Crin Antonescu (II)

http://www.antena3.ro/romania/graham-watson-la-sinteza-zilei-antonescu-fie-si-a-pierdut-mintile-fie-a-fost-mituit-pentru-a-se-254792.html#

Inabil si orgolios. Promite repede si isi tine cuvantul chiar daca a gresit, chiar daca promisiunile lui se bat cap in cap. Considera ca asta e o virtute. Istoria il va mentiona ca presedintele PNL care a dus PNL-ul langa fratele sau istoric, PNT-CD. A demonstrat inca o data adevarul ca intre sublim si ridicol nu-i decat un pas.

Pacat.

Premisele unei dictaturi in Romania

Eu nu zic ca va fi. Dar este foarte posibil sa fie. Nu oricand, ci anul acesta dupa alegerile din noiembrie. Am mai scris despre asta aici (http://branza.blogspot.ro/2013/07/12-luni-de-libertate-scenariul-de-pe.html). Contextul nu este doar unul romanesc, este o increngatura de situatii si pozitii favorabile, interne si internationale, pentru o dictatura in Romania. Contextul acesta nu a aparut spontan ieri, este pregatit de zeci de ani, este urmarea unor constante politice la nivel international si national vechi de sute de ani. Nu voi incerca sa le demonstrez acum, ele sunt evidente si le-au vazut si altii (a se urmari linkurile de aici din postarea anterioara, pare ca am anticipat ceea ce altii au cheltuit ceva timp sa demonstreze). Acum doar voi prezenta posibilele consecinte ale acestei stari de fapt in care ne aflam.

Rusia are nevoie de culoarul format din Moldova si Tara Romaneasca pentru a-si urmari scopul ei de a avea iesire la Mediterana. Este esential pentru Rusia sa nu ramana izolata pe continent, iar iesirea din Marea Neagra, Bosforul, este controlata de Turcia, o tara nu tocmai prietena Rusiei, nici istoric, nici din perspectiva politicii de aliante. Oricate tratate internationale ar fi semnate in legatura cu Bosforul, la nevoie, Rusia stie prea bine, nu conteaza nici cat o ceapa degerata.

Implicarea istorica a Rusiei in politica balcanica are de fapt acest scop: deschiderea Rusiei catre sud, la Marea Mediterana. Tito (Iosif Broz) in 1948 si apoi Ceausescu s-au opus si interpus drumului Rusiei catre sud. Dupa ce Occidentul a trecut usor peste diferentele ideologice ce il despartea de Rusia - Sovietica la acea data - si s-a aliat cu aceasta impotriva Germaniei lui Hitler, acelasi Occident a dovedit ca ideologia insasi conteaza prea putin atunci cand interesele geopolitice o cer. Sprijinul acordat de occidentali lui Tito si lui Ceausescu a trecut peste scrupulele de natura ideologica, ba chiar si peste cele de alianta politico-militara tocmai pentru ca servea unor interese contrare Rusiei si ii bloca acesteia culoarul moldo-valah si iesirea la Marea Adriatica si, deci, la Mediterana.

In momentul in care s-a dovedit ca sistemul comunist este un drum infundat, Rusia s-a gandit probabil sa-si renegocieze pozitia cedand Berlinul si centrul Europei contra deschiderii catre sud. Parea un schimb reciproc avantajos, Europa avea nevoie de partea sa lipsa, SUA avea nevoie sa faca o concesie Germaniei, ceva mai mult decat declaratia "Ich bin ein berliner", iar Rusia urma sa-si primeasca fructul oprit. N-am fost acolo, dar la Malta aproape sigur pentru asta au batut palma Gorbaciov si Bush senior. Fiecare si-a spus dorinta si nici unul dintre ei nu s-a opus.

Sigur, mai erau unele bariere de trecut. Prima s-a numit Romania lui Ceausescu. Gorbaciov a facut vestita sa vizita in Romania unde a vrut sa afle daca Ceausescu era dispus sa faca si el parte din conventia de la un nivel mult mai inalt. Daca nu el, atunci poate Romania. Rusia voia sa se asigure ca aici nu mai are piedici. Dar daca sunt... atunci e bine de stiut ca Rusia nu are nevoie de Transilvania pentru a-si asigura culoarul moldo-valah catre sudul Dunarii. Drept raspuns Ceausescu a inceput sa spuna ceva de raptul Basarabiei. Asa ca "Revolutia" a inceput la Timisoara, declansata de un pastor maghiar si a continuat ceva mai tarziu cu revolta ungurilor de la Targu Mures si intoxicarea de presa la nivel international numita Mihaila Cofariu.

In aceasta cheie, multe din enigmele lui decembrie 1989 isi gasesc justificarile si motivatiile. Agenturile straine pomenite de Ceausescu au fost reale si se intelege de ce generalul Milea s-a sinucis. Nu exista militar roman (hai poate unu-doi rataciti) care sa nu il fi apreciat la superlativ pe generalul Milea, Ministrul Apararii din decembrie 1989. L-ar fi urmat fara gres sau ezitare si toti stiu in sinea lor ca Armata Romana ar fi opus rezistenta oricarei intrari pe teritoriul Romaniei a armatelor rusesti. Insa dupa sinuciderea lui Milea, urmatorul ministru la Apararii, Nicolae Militaru a cerut explicit interventia trupelor rusesti in Romania. Multe din "accidentele" revolutiei pot fi explicate astfel, in armata erau multi care nu ar fi ascultat ordinele lui Militaru si o razmerita in Armata a fost atunci la un pas sa se intample. Banuiala ca unele dintre trupe ar fi ascultat de comanda lui Militaru a facut victme in randul soldatilor in decembire 1989 si nu lipsa de comunicare sau degringolada. Nicolae Militaru a si fost demascat apoi ca fiind agent sovietic (pentru cei mai tineri, agent al rusilor).

Nu stiu in ce fel, dar cumva, Ion Iliescu a reusit sa pastreze atunci Romania intreaga. Si apoi, ceva s-a intamplat. Romania i-a facut pe occidentali si mai ales pe americani sa inteleaga ca pot sa nu isi tina angajamentul de la Malta. Nu din vina lor ci din vointa noastra. Vointa noastra ar putea sa schimbe planurile celor mari (a cata oara in istorie!?) inclinand balanta catre unul dintre cei alesi de noi. Din punctul nostru de vedere, culoarul rusilor catre Mediterana este inchis si nu vrem sa il deschidem asa, pur si simplu. Cu rusii ne-am mai fript noi de-a lungul vremurilor.

Si atunci lucrurile s-au schimbat. Greu, pentru ca intelegrea era totusi intelegere, dar si vointa libera a statelor trebuie macar de ochii lumii respectata, Romania a ramas intreaga si a trecut cu arme si bagaje in tabara cealalta.

Dar, Romania are o lunga istorie in care si-a schimbat optiunile in functie de felul in care intrepreta politic momentul istoric. Germania stie asta mult prea bine si Germania este cea care conduce astazi Europa. Asa ca Occidentul s-a asigurat ca si in cazul in care Romania defecteaza, Rusia tot nu ajunge la Mediterana: razboiul din Iugoslavia s-a incheiat cu inchiderea Serbiei - aliatul istoric al Rusiei - pe continent in Peninsula Balcanica, fara deschidere la mare, fara iesire la Mediterana. Apoi, Romania este tinuta in sah cu spectrul ruperii de Transilvania in cazul in care are cele mai mici semne ca ar putea sa defecteze. Daca tot ne-am predat, atunci trebuie sa o fi facut complet. Solul, subsolul si toata economia care a prezentat interes nu ne mai apartine ci s-a dat in schimbul apartenentei noastre la blocul vestic numit Uniunea Europeana. Restul, cat a mai ramas, a fost dezafectat si distrus, in cazul cel mai fericit vandut la fiare vechi. Nimic din ce mai e in Romania nu mai e al nostru. O razgandire a Romaniei in privinta taberei din care face parte ar fi un dezastru pentru Romania: teritoriul injumatatit, economia distrusa, poporul saracit si adus la sapa de lemn, dependenta totala de vest sau est in ceea ce priveste resursele, chiar daca sunt pe teritoriul nostru. Occidentul s-a asigurat ca daca tot si-a incalcat angajamentele, orice fisura in sistem ar costa foarte scump pe cel care o face. (Mai e ceva ce inca nu au reusit sa ne faca sa vindem, sau sa privatizam, cum se zice acum: Portul Constanta. De aici si felul in care Radu Mazare si Nicusor Constantinescu sunt urmariti de ceea ce se numeste la noi justitie)

Altfel, angajamentul occidentului imi pare a fi total: nu poti sa iti incalci angajamentele cu jumatati de masura, daca o faci, o faci total. Si pentru ca ei stiu ce fel de tara este Romania, si-au luat masuri de siguranta. Pentru ca daca un agent sovietic ca generalul Militaru a putut ajunge ministru al Apararii, atunci cu siguranta agenti rusi care pot ajunge in functii importante in Romania mai sunt; pentru ca Romania a dovedit ca isi pastreaza aceeasi meteahna de a se razgandi brusc in ce barca vrea sa fie atunci cand Calin Popescu Tariceanu ca prim-ministru liberal si ministrul liberal al Apararii, Teodor Atanasiu, au hotarat de pe o zi pe alta sa retraga trupele romane din Afganistan; pentru ca in continuare cei care tin in mana deciziile politice in Romania dovedesc ca se pricep foarte bine sa isi aranjeze jocurile in spatele usilor inchise, fara sa anunte pe nimeni.

Si atunci singurul care da raportul din timp in legatura cu ce vrea sa faca si singurul care a jucat total in favoarea intentiilor vestice in Romania a fost sau a lasat sa se inteleaga ca este Traian Basescu. Si nu o spun eu, o arata presa zilnic, Traian Basescu este departe de a fi un tip corect, dimpotriva, atat el cat si familia lui sunt in multe cazuri la fel de penali sau mai penali decat Adrian Nastase. Dar, spre deosebire de acesta, are inca suportul total al celor care detin astazi Romania. A inteles ca razgandirea tipic romaneasca nu face bine si a fost un slujitor loial al celor care l-au pus unde se afla. (De asta il si incomodeaza atat de mult zgomotul din presa despre notariatul fiicei sale si afacerile Gazprom in Romania, aici ar putea fi calcaiul sau).

Si acum sa punem laolalta cei doi vectori: Occidentul nu este interesat de democratia din Romania sau de locuitorii acestei tari decat in masura in care poate castiga ceva de pe urma lor. Interesul lor este ca noi si resursele noastre sa fie in transeea lor si pana acum garantul acestui lucru s-a numit pentru ei Traian Basescu. Si inca se mai numeste. Nu l-ar fi trimit Victoria Nuland pe Traian Basescu in Israel cu nici o misiune daca nu ar fi prezentat inca incredere. Iar Traian Basescu tine foarte mult ca el si familia lui sa nu ajunga colegi de celula cu Adrian Nastase. Si cum sunt unii care ii numara deja zilele pe care le mai are de petrecut la Cotroceni, cred ca Traian Basescu s-a si gandit deja la felul in care ar putea sa si le prelungeasca.

Daca premisele se vor transforma in fapte, intelectualii "de dreapta" vor avea mult de lucru si vor fi fericiti cel putin un timp pentru ca vor fi in fruntea bucatelor. Misiunea lor este si va fi sa justifice ideologic faptele penale ale lui Traian Basescu si ale celor care il insotesc. Eu vreau doar sa spun ca istoria are rezultante foarte concrete in viata de zic cu zi. Iar istoria va consemna probabil, inca o data, a cata oara oare, cum clasa politica romaneasca, corupta, e foarte adevarat, dar foarte patrioata, prin unul din reprezentantii ei de seama a salvat statul roman, batandu-si joc de cetateni si de dreptate.

Acum, ca sa revin la fraza cu care am inceput, eu nu zic ca asa va fi, dar ma gandesc ca poate sa fie.

Crin Antonescu

Am descoperit un politician roman: Crin Antonescu. Nu mi-e jena sa o afirm, acum abia l-am descoperit.


A spus tot ce era de spus despre Merkel, Gordon si Barroso, le-a cerut celor care il sprijina pe Traian Basescu sa il ia la ei acasa si sa nu-si mai dea cu parerea despre romani si Romania atat timp cat nu traiesc aici indurand umilintele noastre, a spus ca este dezamagit de faptul ca democratia este buna pentru americani doar in America nu si in tarile pe care le considera coloniile lor, a spus ca legile Romaniei se fac in Romania si le-a dat peste nas intelectualilor cu aere de genul Andrei Plesu. Din pacate nu a fost sustinut pe masura de cei cu care s-a aliat si pe care i-a sustinut el cand au avut nevoie, de exemplu Victor Ponta sau Varujan Vosganian. A stiut sa faca compromisuri in fapte pentru a nu compromite o alianta si s-a dovedit om normal cand a supralicitat renuntarea sa la viata politica, dar e de inteles omeneste “avantul” sau daca ne aducem aminte de jignirea adanca pe care i-a adus-o Basescu in legatura cu prima lui sotie care a murit. Am citit cam tot ce se putea citi din ce s-a spus zilele acestea despre Crin Antonescu si in afara de o porecla abjecta venita de nicaieri nu am gasit ceva serios care i se poate reprosa, cu subiect si predicat, nu cu insinuari si mistouri.

Nu-l cunosc pe Crin Antonescu si nu l-am vazut niciodata altfel decat la televizor. Imi pare rau doar ca nu am vazut in 20 de ani mai multi asa cum l-am vazut in ultima luna pe Crin Antonescu. Ii urez si imi doresc sa nu se schimbe.

Pygmalion Adrian Năstase și My Fair Lady Victor Ponta

Reiau aici o postare ceva mai veche (dar nu foarte în acest moment). A fost pentru prima dată postată aici:

http://www.flecar.ro/2012/07/13/pygmalion-adrian-nastase-si-my-fair-lady-victor-ponta/



A fost mai întâi un tânăr care învăța binișor și s-a gândit să dea la drept. I-o fi plăcut lui cum sună “jurist” sau “avocat” sau “procuror”, nu știm; sau poate părinții l-au îndemnat să-și facă o carieră iar drumul dreptului li s-a părut lor cel mai potrivit, iar nu știm. Sigur e că tânărul a dat la drept și a intrat.

În facultate s-a dovedit a fi isteț. Cel puțin atât de isteț cât să atraga atenția profesorului său, un tip ambițios și bine înfipt în noua nomenclatură politică de după 1989. I-a atras atenția și semi-profilul său care aducea un pic cu cel al lui Nicolae Titulescu, suficient ca domnul profesor, crescut și format la școala de partid și de stat a regimului trecut să facă apel la vechile metehne ale vechilor conducatori: se foloseau de oameni ca să se deconecteze, jucându-se cu ei. În plus, ca lider politic ambițios ce era, profesorul chiar avea nevoie să strângă în jurul lui tineri inteligenți, dispuși să aibe o carieră pe măsura inteligenței lor și care să fie slabi, dar nu la caracter ci la ceea ce numim “spate”, adică neavând alți susținători să devină nu numai îndatorați lui, dar și fără el să nu însemne ceva.

Într-o zi i-a spus profesorul studentului său, care tocmai terminase facultatea de drept: ”Măi, nu vrei tu să vii pe langă mine la partid? O sa fiu prim-ministru și o să am nevoie de o echipă de oameni tineri, inteligenți și devotați cu care să fac treabă, să conducem țara”. Vă dați seama cum a sunat asta în urechile unui tânăr de 25 de ani, abia pornit pe calea vieții, mai mult ca sigur nerăbdător să arate tot ce poate și să pornească cu avântul tinereții să se facă cunoscut și să aibă cariera la care visase. Era mult prea frumos ce i se întâmpla ca să rateze o așa oportunitate. Oricine, dar absolut oricine ar fi fost în locul său ar fi făcut la fel, era convins, asta dacă a mai stat cumva să se gândească, căci la 25 de ani nu stai prea mult să te gândești.

Şi profesorul și-a respectat cuvântul și l-a luat pe tânăr în echipa sa de la guvern. Dar și tânărul a confirmat, chiar își făcea treaba ca la carte, fapt ce-i convenea mult profesorului care beneficia de tot ce avea nevoie pentru a lua decizii importante și a se poziționa din timp pe scena politică astfel încât sa fie mereu în avantaj. Desigur, tânărul fusese o alegere bună, merita chiar ceva mai mult, poate că ar fi fost bine să-l propulseze ceva mai sus, ar fi putut să-i fie de și mai mare ajutor. De aceea i se adresă din nou: “Auzi, nu vrei tu să faci un doctorat? Te-ar ajuta foarte mult în carieră, poate chiar în felul acesta m-ai putea ajuta și pe mine mai mult, dintr-o poziție pe care o merți.” Evident, tânărul nu avea cum să zică nu unei asemenea invitații. Titlul de doctor ar fi fost, de altfel, și o recunoaștere a meritelor sale de care, ca orice tânăr inteligent și studios, nu se îndoia. Poate că totuși un mic nor de îndoială i-a umbrit fruntea: “Domnule profesor, dar stau destul de rău cu timpul pentru studiu, doctoratul cere și el un efort suplimentar de cautare, studiu și redactare. Eu însă, mă vedeți, sunt la dispoziția dumneavoastră mai tot timpul și imi dau silința să rezolv sarcinile importante pe care mi le-ați dat”.

Avea dreptate. Timpul era puțin, dar pentru profesorul ambițios acesta nu părea un impediment. El își cunostea studentul, știa ce poate și ce știe, nu avea nevoie de alte confirmări prin tot felul de examene. Apoi, i-ar fi fost indrumător la doctorat, ceea ce nu ar fi însemnat decât o prelungire a colaborării dintre ei. Ca profesor îndrumator și om influent ce era, cu siguranță ar fi reușit să-l faca doctor pe tânarul său student. “Asta nu-i o problemă de netrecut”, i-a răspuns profesorul. “Rezolv eu și cu timpul tău de studiu și cu redactarea lucrării, chiar și cu publicarea. Tu trebuie doar să-mi spui dacă vrei să faci doctoratul”.

Cine ar fi spus nu? Vă amintiți? Fără profesorul său, tânărul nu ar fi fost nimic. Nu neapărat că-i era dator profesorului, dar era mai întâi dator față de el însuși să raspundă în singurul mod în care se putea răspunde: “Da”. Sau arătați-mi un alt student care a refuzat vreodată o asemenea propunere venită din partea profesorului său.

Mai peste ani, când datorită întâmplărilor vieții tânărul a reușit să iasă de sub tutela profesorului, rămânându-i totuși apropiat și îndatorat a venit și momentul în care profesorul a avut nevoie de ajutorul fostului său protejat. S-au găsit însă atunci niște oameni care au studiat lucrarea de doctorat a tânărului și au găsit acolo urmele concrete ale ajutorului dat de profesorul îndrumător, omul influent de altă dată. S-a spus atunci sus și tare ca tânărul a plagiat, s-au dat si nume ale celor de la care a plagiat. Dar, surpriză! Chiar cei în cauză au sărit să-l apere pe acuzat! Au spus cu subiect și predicat că tănărul nu a plagiat de la ei. De fapt, ei știau, era mai ales vina lor, au fost puși de către profesorul influent să-i redacteze lucrarea dar ei nu au făcut altceva decât să pună acolo pasaje întregi din lucrările lor. Nu puteau să spună asta însă fără să se compromită ei definitiv, întreg sistemul de învățământ și pe tânarul din povestea mea. Așa că au boicotat comisia pusă să analizeze plagiatul. Cazul era mult prea important cu mult prea multe implicații grave ca să poată fi dat în vileag.

Dar patosul(!) s-a născut și lumea se uită cu ciudă și cu ură la cel care nu a făcut altceva decât ce trebuia să facă. Pas cu pas, nu a greșit cu nimic în alegerile sale conform situației în care se afla atunci. Cum de la final toate au ajuns așa de greșite?! Profesorul i-a cerut și îi cere disperat ajutorul, ce să facă cum să aleagă acum fostul student? Pe deoparte îi este îndatorat profesorului pentru tot ce este acum, pe de alta parte tot ce i se întâmplă rău acum și îl împiedică să-l ajute i se datorează chiar lui, profesorului. Un fel de “eu te-am făcut, dar din cauza mea mori”.

Ce a făcut oare Eliza Doolittle la propunerile profesorului Higgins?

Constanta valahă confirmată

Scriam pe 13 ianuarie primul articol din seria "Constanta valahă". Evenimentele din vara acesta au confirmat cele spuse atunci, anume că evenimentele determinate după constanta valahă tulbură profund societatea românească, dacă sunt născute exclusiv dintr-o nevoie internă și nu ca reacție la un eveniment major extern, atunci evenimentele au loc iarna și cu o tendința accentuată în a-și găsi o rezolvare sau un final în vară. De asemenea spuneam că poporul participă la evenimente, fiind motorul lor principal și că se deosebesc două tipuri de final: primul în care poporul este victorios și cel de-al doilea, firește, cazul în care poporul nu răzbește și este învins.

Astăzi avem situația în care am ajuns la un nou referendum de demitere a președintelui, tot Traian Băsescu. Sondajele dau ca participare la vot de peste 60% din cetățenii cu drept de vot, ceea ce înseamnă după toate standardele democrației o implicare puternică a populației în eveniment. Spre deosebire de anul 2007 când demiterea președintelui era un act pur politic, al membrilor Parlamentului, la care poporul nu a achiesat, astăzi, suspendarea președintelui a fost făcută de parlament tocmai pentru că presiunea populară este mare în acestă direcție. Felul în care a fost făcută această suspendare este dubios, a întors pe mulți împotriva demiterii, dar nervozitatea si agitația populației a rămas la fel de mare sau poate chiar s-a mai mărit odată cu apropierea de deznodământ.

Spuneam în ianuarie că dacă voința populară va învinge, urmează peste 20 de ani de transformari fundamentale ale țării, conform constantei valahe. De asemenea, dacă voința populară este înfrântă, sunt de așteptat 30 de ani de stagnare și poate săracie, cu un "nou" vechi proiect național, anume Unirea, în 10-11 ani de la evenimente. Deși energiile populare par a fi predominat însdreptate astăzi într-o singură direcție și anume aceea a demiterii președintelui, nu este sigur ca poporul va reuși să-și impună voința. Pragul nominal pentru participarea la referendum de peste 9,1 milioane de cetățeni nu reprezintă cei 50% +1 din numărul cetățenilor cu drept de vot hotărâți de Curtea Constituțională atât timp cât ultimul recensământ dădea ca cifră a populației declarate din România și diasporă puțin peste 20 milioane. Se adaugă presiunile Uniunii Europene care nu dorește ceea ce dorește poporul român și este ajutată nu numai de o clasă politică vâdută și coruptă în cea mai mare parte a ei, dar și fără bărbăție atunci când este cazul.

Și atunci rămâne întrebarea ce va fi după referendumul din 29 iulie 2012? Evident, sunt două posibilități.


Cazul 1: Traian Băsescu este demis

După referendum lumea se va destinde, încordarera va disparea. Va fi un moment de pauză, ca după un efort îndelungat, ca atunci cand urci pe munte și după un pieptiș iei un respiro uitându-te pe unde să mergi mai departe.
În noiembrie urmează alegerile. Dispărând Băsescu, fiecare politician va începe să-și vadă de ale lui, interesele fiecăruia încep să se nuanțeze și se vor îndepartă unii de alții, alianțele de acum având tendința de a se destrăma, fiecare dorind să meargă mai departe pe drumul său.
Până la alegeri și populația se va relaxa și vechile raportări ale fiecăruia față de partidele politice își vor face din nou apariția. În noiembrie nu va mai fi doar USL vs. PDL. Nu numai ca alianța se poate destrama oficial până atunci, dar nici populația nu va dori să o mai voteze în bloc. În schimb, populația va avea timpul și relaxarea necesară sa privească și spre alte partide, înființate sau încă neînființate.
PSD a demonstrat de prea multe ori că 30% votruri la alegeri este un adevărat prag pentru el, nu se poate îndeparta prea mult în sus sau în jos. PNL are un electorat stabil de 10% – 15%. PDL, daca va mai rămâne în viață și va renunța pe bune la Elena Udrea, Elena Băsescu, Adriean Videanu, Roberta Anastase și Mircea Toader, poate reveni la procentul său dintotdeauna, 10%. Avem asadar vechile partide împreună cu 55% și rămân încă 45% loc virgin pentru noi partide. UDMR își va menține procentul său, 7%. Tot mai rămân 38%. Aici e loc de partide noi. PP-DD ar putea fi unul, procentul său ar putea crește de la 10% în prezent la 15% – 20%. Am auzit că și unii jurnaliști ar vrea să-și înființeze propriul partid, Liviu Mihaiu a făcut aluzii destul de străvezii la Radio Guerrilla. Mai este și Mihai Răzvan Ungureanu cu Mihail Neamțu și Sebastian Lăzăroiu cu Noua Republică, o să se zbată și Remus Cernea…
Oricum, Parlamentul va fi dominat tot de vechile tabere: PSD și PNL pe deoparte și PDL cu ceva aliați, posibil câțiva din Noua Republică de cealaltă parte. Ce se va schimba va fi pivotul, căci taberele politice de unele singure nu vor putea sa aiba majoritatea necesară pentru a trece legi importante. De această data pivotul, cel care iși va negocia avantajele și legile proprii contra votului în Parlament va fi alt partid decât UDMR. Pentru prima dată în 20 de ani, românii vor fi politic independenți. Probabil că, la cum arată acum sondajele, această forță politică va fi PP-DD. Credc ă pentru multă vreme de acum înainte diversitatea parlamentară împletită cu vechile dușmanii va face ca și unii și alții să fie foarte atenți la matrapazlâcurile celorlalți. Poate în felul acesta ne vom obișnui clasa politică și pe noi înșine sa nu ne mai furam unii pe alții și în final propria căciulă. Vor fi 20 de ani de transformare iar țara va arăta cu totul diferit și oamenii la fel, peste 20 de ani.


Cazul 2: Traian Băsescu rămâne președinte

În acest caz, după referendumul din 29 iulie nu va mai fi nimic. Vom fi un popor învins de noi înșine, mort și îngropat de Uniunea Europeană care ne-a săpat groapa, dar nu a căzut în ea, conform proverbului. Nici alegeri în noiembrie nu vor mai fi. Chiar dacă se vor organiza alegeri parlamentare, algeri nu vor fi, pentru ca nimeni nu va mai vrea să aleagă nimic, pentru ca motivația ar dispărea și la fel și energia și voința. Anticipez o prezență la vot în noiembrie de 5%-10%, probabil vor mai merge la vot doar membri de partid sau cei platiți și duși cu autocarele. Probabil ca va câștiga PDL-ul, însă nu știu ce va câștiga, poate doar niște voturi ale propriilor membri. Cum fiecare om nu se va mai regăsi în ceilalți de lângă el, toți vom căuta soluții din ce în ce mai individuale de supraviețuire. Mulți vor pleca din țară în valuri ca după mineriade; ceilalți care vor rămâne se vor înfeuda care pe unde va găsi un potentat care să-i ofere protecție. Dar mai ales fiecare se va închide în sine și între noi nu va mai exista comunicare. Și dacă rușii vor veni să ia Moldova cu totul până la Siret, și dacă ungurii vor veni sa ia Ardealul până la Brașov, nimeni nu va mai zice nimic și nu se va găsi cineva să miște un deget. Fiecare se va uita în farfuria lui, însă nu știu ce va mai vedea acolo.
Cum o astfel de țară mortificată ar avea nevoie de ceva să o resusciteze, se va relua proiectul unirii cu ciosvârta din Moldova care a mai rămas netrecută de Stalin la Ucraina. Probabil ca în 10 ani se va putea face, dar asta nu va entuziasma pe mulți, unii vor vedea doar un alt prilej pentru a fi taxați și impozitați, căci Moldova este săracă și regiunea va avea nevoie de ajutor financiar de la buget, iar cei de pe malul celălalt vor vedea doar prilejul de a ajunge cât mai repede în Vest. Și astfel ura dintre noi și nepăsarea vor mai dura cel puțin 30 de ani de acum înainte.

Comunismul - sinucidere altruista (XVI)

V. ANEXA


1. Texte cu privire la dezvoltarea suficientă a producţiei ca motor al emancipării proletariatului.

“Pentru concepţia socialistă, această nouă interpretare a istoriei era de cea mai mare importanţă. Ea dovedea că întreaga istorie de până acum s-a desfăşurat în antagonisme şi lupte de clasă, că întotdeauna au existat clase dominante şi clase dominate, clase exploatatoare şi clase exploatate şi că marea majoritate a oamenilor a fost întotdeauna osândită la o muncă aspră şi la o existenţă jalnică. Şi de ce? Pur şi simplu pentru că pe toate treptele anterioare de dezvoltare a omenirii producţia era încă atât de puţin dezvoltată, încât dezvoltarea istorică nu putea să se desfăşoare decât în această formă antagonistă, pentru că progresul istoric era lăsat în general şi întregime pe seama unei minorităţi restrânse, privilegiată, în timp ce marea masă rămânea condamnată să muncească pentru obţinearea mijloacelor ei sărăcăcioase de existenţă şi, pe deasupra, pentru sporirea continuă a avuţiilor celor privilegiaţi. Dar această interpretare a istoriei care explică în modul cel mai firesc şi mai raţional dominaţia de clasă de până acum, care altminteri poate fi explicată numai prin răutatea oamenilor, duce la înţelegerea faptului că, în urma creşterii uriaşe a forţelor de producţie, în prezent a dispărut, cel puţin în ţările cele mai avansate, şi ultimul temei pentru împărţirea oamenilor în stăpâni şi stăpâniţi, exploatatori şi exploataţi;”

Engels, Karl Marx (1877), apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, Editura Minerva, 1976, vol.l, pag. 10


“Şi tocmai datorită acestei revoluţii industriale forţa productivă a muncii omeneşti a atins un nivel atât de înalt, încâ a apărut posibilitatea - pentru prima oară de când există omenirea - ca, printr-o judicioasă diviziune a muncii, să se producă nu numai suficient pentru a se asigura tuturor membrilor societăţii un consum abundent şi pentru a se crea un bogat fond de rezervă, ci şi pentru a se lăsa fiecăruia în parte destul timp liber pentru a-şi însuşi ceea ce este într-adevăr valoros în cultura moştenită de-a lungul istoriei - ştiinţă, artă, reguli de comportament în societate etc. - şi nu numai pentru a-şi însuşi, ci şi pentru a transforma tot ceea ce este valoros în această moştenire dintr-un monopol al clasei stăpânitoare într-un bun al întregii societăţi, pe care să-l îmbogăţească continuu. Acesta este principalul. De îndată ce forţa productivă a muncii omeneşti va fi atins acest nivel înalt, dispare orice pretext pentru existenţa unei clase dominante.”

Engels, Contribuţii la problema locuinţelor (1872 - 1873) apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, Editura Minerva, 1976, voi. II, pag. 100


“Prin urmare, lucrurile au ajuns acum într-un punct în care indivizii trebuie să-şi însuşească totalitatea existentă a forţelor productive nu numai pentru a putea avea o autoactivitate, ci şi, în genere, pentru a-şi asigura existenţa. Această însuşire este condiţionată în primul rând de obiectul care urmează să fie însuşit, de forţele productive care s-au dezvoltat ca o totalitate şi există numai în cadrul unor relaţii universale. Această însuşire trebuie să aibă deci, datorită chiar şi numai acestui fapt, un caracter universal, corespunzător forţelor productive şi relaţiilor. însuşirea acestor forţe nu este în sine altceva decât dezvoltarea aptitudinilor individuale, corespunzătoare uneltelor de producţie materială. Prin însuşi faptul acesta, însuşirea unui ansamblu de unelte de producţie înseamnă dezvoltarea unui ansamblu de aptitudini la indivizii respectivi. Apoi această însuşire este condiţionată de indivizii care o realizează. Numai proletarii moderni, cu desăvârşire excluşi de la orice autoactivitate, sunt în stare să realizeze o autoactivitate deplină, care să nu mai fie limitată şi care să constea în însuşirea unui ansamblu de forţe productive şi în dezvoltarea unui ansamblu de aptitudini, dezvoltare care decurge din această însuşire.”

Marx şi Engels, Ideologia germană (1845-1846), apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, Editura Minerva, 1976, voi. II, pag. 79



2. Texte cu privire la posibilitatea interpretării conceptului de „forţă productivă a muncii umane” ca productivitate socială a muncii.

“[...] Căci avuţia reală rezidă în forţa productivă a tuturor indivizilor. Atunci măsura avuţiei [...] n-o va mai constitui în nici un caz timpul de muncă, ci timpul liber.”

Marx, Bazele criticii economiei politice (ciorna din 1857-1858), apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, Editura Minerva, 1976, vol.II, pag. 94


“Economisirea de timp de muncă echivalează cu sporirea timpului liber, adică a timpului destinat dezvoltării depline a individului, iar aceasta la rândul ei, acţionează asupra forţei productive a muncii ca o colosală forţă de producţie.”

Marx, Bazele criticii economiei politice (ciorna din 1857-1858), apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, Editura Minerva, 1976, vol.II, pag. 94



3. Texte cu privire la necesitatea desfiinţării diviziunii muncii.

“În orice caz, într-o organizare comunistă a societăţii dispare subordonarea artistului faţă de mărginirea locală şi naţională, izvorâtă exclusiv din diviziunea muncii, precum şi izolarea artistului în cadrul unei anumite arte, fapt datorită căruia el este exclusiv pictor, sculptor etc., astfel încât însăşi denumirea activităţii sale exprimă îndeajuns de clar mărginirea dezvoltării sale profesionale şi dependenţa sa de diviziunea muncii. într-o societate comunistă nu există pictori, ci, cel mult, oameni care printre altele se ocupă şi cu pictura.”

Marx şi Engels, Ideologia germană (1845-1846), apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, Editura Minerva, 1976, vol.II, pag. 84


“Am arătat mai sus că desfiinţarea orânduirii în cadrul căreia relaţiile devin de sine stătătoare şi se opun indivizilor, în cadrul căreia individualitatea este subordonată întâmplării, iar relaţiile personale ale indivizilor sunt subordonate relaţiilor generale de clasă etc. este condiţionată în ultimă instanţă de suprimarea diviziunii muncii. Am arătat, de asemenea, că suprimarea diviziunii muncii presupune o dezvoltare atât de universală a schimbului şi a forţelor productive încât proprietatea privată şi diviziunea muncii să devină pentru ele o cătuşă. Am mai arătat apoi că proprietatea privată poate fi desfiinţată numai cu condiţia unei dezvoltări omnilaterale a indivizilor, tocmai pentru că formele de relaţii şi forţele productive existente sunt omnilaterale şi numai indivizii care se dezvoltă omnilateral pot să şi le însuşească, adică să le transforme într-o manifestare liberă a vieţii lor. Am arătat că indivizii de astăzi trebuie să desfiinţeze proprietatea privată, deoarece forţele productive şi formele de relaţii sau dezvoltat într-atât încât sub dominaţia proprietăţii private ele au devenit forţe distructive şi deoarece antagonismul dintre clase s-a ascuţit la culme. În sfârşit, am arătat că desfiinţarea proprietăţii private şi a diviziunii muncii înseamnă unirea indivizilor pe baza creată de actualele forţe productive şi relaţii mondiale.”

Marx şi Engels, Ideologia germană (1845-1846), apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, Editura Minerva, 1976, vol.II, pag. 84-85



4. Texte cu privire la Revoluţia socialistă ca desăvârşire a revoluţiei burghezo-democratice.

“Să organizăm marea producţie pornind de la ceea ce a fost deja creat în capitalism, s-o organizăm noi înşine, muncitorii, sprijinindu-ne pe experienţa noastră muncitorească, făurind disciplina cea mai severă, o disciplină de fier, susţinută de puterea de stat a muncitorilor înarmaţi, să reducem pe funcţionarii de stat la rolul de simpli executori ai însărcinărilor noastre, la rolul „de supraveghetori şi de contabili” (bineînţeles, cu tot felul de tehnicieni de diferite specialităţi, de diferite categorii şi ranguri) răspunzători, revocabili, modest plătiţi - iată sarcina noastră proletară, iată cu ce putem şi trebuie să începem atunci când înfăptuim revoluţia proletară. Un asemenea început, care se bazează pe marea producţie, duce de la sine la „dispariţia" treptată a oricărei birocraţii, la făurirea treptată a unei ordini - ordine fără ghilimele, ordine care să nu semene cu robia salariată - a unei ordini în care funcţiile de supraveghere şi de contabilitate, din ce în ce mai simplificate, vor fi îndeplinite pe rând de toată lumea, vor deveni apoi o deprindere şi vor dispărea, în cele din urmă, ca funcţii speciale ale unei pături speciale de oameni.”

Lenin, Statul şi revoluţia (1917), apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, Editura Minerva, 1976, vol.II, pag. 111-112


“Puterea sovietică nu este un talisman miraculos. Ea nu poate lichida dintr-o dată racilele trecutului, analfabetismul, incultura, moştenirea lăsată de un război barbar, moştenirea capitalismului prădalnic. în schimb, ea ne dă posibilitatea să trecem la socialism. Ea dă celor care au fost asupriţi posibilitatea să se ridice şi să ia ei înşişi într-o măsură tot mai mare în mână întreaga conducere a statului, întreaga conducere a economiei, întreaga conducere a producţiei.”

Lenin, Cuvântări înregistrate pe plăci de gramofon (1919), apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, Editura Minerva, 1976, vol.II, pag. 248-249



5. Texte cu privire la justificarea discursului nationalist în socialism.

“Naţiunea şi statul vor continua să constituie încă multă vreme baza dezvoltării societăţii socialiste. Dezvoltarea naţiunii, întărirea statului socialist corespund cerinţelor obiective ale vieţii sociale; aceasta nu numai că nu vine în contradicţie cu interesele internaţionalismului socialist, ci, dimpotrivă, corespunde pe deplin acestor interese, solidarităţii internaţionale a oamenilor muncii, cauzei socialismului şi păcii. Dezvoltarea şi înflorirea fiecărei naţiuni socialiste, a fiecărui stat socialist egal în drepturi, suveran şi independent, constituie o cerinţă esenţială de care depind întărirea unităţii şi coeziunii ţărilor socialiste, creşterea înrâuririi lor asupra mersului înainte al omenirii spre socialism şi comunism.”

Nicolae Ceauşescu, România pe drumul desăvârşirii construcţiei socialiste, vol.I, apud Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă, Editura Humariitas 1994, pag. 97


“Noi, comuniştii, considerăm că este o datorie de onoare a studia, cunoaşte si cinsti cum se cuvine pe cei care au contribuit la făurirea naţiunii noastre, care şi-au dat viaţa pentru libertatea naţională şi socială a poporului român. Noi, comuniştii, suntem continuatorii a tot ceea ce are mai bun poporul român. Partidul Comunist nu apărut întâmplător în România. El este rezultatul unui întreg proces istoric de dezvoltare economică-socială care dus la maturizarea clasei muncitoare, a luptei revoluţionare şi la formarea Partidului Comunist Român. Oare cum ar fi posibil ca un partid care îşi propune să conducă poporul pe calea făuririi unei orânduiri mai drepte, a orânduirii socialiste, să nu cunoască trecutul de luptă?... Oare cum s-ar simţi un popor care nu şi-ar cunoaşte trecutul, nu şi-ar cunoaşte istoria, nu ar preţui şi cinsti acea istorie? Nu ar fi ca un copil care nu-şi cunoaşte părinţii şi se simte străin în lume? Fără nici o îndoială că aşa ar fi, tovarăşi.”

Nicolae Ceausescu, România pe drumul desăvârşirii construcţiei socialiste, vol.I, apud Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă, Editura Humanitas 1994, pag. 98


“Trebuie să avem o istorie unitară... în [care] istoria poporului român să cuprindă şi istoria mişcării revoluţionare a clasei muncitoare, şi a P.S.D.M.R., ca şi a P.C.R. Nu pot exista două istorii, o istorie a poporului şi o istorie a partidului. Poporul nostru are o singură istorie, iar activitatea P.C.R., împreună cu a altor partide din diverse perioade, constituie o parte inseparabilă a istoriei patriei.”

Nicolae Ceauşescu, România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral devoltate, vol.XXIV, apud Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă, Editura Humanitas 1994, pag. 99



6. Texte cu privire la modelul tripolar al schimbării sociale.

“Marx, însă, a dovedit că întreaga istorie de până acum este istoria luptelor de clasă, că în toate luptele politice, multiple şi încâlcite, nu a fost vorba decât de dominaţia socială şi politică a unor clase sociale, clasele mai vechi luptând pentru menţinerea acestei dominaţii, iar clasele care se ridică - pentru cucerirea ei.”

Engels, Karl Marx (1877), apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, Editura Minerva, 1976, vol.I, pag.9





Note şi bibliografie

I Introducere

1) Alain Besancon - Anatomia unui spectru, Editura Humanitas 1992, pag. 23

2) ibid., pag. 38

3) Szelenyi 1982:380, apud Katherine Verdery - Compromis şi rezistenţă, Editura Humanitas 1994, pag. 49

4) Feher, Helles şi Marcus 1983:67-68, apud Katherine Verdery - Compromis şi rezistenţă, Editura Humanitas 1994, pag. 49

5) Câmpeanu 1988:132, apud Katherine Verdery - Compromis şi rezistenţă, Editura Humanitas 1994, pag. 50

6) Alain Besancon - Anatomia unui spectru, Editura Humanitas 1992, pag. 39

7) ibid., pag. 40

8) din Programul P.C.R. de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism

9) Emil Moroianu şi Vasile Macoviciuc - Pledoarie pentru etica marxistă, Editura Albatros 1981, pag. 277



II Obiectivul ideologiei

12) vezi Ovidiu Drimba - Istoria culturii şi civilizaţiei, vol.I, Editura ştiintifică şi enciclopedică 1985, pag. 25

13) ibid., pag. 20

14) ibid., pag. 22

15) ibid., pag. 41

16) Horia Matei - Pigmeii, Editura tineretului 1965, pag. 125

17) Sigmund Freud - Opere I, Totem şi tabu, Editura ştiinţifică 1991, pag. 14

18) ibid., pag. 15

19) ibid., pag. 119

20) ibid., pag. 123

21) ibid., pag. 125

22) ibid., pag. 134

23) H. H. Stahl - Teorii şi ipoteze privind sociologia orânduirii tributare, Editura ştiinţifică şi enciclopedică 1980

24) vezi şi: Stanislaw Ossowski - The Marxian Synthesis, din Class Structure in the Social Consciousness, 1963

25) din Curs de socialism ştiinţific, Editura politică 1979, pag. 56, 57, 63

26) Zbigniew Brzezinski - Marele Eşec, Editura Dacia 1993, pag. 21

27) K. Marx şi F. Engels - Ideologia germană, Opere vol. 3, Editura politică 1962, pag. 33-34

28) Dicţionar politic, Editura politică 1975, pag. 327

29) K. Marx - Discurs aspra liber-schimbismului; K. Marx şi F. Engels - Opere vol.4, Editura politică 1963, pag. 459

30) Dicţionar politic, Editura politică 1975, pag. 283

31) ibid., pag. 283

32) Curs de socialism ştiinţific, Editura politică 1979, pag. 253

33) V. I. Lenin - Două utopii, Opere complete voi 22, Editura politică 1964, pag.

34) Curs de socialism ştiinţific, Editura politică 1979, pag. 261

35) K. Marx - Rezultatele viitoare ale stăpânirii britanice în India, apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese, sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, vol. 2, Editura Minerva 1976, pag. 156

36) K. Marx - Mizeria filosofiei, Opere voi. 4, Editura politică 1963, pag. 141

37) Dicţionar politic, Editura politică 1975, pag. 430

38) Zbigniew Brzezinski - Marele Eşec, Editura Dacia 1993, pag. 21-22

39) K. Marx - Muncă salariată şi capital, Noua gazetă renană, apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese, sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, vol.2, Editura Minerva 1976, pag. 20

40) V. I. Lenin - însemnările unui publicist, Opere complete vol.23, Editura politică 1964, pag. 328

41) Katherine Verdery - Compromis şi rezistenţă, Editura Humanitas 1994, pag. 67

42) ibid., pag. 66

43) ibid., pag. 71

44) ibid., pag. 71

45) Nicolae Ceauşescu - România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, vol.13, Editura politică 976, pag. 83

46) Katherine Verdery - Compromis şi rezistenţă, Editura Humanitas 1994, pag. 95

47) Curs de socialism ştiinţific, Editura politică 1979, pag. 471

48) ibid., pag. 472

49) ibid., pag. 468

50) ibid., pag. 493, 497

51) V. I. Lenin - Despre cultura proletară, Opere vol.41, Editura politică 1966, pag. 337

52) Curs de socialism ştiinţific, Editura politică 1979, pag. 452

53) V. I. Lenin - Socialismul şi războiul, Opere complete vol. 26, Editura politică 1964, pag. 331

54) V. I. Lenin - Mândria naţională a velicoruşilor, ibid., pag. 107 III Clasa politică



III Clasa politică

55) Dicţionar de sociologie, Editura Babel 1993, pag. 215

56) ibid., pag. 217

57) I.V. Stalin, scurtă biografie, Editura Partidului Comunist Român 1947, pag. 133

58) Alain Besancon, Present Sovietique et Passe Russe - Elogiul corupţiei, Dilema nr. 72/1994, pag. 15

59) V. Gozman şi A. Etkind - De la cultul puterii la puterea oamenilor, Editura Anima 1990, pag. 31

60) Dicţionar politic, Editura politică 1975, pag. 170-171

61) P. Bourdieu şi J.-C. Passeron - La Reproduction, Les Editions de Minuit, Paris 1970, apud Fred Mahler - sociologia educaţiei şi învăţământului. Antologie de texte, pag. 195

62) ibid., pag. 196

63) ibid., pag. 195-196

64) ibid., pag. 198

65) ibid., pag. 198

66) V. Gozman şi A. Etkind - De la cultul puterii la puterea oamenilor, Editura Anima 1990, pag. 31-32

67) M. Dogan şi D. Pelassy - Cum să comparăm naţiunile, Editura Alternative 1993, pag. 88



IV Sfârşitul comunismului

68) Joseph Schumpeter - The Rise and Fall of Whole Classes, din Imperialism and Social Classes, Meridian Books 1960

69) vezi şi: Max Weber - Etica protestantă şi spiritul capitalismului, cap. I, secţiunile 2, 3



Bibliografie necitată în text

1) Andrew, Christopher şi Gordievski, Oleg - KGB. Istoria secretă, Editura ALL 1994

2) Arendt, Hannah - Originile totalitarismului, Editura Humanitas 1994

3) Bottomore, T. B. - Elites & Society, New York, Penguin Books 1964

4) Cazacu, Aculin - Sociologia educaţiei, Editura Hyperion XXI 1992

5) Durkheim, Emile - Despre sinucidere, Institutul European pentru Cooperare Cultural-Ştiinţifică, Iaşi 1993

6) Hariton, T. şi Ralea, Mihai - Sociologia succesului, Editura ştiinţifică 198

7) Istrati, Panait-Spovedanie pentru învinşi, Editura Dacia 1990

8) Popper, K. R. - Societatea deschisă şi duşmanii ei, voi. II, Editura Humanitas 1993

9) Lachmann, Richard - Class Formation without Class Struggle, American Sociological Review, vol.55/June 1990

10) Sfera politicii noiembrie/1993, Ivan Gabriel - Restauraţie şi stagnare

11) ibid., Pîrvulescu R. Cristian - Tipologia clasei politice în România post-totalitară

12) Sfera politicii decembrie/1994, Sandu Dumitru - Elite, rute, instituţii

13) Sfera politicii nr. 11/1993, Tănase Stelian - Simple note

Comunismul - sinucidere altruista (XV)

Noile elite


Revoltele anticomuniste nu propulsează elite noi deoarece nu promovează ideologii noi. Aceasta nu înseamnă însă că elitele nu se înnoiesc, în sensul că se produce un proces de schimbare a naturii lor şi chiar de diversificare. Pentru că revoltele anticomuniste nu intră în tipologia revoluţiilor clasice, ele nefiind urmarea blocării accesului la guvernare a unei elite de tip nou decât în măsura în care regimul comunist nu suportase anterior un proces de reformă, există câteva categorii sociale, poate chiar socio-profesionale, care pot „concura” pentru poziţia de viitoare clasă dominantă. Cred că, în mare, acestea ar putea fi următoarele: diplomaţii de carieră, angajaţii serviciilor secrete, activiştii politici de carieră - cei care în cea mai mare parte formau vechea elită politică şi clasă dominantă -, intelectualii, sau, mai precis, intelighenţia, şi prin aceasta înţeleg acea categorie care a dobândit autoritate culturală recunoscută, şi delicvenţii. S-ar mai putea adăuga aici şi o mică parte din categoria celor devianţi faţă de vechile norme, dar numai indivizi dispuşi să rişte foarte mult şi foarte energici şi ambiţioşi.

[corpul diplomatic]
Am arătat că membrii vechii elite comuniste au tendinţa de a renunţa la exercitarea rolului lor politic. Diplomaţii de carieră, deşi iniţial pot fi consideraţi ca făcând parte din această elită, se distanţează tipologic de ea prin faptul că locul activităţii lor favorizează nu numai sustragerea faţă de un control simbolic cu funcţii de socializare continuă, dar prin contactele pe care le au ei sunt supuşi în permanenţă unor mesaje ce pot avea rolul unor agenţi de socializare rivali. Mai mult chiar, natura activităţii lor le cere să se facă înţeleşi de către indivizi purtători ai unor valori ce aparţin unor culturi politice diferite, deci ei sunt obligaţi să le înveţe limbajul şi simbolurile. Diplomaţii de carieră sunt persoane care potenţial îşi pot oricând asuma roluri politice în cazul schimbării regimului comunist şi în plus, prin faptul că activitatea pe care o au este atât politică cât şi specializată, ei deţin monopolul ei cel puţin într-un moment iniţial, deci vor fi chiar păstraţi în preajma celor ce preiau puterea politică şi vor participa la ea cel puţin în acord cu specialitatea lor.

[serviciile secrete]
Angajaţii serviciilor secrete formează la rândul lor o categorie de oameni care se pot sustrage controlului la care o guvernare comunistă supune întreaga viaţă socială. Ei sunt de fapt reprezentanţii unor instituţii a căror menire este să exercite cel puţin o parte a controlului social, dar care prin natura activităţii pe care o depun sunt în realitate foarte greu de controlat. Accesul celor care pot fi incluşi într-o astfel de categorie la privilegii şi poziţii politice este practic nelimitat, mai puţin limitele la care sunt supuşi de către propriile instituţii pentru care lucrează. Este de ajuns să mai menţionez în favoarea lor şi faptul că accesul la informaţii este cu totul altul decât pentru restul populaţiei, iar munca lor îi ţine mereu aproape de puterea politică sau de activităţile economice. De aceea, angajaţii serviciilor secrete constituie un nucleu pentru dezvoltarea unor elite politice şi antreprenoriale.

[activiştii de partid]
Activiştii de partid şi toţi cei care au deţinut funcţii politice; ei sunt de fapt vechea elită politică care a renunţat la rolul său politic. Dar dacă renunţarea la rolul politic s-a făcut înainte în baza principiului păstrării privilegiilor, revoltele anticomuniste, care ameninţă tocmai aceste privilegii, obligă la o conduită activă. Comportamentul lor, însă, nu va fi politic, căci partidul comunist nu a reuşit să inducă propriilor membri un astfel de comportament. Totuşi, pentru că în urma răsturnării regimurilor comuniste o nouă clasă politică tinde să se formeze, profitând şi folosindu-se de privilegiile pe care încă le mai deţin, rămăşiţele partidului comunist vor încerca să şi le apere pe acestea de la un nivel politic. Neputinţa lor, însă, este faptul că deşi pot ajunge să deţină funcţii politice, modul în care îşi vor apăra şi proteja privilegiile nu va fi politic. Pentru că partidul era deja un administrator al propriilor privilegii, rămăşiţele lui vor forma aşa-zisa tehnocraţie din estul Europei, meseriaşii care îşi asumă roluri politice pentru ca în mod declarat să nu şi le onoreze, încercând să le dea acestora o altă definiţie conformă celor ce au învăţat şi ştiu ei să facă. De aici provine şi eşecul lor politic imediat, însă ei pot forma o viitoare elită managerială.

[intelectualii]
În regimurile comuniste, intelighenţia este în primul rând creată de către partid pentru a servi scopurilor sale de control simbolic. În acest fel, prin faptul că acestei categorii i se permite accesul la cunoaştere şi datorită scopului pentru care a fost permisă crearea sa, partidul comunist deschide căile prin care cei care compun intelighenţia pot observa adevărata natură amorală a partidului: mai întâi prin cunoaştere, şi apoi prin faptul că se apropie de putere. Din acest punct de vedere, intelighenţia poate fi înscrisă în categoria deviantă, însă ea are o identitate proprie prin faptul că membrii care o compun sunt deţinătorii unui tip de autoritate: autoritate culturală. Tocmai datorită acestor caracteristici intelighenţia este capabilă să-şi asume roluri politice şi să le îndeplinească.

Intelighenţia, la rândul ei, se divide în două subcategorii: cei care acceptă amoralitatea în schimbul unor privilegii şi cei care nu o acceptă - posibil ajutaţi fiind şi de situaţii particulare care să le permită sustragerea de la sancţiunile unui control coercitiv. Prima subcategorie are în perioada regimului comunist un comportament care se poate înscrie în logica comportamentului elitei comuniste, ei constituind majoritatea funcţionarilor culturali, însă după căderea regimului comunist ei pot să îşi apere privilegiile într-un mod politic, de la un nivel politic, şi aici apare distanţarea lor de partidul comunist. Pentru a da un exemplu, aş spune că un caz tipic îl constituie Vadim Tudor.

În a doua subcategorie a intelighenţiei se regăsesc de obicei dizidenţii. Aceştia din urmă nu vor putea constitui foarte uşor un nucleu din care să se dezvolte o elită politică. Fie că asociază amoralitatea elitei comuniste cu activitatea politică şi atunci nu-şi doresc decât păstrarea autorităţii culturale - cazul discipolilor cei mai de seamă ai lui Noica - deci nu adoptă un comportament politic, fie că adoptarea de către ei a unui comportament politic îi face uşor vulnerabili şi pot fi uşor compromişi. Dizidenţii care adoptă un comportament politic îl vor adopta în mod public, pe faţă, considerând că preschimbarea autorităţii lor culturale în autoritate politică li se cuvine de drept, legitimaţi fiind de trecutul lor dizident. Dar cazuri ca cel al lui Vaclav Havel nu pot apărea în ţări în care cenzura asupra jocului politic a fost făcută cu succes, în timp ce evenimente ca Primăvara de la Praga au scos în evidenţă adevărata natură a clasei politice.

Compromiterea celor care adoptă o conduită politică evidentă este foarte uşoară în astfel de ţări pentru că o astfel de conduită este deja asociată cu pretinderea de privilegii pe care o populaţie formată în marea ei majortate de o categorie definită mai înainte ca „normală” nu poate să le recunoască ca legitime. Nu este deci de mirare că în România, FSN, şi mai apoi FDSN, a câştigat alegerile susţinând că nu este partid politic iar liderii PDSR încă se feresc să spună că fac politică sau să se declare ca fiind oameni politici. Pentru că noua clasă politică are nuclee diferite din care se poate forma, într-o societate în care lupta pentru resurse este reală, jocul politic capătă accente dure, adesea lipsind comunicarea şi negocierea. De aici provine şi insistenţa cu care au fost vânaţi de către mineri toţi cei care lăsau numai impresia că sunt dornici de a face politică.

[delicvenţii]
În fine, ultima categorie, delicvenţii, este categoria care prin natura activităţii ei a dominat o întreagă economie subterană în timpul regimului comunist. În primul rând, delicvenţii nu erau străini de mărfurile de contrabandă şi prin acest lucru activitatea lor se supunea în mod strict legii cererii şi a ofertei. De aceea, odată cu răsturnarea regimului comunist şi cu apariţia primelor încercări de renunţare la o economie dirijată şi în special la un comerţ dirijat, categoria delicventă va ajunge în scurt timp să domine din punct de vedere economic. Dar pentru că valoarea centrală a unei subculturi delicvente, proprie acestei categorii sociale, este încălcarea legii, de la „legalizarea bişniţei” la apariţia adevăraţilor patroni este doar o problemă de durată.

Cine sunt și ce vor ordoliberalii români

Mai întâi ar fi institutul condus de Valeriu Stoica, ISP-ul (Institutul de Studii Populare), un - zic ei - think-tank al PDL. Ar fi apoi Noua Republică a lui Mihail Neamțu și Mișcarea Populară a lui Sebastian Lăzăroiu + EBA, care a făcut și oficiile de înregistrare la tribunal. E clar prin urmare că totul se învârte în jurul unui partid mai mare - PDL - care și-a făcut mici sateliți.

Ideea sateliților în politică nu este nouă. FSN-ul avea sateliți o grămadă mai pe la începuturile democrației postdecembriste. Scopul acestora era în mod nedeclarat, dar evident, să spele cumva imaginea partidului central de toate excesele și toți extremiștii, împinși către și culeși de sateliții care apoi își arătau susținerea lor partidului părinte, creând totodată impresia unui larg consens social în jurul ideilor marețe ale lui Ion Iliescu și facându-i să pară marginali și neadaptați pe contestatari. Așadar, ordoliberalii de astăzi nu sunt decât niste epigoni ai lui Ion Iliescu, cel puțin în ceea ce privește organizarea lor politică.

Dacă până aici mie mi-e clar, sa vedem și ce propun ei. În linii mari de la ei vin tot felul de idei privind proprietatea și responsabilitatea statului față de cetățeni. Mai întâi se declară împotiva proprietății de stat argumentând că statul este cel mai prost administrator. Drept pentru care soluția ar fi privatizarea a orice este de stat.

Însă mecanismul prin care statul devine cel mai prost administrator nu-l explică nimeni, se pornește de la această idee ca de la axioma dreptei. Se ignoră cu bună știință faptul că și companiile proprietate privată dau faliment, ba chiar mai ales acestea. Deci buna administrare nu are nici o legătură cu felul proprietății. Mai degrabă are legătură cu știința conducerii, experiența lucrului, buna credință și responsabilitatea față de ceea ce trebuie să faci.

Dar acești factori nu-i ia nimeni în considerare. Dacă în conducerea statului, în general, și a fiecărei instituții a sa, în particular, s-ar avea în vedere funcțiile managementului, anume funcția de previziune, de organizare, de coordonare, funcția de motivare și cea de evaluare și control, atunci lucrurile ar sta altfel în stat și nu cred că ar mai fi nevoie de ordoliberali să ne spună ca nu merge statul. Pentru că ar merge. Dacă numirile în funcțiile de conducere s-ar face pe competențe profesionale și nu pe criterii politice, și instituțiile de stat ar funcționa la fel de bine ca SMURD-ul. Dacă toți cei care ajung să conducă ar fi responsabili și responsabilizați în fața celor care îi trimit acolo, adica cetățenii, deciziile lor ar avea legătură cu interesul public și nu cu interesul personal sau privat.

Și atunci, când ideea că statul nu este responsabil în fața cetățenilor săi și pentru toți aceștia este emisă din cercuri ordoliberale, la ce să ne așteptăm? Dacă ei impun ideea statului iresponsabil ca legitimă, atunci devine legitim ca deciziile lor în calitate de conducători să nu mai fie legate de interesul public, ci de cel particular, întrucât nu ar mai avea nici o responsabilitate față de cei care i-au trimis acolo sus, ci doar față de ei înșiși și de bunăstarea lor. Aceasta este ideologia ordoliberală și de aici vine și insistența lor în ceea ce privește privatizarea. Deoarece ei nu privatizare pe bani privați vor, ci vor privatizare pe bani publici.

Efectul îl vedem de douăzeci și... de ani. Mai întâi industria românească a fost trecută la mormanul de fiare vechi, pentru a putea fi cumparată ieftin și apoi vândută chiar la fiare vechi, ca să nu se vadă șmecheria și pentru că cei care le-au luat nu aveau nici știința de a conduce, nici buna credință care responsabilizează pe cei cinstiți. În schimb aveau o mare foame de bani, avere și privilegii. Acum, cand nu mai au ce să vândă, vin cu ideea privatizării serviciilor publice care funcționeazăă cu bani publici, de la buget. Pentru o mai bună administrare, spun ei. Pentru că izvorul banilor siguri pentru ei a secat, spun eu și acum caută alte surse aducătoare de bani fără bătaie de cap. Căci ei exact știința conducerii nu au, aceasta le dă bătăi mari de cap.

Aș vrea să vad și eu un ordoliberal să susțină privatizerea pe bani privați românești. N-ai să vezi. Ei vor toate de-a gata. Să vină marii investitori strategici, le creează toate condițiile, chiar dacă asta înseamnă și că le vor lua cetățenilor români proprietatea și le-o vor da străinilor cu bani. Și asta după ce ridică la rang de icoană proprietatea privată! Roșia Montană este exemplul cel mai străveziu. Dar și dărâmarea buticurilor din capitală ca să se facă loc pe piață marilor retaileri intră în aceeași categorie. Sigur, e mai curat, pare mai civilizat, dar asta s-a făcut cu samavolnicie și pe banii pierduți ai întreprinzătorilor români. Aceștia trebuiau ajutați și îndrumați ca să ajungă și ei la aceeași civilizatie, dar pentru asta trebuie știința conducerii și buna credință pe care ei nu o au. Acum mă gandesc și la Cornel Penescu, dacă nu-și făcea lanțul de magazine PIC cred că putea să mituiască arbitrii de fotbal până la adânci bătrâneți, n-ar fi concurat Carrefour-ul, Auchan-ul, Real-ul...

Comuniștii furau mai puțin, spun oamenii. Ăștia de acum fură mult mai mult. Nici comuniștii nu aveau mare știință de ceva, ei au crezut în mod real ca sunt în avangarda istoriei, deși nu o înțelegeau și mulți nici nu o știau. Dar ei nu se așteptau ca istoria să o ia înapoi, spre ceea ce credeau ei că este trecutul. Ei dețineau nu resursele, ci accesul la ele și le foloseau după bunul plac. La ce să le fi furat? Aveau orice, oricând doreau. Era chiar în ideologia lor că toate sunt la comun.

În ideologia ordoliberală, nimic nu mai este la comun, nici măcar ceea ce este public. De aceea aceștia încercă să confiște tot în folosul personal. Nu proprietatea privată este ceea ce admiră ei cel mai mult, ci proprietatea LOR privată. Iar cum resursele nu mai sunt la comun și cum cei mai anticomuniști (nu întâmplator!) sunt ordoliberalii, ca să-și asigure accesul la resurse, ordoliberalii vor bloca accesul celorlalti la ele. Iar toate acestea le vor face în numele unei ideologii, la fel ca și comuniștii, ieri icoana era proprietatea întregului popor la care poporul nu avea acces, azi icoana se numește proprietatea privată la care cei mulți nu mai pot accede, fiind prea săraci să o aibă.

Și atunci cine sunt și ce vor ordoliberalii români?

Voi încheia cu un citat din lucrarea lui Alexis de Tocqueville, "Despre democrație în America" (Editura Humanitas, 1995), scris în jurul anului 1830 și mai actual ca niciodată:

"[...] Problema ar fi ușor de rezolvat dacă am vrea să facem o paralelă între o republică democratică și o monarhie absolută [vezi statul despotic]. Se va descoperi că în prima cheltuielile publice sunt mai mari decât în cea de-a doua. Dar așa este în toate statele libere, când sunt comparate cu cele care nu sunt. Este cert că despotismul îi sărăcește pe oameni, împiedicându-i mai curând să producă decât răpindu-le bogăția dobândită. Dimpotrivă, libertatea produce de o mie de ori mai multe bunuri decât distruge și la popoarele care o cunosc, resursele oamenilor cresc întotdeauna mai repede decât impozitele".

Vedeți? Libertatea, nu ordo-libertatea...

Comunismul - sinucidere altruista (XIV)

IV. Sfârsitul comunismului


Sfârşitul comunismului are drept cauză şi faptul că partidul comunist ca elită şi clasă dominantă a societăţii nu mai aderă în mod real la ideologia pe care o afirmă şi de la care îşi revendică legitimitatea poziţiei sale. Ideologia comunistă rămâne să deţină numai o funcţionalitate externă clasei a cărei ideologie este de drept şi anume are doar funcţii de relaţionare a partidului comunist faţă de restul societăţii. Legăturile şi relaţiile dintre partid şi societate sunt filtrate ideologic şi doar prin prisma marxism-leninismului pentru că doar aşa îşi poate ascunde partidul comunist adevărata sa natură.

Joseph Schumpeter, în „The Rise and Fall of Whole Classes”, arată că „există o legătură între rangul social al unei clase şi funcţiile sale. Fiecare clasă este întotdeauna legată de o astfel de funcţie specifică. Fiecare clasă are o funcţie clar definită care trebuie pusă în acord total cu întreaga sa concepţie şi orientare.

De cele mai multe ori, poziţia fiecărei clase în structura naţională depinde, pe de o parte, de semnificaţia cu care este atribuită această funcţie, iar pe de altă parte, de gradul în care clasa îşi realizează funcţia” (68).

Conform celor de mai sus, o ideologie de clasă reprezintă modul în care o clasă îşi autodefineşte rolul şi funcţia sa în societate. Este obligatoriu, deci, ca o ideologie de clasă să fie imaginea socialului aşa cum îl percepe clasa respectivă şi totodată principalul ei instrument de percepere a socialului. Prin urmare, chiar dacă partidul comunist nu este clasa muncitoare şi nici ideologia sa nu este a sa în mod real, datorită faptului că partidul comunist trebuie să îşi pună în acord funcţiile pe care şi le atribuie cu orientarea şi concepţia pe care le afirmă, filtrul ideologic acţionează în ambele sensuri. Se ajunge în acest fel la situaţia în care ideologia domină realitatea şi o constrânge, fapt ce în final conferă revoltelor anticomuniste un caracter special, inclusiv prin urmări.


Schimbare şi bipolaritate

La o recapitulare succintă a binecunoscutei teorii marxiste, ceea ce iese imediat în evidenţă este faptul că în fiecare societate, exceptând numai pe cele primitive, Marx distinge două categorii de bază: a) clasa conducătoare, elita, şi b) una sau mai multe clase supuse. Conform acestei teorii, schimbarea devine inevitabilă atunci când între clasele dominante şi masele exploatate apare o nouă clasă ce se manifestă ca elită în ascensiune. De aici rezultă că, iniţial, Marx propune ca model al schimbării sociale un model tripolar, cei trei poli fiind elita dominantă, elita în ascensiune şi masele. În acest model, funcţia schimbării, rolul novator îl are întotdeauna elita în ascensiune.

Revenind însă la revoluţia socialistă, observăm că Marx consideră ca inevitabilă o schimbare socială după un model de data aceasta bipolar, Marx considerând capitalismul ca fiind o orânduire socială cu tendinte foarte puternice spre bipolaritate. O schimbare importantă se observă nu numai în cazul modelului propus iniţial ci şi la nivelul clasei ce se erijează în motor al schimbării societăţii. Ideologia clasei în ascensiune într-un model tripolar al schimbării este o ideologie pe care aş numi-o economic-productivă, în fapt o ideologie utilitaristă, înţelegând prin aceasta un set de idei, teorii şi principii mai mult sau mai puţin elaborate cu privire la creşterea acumulării în urma unor activităţi economice specifice. În cazul modelului bipolar, situaţia la nivelul ideologiei clasei în ascensiune este diferită.


[ideologii utilitariste vs. ideologii contestatare]

Insist puţin asupra a ceea ce numesc ideologii utilitariste, productive din punct de vedere economic. Acestea sunt ideologii care asigură un model al omului de succes. Cazul ideologiilor burgheze, care au evoluat astăzi în ceea ce numim ideologiile democratice occidentale, este cel mai evident. Aceste ideologii propun un model al omului de succes a cărui imagine, în mare, poate fi descrisă în felul următor: un om energic, dispus la efort, perseverent şi cumpătat, bine pregătit profesional, destul de cinstit şi inteligent astfel încât la nevoie să nu încalce legile, ci să le ocolească, păstrându-şi astfel intactă imaginea de om moral. Valorile promovate de astfel de ideologii stau la baza construirii unui model de acest tip.(69)

Modelul bipolarităţii schimbării sociale este un model construit din perspectiva unei ideologii contestatare. Ideologiile contestatare construiesc o identitate a grupului (conştiinţa de clasă) numai în opoziţie cu ceea ce este contestat. Identitatea grupului este construită în antiteză, „noi” neexistând altfel decât în contradicţie cu „ei”. Totodată, ideologiile contestatare reflectă o percepţie simplistă a realităţii. Dacă ar considera realitatea ca diversitate atunci posibilitatea contestării ar dispărea deoarece nu se mai poate construi o identitate antitetică. Considerând, însă, realitatea ca fiind simplă, bipolară şi dihotomică, implicit se acceptă că identitatea se construieşte prin raportare la ceilalţi, nicidecum prin raportare la propriul grup. Cum relaţia dintre „noi” şi „ei” este antitetică, tensiunile dintre cele două categorii ce coexistă în acelaşi spaţiu social apar ca fiind normale, naturale. Lupta dintre ele este lupta pentru resurse. Astfel, problema ce se pune pentru o clasă cu o ideologie contestatară nu este cum să-şi creeze propriile resurse, căci din perspectiva unei astfel de ideologii scopul este de a folosi resursele la care nu are acces deoarece nu îi aparţin încă.

Ideologia comunistă este o ideologie contestatară. Clasa muncitoare are creată identitatea prin contrast cu burghezia. Percepţia asupra realităţii sociale este simplistă, societatea împărţindu-se în această perspectivă între „cei care au” şi „cei care nu au”. Ideea de bază a revoluţiei proletare este că dacă „cei care nu au” trebuie oricum să aibă, atunci ei nu pot avea decât ceea ce au „cei care au”. De aici nimic nu apare ca fiind un nou tip de a produce bogăţia, ci numai un nou tip de a împărţi bogăţia. Astfel, o ideologie ce are ca scop revoluţionarea redistribuirii avuţiei în societate ajunge efectiv să împartă lumea socialului în doi poli, de data aceasta clar opuşi: „cei care alocă” şi „cei care cer alocaţii”. Nu există altă variantă în evoluţia unei societăţi dominate de o astfel de ideologie. Căci, dacă în imaginea socialului construită de o astfel de ideologie (pe care aş numi-o economic-redistributivă) nu încap decât anumite realităţi sociale, odată ajunsă să domine spaţiul ideatic şi ideologic al unei societăţi, ideologia proletară va încerca să elimine din realitate tot ceea ce nu se încadrează în propriile ei limite. Lupta pentru resurse devine astfel reală, chiar şi în cazul în care ea încetează a subordona sfera politicului ca ideologie. Cu alte cuvinte, chiar şi după căderea comunismului ca tip de organizare a societăţii şi ca ideologie dominantă, rămâne în urma sa o realitate socială în care există cu adevărat o luptă pentru resurse şi care datorită unei diversităţi aproape inexistente este realitatea unei societăţi cu puţine mijloace practice de acumulare a bogăţiei.

Ieşind din cadrul marxist al luptei de clasă putem considera modelul tripolarităţii schimbării sociale ca fiind un model ce oferă alternative - deci un posibil model democratic. O minimă condiţie în acest sens ar fi ca între vechea elită si noua elită în ascensiune să se stabilească relaţii contractuale de negociere. Astfel, ceea ce se negociază este lupta pentru putere. Prin negocieri succesive relaţiile dintre cei ce se simt îndreptăţiţi să deţină puterea se instituţionalizează, însăşi negocierea schimbării devenind instituţionalizată. Instituţionalizarea şi negocierea schimbării este, în realitate, principala caracteristică a democraţiilor occidentale. Modelul tripolarităţii este şi astăzi cel mai vizibil în Marea Britanie şi Statele Unite, state considerate reper pentru democraţie (sistemul bipartit).


[negocierea schimbării]

Nu se poate, totuşi, vorbi despre rolul unei ideologii de clasă într-un model tripolar al schimbării, fără să se amintească şi de ideologiile totalitare de tip fascist. Un prim semn că aceste ideologii pot intra în categoria ideologiilor utilitariste poate fi şi faptul că ele nu provin dintr-o singură teorie, unificată ideologic, ceea ce permite să vobim despre ele la plural. Dar ceea ce le este în comun este renaşterea ideii imperiale ca valoare centrală a lor. Astfel, în concordanţă cu această valoare, ideologiile de tip fascist propun un model al omului de succes: tipul Omului Eroic. Este tipul omului care prin faptele sale va fi dat exemplu de devotament şi eroism pentru multe generaţii. Orice comportament care conduce la recunoaşterea publică va fi promovat valoric, la fel ca şi în cazul ideologiilor burgheze. Chiar dintr-un punct de vedere propriu ideologiei comuniste, fascismul (de fapt, fascismele) este o formă - cea mai rea - a imperialismului capitalist.

Este adevărat, însă, că aceste ideologii nu par a fi dispuse să accepte negocierea ca valoare morală, iar ca atare nu pot fi înscrise în categoria ideologiilor democratice. Totuşi, dacă elitele care adoptă o astfel de ideologie pot fi considerate ca făcând parte din categoria „leilor”, pentru a folosi terminologia paretiană, se poate spune că şi „lei” se pot bate între ei. Dacă datorită unor evenimente istorice nu se poate şti cu siguranţă cum ar fi evoluat regimurile de tip fascist, există totuşi unele semne că şi aceşti „lei” pot fi detronaţi. România este un bun exemplu în acest sens: coparticiparea la putere în urma unor negocieri a legionarilor şi a militarilor a eşuat, însă militarii care au obţinut puterea politică au dovedit că sunt dispuşi în anumite condiţii să îşi negocieze participarea la putere cu alte elite ce nu pot fi incluse în categoria „leilor”. Dacă se consideră militarii de carieră ca formând o clasă ce poate oricând să-şi asume puterea politică, obişnuiţi fiind să conducă prin metode de comandă, se observă că întotdeauna această clasă a fost dispusă după o vreme să-şi negocieze participarea la putere (cazul dictaturilor militare).

Deci nu întotdeauna modelul tripolarităţii asigură negocierea puterii. Chiar şi istoria Angliei şi a SUA ilustrează acest lucru: exemplele pot fi Revoluţia engleză şi Războiul de Secesiune. Schimbarea în condiţii de tripolaritate poate fi şi violentă. Este de fapt şi situaţia pe care o ia în considerare Marx atunci când analizează revoluţiile burgheze, numai că el nu ia în considerare posibilitatea unei negocieri ulterioare. Probabil că o interpretare subiectivă a istoriei Revoluţiei franceze l-a determinat pe Marx să considere că, odată instalată la putere, burghezia creează condiţiile împărţirii societăţii în doi poli opuşi.

Într-adevăr, în cazul Revoluţiei franceze o încercare de negociere a puterii a eşuat. Decapitarea lui Ludovic al XVI-lea şi asasinarea de către Napoleon a ducelui d'Enghien au fost semne clare că din partea noilor deţinători ai puterii nu există nici o cale spre negociere. Totuşi, odată ajunsă la putere, burghezia impunând societăţii propria ideologie utilitaristă, economic-productivă, aceasta nu creează condiţiile unei bipolarizări a societăţii. O ideologie utilitaristă nu numai că nu se opune unei percepţii a diversităţii realităţii sociale, dar şi stimulează această percepţie. Mai mult decât atât, dacă din start calea spre negociere este închisă pentru vechea elită dar nu şi pentru eventualele elite viitoare, aceasta nu poate decât să stimuleze diversificarea alternativelor datorită eliminării monopolului asupra negocierii puterii (sistemul multipartit).

Dacă existenţa alternativelor apare ca ceva normal pentru un model al tripolarităţii, aceste alternative sunt excluse pentru modelul bipolarităţii, atât reale cât şi percepute ideologic. Din perspectiva unei ideologii contestatare alternativele nu pot exista, căci dacă într-un spaţiu nu au existat decât „ei" şi „noi”, odată „ei” fiind daţi la o parte, nu mai există alţii decât „noi”. Se construieşte aşadar o imagine nediferenţiată asupra socialului, ideea construirii societăţii fără clase fiind un exemplu.


[contestare vs. schimbare]

Am arătat că în urma faptului că partidul comunist ajunge să fie un agent de socializare rival propriilor instituţii ce deţin acest rol apare o categorie deviantă ce îşi creează un model propriu de socializare conform modului în care este percepută amoralitatea clasei dominante. Ia, deci, naştere un pattern cultural care faţă de arbitrariul cultural dominant se manifestă ca o contracultură. Dar asocierea care se poate face între nerespectarea unei conduite conforme cu normele şi valorile afirmate şi privilegiile elitei oferă acestei contraculturi un caracter de cultură contestatară, căci normele şi valorile specifice ei se construiesc în principal pe baza negării normelor şi valorilor sociale promovate oficial, tocmai datorită ineficacităţii acestora din urmă în sensul creării unor conduite ce ar fi putut fi asociate cu privilegiile.

Se poate pune întrebarea de ce într-o societate structurată bipolar şi al cărei spaţiu ideatic este dominat de o ideologie precum cea comunistă nu se poate vorbi de apariţia unei ideologii contestatare ca replică, ci doar de o contracultură. Practic, motivul principal ar fi că o ideologie contestatară care replică nu ar putea propune un alt standard moral, ea neputând fi decât o copie fidelă a ideologiei dominante, mai puţin în direcţia contestării. Or, o critică morală a stării de lucruri existente ar fi imposibilă folosind aceleaşi standarde morale. Faţă de aceasta,o contracultură este mai degrabă un ansamblu de atitudini şi comportamente ce se manifestă în opoziţie cu standardele morale pe care ideologia dominantă le promovează în acord cu ea însăşi ca imagine a socialului.

O cultură contestatară, însă, deşi parazită prin construcţie, poate conduce la limită la revolte. Blocarea accesului la privilegii datorită saturării pieţei poate da contestării un caracter activ ca manifestare a frustrării provenite ca urmare a decalajului dintre aspiraţii şi realizări. Revoltele anticomuniste sunt cel mai bun exemplu în acest sens. Aceste revolte nu propun ele însele o ideologie alternativă. Este rolul celor care preiau puterea în urma unor astfel de revolte să promoveze ideologii şi modele ale societăţii pornind de la o bază ce exclude ideologia comunistă. Dar ei se mişcă într-un spaţiu economic structurat conform nevoilor de redistribuţie şi alocare ale vechilor regimuri comuniste, iar în plus, societatea rămâne structurată - grosso-modo - bipolar, căci în momentul revoltei şi a răsturnării regimurilor comuniste nu există încă o nouă clasă în ascensiune. De aici provine şi lipsa unui model propriu de urmat în procesul de tranziţie şi împrumutul de ideologii democratice din Vest; de aici provine şi faptul că cei ce sunt la putere astăzi au făcut parte şi înainte dintre cei ce participau la putere, fiind componenţi ai aparatului de partid şi de stat - deoarece nu a existat o alternativă reală. Tot de aici provine şi forţa şi mărimea valului de contestaţii la adresa puterii, însă fără existenţa unei alternative coerente. De altfel, studii recente (ISCPT, 1992) în domeniul valorilor au scos în evidenţă tendinţa populaţiei, mai ales tinere, de a contesta unele valori fără a adera la altele ca alternativă.

În consecinţă, dacă un model politic este uşor de adoptat - practic este nevoie doar de câteva legi şi decrete de dat şi de pus în aplicare - să se structureze o realitate socială săracă într-un mod mai diversificat nu este un lucru simplu. Pentru ca schimbarea să devină reală ca realitate socială este nevoie ca cel mai simplu şi cel mai frecvent model al schimbării, modelul tripolarităţii, să capete un suport real. Este deci necesară stimularea apariţiei unei clase care să se constituie într-o elită în ascensiune, având propria sa ideologie utilitaristă, o ideologie economic-productivă. În ceea ce priveşte situaţiile reale de acest fel, consider că ceea ce se întâmplă în China este situaţia cea mai elocventă. În China, statul socialist a renunţat la monopolul său asupra economiei, lăsând astfel deschisă o cale spre percepţia diversităţii realităţii sociale, chiar dacă numai într-un singur domeniu al acestei realităţi, cel economic. Este totodată o cale deschisă formării unei noi elite ce îşi va disputa puterea mai devreme sau mai târziu cu cea actuală. Disputa va putea fi violentă sau nu în funcţie de cât de importantă va rămâne ideologia comunistă ca sursă de legitimare a actualei puteri din China, de felul relaţiilor dintre cei care deţin puterea şi cei care acced la putere, relaţii ce vor permite sau nu negocierea, şi de modul şi gradul în care între vechea si noua elită vor exista canale de comunicare si simbioză.

Referitor la tranziţia în România şi în ţări aflate într-o situaţie asemănătoare, situaţia pare a fi o imagine răsturnată a celei din China. Deşi politic ne putem considera o democraţie, în alte sfere ale socialului, inclusiv economic, lucrurile şchioapătă. Atâta timp cât se va inhiba apariţia unei clase puternice cu o ideologie utilitaristă proprie, modelul bipolarităţii societăţii rămâne cel real. În acest caz, orice model politic de factură democratică s-ar încerca introdus, agregarea intereselor la vârf se va face nu în jurul ideii de utilitate, productivitate, eficienţă, ci în jurul ideii de redistribuire, alocare. Definiţia cea mai bună a acestei stări de lucruri o poate constitui un proverb popular care spune că „cine-mparte, parte-şi face”. Astfel, se conturează şi o explicaţie a sentimentului de frustrare al celor ce consideră că nimic nu s-a schimbat.

Ca o concluzie, se poate spune că perioada de tranziţie de după o lungă perioadă de timp în care ideologia comunistă a fost dominantă nu este o situaţie prea fericită. Structurată în mare bipolar, societatea este săracă şi în mijloacele de a ieşi într-o perioadă scurtă din impas. Modelul bipolarităţii schimbării sociale s-a dovedit a fi fals, o construcţie artificială care s-a autorealizat prin consecinţe.

Comunismul - sinucidere altruista (XIII)

Reproducţie şi sinucidere


Comuniştii care au făcut revoluţia nu se aşteaptă ca în mod fizic să mai poată să-şi vadă visul cu ochii: societatea comunistă deplină. Faptul că prima generaţie de comunişti are menirea de a face revoluţia socialistă şi să îndrume procesul de accelerare a dezvoltării societăţii până la punctul în care societatea comunistă se impune ca un dat obiectiv şi necesar, legic, face ca această generaţie să pară a fi într-un rol de Moise. Din motive strict biologice, deoarece recuperarea subdezvoltării este un proces ce se desfăşoară într-un timp proporţional cu mărimea distanţei de recuperat, primii comunişti nu pot spera să ajungă să trăiască în societatea făgăduinţei. Situaţia este de aşa natură încât să provoace probleme de ordin practic.

Din punct de vedere ideologic, se arată în mod explicit că nici nu poate fi vorba de comunism până când toţi oamenii nu vor avea o conştiinţă nouă. Atunci, precum Moise a adus poporului său cuvântul lui Dumnezeu în forma celor Zece Legi, şi partidul comunist trebuie să impună oamenilor noile precepte morale descrise ca fiind superioare celor vechi. A fost scris că Moise nu putea nici să moară, nici să-şi conducă poporul spre pământul făgăduit înainte de a lăsat evreilor cele Zece Legi, iar Lenin a scris şi el că partidul comunist nu putea construiască drumul către societatea comunistă fără să-i înveţe pe oameni noile „legi” şi nu putea să dispară odată cu atingerea societăţii făgăduite fără ca absolut toţi oamenii să-şi însuşească în mod deplin noile valori sociale, atingând astfel cel mai înalt nivel de constiintă.



[reproducţia cadrelor interne]

Dacă de la revoluţia socialistă până la societatea comunistă deplină este nevoie de „n” generaţii de comunişti de profesie, după definiţia leninistă, atunci timp de „n-1” generaţii, partidul este în rolul de Moise de două ori în acelaşi timp. O dată ca organizaţie care ştie că atingerea scopului propus înseamnă şi propria sa dispariţie şi a doua oară ca generaţii ce nu îşi pot vedea ţelul atins. În consecinţă, două lucruri se îmbină perfect în preocupările partidului: mai întâi asigurarea că va exista întotdeauna o generaţie de schimb pentru partid şi formarea conştiinţelor noi. Deoarece comuniştii sunt tocmai deţinători de astfel de conştiinţe noi, asigurarea unei generaţii de schimb şi formarea conştiinţelor noi este de presupus a fi un singur proces în care mecanismele de socializare instituţionalizată au un rol primordial. De altfel, pentru un partid marxist-leninist reproducţia socială nu poate fi altceva decât un proces instituţionalizat şi perfect controlat, pentru că tot ceea ce se întâmplă se întâmplă în mod conştient, premeditat. Aceasta înseamnă eliminarea posibilităţii de a exista agenţi de socializare rivali, iar din punct de vedere cultural s-ar construi societatea perfect omogenă. Crearea şi impunerea unui arbitrariu cultural nu doar ca dominant, ci şi ca singurul posibil şi socializarea totală şi perfectă sunt două feţe ale scopului unic al politicii cultural-educative a partidului comunist. Cultura socialistă, cultură a întregii societăţi şi omul nou sunt două concepte atât de intim legate încât relaţia dintre ele este de natura celei din fabula cu oul şi găina. Dar pentru realizarea scopului, partidul comunist se va folosi din plin de faptul că deţine puterea politică de unul singur şi fără rival. Are posibilitatea de a instituţionaliza în mod formal orice pentru a putea controla mai bine. Excesiva instituţionalizare formală şi politică în acelaşi timp are sarcina de a face eficientă munca politico-educativă, reducând la minimum puterea de influenţă a unor agenţi de socializare rivali. Partidul comunist, însă, scapă din vedere faptul că principalul agent de socializare rival instituţiilor pe care le creează este chiar el, partidul.

Pentru a vedea cum acţionează cultura socialistă, ca set de valori, norme şi simboluri ce formează un arbitrariu cultural dominant impus, asupra procesului de reproducţie socială, rămâne de văzut dacă această acţiune are un specific propriu care derivă din modul de funcţionare internă a ideologiei marxist-leniniste. Încercând să propună ca model de socializare un om de tip nou, omul total, rămâne de văzut ce reuşeşte în mod concret să realizeze politica culturală a partidului comunist. Pentru că societatea socialistă nu este atât de omogenă pe cât ar trebui să fie după concepţia partidului comunist, este de aşteptat să regăsim ca rezultat al procesului de socializare mai multe tipuri de „homocuşi”, categorii de indivizi care, din punct de vedere al habitusului însuşit, au caracteristici diferite.

Ca stare interiorizată sub formă de dispoziţii permanente şi înscrise durabil, habitusul este un „produs al interiorizării principiilor unui abitrariu cultural capabil de a se perpetua după încetarea acţiunii pedagogice şi prin aceasta să perpetueze în practici principiile arbitrariului interiorizat” (61). Habitusul este un efect al unei munci pedagogice, adică al unei acţiuni de inculcare a unor scheme de percepţie, gândire, apreciere şi acţiune. Un arbitrariu cultural se reproduce tocmai prin acţiuni de acest fel şi în consecinţă munca pedagogică „contribuie la producţia şi la reproducţia integrării intelectuale şi a integrării morale a grupului sau a clasei în numele cărora se exercită” (62), şi al căror arbitrariu cultural îl reproduce. Problema care apare în cazul comunismului este că arbitrariul cultural al clasei dominante, partidul comunist, şi deci arbitrariul cultural pe care partidul vrea să-l impună ca dominant în mod absolut drept cultură a întregii societăţi nu este propriul său arbitrariu cultural în mod real. Reproducţia socială are astfel o componentă distinctă şi specială, anume reproducţia internă a partidului comunist ca clasă socială dominantă şi clasă politică în acelaşi timp.

„Productivitatea specifică a muncii pedagogice, respectiv gradul în care ea reuşeşte să inculce destinatarilor legitimi arbitrariul cultural pe care are mandatul să-l reproducă, se măsoară prin gradul în care habitusul pe care îl produce este durabil, respectiv capabil să genereze cât mai durabil practicile conforme principiilor arbitrariului inculcat” (63). Problema care se pune în cazul de faţă este faptul că între munca pedagogică primară care produce un habitus primar specific clasei dominante comuniste şi munca pedagogică secundară menită să inculce arbitrariul cultural ce se doreşte dominant există o ruptură atât de adâncă încât munca pedagogică secundară are o productivitate foarte apropiată de valoarea nulă. După cum arată P. Bourdieu şi J.C. Passeron, „gradul de productivitate specifică al oricărei munci pedagogice alta decât munca pedagogică primară este în funcţie de distanţa care separă habitusul pe care tinde să-l inculce (respectiv arbitrariul cultural impus) de habitusul care a fost inculcat de munca pedagogică anterioară şi, la sfârşitul regresiunii, de către munca pedagogică primară (respectiv arbitrariul cultural originar)” (64). Dar partidul comunist se dezice de propria morală şi în consecinţă membrii generaţiei sale tinere, ca destinatari legitimi ai unei acţiuni pedagogice menite să le inculce arbitrariul cultural ce se doreşte a fi dominant, nu pot recunoaşte autoritatea pedagogică nici a instituţiilor şi nici a persoanelor mandatate să susţină o astfel de acţiune pentru că aceasta nu reproduce amoralitatea şi imoralitatea proprie clasei care le deleagă autoritatea şi din care ei fac parte. Aceştia au privilegii pe care le exercită împotriva autorităţii pedagogice, pentru că începând cu familia lor ca agent primar de socializare le-a fost inculcată amoralitatea şi imoralitatea proprie clasei din care fac parte. Ei sunt generaţia de schimb, cei care învaţă să nu respecte nici o autoritate deoarece privilegiile clasei din care fac parte sunt mai mari decât autoritatea delegată de către această clasă oricărei instituţii. Ei sunt primii care ocolesc un proces de socializare normal, faţă de restul societăţii nefiind altceva decât o categorie deviantă.

Totodată, membrii generaţiei tinere a elitei politice comuniste nu vor învăţa să conducă şi să deţină puterea în mod politic. Aşa cum partidul comunist renunţă la un rol politic în schimbul păstrării privilegiilor, ceea ce li se va transmite şi ceea ce îşi vor însuşi aceşti oameni de schimb ai vechii generaţii de comunişti este un comportament îndreptat spre păstrarea privilegiilor. Activitatea politică normală, ca joc politic, nu va putea face parte din conduita lor deoarece vor fi constrânsi de două ori să o cenzureze: o dată din aceleaşi motive descrise mai înainte şi a doua oară pentru că jocul politic nu constituie pentru ei un model de comportament. Nu numai că un asemenea comportament nu a fost transmis generaţiei de schimb pentru că înşişi „părinţii” au renunţat la el, dar de multe ori, în condiţiile în care jocul politic se petrece după principiul „cine nu este cu noi este împotriva noastră”, o activitate politică firească pentru o clasă politică poate fi în contradicţie cu principiul păstrării privilegiilor. Se întâmplă astfel ca după un oarecare număr de ani să se ajungă la situaţia practică în care clasa politică şi dominantă să fie o clasă socială deviantă şi lipsită total de valori politice. Astfel, în comunism, încercând să impună întregii societăţi o cultură prin definiţie politică, clasa politică şi dominantă renunţă ea însăşi la o cultură politică de orice fel. De aceea nici astăzi, la aproape şase ani de la căderea regimurilor comuniste comportamentul foştilor comunişti nu este unul politic, ci un comportament de păstrare a privilegiilor dobândite înainte.

Iată cum, datorită faptului că munca pedagogică secundară, de regulă instituţiona- lizată formal, nu poate avea în cazul partidului comunist decât o productivitate apropiată de valoarea zero, odată cu schimbarea generaţiilor, marxism-leninismul îşi pierde calitatea de a mai fi motorul acţiunilor partidului comunist. Partidul însuşi nu mai crede în marxism- leninism, ideologie care astfel nu mai are nici o bază de fond. Marxism-leninismul devine în scurt timp o vorbă goală iar evoluţia societăţii se rezumă la eforturile depuse de partid pentru păstrarea privilegiilor dobândite. Arbitrariul cultural pe care îl produce ideologia marxist-leninistă dovedeşte a nu avea destinatari legitimi tocmai în rândul clasei a cărei ideologie este: partidul comunist. Nu există altă concluzie decât că marxism-leninismul devine ilegitim fată de el însusi.



[recrutarea noilor cadre]

Am arătat că partidul comunist nu-şi poate asigura o continuitate legitimă prin reproducţie internă. Dar partidul comunist nu-şi poate asigura „schimbul de mâine” din rândul maselor? Cu alte cuvinte, poate partidul comunist să asigure unei societăţi existenţa unei clase politice? Chiar de la o privire sumară se poate înţelege că nu. Între o clasă politică şi o clasă socială dominantă deşi nu se poate pune în mod normal semnul egal există o legătură de filiaţie. Numai dintre cei care şi-au însuşit habitusul dominant al arbitrajului cultural al clasei dominante se pot alege cine este elită politică, cine este elită economică etc. Din moment ce partidul comunist ca clasă dominantă renunţă la rolul său politic, el nu putea lăsa să apară o clasă politică, alta decât el, fără a renunţa de bună voie la privilegiile sale. În plus, partidul şi-ar fi contrazis menirea sa şi anume cedarea puterii prin disiparea ei în mase şi nicidecum transferarea puterii altui grup. Partidul poate în schimb să îşi recruteze noi membri după criterii amorale atâta timp cât mai există un acces cât de mic la privilegii, adică atâta timp cât nu este saturată piaţa cererii de privilegii.

Partidul comunist nu poate să inducă propriilor membri habitusul propriului arbitrariu cultural afirmat. Încă o dată, deci, el nu mai poate constitui clasa politică a unei societăţi. În schimb, partidul depune eforturi considerabile în scopul de a inculca principiile propriului arbitrariu cultural celorlalţi, adică maselor de oameni ai muncii. Unul din rolurile partidului este de a crea conştiinţe înaintate iar tot ce întreprinde partidul se face sub imperativul unor necesităţi istorice. De aceea formarea conştiinţelor înaintate trebuie să fie un lucru serios şi bine făcut. De aceea partidul comunist elaborează o politică culturală bine pusă la punct şi care nu este altceva decât o acţiune pedagogică instituţionalizată menită să inculce un habitus corespunzător arbitrariului cultural dominant - conştiinţa socialistă. Motivul ideologic care stă la baza politicii culturale a partidului comunist este prea bine ştiut. Dar există şi un motiv de ordin practic. Pe lângă faptul că o acţiune pedagogică instituţionalizată este mult mai uşor de controlat în vederea blocării mesajelor unor eventuali agenţi de socializare rivali, „munca pedagogică prin care se realizează acţiunea pedagogică dominantă are întotdeauna o funcţie de menţinere a ordinii, respectiv de reproducţie a structurii raporturilor de forţe între grupuri sau clase, întrucât ea tinde fie prin inculcare, fie prin excludere să impună membrilor grupurilor sau claselor dominate recunoaşterea legitimităţii culturii dominante şi să-i facă să interiorizeze [...] disciplinele şi cenzurile care nu servesc niciodată atât de bine interesele materiale sau simbolice ale grupurilor sau claselor dominante ca atunci când iau forma auto-disciplinei şi a auto-cenzurii” (65). Prin urmare, această funcţie normală a muncii pedagogice dominante este întărită de două ori: mai întâi prin instituţionalizare şi apoi prin chiar mesajul transmis prin acţiunea pedagogică dominantă. Orice om obişnuit, cetăţean al unei ţări cu regim politic comunist, este învăţat să nu-şi dorească pentru sine autoritate şi putere, sau altfel spus, succes personal. Orice fomă de succes individual nu este cu adevărat individual. Întotdeauna trebuie să mulţumeşti partidului pentru „condiţiile create”. Succesul, în definiţie marxistă, este rezultatul unui efort social, în acest fel, oricine îşi atribuie un succes ca fiind personal, îşi atribuie şi însuşeşte roadele muncii altora. De exemplu, un scriitor nu ar fi ceea ce este dacă altcineva nu a muncit pentru ca el să poată avea hârtie şi creion ori surse de inspiraţie. Aşadar, succesul său nu este personal, ci el nu are decât o contribuţie ultimă la acest succes, în schimb însuşirea şi atribuirea roadelor muncii altora îl face să devină exploatator, adică un individ fără o constiintă socialistă, înaintată.

Se înţelege acum de ce partidul trebuie să controleze atât de strâns procesul de socializare. Măsura în care inculcarea principiilor de viaţă marxist-leniniste este o acţiune reuşită este direct proporţională cu gradul de siguranţă al deţinerii privilegiilor de către partid. Oamenii obişnuiţi să creadă că succesul lor este rezultatul unui efort social în care partidul ca îndrumător şi coordonator al întregii vieţi sociale are o contributie de seamă nu sunt periculoşi pentru că ei nu vor atenta niciodată la privilegiile partidului, considerând că nu li se cuvin. Prin politica sa culturală şi educativă, partidul trebuie să creeze doar asemenea oameni pentru a-şi păstra liniştit privilegiile. În mod obligatoriu partidul comunist va cultiva modestia, încercând să o impună ca normă de viaţă, pentru că modestia se opune unor aspiraţii personale înalte. Efecte ale controlului simbolic, auto-cenzura şi auto-disciplina sunt de dorit pentru că excesiva folosire a unui control coercitiv poate avea ca rezultat subminarea autorităţii şi a legitimităţii partidului comunist.

V. Gozman si A. Etkind descriu modul în care funcţionează cultul modestiei: „Se pare că modestie se cheamă comportamentul care-l convinge pe şef că subalternul nu vrea să-i ocupe locul. Nu se preface doar, ci, în mod sincer nu vrea: se consideră nedemn pentru asta. Omului îi este greu să se prefacă, cu atât mai mult cu cât şeful nu e mai prost decât subalternul - el însuşi a fost cândva în locul acestuia şi are informaţii bogate despre comportamentul lui. De aceea, în condiţii aproape egale, capătă întâietate cel care - realmente sau cel puţin la nivel conştient - nu doreşte avansări. Mulţi au, desigur, cunoscuţi care au făcut o carieră fantastică refuzând cu încăpăţânare orice post oferit; era nevoie de insistenţe, zvonurile despre refuzurile lor era statornic răspândit (de către ei înşişi, fireşte); iar într-un târziu, în fine, acceptau. Se pare că acest scenariu plăcea atât de mult conducerii, care vedea în astfel de oameni concurenţi nepericuloşi, încât foarte curând se repeta deja la un nivel mai înalt, astfel că oamenii modeşti, apropiindu-se de fosta conducere, ajungeau să refuze scaune tot mai sus-puse” (66).

Lucrurile nu sunt întotdeauna întocmai, dar citatul de mai sus poate crea o imagine despre felul în care puterea politică nu se poate reproduce în societăţile comuniste. În urma procesului de inculcare a valorilor noii societăţi şi de socializare în cultul modestiei apar trei categorii psihosociale de bază. Voi distinge mai întâi două, şi anume o categorie a oamenilor normali care include acei indivizi în cazul cărora procesul de socializare controlat de către partid este reuşit în sensul că s-a reuşit inculcarea habitusului dorit, şi devianţii, o categorie definită negativ faţă de prima. La rândul ei, categoria deviantă se împarte în două sub-categorii total distincte: o categorie care conţine marea majoritate a celor care compun clasa politică amorală - sortită a fi deviantă faţă de propriile principii, aşa după cum am arătat - şi pe cei al căror model este tocmai partidul comunist real, iar ultima categorie fiind formată din indivizi socializaţi în subculturi delicvente.

În cazul accederii către vârful piramidei sociale este de la sine înţeles că ultima categorie - delicventă - nu intră în discuţie. Rămân deci celelalte două. Prima categorie, cea a „normalilor” nu va putea să îşi asume roluri politice şi de conducere deoarece nu se va considera legitimată să le deţină. Este categoria celor care avansează tocmai datorită refuzului avansării, însă lucrurile nu stau chiar în modul în care au fost prezentate în citatul de mai înainte. „Normalii” nu pot avansa constant, iar orice avansare a lor are o natură accidentală pentru că habitusul care le-a fost inculcat nu conţine dispoziţii permanente înscrise durabil care să-i facă capabili de a-şi îndeplini cu succes rolul de conducători. În plus, ei sunt morali şi în consecinţă nu respectă criteriile de selecţie în elita politică a societăţii comuniste. Aceştia sunt de obicei oamenii care avansează lateral, adică sunt daţi la o parte, căci deşi nu sunt un pericol pentru partid, de multe ori sunt o piedică prin moralitatea lor.



[“normalitatea” asigură privilegiile]

Pentru că aceşti indivizi „normali” nu-şi recunosc ca legitim dreptul de a avea succes personal, condiţionaţi fiind de interiorizarea cultului modestiei, ei nu vor sancţiona pozitiv pe cineva care îşi atribuie merite personale ori pe acei care lasă să se întrevadă că sunt dornici de a avea succes. Din acest punct de vedere, partidul comunist poate sta încă o dată liniştit: aceştia sunt oameni cărora le repugnă politica, înţeleasă ca joc politic, conflict de interese. Însăşi existenţa categoriei celor socializaţi în spiritul noii culturi socialiste legitimează partidul comunist să renunţe la orice fel de practică democratică şi treptat la orice fel de activitate specifică unei elite politice şi să se transforme într-o birocraţie a cărei funcţionare are drept scop păstrarea intactă a privilegiilor. Faptul că acţiunea de inculcare a habitusului ce se doreşte a fi dominant începe de timpuriu, de la vârste foarte fragede şi întregul proces de socializare este excesiv controlat şi instituţionalizat prin înregimentarea chiar şi a copiilor de vârste preşcolare în organizaţii politice are drept rezultat o imensă majoritate de indivizi ce pot fi înscrişi în categoria „normalilor” şi în acelaşi timp provoacă riscul ca aceşti oameni să suporte o suprasocializare. Tocmai prin această suprasocializare elita politică, partidul comunist, îşi autocreează condiţiile de a deveni o castă închisă, închizându-şi căile de comunicare cu restul societătii şi construindu-si o realitate proprie, deoarece partidul însuşi nu suportă acelaşi proces de socializare. Reuşita strategiilor de socializare impuse de partid se întoarce împotriva lui, pentru că cu cât gradul de reuşită este mai mare cu atât şansele de reproducere a elitei politice a societăţii sunt mai reduse. Din momentul în care generaţiile îndoctrinate ajung să deţină poziţii cheie în societate, viaţa socială firească, normală, se curmă deoarece acestora le lipseşte voinţa de a face. Cultul modestiei obligă la învăţarea unui comportament de expectativă în sensul aşteptării alocării de resurse precum şi de alocare de statusuri şi roluri prin mandatarea autorităţii de la un nivel mai înalt. Aceasta pentru că oamenii sunt învăţaţi să nu dobândească autoritate şi implicit accesul la resurse pe măsură, ci să li se ofere toate acestea în schimbul si pe măsura însusirii habitusului dominant. Inhibarea manifestării individualităţii si suprasocializarea sunt atribute ale sinuciderii altruiste, dar ceea ce mortifică o societate socialistă este faptul că apare tendinţa ca nimeni să nu-şi mai asume în mod real roluri de conducere, nici măcar temporar, după modelul „vânez în cursul dimineţii, pescuiesc dupăamiază, mă ocup cu creşterea vitelor seara şi după cină mă consacru criticii după pofta inimii mele”.

Cele de mai sus reprezintă tendinţa majoră a societăţii socialiste deoarece chiar partidul comunist depune toate eforturile în a impune în mod durabil întregii societăţi un arbitrariu cultural pe care, prin natura lucrurilor, şi-l respinge sieşi. Există însă, probabil tocmai de aceea, o portiţă de scăpare. Există, după cum am spus, o categorie deviantă în care sunt incluşi cei care compun partidul şi cei al căror model de socializare este partidul comunist real. Aceştia din urmă sunt oameni care datorită hazardului sau a oricărei alte cauze obiective faţă de ei au reuşit să cunoască şi să sesizeze diferenţa dintre arbitrariul cultural dominant impus întregii societăţi şi arbitrariul cultural ascuns, propriu elitei politice comuniste. Pentru că în acest caz apare ca evidentă asocierea dintre privilegiile clasei dominante şi habitusul său propriu, aceşti indivizi vor căuta să descifreze principiile arbitrajului cultural ascuns şi să şi le însuşească cât mai deplin. Ca rezultat, primul lucru pe care îl vor face aceşti oameni este că vor deveni amorali, constituind populaţia din rândul căreia partidul comunist îşi va recruta noii membri profesionişti. Ei sunt indivizii care fac carieră răspândind în mod intenţionat zvonuri despre „modestia” lor şi afişând pe faţă o falsă modestie. Ei sunt o posibilă cale de comunicare între elita comunistă şi mase, dar în acelaşi timp sunt şi un factor de anomie în societate. Reuşita şi succesul unor astfel de indivizi fac din ce în ce mai vizibilă diferenţa dintre ceea ce se spune că este şi ceea ce este cu adevărat şi creează condiţiile ca din ce în ce mai mulţi indivizi să le urmeze exemplul.

Totuşi, modul în care astfel de oameni sunt recrutaţi în elită nu este de natură să stopeze tendinţele sinucigaşe, ci doar să le schimbe caracterul. Deşi partidul renunţă la rolul său de lider pentru a deveni administratorul propriilor privilegii, cu atât mai mult conduita partidului ca clasă este îndreptată în direcţia protejării acestor privilegii faţă de oricine ar apărea la un moment dat ca rival. De aceea, acceptarea în rândurile sale a noi membri ce pot fi înscrişi tipologic categoriei deviante nu se face în urma unui comportament activ al acestora, ci dimpotrivă, ei sunt încurajaţi să aştepte ca partidul să aibă nevoie de ei. Drept urmare, sunt obligaţi să mimeze modestia şi să adopte la rândul lor un comportament expectativ. Tot ceea ce li se cere este să fie în stare să speculeze oportunităţile ce li se oferă, dar prin aceasta ei vor sfârşi prin a întări amoralitatea clasei dominante fără, însă, să-i refacă rolul de lider fie şi numai pentru că habitusul propriu partidului şi interiorizat de către pretendenţii la privilegii nu mai conţine dispoziţii şi deprinderi pentru conducere deoarece principiile arbitrariului cultural ascuns nu mai conţin aşa ceva.

Ceea ce mai poate face această categorie deviantă este ca printr-o serie de reuşite personale să creeze un model de socializare considerat dezirabil de către un număr tot mai mare de indivizi. Faptul că această categorie deviantă include în ea membri care reuşesc să aibă acces la privilegii deşi iniţial nu le deţineau face vizibilă nu numai diferenţa dintre arbitrariul cultural afirmat şi cel ascuns, dar poate crea un pattern cultural ce se manifestă ca o contra cultură. Se creează astfel o stare de conflict latent între categoria celor socializaţi normal şi categoria deviantă deoarece primii nu au cum să recunoască legitimitatea ascensiunii celorlalţi şi a autorităţii pe care o dobândesc. Totodată, creşterea numărului celor care aderă la amoralitate conduce în mod inevitabil la o saturare a pieţii cererii de privilegii şi drept urmare apare din ce în ce mai pregnant un decalaj între aspiraţii şi realizări, adică ia naştere modalitatea clasică de producere a frustrării. Decalajul dintre aspiraţii şi realizări este atributul sinuciderii anomice însă tendinţa sinucigaşă, anume conduita expectativă rămâne în continuare de natură altruistă prin originea ei.

Acest din urmă caz este cel mai frecvent întâlnit deoarece el presupune faptul că partidul comunist nu este supus aceluiaşi proces de socializare la care este supus restul societăţii, reuşind astfel să devină agentul de socializare rival propriilor instituţii de educaţie. Prin faptul că situaţia este de aşa natură încât să introducă în viaţa socială tensiuni verticale, respectiv între realizări şi aspiraţii, şi tensiuni orizontale, anume între două categorii de populaţie, am creionat deja imaginea revoluţiilor din Estul Europei din anul 1989. Dacă adăugăm faptul că ţările comuniste est-europene au suportat un bombardament informaţional din partea democraţiilor occidentale peste puterea de control a instituţiilor create de partidele comuniste, fapt de natură să creeze şi un decalaj între mărimea aspiraţiilor induse prin această agresiune informaţională şi gradul de aşteptare ca aceste aspiraţii să devină posibil de atins, imaginea revoluţiilor est-europene apare aproape completă, ceea ce mai rămâne putându-se subsuma unor situaţii cu specific local.



[succesul anomiei]

Am insistat în primul capitol asupra idelogiei comuniste, marxism-leninismul oficial adică cel care se pretează la a fi pus în practică, şi am încercat să arăt felul său intern de funcţionare, autojustificativ şi autolegitimator, pentru a putea afirma în finalul acestui capitol că în urma consecinţelor pe care le are tocmai acest mod de funcţionare, idelogia comunistă tinde să rămână la un moment dat singurul motor al unei activităţi sociale cu sens. Suprimarea bruscă a hegemoniei acestei ideologii de tip totalitar dar cu caracteristici atât de proprii poate provoca o stagnare bruscă a activităţii sociale. Scăderea bruscă a producţiei economice şi dispariţia aproape totală a producţiei culturale imediat după revoluţiile anului 1989 pot servi drept argument în acest sens. Pentru că ideologia marxist- leninistă se legitimează nu numai prin ea însăşi ci şi prin rezultatele concrete care trebuie să apară în urma asimilării ei de către întreaga societate, ideologia comunistă ca revoltă împotriva spontaneităţii obligă la acţiune pe cei care se revendică de la ea, cu atât mai mult cu cât aceştia nu îşi pot legitima poziţia şi privilegiile, deci implicit să şi le protejeze, în afara acestei surse de revendicare. Consider că în afara înţelegerii acestui mod de funcţionare internă a idelogiei nu se poate desprinde caracterul altruist al sinuciderii comuniste drept caracter principal, ci numai caracterul său secundar anomic. S-ar fi putut spune astfel, la fel ca Mattei Dogan, că „mesajul potrivit căruia clasei muncitoare trebuie să i se garanteze demnitatea şi egalitatea s-a întors tocmai împotriva elitei care l-a generat şi aceasta pentru că fusese inculcat cu success” (67), dar caracterul altruist al sinuciderii ar apărea ca secundar. Comportamentul categoriei deviante se pretează oricând la adoptarea unei poziţii justificative şi anume că aspiraţia către privilegii este urmarea însuşirii depline a principiului egalităţii. Problema este, însă, că sensul legitim de aplicare a principiului egalităţii în comunism este îndreptat în jos şi nicidecum nu este ascendent, în timp ce prin procesul de inculcare a habitusului dominant poziţia şi privilegiile partidului devin în mod obiectiv necunoscute celor care îşi însuşesc acest habitus. Aşadar, aceştia din urmă nu pot avea pretenţii la garantarea demnităţii şi egalităţii deoarece acestea le sunt garantate într-un mod subiectiv.

Dar factorul anomic existent într-o societate socialistă sfârşeşte prin a avea un rezultat benefic. Prin faptul că el introduce tensiuni între aspiraţiile subiective şi aşteptările obiective, între aspiraţiile subiective şi realizările concrete şi între autoritate şi acceptarea autorităţii ca legitimă creează condiţiile necesare unei masive revolte împotriva regimului comunist. Chiar dacă nu revolta manifestă este soluţia în sine a depăşirii tendinţelor sinucigaşe, ea creează posibilitatea refacerii clasei dominante ca elită manifestă ce are un comportament normal, firesc pentru poziţia ei.