteste si emotional de Ion Iliescu, desi nimic rational nu poate explica acest lucru. Pur si simplu, schimbarea mult asteptata si izbavitoare a fost asociata cu persoana lui.
Dar Ion Iliescu nu a fost pana la capat personajul asteptat de romani. "Nimic nu s-a schimbat dupa revolutie" este un laitmotiv al analizei politice populare. Oricum, schimbarea ordinii romanesti a lumii nu o poate face decat un personaj tragic, dupa modelul Mantuitorului. De aceea aproape toti eroii romanilor sunt cei care au fost tradati tocmai cand parea ca sunt atat de aproape sa-si impuna noua lor ordine, mai buna, in lumea romaneasca. Lungul sir incepe chiar de la Burebista, il contine pe Mihai Viteazu si se termina cu Cuza si Antonescu. Chiar si in cazul celor care au reusit sa dejoace tradarea (n-au fost decat vreo doi), tradata a fost pana la urma mostenirea lor, ordinea anterioara a lumii reluindu-si locul. Pusi ei insisi sa fie motorul schimbarii, romanii dovedesc ca nu isi doresc deloc acest rol, nefacand altceva decat sa puna pe fiecare in locul care se potriveste, ceea ce, de altfel, se si spune ca trebuie sa faca intr-o democratie.
Ruptura dintre romani si elita romaneasca este astfel ontologica. Elita va privi cu dispret la poporul pe care il reprezinta si il are in grija si supunere, in timp ce poporul isi va considera conducatorii un rau necesar, dar nu mai putin rau. De unde si vorba pur romaneasca: “rau cu rau, dar mai rau fara rau”.
Exista o solutie? Vom fi vreodata fericiti romanii la noi in tara? Cum sa facem sa ne impacam noi cu noi?
Raspunsul este, fara indoiala, da. Exista solutie si ea trebuie cautata tot acolo de unde provine si problema. Cum si in urma carui resort interior sau in urma carei ratiuni, nu stiu, dar Ion Bratianu a intuit-o: Monarhia constitutionala cu un principe strain pe tron. Sa vedem ce spune invatatura crestina:
Dumnezeu este Creatorul si in ultima instanta stapanul intregii lumi, atat a celei de aici de jos, cat si a celei din ceruri. Insa cu ingaduinta Lui, diavolul stapaneste temporar lumea noastra materiala, ce ne inconjoara, si mai ales bogatiile ei. Dumnezeu insusi a ales sa isi retraga prezenta sa nemijlocita din lume (prezenta lui Dumnezeu in lume este mijlocita de rugaciune), dar isi pastreaza rolul de judecator al lumii si al oamenilor, cel care va pedepsi faptele rele si va imparti dreptatea in final. Dar nu numai, dreptatea divina se face simtita si pana atunci, cu o diferenta insa: prin intermediari. Spre deosebire de Judecata de Apoi cand Dumnezeu va imparti dreptatea El insusi, in viata de zi cu zi, prezenta divina se face cunoscuta indirect si in chip minunat. Relatia crestinului cu Dumnezeu este si ea frecvent mediata de sfinti, carora crestinul cere ajutorul, asteptandu-l cu credinta. Ei bine, monarhia este exact institutionalizarea acestei relatii mediate intre om si Dumnezeu.
Cum nimic bun nu poate proveni din interior si sa si dureze – dupa cum am aratat ca se intampla in ordinea romaneasca a lumii –, rezulta in mod necesar ca monarhul trebuie sa fie din afara, deci strain, fara legaturi cu lumea romaneasca. Este, intr-un fel, si garantia impartialitatii, deci speranta unei justitii sociale corecte, simbolizand acest lucru. Regasim aici increderea lui Horea in judecata Imparatului Austriei, regasim aici si o posibila explicatie pentru intarzierea cu care romanii s-au organizat in state: nu aveau nevoie de un stat al lor, monarhul de care aveau nevoie se afla la Constantinopol.
S-a spus de catre multi filosofi sau analisti politici ca romanii au nevoie de “tatuc”, de dictatura. Nimic mai fals. Chiar daca nici clasa manageriala nu pare ca ar sti ce are de facut, si ea este o elita iesita din randul oamenilor obisnuiti. Asta nu inseamna ca romanii ar avea nevoie de cineva care sa le spuna ce au de facut. Nici nu cred ca exista romanul care sa nu stie el cel mai bine ce are de facut. Stiinta romanului este atat de mare aici incat ar putea sa o impartaseasca si altora, spunandu-le ce au de facut. Poate ca atitudinea asta isi are originea intr-o intelegere mai profunda a ordinii lumii, asa cum am aratat-o mai sus. Despotul luminat ar fi mai aproape de sufletul romanesc, dar nici el foarte potrivit. Despotul luminat ar fi cel ce se pune in rolul salvatorului, nu va reusi decat sa nasca invidii si in cele din urma va fi coplesit de ele si tradat. Vlad Tepes a fost un astfel de despot luminat. Ordinea lumii nu se va schimba decat pe moment, restauratia fiind apoi o situatie si mai greu de indurat. Romanii vor spera mereu intr-o schimbare a ordinii lumii, asa cum o concep ei. Schimbarea aceasta ar trebui sa fie ea insasi ordonata. Revolutiile nu-i caracterizeaza pe romani, si daca cercetam atent, toate revolutiile romanesti au fost de fapt de import. O schimbare instutionalizata si cu garantii de justete si dreptate este tot ceea ce-si doresc, monarhia fiind raspunsul corect. Monarhul ale carui dorinte de stapanire ar fi ingradite de o constitutie democrata devine astfel garantul dreptatii sociale, arbitrul impartial si in consecinta drept, bratul dreptatii lui Dumnezeu. Iar constitutia ar garanta ca orice ispita nu va putea avea succes, caci salvatorul este, de aceasta data, totusi om.