Mecanismul înșelării; caii verzi pe pereți

În cartea Facerii este binecunoscuta poveste a căderii lui Adam din Rai. Șarpele le spune oamenilor că nu vor muri dacă vor mânca din fructul pomului aflat în mijlocul Raiului, ci vor fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul.

Tehnic, șarpele nu a mințit. Sufletul este nemuritor, chiar dacă trupul cunoaște moartea. Oamenii au cunoscut binele și răul sau, mai bine zis, au făcut cunoștință cu ele, și sunt ca și Dumnezeu, creatori de suflet și trup, viață transmițând din viața lor, originar primită de la Dumnezeu care este viață, copiilor lor.

Totuși, dincolo de distincția teologică între firea divină și firea umană, fiecare din noi știe că nu este Dumnezeu și nici măcar pe aproape. Ne temem și încercăm să fugim de moarte în fiecare secundă a vieții noastre deși stim că în cele din urmă moartea ne va ajunge pe toți. Știm că șarpele ne-a înșelat. Și tot așa și astăzi oamenii sunt mereu înșelați de cei care știu să folosească viclenia șarpelui, care fac să pară minciuna adevăr și adevărul minciună. 

Deci cum fac, care este mecanismul înșelării?

La școală am învățat că întregul nu este suma părților. Părțile puse laolaltă schimbă totul în fiecare parte. Și în viață am avut ocazia să verific de multe ori adevărul acestei paradigme. Felul în care se leagă și comunică componentele întregului face diferența. La fel ca mai jos: 

Culoarea verde este reală; calul este un animal pe care îl știe oricine, fie și doar din poze, desene sau de la televizor; pereți are orice casă. Dar asta nu face să existe cai verzi pe pereți.

Pledoarie anti-reformă;de bine despre corupție

Corupția nu este un rău în sine. Asta este doar ceea ce ni se spune și suntem învățați să credem.

Să zicem că avem o stradă și o trecere de pietoni. Dacă unul sau doi trec strada prin altă parte, ei încalcă o lege, sunt buni de sancționat, iar fapta lor este reprobabilă. Dar dacă toată lumea trece strada prin același loc, sau aiurea, dar numai pe la trecerea de pietoni nu, atunci, problema nu mai este creată de cei care traversează, ci problema este de la cei care au gândit locul trecerii de pietoni sau direcția și locația străzii. Mai mult, atunci când și cei care ar trebui să sancționeze încălcarea regulii de traversare a străzii trec la rândul lor tot prin altă parte, numai pe la trecerea de pietoni nu, atunci este clar că trecerea de pietoni este ea însăși problema, iar toată lumea încearcă să o rezolve cum poate, ocolind-o.

La fel este și cu corupția. În primul rând, corupția este o încălcare cunoscută, pe față, a legii, dar nesancționată conform legii. Sigur, când cineva își creează un avantaj din acest lucru, este ceva rău, care trebuie îndreptat. Dar când acest avantaj este deschis oricui, pentru că singura sancțiune a faptei este una pozitivă, venită din partea celorlalți și nu din partea celor în drept să sancționeze, atunci suntem în fața a ceva diferit. Este clar pentru toată lumea că ceva e greșit în felul în care merg lucrurile din cauza felului în care arată și funcționează legile. Cum spuneam și mai înainte, problema este creată de cei care au construit cadrul legislativ, sau forma în care oamenii ar trebui să viețuiască în societate.

Corupția este deci turnesolul care ne spune cât de acid este mediul pentru cei care trăiesc în societate. Sigur că o lege nu-i pe potriva tuturor, sigur că vor fi întotdeauna oameni dispuși să ocolească legea și să corupă pentru a nu fi sancționați conform legii, dar cand spunem că toți, sau aproape toți oamenii sunt dispuși la ocolirea legii, atunci ceva e putred în Danemarca. Ar trebui să ne întrebăm dacă legea trebuie făcută pentru oameni sau oamenii sunt făcuți pentru lege.

Se spune despre societatea românească că este profund coruptă. Toată lumea deplânge acestă situație dar toată lumea este dispusă să se foloseasca de orice mijloc pentru a ocoli o regulă sau o lege și pentru a-și crea un avantaj, sau pentru a-și câștiga un drept. Facem aceasta zilnic având totuși nostalgia lui Vlad Țepeș.

Dar să fim puțin atenți: Vlad Țepeș nu a pedepsit corupția, aceasta nu exista în mod semnificativ la acea vreme. Vlad Țepeș a pedepsit furtul și trădarea, lenea și înșelăciunea. Acestea nu erau corupție, ci încălcarea flagrantă a unor legi valabile la acea dată. Țara, pe atunci, nu funcționa după legi complicate și cu o birocrație dezvoltată pentru ca să fie loc pentru corupție. Acestea au apărut mai târziu și odată cu ele a apărut corupția.

Istoricește vorbind, țara asta nu adus lipsă de intrigi de palat, furturi și tradări niciodată, nici de abuzuri ale celor puternici față de cei slabi. Dar corupția a apărut odată cu venirea Fanarului. Și tot odată cu venirea Fanarului a venit și..., surpriză: reforma! Primii domnitori (ne)români care au introdus reforma au fost Mavrocordații, Nicolae, dar mai ales fiul său, Constantin. Ei spuneau că vor să modernizeze țara, să pună de acord legile cu noile cerințe etc. Adevărul este că de la ei încoace, aproape nu a existat conducător în țara asta care să nu fi vrut să reformeze ceva. Și tot de la Mavrocordați încoace, corupția a fost o constantă a reformelor românești. Culmea este că istoria îl reține pe Constantin Mavrocordat ca pe un mare reformator, care a spulberat averile boierilor pământeni, luându-le sursa autonomiei lor și făcându-i dependenți de leafă. Practic, corupția a venit la pachet cu reformarea clasei conducătoare, politice, cum am spune astăzi, în sensul anihilării ei de cei mandatați din afară să conducă țara. Și așa a rămas până în ziua de astăzi.

Corupția, așadar, este felul în care elita românească a știut să supraviețuiască. De la ea, poporul a învățat același mod de a supraviețui. Nu este prea onorant. Dar este totuși semnul că reforma este calea greșită.

Nu de reformă avem nevoie, ci de refundamentare.