...căci văd că a început a se uita:
Ieşirea, cap. 20
1. Atunci a rostit Domnul înaintea lui Moise toate cuvintele acestea şi a zis:
2. "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei.
3. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!
4. Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ!
5. Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam,
6. Şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.
7. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui.
8. Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti.
9. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale,
10. Iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine,
12. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie.
13. Să nu ucizi!
14. Să nu fii desfrânat!
15. Să nu furi!
16. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!
17. Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi nici unul din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău!"
...şi încă:
Deuteronomul, cap. 6
4. Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn.
5. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta.
6. Cuvintele acestea, pe care ţi le spun eu astăzi, să le ai în inima ta şi în sufletul tău;
7. Să le sădeşti în fiii tăi şi să vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci şi când te scoli.
8. Să le legi ca semn la mână şi să le ai ca pe o tăbliţă pe fruntea ta.
9. Să le scrii pe uşorii casei tale şi pe porţile tale.
luni, 31 octombrie 2011
miercuri, 26 octombrie 2011
De ce creste EURO si Europa se duce la fund
Am primit zilele acestea un mesaj, din acela de tipul "da-l mai departe". Iata mesajul:
De 50 de ani incoace valuta de referinta pe piata mondiala e dolarul american. Dolarul american se tipareste intr-un singur loc: Federal Reserve, USA (reprezentata de un consortiu de banci PARTICULARE evreiesti !!!! n.n.). Deci daca Franta sau orice alta tara vor sa cumpere ceva de $50 milioane, ei trebuie sa "munceasca" si sa faca rost de $50 milioane de. In schimb daca USA vrea acelasi lucru, trebuie doar sa tipareasca banii si gata. Ceea ce de altfel USA a facut din plin in ultimii 50 de ani: a inundat lumea cu dolari pe care i-a tiparit FARA A AVEA ACOPERIRE IN AUR, orideciteori aveau nevoie de ceva. Din cauza asta balanta comerciala americana are in prezent un deficit formidabil, estimat la vreo $2.5 mii de miliarde si se anticipeaza cresteri monstruoase in urmatorii ani (in ritmul prevazut de bugetul lui Bush ajunge la $3.5 mii de miliarde in urmatorii 3 ani, adica 50% din GDP). Atit timp cit dolarul ramine valuta lumii, americanii sunt OK: ei pot tipari intr-una dolari si pot plati datoriile. America traieste pe datorie fata de restul lumii. Problema abia acuma incepe: IRAK ESTE PRIMA TARA DIN OPEC CARE A RENUNTAT LA $ SI A INCEPUT SA VINDA PETROL PE EURO. (pe 6 noiembrie 2000, cind un EURO era $0.8, deci Irak a pierdut o gramada de bani atunci, a fost o investitie foarte curajoasa. Intre timp EURO a depasit dolarul, deci Irak a cistigat imens). Asta a fost defapt greseala lui Saddam pe care America n-o va putea ierta niciodata. Cel putin alte doua tari din OPEC (Iran si Siria) vor deasemenea sa treaca la EURO, iar in ultima instanta asta e intentia intregului OPEC. Inclusiv Venezuela, care are 7% din petrolul lumii a trecut la o combinatie EURO-Dollar, adica si-a schimbat o jumate din rezervele valutare in EURO. Banca Centrala a Rusiei si cea a Chinei au facut exact acelasi lucru, si asa se explica de ce e un mare surplus de dolari pe piata lumii si o mare cerere de EURO, de aia dolarul scade puternic in raport cu EURO. Asta e lovitura decisiva pentru economia americana, pentru care Alan Greenspan (seful Federal Reserve) a pronosticat o pierdere de $13 trilioane (adica mii de miliarde) doar in prima faza: daca EURO va deveni valuta lumii in locul dolarului, pe linga faptul ca valoarea dolarului va scadea foarte tare, americanii nu vor mai putea sa arunce pe piata dolari pe care ii tiparesc cum ii taie capul (fara acoperire in aur), toate tarile lumii vor scapa de dolari ca sa faca rost de EURO sa cumpere petrol de la OPEC, toti investitorii mari se vor retrage de pe piata americana si vor merge in cea Europeana, si in general tehnica traitului pe datorie cade. Deja dolarul este mentinut artificial ridicat prin aranjamente politice ale USA cu China, Coreea de Sud, Taiwan si Japonia. Aceste tari produc aproape tot ce consuma USA. America le imprumuta dolari ca sa produca, apoi ele isi vind marfa pe piata Americana si din cistiguri isi platesc datoriile la USA, deci dolarii se intorc de unde au plecat. Economistii si bancherii au atras demult atentia ca daca Asia nu mai sustine dolarul prin astfel de aranjamente politice nefundamentate economic, acesta se va prabusi foarte tare. Iar Asia a inceput sa treaca pe EURO, pentru ca are si ea nevoie de petrol, iar OPEC va vinde in curind pe EURO. Asa ca Bush a facut o "Axis of Evil" in care au bagat toate tarile care au trecut la vinzarea petrolului pe EURO sau isi trec rezervele nationale in EURO. Ei vor ataca toate aceste tari (Irak, Iran, Siria, Venezuela, etc) si vor pune acolo guverne marioneta care vor face schimbarea inversa, de la EURO la dolar. Asta e si motivul pentru care Marea Britanie inca n-a trecut la EURO, pentru ca daca o facea trebuia sa fie de partea opusa americanilor. Britanicii vor fi vicleni ca de obicei: daca USA isi face treaba, ei ramin la lira, daca EU opreste razboiul vor trece imediat la EURO (ceea ce au tot aminat ca sa vada cum iese, in ciuda riscurilor si pierderilor de moment . Miza acestui razboi e imensa: daca USA nu il face, rolul de superputere mondiala va trece la UE. De aceea Franta si Germania TREBUIE SA LUPTE PINA LA CAPAT. Irak e doar inceputul, e doar prima batalie. Indiferent cine o cistiga, razboiul va fi mult mai lung.
Si acum, cum vad eu lucrurile cu mesajul asta....
Astea sunt analize din fotoliu... dar din fotoliul gresit, cu fata la perete. Banii nu mai pot avea acoperire in aur si nici nu au cum si nici unde, pentru ca nu exista atata aur cat sa acopere valoarea existenta pe piata de bunuri si servicii. Sa fiu mai aplicat, empiric sau cum vreti: daca banii lumii erau legati de aur, tu, cititorule, astazi nu aveai calculator (si nici eu).
Cat priveste treaba aia cu EURO si petrolul, e o gogorita din trei motive:
Asta nu e tot, mai am: Europa e la final. Fata de restul lumii e un continent inapoiat. Doar Africa e mai inapoiata. Apoi politica motorului EURO, Germania, este indrepata chiar impotriva EURO, prin impunerea de deficite bugetare mici membrilor eurozonei si printr-o politica economica expansiva care ii aduce beneficii doar Germaniei, e o chestiune de timp pana cand toate tarile zonei vor fi in aceeasi galeata cu Grecia. Practic, Germania aduna la ea toti banii (are cel mai mare excedent comercial cu tarile din zona euro) in timp ce pe ceilalti nu ii lasa sa tipareasca pentru a nu scadea valoarea monedei. Asta e secretul cresterii EURO si nu altceva. De asta se va si prabusi, pentru ca va ajunge prea sus, toata lumea (din zona EURO) va avea nevoie de el, dar va lipsi, prabusind economiile care se bazeaza pe el. Si mai mult decat atat, chiar statele vor fi puternic zdruncinate de lipsa EURO si valoarea lui crescuta. Lasa ca nu vor mai fi bani pentru pensii, dar nu vor mai fi nici pentru armata sau politie. Curand, curand. Multumiti pentru asta nemtilor.
De 50 de ani incoace valuta de referinta pe piata mondiala e dolarul american. Dolarul american se tipareste intr-un singur loc: Federal Reserve, USA (reprezentata de un consortiu de banci PARTICULARE evreiesti !!!! n.n.). Deci daca Franta sau orice alta tara vor sa cumpere ceva de $50 milioane, ei trebuie sa "munceasca" si sa faca rost de $50 milioane de. In schimb daca USA vrea acelasi lucru, trebuie doar sa tipareasca banii si gata. Ceea ce de altfel USA a facut din plin in ultimii 50 de ani: a inundat lumea cu dolari pe care i-a tiparit FARA A AVEA ACOPERIRE IN AUR, orideciteori aveau nevoie de ceva. Din cauza asta balanta comerciala americana are in prezent un deficit formidabil, estimat la vreo $2.5 mii de miliarde si se anticipeaza cresteri monstruoase in urmatorii ani (in ritmul prevazut de bugetul lui Bush ajunge la $3.5 mii de miliarde in urmatorii 3 ani, adica 50% din GDP). Atit timp cit dolarul ramine valuta lumii, americanii sunt OK: ei pot tipari intr-una dolari si pot plati datoriile. America traieste pe datorie fata de restul lumii. Problema abia acuma incepe: IRAK ESTE PRIMA TARA DIN OPEC CARE A RENUNTAT LA $ SI A INCEPUT SA VINDA PETROL PE EURO. (pe 6 noiembrie 2000, cind un EURO era $0.8, deci Irak a pierdut o gramada de bani atunci, a fost o investitie foarte curajoasa. Intre timp EURO a depasit dolarul, deci Irak a cistigat imens). Asta a fost defapt greseala lui Saddam pe care America n-o va putea ierta niciodata. Cel putin alte doua tari din OPEC (Iran si Siria) vor deasemenea sa treaca la EURO, iar in ultima instanta asta e intentia intregului OPEC. Inclusiv Venezuela, care are 7% din petrolul lumii a trecut la o combinatie EURO-Dollar, adica si-a schimbat o jumate din rezervele valutare in EURO. Banca Centrala a Rusiei si cea a Chinei au facut exact acelasi lucru, si asa se explica de ce e un mare surplus de dolari pe piata lumii si o mare cerere de EURO, de aia dolarul scade puternic in raport cu EURO. Asta e lovitura decisiva pentru economia americana, pentru care Alan Greenspan (seful Federal Reserve) a pronosticat o pierdere de $13 trilioane (adica mii de miliarde) doar in prima faza: daca EURO va deveni valuta lumii in locul dolarului, pe linga faptul ca valoarea dolarului va scadea foarte tare, americanii nu vor mai putea sa arunce pe piata dolari pe care ii tiparesc cum ii taie capul (fara acoperire in aur), toate tarile lumii vor scapa de dolari ca sa faca rost de EURO sa cumpere petrol de la OPEC, toti investitorii mari se vor retrage de pe piata americana si vor merge in cea Europeana, si in general tehnica traitului pe datorie cade. Deja dolarul este mentinut artificial ridicat prin aranjamente politice ale USA cu China, Coreea de Sud, Taiwan si Japonia. Aceste tari produc aproape tot ce consuma USA. America le imprumuta dolari ca sa produca, apoi ele isi vind marfa pe piata Americana si din cistiguri isi platesc datoriile la USA, deci dolarii se intorc de unde au plecat. Economistii si bancherii au atras demult atentia ca daca Asia nu mai sustine dolarul prin astfel de aranjamente politice nefundamentate economic, acesta se va prabusi foarte tare. Iar Asia a inceput sa treaca pe EURO, pentru ca are si ea nevoie de petrol, iar OPEC va vinde in curind pe EURO. Asa ca Bush a facut o "Axis of Evil" in care au bagat toate tarile care au trecut la vinzarea petrolului pe EURO sau isi trec rezervele nationale in EURO. Ei vor ataca toate aceste tari (Irak, Iran, Siria, Venezuela, etc) si vor pune acolo guverne marioneta care vor face schimbarea inversa, de la EURO la dolar. Asta e si motivul pentru care Marea Britanie inca n-a trecut la EURO, pentru ca daca o facea trebuia sa fie de partea opusa americanilor. Britanicii vor fi vicleni ca de obicei: daca USA isi face treaba, ei ramin la lira, daca EU opreste razboiul vor trece imediat la EURO (ceea ce au tot aminat ca sa vada cum iese, in ciuda riscurilor si pierderilor de moment . Miza acestui razboi e imensa: daca USA nu il face, rolul de superputere mondiala va trece la UE. De aceea Franta si Germania TREBUIE SA LUPTE PINA LA CAPAT. Irak e doar inceputul, e doar prima batalie. Indiferent cine o cistiga, razboiul va fi mult mai lung.
Si acum, cum vad eu lucrurile cu mesajul asta....
Astea sunt analize din fotoliu... dar din fotoliul gresit, cu fata la perete. Banii nu mai pot avea acoperire in aur si nici nu au cum si nici unde, pentru ca nu exista atata aur cat sa acopere valoarea existenta pe piata de bunuri si servicii. Sa fiu mai aplicat, empiric sau cum vreti: daca banii lumii erau legati de aur, tu, cititorule, astazi nu aveai calculator (si nici eu).
Cat priveste treaba aia cu EURO si petrolul, e o gogorita din trei motive:
1) Europa (cea care are EURO) se agita sa interzica automobilele pe benzina sau motorina, nu SUA.
2) Asia e dependenta economic de consumul american, nu de cel european care nu se ridica nici la genunchiul broastei.
3) Asia si in special China cumpara bonduri americne cu dolari castigati in urma schimburilor comerciale cu SUA, deci imprumuta SUA cu bani americani. E putin invers de cum e prezentat in e-mail. De aici rezulta ca un dolar scazut e in avantajul SUA care n-are nevoie de rivali puternici si nici nu are de ce sa plateasca dobanzi real pozitive altora pentru proprii bani.
duminică, 9 octombrie 2011
Comunismul - sinucidere altruista (X)
II.2 Obiectivul postrevoluţionar (continuare)
[primele contradicţii dilectice]
Dar apelul la discursul naţionalist nu are doar avantaje. Pentru internaţionalismul proletar, a cărui deviză este „proletari din toate ţările, uniţi-vă!”, este o strategie care produce disfuncţionalităţi. Obligate să-şi găsească propria legitimitate, partidele comuniste locale ajung să-şi construiască şi o identitate proprie. Nu poţi fi rezultatul evoluţiei istorice a poporului român şi să te identifici în acelaşi timp cu Partidul Comunist Mongol, sau invers. De aceea, şi construirea comunismului are un specific local în funcţie de condiţiile istorice locale. Constrâns prin natura lucrurilor să apeleze la un discurs naţionalist, partidul comunist deschide în acelaşi timp şi calea prin care elemente ale culturii politice tradiţionale pătrund în noua cultură politică. Totuşi, aşa cum am arătat, discursul naţionalist nu afectează din interior ideologia comunistă, ci dimpotrivă, folosit cu grijă o poate chiar întări prin afirmarea comunismului ca legitate istorică al evoluţiei naţiunii, destin imuabil. Dar elementele culturii politice tradiţionale pătrunse în noua cultură politică răspund nevoii de legitimare externă şi afirmare a propriei identităţi a statului socialist şi de aceea ele transpar mai ales în politica externă a partidului. Pentru că partidul comunist se identifică structural cu statul pe care îl conduce, aceste „preluări critice ale valorilor create de-a lungul istoriei” sunt introduse în discursul politic direcţionat extern şi cultivate. Se explică astfel politica constantă de expansiune a statului rus, zis sovietic, politica naţionalist-şovină a statului ungar, ori politica de autonomie şi menţinere a echilibrului în zonă a statului român şi apelul opozanţilor români la „forurile” străine în scopul obţinerii de ajutor extern în folosul propriu.
Internaţionalismul proletar primeşte în acest mod o primă lovitură, rezultat al dezvoltării dialectice a teoriei revoluţiei socialiste. Preconizată a fi o revoluţie mondială, ea nu se poate înfăptui decât în măsura în care condiţiile istorice obiective din fiecare ţară îi pot permite acest lucru. Dacă ele nu există, este totuşi sarcina revoluţiei să şi le creeze, căpătând un caracter antiimperialist. Orice revoluţie antiimperialistă se transformă în sarcina şi datoria partidelor comuniste locale ca reprezentante ale claselor oprimate din fiecare ţară. Asumându-şi construcţia conştientă a noii societăţi pentru propriile naţiuni pe care şi le-au eliberat de sub dominaţia imperialistă, partidele comuniste locale trebuie să se legitimeze ca fiind o apariţie necesară din punct de vedere istoric şi deci purtătoare ale celor mai înainatate conştiinţe naţionale ale popoarelor care prin dezvoltarea lor istorică le-au dat naştere. Câştigarea unei legitimităţi proprii înseamnă şi dobândirea unei identităţi proprii, fireşti, cu specific naţional. Treptat, internaţionalismul proletar se transformă din „unitate frăţească” în „colaborare prietenească”, iar ideea revoluţiei mondiale se auto-infirmă prin însăşi punerea ei în aplicare. Din momentul în care un partid comunist dobândeşte legitimitate şi identitate proprie, el nu poate renunţa la ceea ce controlează în mod absolut şi legitim. În fond, toate partidele comuniste sunt din principiu depozitarele aceluiaşi adevăr unic, orice eventuală ierarhizare internaţională a lor având la bază diferenţele de experienţă revoluţionară. Din momentul în care un partid comunist deţine puterea de a trăi pe picioarele sale, încearcă să scape de sub orice tutelă invocând pe drept principiul autodeterminării naţiunilor. Din momentul în care un partid îşi asumă misiunea de a face revoluţia socialistă şi să treacă la făurirea comunismului „patria universală” a tuturor oamenilor muncii devine un ţel care, practic, nu mai poate fi atins. O poziţie naţionalistă nu este incompatibilă cu o deschidere internaţionalistă, dar este cu siguranţă incompatibilă cu o socialitate universală.
Dar prin aceasta partidele comuniste nu abdică de la o ideologie comunistă. Nu este vina lor că marxism-leninismul este un sofism de la un capăt la celălalt. Problema care se pune este de a nu lăsa să se vadă acest lucru, Iar rezolvarea practică înseamnă ne- contrazicerea sub nici o formă a logicii interne a ideologiei. Ideea leninistă a revoluţiei universale făcută pe bucăţele a dus la crearea conceptului de comunism cu specific local, dar nicidecum mai puţin communism: tipul orânduirii sociale îl dau relaţiile de producţie. Ideea revoluţiei universale nu a fost părăsită, ci doar amânată până la desăvârşirea revoluţilor locale. Acesta din urmă este principiul după care se exprimă poziţiile oficiale. Capra şi varza se împacă printr-o întorsătură de condei, dar amânarea este în fapt pe termen nelimitat.
As mai insista aici cu câteva rânduri. S-a încercat să se demonstreze că în România ar fi fost vorba de un caz special, în care discursul naţionalist a „înghiţit” discursul marxist-leninist. Dar din momentul în care discursul naţionalist devine un mijloc suplimentar de legitimare a idelogiei comuniste şi a partidului comunist, orice poziţie nenaţionalistă poate reprezenta un pericol la adresa legitimităţii partidului şi a ideologiei sale. Atacul de pe poziţii oficiale la care erau supuşi cei care nu aderau la un discurs naţionalist avea ca finalitate apărarea poziţiei partidului comunist şi a marxism-leninismului. Chiar dacă atât „occidentaliştii” cât şi adepţii unei perspective mult mai răsăritene erau atacaţi în grup, fără o distincţie clară şi suportând aceleaşi etichetări, este evident că şi unii şi ceilalţi nu erau doriţi de către partid dar din considerente diferite: „occidentaliştii” propuneau şi propagau valori contradictorii faţă de cele ale marxism-leninismului şi nu neapărat opuse culturii române, în timp ce pro-sovieticii, pe lângă faptul că reprezentau, cel puţin potenţial, interese ale unui stat străin, ei puteau deveni emiţătorii unui discurs ce putea să aducă o umbră de îndoială asupra legitimităţii istorice a unui partid comunist în România, ceea ce, de fapt, era adevărat. Discursul naţionalist nu „înghite” nicăieri în ţările cu un regim comunist discursul marxist-leninist, ci este doar atributul de circumstanţă al evoluţiei acestuia din urmă. Faptul că naţionalismul nu a fost luat în serios de către nici un partid comunist este demonstrat şi de folosirea la grămadă în discursul politic a unor identităţi naţionale solide, cum ar fi poporul român, bulgar, maghiar, polonez etc., cu identităţi naţionale construite după nişte criterii false: poporul sovietic, poporul iugoslav sau, mai rău, poporul est-german, poporul nord-coreean.
Dincolo de orice discurs naţionalist, nu se putea abdica de la ideea construrii comunismului, iar comunismul înseamnă societatea fără clase. Acesta este singurul lucru care contează cu adevărat.
[primele contradicţii dilectice]
Dar apelul la discursul naţionalist nu are doar avantaje. Pentru internaţionalismul proletar, a cărui deviză este „proletari din toate ţările, uniţi-vă!”, este o strategie care produce disfuncţionalităţi. Obligate să-şi găsească propria legitimitate, partidele comuniste locale ajung să-şi construiască şi o identitate proprie. Nu poţi fi rezultatul evoluţiei istorice a poporului român şi să te identifici în acelaşi timp cu Partidul Comunist Mongol, sau invers. De aceea, şi construirea comunismului are un specific local în funcţie de condiţiile istorice locale. Constrâns prin natura lucrurilor să apeleze la un discurs naţionalist, partidul comunist deschide în acelaşi timp şi calea prin care elemente ale culturii politice tradiţionale pătrund în noua cultură politică. Totuşi, aşa cum am arătat, discursul naţionalist nu afectează din interior ideologia comunistă, ci dimpotrivă, folosit cu grijă o poate chiar întări prin afirmarea comunismului ca legitate istorică al evoluţiei naţiunii, destin imuabil. Dar elementele culturii politice tradiţionale pătrunse în noua cultură politică răspund nevoii de legitimare externă şi afirmare a propriei identităţi a statului socialist şi de aceea ele transpar mai ales în politica externă a partidului. Pentru că partidul comunist se identifică structural cu statul pe care îl conduce, aceste „preluări critice ale valorilor create de-a lungul istoriei” sunt introduse în discursul politic direcţionat extern şi cultivate. Se explică astfel politica constantă de expansiune a statului rus, zis sovietic, politica naţionalist-şovină a statului ungar, ori politica de autonomie şi menţinere a echilibrului în zonă a statului român şi apelul opozanţilor români la „forurile” străine în scopul obţinerii de ajutor extern în folosul propriu.
Internaţionalismul proletar primeşte în acest mod o primă lovitură, rezultat al dezvoltării dialectice a teoriei revoluţiei socialiste. Preconizată a fi o revoluţie mondială, ea nu se poate înfăptui decât în măsura în care condiţiile istorice obiective din fiecare ţară îi pot permite acest lucru. Dacă ele nu există, este totuşi sarcina revoluţiei să şi le creeze, căpătând un caracter antiimperialist. Orice revoluţie antiimperialistă se transformă în sarcina şi datoria partidelor comuniste locale ca reprezentante ale claselor oprimate din fiecare ţară. Asumându-şi construcţia conştientă a noii societăţi pentru propriile naţiuni pe care şi le-au eliberat de sub dominaţia imperialistă, partidele comuniste locale trebuie să se legitimeze ca fiind o apariţie necesară din punct de vedere istoric şi deci purtătoare ale celor mai înainatate conştiinţe naţionale ale popoarelor care prin dezvoltarea lor istorică le-au dat naştere. Câştigarea unei legitimităţi proprii înseamnă şi dobândirea unei identităţi proprii, fireşti, cu specific naţional. Treptat, internaţionalismul proletar se transformă din „unitate frăţească” în „colaborare prietenească”, iar ideea revoluţiei mondiale se auto-infirmă prin însăşi punerea ei în aplicare. Din momentul în care un partid comunist dobândeşte legitimitate şi identitate proprie, el nu poate renunţa la ceea ce controlează în mod absolut şi legitim. În fond, toate partidele comuniste sunt din principiu depozitarele aceluiaşi adevăr unic, orice eventuală ierarhizare internaţională a lor având la bază diferenţele de experienţă revoluţionară. Din momentul în care un partid comunist deţine puterea de a trăi pe picioarele sale, încearcă să scape de sub orice tutelă invocând pe drept principiul autodeterminării naţiunilor. Din momentul în care un partid îşi asumă misiunea de a face revoluţia socialistă şi să treacă la făurirea comunismului „patria universală” a tuturor oamenilor muncii devine un ţel care, practic, nu mai poate fi atins. O poziţie naţionalistă nu este incompatibilă cu o deschidere internaţionalistă, dar este cu siguranţă incompatibilă cu o socialitate universală.
Dar prin aceasta partidele comuniste nu abdică de la o ideologie comunistă. Nu este vina lor că marxism-leninismul este un sofism de la un capăt la celălalt. Problema care se pune este de a nu lăsa să se vadă acest lucru, Iar rezolvarea practică înseamnă ne- contrazicerea sub nici o formă a logicii interne a ideologiei. Ideea leninistă a revoluţiei universale făcută pe bucăţele a dus la crearea conceptului de comunism cu specific local, dar nicidecum mai puţin communism: tipul orânduirii sociale îl dau relaţiile de producţie. Ideea revoluţiei universale nu a fost părăsită, ci doar amânată până la desăvârşirea revoluţilor locale. Acesta din urmă este principiul după care se exprimă poziţiile oficiale. Capra şi varza se împacă printr-o întorsătură de condei, dar amânarea este în fapt pe termen nelimitat.
As mai insista aici cu câteva rânduri. S-a încercat să se demonstreze că în România ar fi fost vorba de un caz special, în care discursul naţionalist a „înghiţit” discursul marxist-leninist. Dar din momentul în care discursul naţionalist devine un mijloc suplimentar de legitimare a idelogiei comuniste şi a partidului comunist, orice poziţie nenaţionalistă poate reprezenta un pericol la adresa legitimităţii partidului şi a ideologiei sale. Atacul de pe poziţii oficiale la care erau supuşi cei care nu aderau la un discurs naţionalist avea ca finalitate apărarea poziţiei partidului comunist şi a marxism-leninismului. Chiar dacă atât „occidentaliştii” cât şi adepţii unei perspective mult mai răsăritene erau atacaţi în grup, fără o distincţie clară şi suportând aceleaşi etichetări, este evident că şi unii şi ceilalţi nu erau doriţi de către partid dar din considerente diferite: „occidentaliştii” propuneau şi propagau valori contradictorii faţă de cele ale marxism-leninismului şi nu neapărat opuse culturii române, în timp ce pro-sovieticii, pe lângă faptul că reprezentau, cel puţin potenţial, interese ale unui stat străin, ei puteau deveni emiţătorii unui discurs ce putea să aducă o umbră de îndoială asupra legitimităţii istorice a unui partid comunist în România, ceea ce, de fapt, era adevărat. Discursul naţionalist nu „înghite” nicăieri în ţările cu un regim comunist discursul marxist-leninist, ci este doar atributul de circumstanţă al evoluţiei acestuia din urmă. Faptul că naţionalismul nu a fost luat în serios de către nici un partid comunist este demonstrat şi de folosirea la grămadă în discursul politic a unor identităţi naţionale solide, cum ar fi poporul român, bulgar, maghiar, polonez etc., cu identităţi naţionale construite după nişte criterii false: poporul sovietic, poporul iugoslav sau, mai rău, poporul est-german, poporul nord-coreean.
Dincolo de orice discurs naţionalist, nu se putea abdica de la ideea construrii comunismului, iar comunismul înseamnă societatea fără clase. Acesta este singurul lucru care contează cu adevărat.
Comunismul - sinucidere altruista (IX)
II.2 Obiectivul postrevoluţionar (continuare)
[discursul naţionalist]
Dar oricare partid comunist este pus şi în faţa situaţiei de a se legitima pe sine ca rod al evoluţiei istorice a naţiunii pe care o conduce spre comunism. În fond, discursul politic al oricărui partid are un public limitat, chiar dacă partidul comunist este un caz mai special. Partidul comunist obligă oamenii să-l asculte, dar aceste metode nu se pot aplica dincolo de graniţele statului. La rândul său, un partid comunist este constrâns să „convingă” numai oamenii pe care îi poate controla, deci el trebuie să-şi demonstreze legitimitatea în primul rând faţă de ei. Iată de ce discursul istoricist al marxism-leninismului capătă accente naţionaliste.
Intruziunea discursului naţionalist în ideologia comunistă este facilitată de aportul ideologic al lui Lenin la marxism. „Imperialismul este epoca asupririi, care merge progresiv, a naţiunilor din întreaga lume de către un pumn de «mari» puteri, şi de aceeea nu se poate duce lupta împotriva imperialismului pentru revoluţia socialistă internaţională fără recunoaşterea dreptului naţiunilor la autodeterminare” (53). Prin urmare, revoluţia socialistă dusă împotriva imperialismului capată şi caracter de eliberare naţională, deci implică emanciparea naţiunii. Revoluţia socialistă este chiar semnul emancipării naţionale deoarece ea este totodată şi rezultatul renunţării la un mod de viaţă vegetativ, stagnant, nedemn. Partidul comunist, în condiţiile existenţei unui proletariat nedezvoltat, devine expresia emancipării politice a unei naţiuni asuprite de către agenţii capitalismului imperialist. Activitatea sa presupune construcţia conştientă a societăţii în direcţia evoluţiei ei obiective, aşa cum a fost demonstrată ea de către Marx. De aceea, fiecare partid comunist trebuie să facă revoluţia în ţara sa şi să-şi pregătească fiecare naţiunea proprie în vederea a atingerii scopului ultim, făurirea societăţii comuniste. Astfel, fiecare partid comunist local trebuie să se prezinte ca fiind rezultatul necesar al întregii evoluţii istorice a poporului în sânul căruia a luat fiinţă. Este, prin urmare, îndreptăţit să fie purtătorul legitim al mândriei naţionale. Dar, Lenin însuşi explică mai bine toate acestea: „Suntem pătrunşi de sentimentul mândriei naţionale, căci naţiunea velicorusă a creat şi ea o clasă revoluţionară, a dovedit şi ea că este capabilă să dea omenirii mari pilde de luptă pentru libertate şi socialism, şi nu numai mari pogromuri, spânzurători fără număr, camere de tortură, foamete fără sfârşit şi o mare slugărnicie faţă de popi, ţari, moşieri şi capitalişti” (54). Apărarea patriei apare astfel într-o lumină nouă; ea înseamnă lupta împotriva tuturor asupritorilor poporului muncitor, fie ei străini sau autohtoni, cu atât mai mult cu cât asupritorii autohtoni nu sunt altceva decât purtătorii intereselor marilor imperialişti. Aceasta este expresia naţionalismului înaintat, socialist, în opoziţie cu naţionalismul burghez care presupune doar apărarea intereselor de clasă a burgheziei naţionale.
Legitimarea ca necesitate istorică a existenţei partidelor comuniste din fiecare ţară prin apelul la un discurs naţionalist este mult uşurată de faptul că discursul naţionalist este un discurs istoricist. A revendica trecutul de luptă ca temelie a realizărilor prezente este un principiu comun atât marxismului cât şi oricărui naţionalism. Naţiunea reprezintă înplinirea politică a unui popor, dar Marx a arătat deja că adevărata împlinire politică este revoluţia socialistă condusă de partidul comunist. Totodată, existenţa unui popor presupune o conştiinţă comună, altfel s-ar vorbi despre existenţa unei populaţii, dar conştiinţa cea mai înaintată se declară a fi conştiinţa socialistă. Nimic nu apare mai puţin contradictoriu decât internaţionalismul proletar şi naţionalismul comunist, pentru că ceea ce le leagă este discursul istoricist. În acest mod, nu numai partidul comunist, dar şi ideologia sa apăreau ca fiind rezultatul necesar al evoluţiei istorice a poporului şi a conştiinţei sale colective şi se legitimau prin aceasta. Ceauşescu putea să pozeze liniştit în urmaş al lui Mircea, Ştefan şi Mihai, tot aşa cum noua orânduire socială era legitimată de întreaga evoluţie istorică a societăţii. Problema internaţionalismului este rezolvată prin continuarea logicii leniniste a revoluţiei mondiale „pe bucăţele”, în sensul că între popoarele lumii trebuie să se promoveze „relaţii de prietenie, pace şi bună colaborare”. Chiar dacă fiecare îşi face revoluţia la el acasă, ţelul rămâne comun. În fond, conform învăţăturii marxist-leniniste, revoluţia socialistă este inevitabilă şi aceeaşi în orice loc. Pentru orice popor acesta este sensul istoriei, din moment ce acesta este sensul istoriei întregii omeniri. Cuvântările lui Nicolae Ceauşescu sunt elocvente pentru modul în care ideologia comunistă îşi asumă şi subordonează discursul naţionalist.
Prin această metodă este întărită hegemonia marxism-leninismului, dându-i-se o legitimitate sporită în urma încadrării în domeniul său a unor concepte ideologice concurente. Astfel, în aceeaşi logică a construirii societăţii fără clase, cuvântul, ideea de clasă muncitoare, proletariat, apare din ce în ce mai puţin în discursul ideologic. Odată depăşită etapa desăvârşirii revoluţiei burghezo-democratice, naţiunea nu mai poate să conţină în sânul ei şi elemente nemuncitoare. Proletariatul este clasa socială care are misiunea istorică de a face şi de a fi motorul revoluţiei socialiste, dar înaintarea spre comunism presupune desfiinţarea claselor sociale printr-o contopire organică. Însăşi existenţa unei „clase muncitoare”, distinctă deci de celelalte prin faptul că este muncitoare, putea deveni anacronică într-o perspectivă marxist-leninistă din moment ce noua orânduire era construită pentru întregul popor şi de către întregul popor şi nu doar de către o clasă în beneficiul propriu. Dacă ar fi fost altfel, ar fi însemnat că proletariatul devine clasa socială dominantă, ceea ce contrazice principiul de bază al ideologiei, anume egalitatea tuturor. Aşadar, odată înfăptuită revoluţia socialistă, sau fiind în „plin proces de desăvârşire” se dovedeşte a fi necesară renunţarea treptată la ideea de clasă muncitoare din motive de logică ideologică internă. Apariţia unor concepte ideologice noi, cum ar fi „naţiunea socialistă”, „poporul sovietic” etc., este rezultatul muncii urmaşilor ideologici ai lui Marx-Engels-Lenin, ce au avut greaua misiune de a completa o parte importantă lăsată fără acoperire de către înaintaşi, fără să contrazică construcţia logică a ideologiei.
Apelul la un discurs naţionalist are două consecinţe practice imediate favorabile politicii culturale a partidului comunist. Mai întâi, este justificată idelogia comunistă ca fiind rodul firesc al evoluţiei si dezvoltării constiintei umane si în special al evoluţiei si dezvoltării conştiinţei naţionale a unui popor. Valorilor „autentice” promovate de către partid prin politica sa culturală şi educativă apar în acest fel ca fiind legitime. Apoi, un discurs naţionalist presupune o identificare simbolică a indivizilor prin uniformizare. Naţiunea devine principala sursă de la care individul trebuie să-şi revendice identitatea. Rezultă că prin tot ceea ce este, ştie şi face un individ, el este produsul, purtătorul şi transmiţătorul întregii evoluţii istorice a naţiunii sale, iar acest lucru este valabil pentru fiecare individ care face parte dintr-o naţiune. Se dă astfel o nouă dimensiune ideii de „egalitate”, superioară celei de „egalitate în faţa legii”. Efectul produs de promovarea discursului naţionalist nu face decât să vină în sprijinul egalitarismului comunist cu atât mai mult cu cât stadiul ultim şi cel mai înalt al evoluţiei naţiunii este demonstrat a fi „naţiunea socialistă”.
Toate acestea nu înseamnă, însă, o „înghiţire” a discursului ideologic comunist de către un discurs naţionalist. În toate regimurile comuniste şi pe toată perioada comunistă a fi considerat „elitist” era egal cu a deveni duşman de clasă şi, mai apoi, duşman al poporului. Repulsia oricărui partid comunist faţă de tot ce putea reprezenta o elită a societăţii are justificări ideologice clare. Într-o societate fără clase, a egalităţii depline, nu are ce căuta o elită şi însuşi Marx, prin modul în care a prevăzut revoluţia socialistă, a format ideea conform căreia trecerea la noua societate înseamnă preluarea conducerii de către toată lumea, fiecare cu un rol egal în conducere. Desfiinţarea diviziunii muncii nu ar fi putut decât însemna dispariţia simultană a oricărei ierarhii verticale. Respingerea elitismului arată în mod clar că, dincolo de orice discurs naţionalist, marxism-leninismul şi valorile „autentice” sunt singurele care contează cu adevărat pentru partidul comunist. Partidul nici nu poate renunţa la ele deoarece ar trebui să renunţe la ceea ce îl legitimează cu adevărat şi din acest motiv apelul la un discurs naţionalist este secundar şi are doar menirea de a ajuta ideologia comunistă să-şi menţină hegemonia.
[discursul naţionalist]
Dar oricare partid comunist este pus şi în faţa situaţiei de a se legitima pe sine ca rod al evoluţiei istorice a naţiunii pe care o conduce spre comunism. În fond, discursul politic al oricărui partid are un public limitat, chiar dacă partidul comunist este un caz mai special. Partidul comunist obligă oamenii să-l asculte, dar aceste metode nu se pot aplica dincolo de graniţele statului. La rândul său, un partid comunist este constrâns să „convingă” numai oamenii pe care îi poate controla, deci el trebuie să-şi demonstreze legitimitatea în primul rând faţă de ei. Iată de ce discursul istoricist al marxism-leninismului capătă accente naţionaliste.
Intruziunea discursului naţionalist în ideologia comunistă este facilitată de aportul ideologic al lui Lenin la marxism. „Imperialismul este epoca asupririi, care merge progresiv, a naţiunilor din întreaga lume de către un pumn de «mari» puteri, şi de aceeea nu se poate duce lupta împotriva imperialismului pentru revoluţia socialistă internaţională fără recunoaşterea dreptului naţiunilor la autodeterminare” (53). Prin urmare, revoluţia socialistă dusă împotriva imperialismului capată şi caracter de eliberare naţională, deci implică emanciparea naţiunii. Revoluţia socialistă este chiar semnul emancipării naţionale deoarece ea este totodată şi rezultatul renunţării la un mod de viaţă vegetativ, stagnant, nedemn. Partidul comunist, în condiţiile existenţei unui proletariat nedezvoltat, devine expresia emancipării politice a unei naţiuni asuprite de către agenţii capitalismului imperialist. Activitatea sa presupune construcţia conştientă a societăţii în direcţia evoluţiei ei obiective, aşa cum a fost demonstrată ea de către Marx. De aceea, fiecare partid comunist trebuie să facă revoluţia în ţara sa şi să-şi pregătească fiecare naţiunea proprie în vederea a atingerii scopului ultim, făurirea societăţii comuniste. Astfel, fiecare partid comunist local trebuie să se prezinte ca fiind rezultatul necesar al întregii evoluţii istorice a poporului în sânul căruia a luat fiinţă. Este, prin urmare, îndreptăţit să fie purtătorul legitim al mândriei naţionale. Dar, Lenin însuşi explică mai bine toate acestea: „Suntem pătrunşi de sentimentul mândriei naţionale, căci naţiunea velicorusă a creat şi ea o clasă revoluţionară, a dovedit şi ea că este capabilă să dea omenirii mari pilde de luptă pentru libertate şi socialism, şi nu numai mari pogromuri, spânzurători fără număr, camere de tortură, foamete fără sfârşit şi o mare slugărnicie faţă de popi, ţari, moşieri şi capitalişti” (54). Apărarea patriei apare astfel într-o lumină nouă; ea înseamnă lupta împotriva tuturor asupritorilor poporului muncitor, fie ei străini sau autohtoni, cu atât mai mult cu cât asupritorii autohtoni nu sunt altceva decât purtătorii intereselor marilor imperialişti. Aceasta este expresia naţionalismului înaintat, socialist, în opoziţie cu naţionalismul burghez care presupune doar apărarea intereselor de clasă a burgheziei naţionale.
Legitimarea ca necesitate istorică a existenţei partidelor comuniste din fiecare ţară prin apelul la un discurs naţionalist este mult uşurată de faptul că discursul naţionalist este un discurs istoricist. A revendica trecutul de luptă ca temelie a realizărilor prezente este un principiu comun atât marxismului cât şi oricărui naţionalism. Naţiunea reprezintă înplinirea politică a unui popor, dar Marx a arătat deja că adevărata împlinire politică este revoluţia socialistă condusă de partidul comunist. Totodată, existenţa unui popor presupune o conştiinţă comună, altfel s-ar vorbi despre existenţa unei populaţii, dar conştiinţa cea mai înaintată se declară a fi conştiinţa socialistă. Nimic nu apare mai puţin contradictoriu decât internaţionalismul proletar şi naţionalismul comunist, pentru că ceea ce le leagă este discursul istoricist. În acest mod, nu numai partidul comunist, dar şi ideologia sa apăreau ca fiind rezultatul necesar al evoluţiei istorice a poporului şi a conştiinţei sale colective şi se legitimau prin aceasta. Ceauşescu putea să pozeze liniştit în urmaş al lui Mircea, Ştefan şi Mihai, tot aşa cum noua orânduire socială era legitimată de întreaga evoluţie istorică a societăţii. Problema internaţionalismului este rezolvată prin continuarea logicii leniniste a revoluţiei mondiale „pe bucăţele”, în sensul că între popoarele lumii trebuie să se promoveze „relaţii de prietenie, pace şi bună colaborare”. Chiar dacă fiecare îşi face revoluţia la el acasă, ţelul rămâne comun. În fond, conform învăţăturii marxist-leniniste, revoluţia socialistă este inevitabilă şi aceeaşi în orice loc. Pentru orice popor acesta este sensul istoriei, din moment ce acesta este sensul istoriei întregii omeniri. Cuvântările lui Nicolae Ceauşescu sunt elocvente pentru modul în care ideologia comunistă îşi asumă şi subordonează discursul naţionalist.
Prin această metodă este întărită hegemonia marxism-leninismului, dându-i-se o legitimitate sporită în urma încadrării în domeniul său a unor concepte ideologice concurente. Astfel, în aceeaşi logică a construirii societăţii fără clase, cuvântul, ideea de clasă muncitoare, proletariat, apare din ce în ce mai puţin în discursul ideologic. Odată depăşită etapa desăvârşirii revoluţiei burghezo-democratice, naţiunea nu mai poate să conţină în sânul ei şi elemente nemuncitoare. Proletariatul este clasa socială care are misiunea istorică de a face şi de a fi motorul revoluţiei socialiste, dar înaintarea spre comunism presupune desfiinţarea claselor sociale printr-o contopire organică. Însăşi existenţa unei „clase muncitoare”, distinctă deci de celelalte prin faptul că este muncitoare, putea deveni anacronică într-o perspectivă marxist-leninistă din moment ce noua orânduire era construită pentru întregul popor şi de către întregul popor şi nu doar de către o clasă în beneficiul propriu. Dacă ar fi fost altfel, ar fi însemnat că proletariatul devine clasa socială dominantă, ceea ce contrazice principiul de bază al ideologiei, anume egalitatea tuturor. Aşadar, odată înfăptuită revoluţia socialistă, sau fiind în „plin proces de desăvârşire” se dovedeşte a fi necesară renunţarea treptată la ideea de clasă muncitoare din motive de logică ideologică internă. Apariţia unor concepte ideologice noi, cum ar fi „naţiunea socialistă”, „poporul sovietic” etc., este rezultatul muncii urmaşilor ideologici ai lui Marx-Engels-Lenin, ce au avut greaua misiune de a completa o parte importantă lăsată fără acoperire de către înaintaşi, fără să contrazică construcţia logică a ideologiei.
Apelul la un discurs naţionalist are două consecinţe practice imediate favorabile politicii culturale a partidului comunist. Mai întâi, este justificată idelogia comunistă ca fiind rodul firesc al evoluţiei si dezvoltării constiintei umane si în special al evoluţiei si dezvoltării conştiinţei naţionale a unui popor. Valorilor „autentice” promovate de către partid prin politica sa culturală şi educativă apar în acest fel ca fiind legitime. Apoi, un discurs naţionalist presupune o identificare simbolică a indivizilor prin uniformizare. Naţiunea devine principala sursă de la care individul trebuie să-şi revendice identitatea. Rezultă că prin tot ceea ce este, ştie şi face un individ, el este produsul, purtătorul şi transmiţătorul întregii evoluţii istorice a naţiunii sale, iar acest lucru este valabil pentru fiecare individ care face parte dintr-o naţiune. Se dă astfel o nouă dimensiune ideii de „egalitate”, superioară celei de „egalitate în faţa legii”. Efectul produs de promovarea discursului naţionalist nu face decât să vină în sprijinul egalitarismului comunist cu atât mai mult cu cât stadiul ultim şi cel mai înalt al evoluţiei naţiunii este demonstrat a fi „naţiunea socialistă”.
Toate acestea nu înseamnă, însă, o „înghiţire” a discursului ideologic comunist de către un discurs naţionalist. În toate regimurile comuniste şi pe toată perioada comunistă a fi considerat „elitist” era egal cu a deveni duşman de clasă şi, mai apoi, duşman al poporului. Repulsia oricărui partid comunist faţă de tot ce putea reprezenta o elită a societăţii are justificări ideologice clare. Într-o societate fără clase, a egalităţii depline, nu are ce căuta o elită şi însuşi Marx, prin modul în care a prevăzut revoluţia socialistă, a format ideea conform căreia trecerea la noua societate înseamnă preluarea conducerii de către toată lumea, fiecare cu un rol egal în conducere. Desfiinţarea diviziunii muncii nu ar fi putut decât însemna dispariţia simultană a oricărei ierarhii verticale. Respingerea elitismului arată în mod clar că, dincolo de orice discurs naţionalist, marxism-leninismul şi valorile „autentice” sunt singurele care contează cu adevărat pentru partidul comunist. Partidul nici nu poate renunţa la ele deoarece ar trebui să renunţe la ceea ce îl legitimează cu adevărat şi din acest motiv apelul la un discurs naţionalist este secundar şi are doar menirea de a ajuta ideologia comunistă să-şi menţină hegemonia.
Comunismul - sinucidere altruista (VIII)
II.2 Obiectivul postrevoluţionar (continuare)
[cultura socialistă]
Cultura unei societăţi este rezultatul firesc al evoluţiei acelei societăţi reprezentând de fapt ceea ce există în şi pentru acea societate. Este logic, deci, ca societăţii socialiste să-i corespundă o cultură socialistă. Constituirea şi dezvoltarea culturii socialiste decurge din însăşi esenţa noii societăţi construite în mod conştient şi premedidat, prin urmare, cultura socialistă trebuie construită în mod conştient şi premeditat. Partidul comunist îşi asumă rolul de constructor prin politica sa culturală. într-o societate normală în urma dinamicii relaţiilor dintre grupurile şi clasele sociale au loc schimburi ale valorilor, credinţelor şi atitudinilor. În acest mod cultura societăţii se schimbă perpetuu datorită faptului că indivizii sunt supuşi unor agenţi de socializare rivali care transmit mesaje diferite. Conform ideologiei comuniste, însă, cultura unei societăţi este dată de tipul reiaţilor de producţie existente. O societate înapoiată din punct de vedere al relaţiilor de producţie are şi o cultură înapoiată dar dezvoltarea culturii poate avea loc în cazul schimbării tipului de relaţii de producţie. În urma trecerii la socialism şi deci la relaţii de producţie socialiste, partidul preia şi controlul asupra producţiei culturale în scopul de a elimina posibilitatea transmiterii de mesaje diferite de către agenţi de socializare rivali, fapt ce ar fi de natură să perpetueze împărţirea pe clase a societăţii. Din perspectivă marxistă, capitalismul produce o bipolarizare a societăţii ducând la o ruptură în interiorul ei: există pe de o parte clasa muncitoare, iar de partea cealaltă, burghezia, două clase antagonice care nu comunică şi singurele care există. Prin urmare, nu există decăt valori burgheze şi valori proletare, acestea din urmă fiind valorile „autentice”, singurele care pot fi atributele unei culturi socialiste. Se înţelege de ce o societate diversă din punct de vedere cultural nu poate fi o societate socialistă.
Marxismul nu consideră că o cultură evoluează ca rezultat al existentei şi funcţionării unor relaţii sociale, ci ca urmare a schimbării tipului de relaţii sociale. Faptul că între valorile sociale şi relaţiile sociale se produce o ajustare reciprocă continuă nu este luat în considerare. Valorile sociale sunt impuse de clasa dominantă odată cu tipul relaţiilor de producţie iar lucrurile rămân bătute în cuie, până când o altă clasă îşi va impune propriile valori şi propriul tip de relaţii de producţie. Proletariatul este prin definiţie clasa revoluţionară, înaintată. De aceea valorile sale „autentice” sunt revoluţionare si înaintate iar toate celelalte sunt valori retrograde pe care le promovează clasele exploatatoare, căci altcineva nu are cine. Tot de aceea orice individ sau grup social care nu aderă la valorile „autentice” devine, în ochii partidului, un agent al reacţionarismului burghez şi duşman al poporului. Deci trebuie închis sau deportat. Oamenii sunt obligaţi astfel să adere la ideologia partidului şi să şi-o însuşească sau să simuleze toate aceste lucruri. Încă o dată, partidul comunist nu poate permite producerea de efecte ideologice contrare scopurilor sale, de data aceasta însă pentru că aşa i-o cere ideologia sa proprie, pe care o legitimează legitimat fiind de ea. Dacă ar permite aşa ceva, în primul rând s-ar nega pe sine.
Dar cultura socialistă are rol de cultură politică. Nu numai că promovarea noilor valori „autentice” era un act politic din partea partidului, iar opoziţia faţă de aceste valori era un act politic de opoziţie faţă de regimul comunist legitimat de aceste valori; dar cultura socialistă trebuia să dea naştere unui comportament social din care implicarea politică trebuia să facă parte neapărat. Prin faptul că în socialism şi comunism nu mai există clase exploatatoare nu mai există o expresie politică a exploatării omului de către om, adică deţinerea controlului asupra statului şi a puterii politice de către o minoritate. Astfel oamenii muncii sunt chemaţi să conducă ei înşişi treburile statului. În condiţile dispariţiei concurenţei capitaliste pentru resurse şi deci a politicilor şi strategiilor de câştigare a puterii, conducerea statului se redefineşte: este munca conştientă de păstrare şi dezvoltare a cuceririlor revoluţionare. Acest lucru înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât că întreaga activitate umană devine o activitate politică. Oamenii sunt obligaţi ca tot ceea ce fac să aibă semnificaţie politică deoarece aşa sunt definite lucrurile: „Introducerea normelor comuniste de muncă şi viaţă este o coordonată principală a educaţiei revoluţionare, socialiste a maselor. Prin munca politico-educativă se urmăreşte generalizarea acestor principii şi norme la nivel macro şi microsocial. [...] Munca politico-ideologică, activitatea de propagandă este chemată să-şi îndeplinească rolul de forţă motrice în unirea eforturilor oamenilor muncii de a înfăptui în mod consecvent Programul partidului” (50).
Aşadar, respectarea sau nerespectarea normelor comuniste de muncă şi viaţă era un act politic. Orice ar fi făcut cineva, chiar dacă nu ar fi făcut absolut nimic în timp ce partidul cerea tuturor să facă, avea semnificaţii politice. De altfel, nici nu ar fi putut să nu aibă atât timp cât puterea politică - partidul comunist - considera necesar că trebuie să controleze „din interior” toate domenile vieţii sociale, şi chiar o făcea. Pentru societatea socialistă, termeni ca societate civilă, cultură civilă etc., nu au nici un fel de aplicabilitate. Nimic nu este civil, totul este înregimentat politic. Şi tocmai de aceea, noua cultură este politică, pentru că nu este definită ca fiind civilă, ceea ce înseamnă că noilor valori şi simboluri li se atribuie finalităţi politice şi nu că acestea ar fi cu adevărat politice.
Scopul întregii politici culturale şi de educare a maselor dusă de partidul comunist este crearea unei noi culturi, în totalitate politică, cultura socialistă. Purtătorii valorilor noii culturi politice trebuie să corespundă tipului „omului nou”, fiecare individ trebuind să deţină o conştiinţă înaintată, socialistă. Dar aceste valori sunt străine oricărei societăţi tocmai pentru că ele nu sunt rezultatul firesc al evoluţiei vreunei societăţi, ci o construcţie ideologică de natură intelectuală. Aderarea la aceste valori şi însuşirea lor sunt împiedicate de inerţia unor milenii de evoluţie firească a societăţii, în care practica socială a construit valorile şi nu invers. De aceea, partidului comunist îi revine sarcina de a prezenta valorile „autentice” ca fiind rezultatul firesc al dezvoltării societăţii, în acest mod justificându-le şi legimtimându-şi totodată ideologia, iar acest lucru nu poate fi făcut decât prin folosirea unui discurs istoricist. „Marxismul şi-a cucerit însemnătatea sa istorică mondială ca ideologie a proletariatului revoluţionar datorită faptului că nu a făcut câtuşi de puţin abstracţie de cuceririle extrem de preţioase ale epocii burgheze, ci, dimpotrivă, şi-a însuşit şi a prelucrat tot ce a fost mai de preţ în dezvoltarea de peste două milenii a gândirii şi culturii omeneşti” (51). Prin astfel de declaraţii se încerca legitimarea valorilor culturii socialiste în general şi a partidului comunist ca purtător şi promotor al adevăratelor valori, corespunzătoare stadiului de dezvoltare a societăţii omeneşti. „Nu este suficientă numai însuşirea principiilor comuniste, ci este necesară asimilarea totalităţii cunoştinţelor a căror consecinţă este comunismul însuşi, a culturii create de întreaga dezvoltare a omenirii” (52).
[cultura socialistă]
Cultura unei societăţi este rezultatul firesc al evoluţiei acelei societăţi reprezentând de fapt ceea ce există în şi pentru acea societate. Este logic, deci, ca societăţii socialiste să-i corespundă o cultură socialistă. Constituirea şi dezvoltarea culturii socialiste decurge din însăşi esenţa noii societăţi construite în mod conştient şi premedidat, prin urmare, cultura socialistă trebuie construită în mod conştient şi premeditat. Partidul comunist îşi asumă rolul de constructor prin politica sa culturală. într-o societate normală în urma dinamicii relaţiilor dintre grupurile şi clasele sociale au loc schimburi ale valorilor, credinţelor şi atitudinilor. În acest mod cultura societăţii se schimbă perpetuu datorită faptului că indivizii sunt supuşi unor agenţi de socializare rivali care transmit mesaje diferite. Conform ideologiei comuniste, însă, cultura unei societăţi este dată de tipul reiaţilor de producţie existente. O societate înapoiată din punct de vedere al relaţiilor de producţie are şi o cultură înapoiată dar dezvoltarea culturii poate avea loc în cazul schimbării tipului de relaţii de producţie. În urma trecerii la socialism şi deci la relaţii de producţie socialiste, partidul preia şi controlul asupra producţiei culturale în scopul de a elimina posibilitatea transmiterii de mesaje diferite de către agenţi de socializare rivali, fapt ce ar fi de natură să perpetueze împărţirea pe clase a societăţii. Din perspectivă marxistă, capitalismul produce o bipolarizare a societăţii ducând la o ruptură în interiorul ei: există pe de o parte clasa muncitoare, iar de partea cealaltă, burghezia, două clase antagonice care nu comunică şi singurele care există. Prin urmare, nu există decăt valori burgheze şi valori proletare, acestea din urmă fiind valorile „autentice”, singurele care pot fi atributele unei culturi socialiste. Se înţelege de ce o societate diversă din punct de vedere cultural nu poate fi o societate socialistă.
Marxismul nu consideră că o cultură evoluează ca rezultat al existentei şi funcţionării unor relaţii sociale, ci ca urmare a schimbării tipului de relaţii sociale. Faptul că între valorile sociale şi relaţiile sociale se produce o ajustare reciprocă continuă nu este luat în considerare. Valorile sociale sunt impuse de clasa dominantă odată cu tipul relaţiilor de producţie iar lucrurile rămân bătute în cuie, până când o altă clasă îşi va impune propriile valori şi propriul tip de relaţii de producţie. Proletariatul este prin definiţie clasa revoluţionară, înaintată. De aceea valorile sale „autentice” sunt revoluţionare si înaintate iar toate celelalte sunt valori retrograde pe care le promovează clasele exploatatoare, căci altcineva nu are cine. Tot de aceea orice individ sau grup social care nu aderă la valorile „autentice” devine, în ochii partidului, un agent al reacţionarismului burghez şi duşman al poporului. Deci trebuie închis sau deportat. Oamenii sunt obligaţi astfel să adere la ideologia partidului şi să şi-o însuşească sau să simuleze toate aceste lucruri. Încă o dată, partidul comunist nu poate permite producerea de efecte ideologice contrare scopurilor sale, de data aceasta însă pentru că aşa i-o cere ideologia sa proprie, pe care o legitimează legitimat fiind de ea. Dacă ar permite aşa ceva, în primul rând s-ar nega pe sine.
Dar cultura socialistă are rol de cultură politică. Nu numai că promovarea noilor valori „autentice” era un act politic din partea partidului, iar opoziţia faţă de aceste valori era un act politic de opoziţie faţă de regimul comunist legitimat de aceste valori; dar cultura socialistă trebuia să dea naştere unui comportament social din care implicarea politică trebuia să facă parte neapărat. Prin faptul că în socialism şi comunism nu mai există clase exploatatoare nu mai există o expresie politică a exploatării omului de către om, adică deţinerea controlului asupra statului şi a puterii politice de către o minoritate. Astfel oamenii muncii sunt chemaţi să conducă ei înşişi treburile statului. În condiţile dispariţiei concurenţei capitaliste pentru resurse şi deci a politicilor şi strategiilor de câştigare a puterii, conducerea statului se redefineşte: este munca conştientă de păstrare şi dezvoltare a cuceririlor revoluţionare. Acest lucru înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât că întreaga activitate umană devine o activitate politică. Oamenii sunt obligaţi ca tot ceea ce fac să aibă semnificaţie politică deoarece aşa sunt definite lucrurile: „Introducerea normelor comuniste de muncă şi viaţă este o coordonată principală a educaţiei revoluţionare, socialiste a maselor. Prin munca politico-educativă se urmăreşte generalizarea acestor principii şi norme la nivel macro şi microsocial. [...] Munca politico-ideologică, activitatea de propagandă este chemată să-şi îndeplinească rolul de forţă motrice în unirea eforturilor oamenilor muncii de a înfăptui în mod consecvent Programul partidului” (50).
Aşadar, respectarea sau nerespectarea normelor comuniste de muncă şi viaţă era un act politic. Orice ar fi făcut cineva, chiar dacă nu ar fi făcut absolut nimic în timp ce partidul cerea tuturor să facă, avea semnificaţii politice. De altfel, nici nu ar fi putut să nu aibă atât timp cât puterea politică - partidul comunist - considera necesar că trebuie să controleze „din interior” toate domenile vieţii sociale, şi chiar o făcea. Pentru societatea socialistă, termeni ca societate civilă, cultură civilă etc., nu au nici un fel de aplicabilitate. Nimic nu este civil, totul este înregimentat politic. Şi tocmai de aceea, noua cultură este politică, pentru că nu este definită ca fiind civilă, ceea ce înseamnă că noilor valori şi simboluri li se atribuie finalităţi politice şi nu că acestea ar fi cu adevărat politice.
Scopul întregii politici culturale şi de educare a maselor dusă de partidul comunist este crearea unei noi culturi, în totalitate politică, cultura socialistă. Purtătorii valorilor noii culturi politice trebuie să corespundă tipului „omului nou”, fiecare individ trebuind să deţină o conştiinţă înaintată, socialistă. Dar aceste valori sunt străine oricărei societăţi tocmai pentru că ele nu sunt rezultatul firesc al evoluţiei vreunei societăţi, ci o construcţie ideologică de natură intelectuală. Aderarea la aceste valori şi însuşirea lor sunt împiedicate de inerţia unor milenii de evoluţie firească a societăţii, în care practica socială a construit valorile şi nu invers. De aceea, partidului comunist îi revine sarcina de a prezenta valorile „autentice” ca fiind rezultatul firesc al dezvoltării societăţii, în acest mod justificându-le şi legimtimându-şi totodată ideologia, iar acest lucru nu poate fi făcut decât prin folosirea unui discurs istoricist. „Marxismul şi-a cucerit însemnătatea sa istorică mondială ca ideologie a proletariatului revoluţionar datorită faptului că nu a făcut câtuşi de puţin abstracţie de cuceririle extrem de preţioase ale epocii burgheze, ci, dimpotrivă, şi-a însuşit şi a prelucrat tot ce a fost mai de preţ în dezvoltarea de peste două milenii a gândirii şi culturii omeneşti” (51). Prin astfel de declaraţii se încerca legitimarea valorilor culturii socialiste în general şi a partidului comunist ca purtător şi promotor al adevăratelor valori, corespunzătoare stadiului de dezvoltare a societăţii omeneşti. „Nu este suficientă numai însuşirea principiilor comuniste, ci este necesară asimilarea totalităţii cunoştinţelor a căror consecinţă este comunismul însuşi, a culturii create de întreaga dezvoltare a omenirii” (52).
Comunismul - sinucidere altriusta (VII)
II.2 Obiectivul postrevoluţionar (continuare)
[spaţiul creaţiei artistice]
La rândul lor, cercetarea ştiinţifică şi creaţia artistică nu au fost uitate. În timp ce creaţia artistică şi culturală venea să aducă un spor de legitimitate impunerii marxism-leninismului ca arbitrariu cultural dominant, cercetarea ştiinţifică trebuia să demonstreze superioritatea organizării socialiste a procesului de producţie. Realizarea celor două obiective necesită, aşadar, un control din partea partidului. Controlul ia forme coercitive şi remunerative, iar pentru că partidul se laudă cu raţionalitatea sa, cu faptul că tot ce face, el face într-un mod conştient, controlul este, inevitabil, formalizat şi exercitat într-un cadru institutionalizat.
Spaţiul creaţiei artistice şi culturale este un spaţiu simbolic. Partidul trebuia, însă, să aibă grijă ca nu orice fel de simboluri să se vehiculeze în acest spaţiu. „Oamenii muncii au nevoie de o artă cu adevărat revoluţionară, care să redea în mod veridic şi obiectiv realitatea, care să fie pătrunsă de un puternic suflu mobilizator, militând cu pasiune pentru perfecţionarea societăţii şi a omului” (45). Creaţia artistică şi culturală devine un instrument pe care partidul îl foloseşte pentru a atinge obiectivele politicii sale culturale. Dar tocmai acest fapt impune controlul asupra creaţiei artistice şi culturale. Libertatea acestui spaţiu simbolic poate conduce la promovarea şi afirmarea unor valori neconforme ideologiei comuniste, în consecinţă, trebuie să se exercite constrângeri asupra lui pentru ca acest lucru să nu se întâmple. Din acest punct de vedere, păstrarea sau desfiinţarea unui organism central care să se ocupe cu cenzura nu schimbă cu nimic natura lucrurilor. Oricum se cerea o aprobare de la partid pentru orice lucru.
Deoarece controlul direct asupra spaţiului simbolic al creaţiei artistice şi culturale este deţinut de intelighenţia ţării, controlul asupra acesteia înseamnă şi controlul asupra activităţii ei. Pe lângă pregătirea specială a unor oameni ce trebuie să compună această „intelighenţia”, cele mai eficace metode de control în acest scop sunt constrângerile şi recompensele. Politica culturală a partidului comunist se reduce şi aici la o politică de control ideologic „în care intelighenţia avea să fie forţată a juca un rol major şi viaţa intelectuală avea să fie organizată pentru a o obliga la aceasta. Conducerea a început să propage diverse norme ideologice - o etică a muncii intense, principii ale «eticii şi echităţii socialiste», noţiuni despre progres etc. Rolul intelectualilor umanişti urma să fie acela de a răspândi aceste noţiuni prin intermediul romanelor, cercetării, speculaţiei filosofice. Pentru aceia care găseau intolerabilă această misiune, căile visate de implinire profesională au început să dispară” (46). Normele ideologice sunt, bineînţeles, norme simbolice, însă pentru cei care trebuiau să le aplice ele devin constrângeri. În schimb, acceptarea acestor constrângeri era recompensată prin posibilităţile care se ofereau fiecăruia după zelul său.
Partidul însuşi nu ascunde acest lucru, ceea ce dovedeşte încă o dată că prin înţelegerea necesităţii partidul înţelege să controleze pentru ca lucruile să nu fie altfel decât spune el. Fiecare om trebuie să ştie acest lucru de aceea toţi sunt învăţaţi că aşa trebuie să fie. Marxism-leninismul este un sofism, şi ceea ce vine să întărească acest lucru este faptul că impunerea forţată a unei concepţii subiective este considerat a fi un demers obiectiv. Textul următor este o imagine a modului în care partidul îşi desfăşoară acest demers:
„Conducerea şi îndrumarea de către partid a domeniului creaţiei literar-artistice - chezăşia fundamentării acestuia pe concepţia materialist-dialectică şi istorică - nu înseamnă nici stabilirea unor scheme ale creaţiei şi nici îngrădirea evoluţiei artistice. În dezbaterile cu oamenii de artă, conducerea partidului nostru a subliniat, nu o singură dată, că unui creator nu i se poate impune şi nu trebuie să i se impună cum anume, în ce stil să zugrăvească realitatea, fenomenele vieţii. Indiferent însă de stil sau de metodele de creaţie, opera de artă, literatura sunt chemate să militeze pentru victoria noii orânduiri sociale, pentru afirmarea calităţii politice, morale şi civice ale constructorilor socialismului şi comunismului” (47).
Partidul nu spune „cum”, dar spune „ce” înseamnă creaţie artistică evoluată. Pentru că însăşi existenţa sa legitimează marxism-leninismul, este clar că partidul este cel care deţine secretul evoluţiei. Marxism-leninismul consideră istoria ca fiind o evoluţie liniară a societăţii omeneşti, prin urmare a evolua înseamnă a ajunge să fie ceva şi nu altceva. Astfel, misiunea intelectualului se rezumă la a prezenta cât mai frumos lucrurile, „stilul” fiind libertatea sa. Marx arată că libertatea este necesitatea înţeleasă, dar într-o manieră activă. Partidul s-a străduit să demonstreze că toţi acei care se simt liberi neînţelegând necesitatea nu sunt de fapt liberi cu adevărat, şi tot partidul are grijă ca lucrurile să se petreacă astfel. Partidul obligă oamenii să fie liberi, constrângându-i şi nu poate înţelge de ce definirea strictă a libertăţii este o contradicţie între termeni. Prin urmare, partidul constrânge şi controlează susţinând că în acest fel eliberează. Lucrurile sunt prezentate în felul următor:
„Orânduirea noastră asigură condiţii de manifestare deplină a individualităţii şi talentului scriitorilor, oamenilor de artă, ca şi ale tuturor cetăţenilor patriei. Este vorba însă de o libertate concepută ca necesitate înţeleasă, ca acţiune conştient orientată spre transformarea realităţii potrivit cerinţelor obiective ale dezvoltării sociale. Aceasta implică opinia critică faţa de acele «opere» care emit aprecieri eronate asupra vieţii sociale, faţă de orice manifestare care cultivă negativismul, ambiguitatea, obiectivismul, desprinderea de realitate sau deformarea acesteia, îndepărtarea de problematica şi cerinţele societăţii noastre socialiste. Libertatea de creaţie nu poate însemna evitarea angajării sociale, după cum nu poate însemna nici acea iluzorie «libertate absolută», preconizată de concepţiile anarhiste, voluntariste sau subiectiviste, demult depăşite” (48).
Cercetarea ştiinţifică funcţionează după o logică asemănătoare. Este controlată direct de partid prin organisme centrale (în România, Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, organism de partid şi de stat) care impun cercetării rezultate planificate. Iar pentru că planificarea cercetării nu este o constrângere suficientă, devine normă realizarea şi chiar depăşirea planului. Această aberaţie nu este suficientă însă şi, în consecinţă, pentru eficientizarea controlului se aplică şi un control remunerativ exercitat prin practicile de alocare de fonduri de către stat, adică la aprobarea partidului, în funcţie de îndeplinirea planului de cercetare. Se consideră că „este necesar ca cercetarea să premeargă obiectivelor şi necesităţilor dezvoltării societăţii, prevăzute în planurile cincinale şi în prognozele pe termen lung” (49), iar succesele, false ori nu, care erau raportate trebuiau să întărească prin forţa exemplului demonstraţia teoretică a superiorităţii acţiunii în sensul construirii conştiente a noii societăţi. „Conştientizarea” este de fapt conceptul cheie al modului în care partidul îşi justifică controlul asupra întregii societăţi, deci orice exemplu care poate veni în sprijinul demonstrării superiorităţii acestei „conştientizări” ca normă de viaţă este binevenit.
[spaţiul creaţiei artistice]
La rândul lor, cercetarea ştiinţifică şi creaţia artistică nu au fost uitate. În timp ce creaţia artistică şi culturală venea să aducă un spor de legitimitate impunerii marxism-leninismului ca arbitrariu cultural dominant, cercetarea ştiinţifică trebuia să demonstreze superioritatea organizării socialiste a procesului de producţie. Realizarea celor două obiective necesită, aşadar, un control din partea partidului. Controlul ia forme coercitive şi remunerative, iar pentru că partidul se laudă cu raţionalitatea sa, cu faptul că tot ce face, el face într-un mod conştient, controlul este, inevitabil, formalizat şi exercitat într-un cadru institutionalizat.
Spaţiul creaţiei artistice şi culturale este un spaţiu simbolic. Partidul trebuia, însă, să aibă grijă ca nu orice fel de simboluri să se vehiculeze în acest spaţiu. „Oamenii muncii au nevoie de o artă cu adevărat revoluţionară, care să redea în mod veridic şi obiectiv realitatea, care să fie pătrunsă de un puternic suflu mobilizator, militând cu pasiune pentru perfecţionarea societăţii şi a omului” (45). Creaţia artistică şi culturală devine un instrument pe care partidul îl foloseşte pentru a atinge obiectivele politicii sale culturale. Dar tocmai acest fapt impune controlul asupra creaţiei artistice şi culturale. Libertatea acestui spaţiu simbolic poate conduce la promovarea şi afirmarea unor valori neconforme ideologiei comuniste, în consecinţă, trebuie să se exercite constrângeri asupra lui pentru ca acest lucru să nu se întâmple. Din acest punct de vedere, păstrarea sau desfiinţarea unui organism central care să se ocupe cu cenzura nu schimbă cu nimic natura lucrurilor. Oricum se cerea o aprobare de la partid pentru orice lucru.
Deoarece controlul direct asupra spaţiului simbolic al creaţiei artistice şi culturale este deţinut de intelighenţia ţării, controlul asupra acesteia înseamnă şi controlul asupra activităţii ei. Pe lângă pregătirea specială a unor oameni ce trebuie să compună această „intelighenţia”, cele mai eficace metode de control în acest scop sunt constrângerile şi recompensele. Politica culturală a partidului comunist se reduce şi aici la o politică de control ideologic „în care intelighenţia avea să fie forţată a juca un rol major şi viaţa intelectuală avea să fie organizată pentru a o obliga la aceasta. Conducerea a început să propage diverse norme ideologice - o etică a muncii intense, principii ale «eticii şi echităţii socialiste», noţiuni despre progres etc. Rolul intelectualilor umanişti urma să fie acela de a răspândi aceste noţiuni prin intermediul romanelor, cercetării, speculaţiei filosofice. Pentru aceia care găseau intolerabilă această misiune, căile visate de implinire profesională au început să dispară” (46). Normele ideologice sunt, bineînţeles, norme simbolice, însă pentru cei care trebuiau să le aplice ele devin constrângeri. În schimb, acceptarea acestor constrângeri era recompensată prin posibilităţile care se ofereau fiecăruia după zelul său.
Partidul însuşi nu ascunde acest lucru, ceea ce dovedeşte încă o dată că prin înţelegerea necesităţii partidul înţelege să controleze pentru ca lucruile să nu fie altfel decât spune el. Fiecare om trebuie să ştie acest lucru de aceea toţi sunt învăţaţi că aşa trebuie să fie. Marxism-leninismul este un sofism, şi ceea ce vine să întărească acest lucru este faptul că impunerea forţată a unei concepţii subiective este considerat a fi un demers obiectiv. Textul următor este o imagine a modului în care partidul îşi desfăşoară acest demers:
„Conducerea şi îndrumarea de către partid a domeniului creaţiei literar-artistice - chezăşia fundamentării acestuia pe concepţia materialist-dialectică şi istorică - nu înseamnă nici stabilirea unor scheme ale creaţiei şi nici îngrădirea evoluţiei artistice. În dezbaterile cu oamenii de artă, conducerea partidului nostru a subliniat, nu o singură dată, că unui creator nu i se poate impune şi nu trebuie să i se impună cum anume, în ce stil să zugrăvească realitatea, fenomenele vieţii. Indiferent însă de stil sau de metodele de creaţie, opera de artă, literatura sunt chemate să militeze pentru victoria noii orânduiri sociale, pentru afirmarea calităţii politice, morale şi civice ale constructorilor socialismului şi comunismului” (47).
Partidul nu spune „cum”, dar spune „ce” înseamnă creaţie artistică evoluată. Pentru că însăşi existenţa sa legitimează marxism-leninismul, este clar că partidul este cel care deţine secretul evoluţiei. Marxism-leninismul consideră istoria ca fiind o evoluţie liniară a societăţii omeneşti, prin urmare a evolua înseamnă a ajunge să fie ceva şi nu altceva. Astfel, misiunea intelectualului se rezumă la a prezenta cât mai frumos lucrurile, „stilul” fiind libertatea sa. Marx arată că libertatea este necesitatea înţeleasă, dar într-o manieră activă. Partidul s-a străduit să demonstreze că toţi acei care se simt liberi neînţelegând necesitatea nu sunt de fapt liberi cu adevărat, şi tot partidul are grijă ca lucrurile să se petreacă astfel. Partidul obligă oamenii să fie liberi, constrângându-i şi nu poate înţelge de ce definirea strictă a libertăţii este o contradicţie între termeni. Prin urmare, partidul constrânge şi controlează susţinând că în acest fel eliberează. Lucrurile sunt prezentate în felul următor:
„Orânduirea noastră asigură condiţii de manifestare deplină a individualităţii şi talentului scriitorilor, oamenilor de artă, ca şi ale tuturor cetăţenilor patriei. Este vorba însă de o libertate concepută ca necesitate înţeleasă, ca acţiune conştient orientată spre transformarea realităţii potrivit cerinţelor obiective ale dezvoltării sociale. Aceasta implică opinia critică faţa de acele «opere» care emit aprecieri eronate asupra vieţii sociale, faţă de orice manifestare care cultivă negativismul, ambiguitatea, obiectivismul, desprinderea de realitate sau deformarea acesteia, îndepărtarea de problematica şi cerinţele societăţii noastre socialiste. Libertatea de creaţie nu poate însemna evitarea angajării sociale, după cum nu poate însemna nici acea iluzorie «libertate absolută», preconizată de concepţiile anarhiste, voluntariste sau subiectiviste, demult depăşite” (48).
Cercetarea ştiinţifică funcţionează după o logică asemănătoare. Este controlată direct de partid prin organisme centrale (în România, Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, organism de partid şi de stat) care impun cercetării rezultate planificate. Iar pentru că planificarea cercetării nu este o constrângere suficientă, devine normă realizarea şi chiar depăşirea planului. Această aberaţie nu este suficientă însă şi, în consecinţă, pentru eficientizarea controlului se aplică şi un control remunerativ exercitat prin practicile de alocare de fonduri de către stat, adică la aprobarea partidului, în funcţie de îndeplinirea planului de cercetare. Se consideră că „este necesar ca cercetarea să premeargă obiectivelor şi necesităţilor dezvoltării societăţii, prevăzute în planurile cincinale şi în prognozele pe termen lung” (49), iar succesele, false ori nu, care erau raportate trebuiau să întărească prin forţa exemplului demonstraţia teoretică a superiorităţii acţiunii în sensul construirii conştiente a noii societăţi. „Conştientizarea” este de fapt conceptul cheie al modului în care partidul îşi justifică controlul asupra întregii societăţi, deci orice exemplu care poate veni în sprijinul demonstrării superiorităţii acestei „conştientizări” ca normă de viaţă este binevenit.
Comunismul - sinucidere altruista (VI)
II.2 Obiectivul postrevoluţionar (continuare)
[formarea omului nou]
Partidul comunist îşi propune să formeze „omul total”. Nu este un obiectiv oarecare şi în consecinţă merită toată atenţia şi eforturile. Prin faptul că este depozitarul adevărului, partidul comunist este singurul care deţine secretul formării „omului total” şi deci singurul îndreptăţit să indice modul în care va decurge formarea. Aşa cum sublinia şi Lenin prin celebrul său „învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!”, educarea maselor reprezintă modul practic de formare a omului nou. Pe lângă faptul că aceasta necesită în primul rând receptarea şi asimilarea „valorilor autentice” care devin astfel numai dacă sunt definite idelogic ca fiind autentice, promovarea noilor valori nu se face la întâmplare. Întreg marxism-leninismul este o revoltă împotriva spontaneităţii deoarece pentru Marx, Engels şi Lenin „a fi conştient” însemna doar „a premedita” ceea ce era totuna cu a înţelege necesitatea în sensul ei imperativ. Se poate spune că din acest punct de vedere, diferenţa dintre Marx şi Spinosa ar fi diferenţa dintre „trebuie” şi „musai”. Partidul este întotdeauna de partea lui „trebuie”. De aceea este activ şi premeditat. Aşadar, promovarea valorilor societăţii socialiste nu se poate face la întâmplare, ci organizat, metodic. Partidul comunist, identificat cu statul, este singurul în drept să organzieze. Prin urmare sunt fixate cadre de manifestare şi promovare a valorilor socialismului, singurele autentice. Nu numai că se înfiinţează instituţii culturale şi educative noi, dar partidul instituie un control normativ propriu în instituţiile din vechiul regim, în felul acesta transformându-le total şi păstrându-le doar numele. Politica culturală a partidului comunist este inevitabil un program de control a valorilor şi al circulaţiei valorilor. Valorile „neautentice” pot împieta procesului de formare a omului nou, deci trebuie eliminate. Valorile „autentice” sunt valorile potrivite contextului istoric şi în consecinţă, cele „neautentice” nu pot fi decât retrograde. Trierea valorilor se face de către foruri specializate sub directa îndrumare a partidului, fiind o activitate necesară şi constă în supunerea valorilor rigurozităţii normelor. Nu poate fi altfel, deoarece trierea valorilor este un proces organizat, un program conştient, ca şi promovarea valorilor „autentice”. În fond, promovarea şi trierea se implică reciproc şi sunt ca două feţe ale aceleiaşi monezi: politica culturală a partidului comunist.
Controlul normativ instuţional practicat de partid implică o combinare a celor trei tipuri de control: coercitiv, simbolic şi remunerativ. Construcţia conştientă a întregii societăţi şi în special a dimensiunii culturale presupune în mod logic formalizarea controlului asupra instituţiilor cultural-educative pentru a elimina spontaneitatea. Apar în acest fel ca pregnante trei moduri de combinare a tipurilor de control: control instituţional simbolic şi remunerativ, control instituţional coercitiv şi simbolic, control instituţional coercitiv şi remunerativ. Manifestările artistice, activităţile educative şi creaţiile culturale şi ştiinţifice trebuiau să corespundă unor norme constrângătoare (interdicţii), recompensatorii (recomandări) şi simbolice (modele, moduri de a face). În acest caz, toate dimensiunile vieţii culturale ale societăţii se transformă în instituţii secundare puternic formalizate. Exemple clasice în acest sens pot fi Festivalul Naţional Cântarea României, învăţământul şi cercetarea ştiinţifică şi creaţia artistică.
Prin dimensiunile sale spaţiale şi temporale, Festivalul Cântarea României devine principala instituţie culturală a României. Pentru că în socialism cultura constituie un bun al maselor, se doreşte ca festivalul să cuprindă întregul proces de participare a maselor la asimilarea culturii socialiste. Festivalul nu îşi justifică titulatura, cu atât mai mult cu cât este o manifestare neîntreruptă. Însă el este relevant pentru modul în care se exercită controlul instituţional remunerativ şi simbolic. Manifestările de pe „scena” festivalului nu puteau fi lăsate la voia întâmplării. Conţinutul creaţiei artistice şi a limbajului artistic trebuia să fie conform valorilor „autentice” promovate de partid. Normele simbolice se cer respectate cu stricteţe, în caz contrar, şansele de afirmare devin practic nule. Manifestări paralele cu cele ale festivalului ar fi fost sortite eşecului atât din motive tehnice cât şi datorită faptului că ele excludeau orice formă de recompensare materială, ori apreciere. Iar pentru a întări controlul remunerativ, partidul este cel care jurizează festivalul prin indivizi având mandat ideologic din partea sa. În felul acesta, premiile destul de consistente pentru posibilităţile omului de rând, reclamau o mai strânsă conformare a producţiei culturale şi artistice cu valorile „autentice”, sau acţiuni îndreptate în scopul de a corupe juriul. De cele mai multe ori, însă, eforturile erau îndreptate conştient în ambele direcţii, deoarece premiile acordate unor manifestări artistice neconforme puteau naşte suspiciuni, iar orice juriu era controlat la rândul său de către cei care îl mandatau.
Procesul de învăţământ este obiectul unei atenţii speciale din partea partidului comunist în cadrul politicii sale culturale. Formarea „unui om înaintat, cu o concepţie ştiinţifică despre lume şi viaţă, cu un larg orizont cultural, bine pregătit din punct de vedere profesional, cu o ţinută etică superioară, pasionat participant la întreaga activitate economică, socială şi politică a ţării”, trebuia să fie rezultatul concret al întregii politici culturale a partidului. Accentul fiind pus pe „formare”, se înţelege importanţa pe care o are procesul de învăţământ. Pregătirea tineretului pentru viaţă presupune nu aderenţa, ci de-a dreptul „însuşirea temeinică a ideologiei şi politicii partidului, a concepţiei sale revoluţionare despre lume şi viaţă, educarea în spiritul normelor eticii şi echităţii socialiste”. Pentru crearea unui tipar uman străin de orice realitate, omul nou, partidul recunoaşte necesitatea unei socializări totale şi cere acest lucru. În acest scop, controlul trebuie să fie total, să nu lase nici o breşă de manifestare a individualităţii. Aceasta presupune în primul rând un control centralizat, deci se impune standardizarea procesului de învăţământ. Se creează astfel condiţii pentru aplicarea unui control instituţional simbolic şi coercitiv, la care se adaugă în paralel un control remunerativ. Se instituie norme simbolice prin reglementarea unitară a conţinutului învăţământului, la care se adaugă interzicerea accesului la anumiţi autori ori lucrători, precum şi limitarea accesului la unele forme de învăţământ pe bază de dosar ori origine socială. Nu numai că se cerea cunoaşterea anumitor lucruri, dar cunoaşterea unor realităţi care nu conveneau era interzisă. Desfiinţarea, în România, a Catedrei de Sociologie, a Catedrei de Psihologie ale Universităţii din Bucureşti, este doar un exemplu în acest sens. Respectarea normelor simbolice era ajutată printr-un control coercitiv în general, dar apar unele cazuri în care acesta este dublat de un control remunerativ. Se încurajează activităţile culturale şi artistice paralele procesului de învăţământ, dar organizate de şcoală - cum ar fi, tot un exemplu din România, participarea la concursuri sportive sub egida Daciadei, ori participarea la diferite faze ale Cântării României - şi controlate de partid, prin aceasta oferindu-se participanţilor posibilitatea de a lipsi de la ore în mod cvasilegal sub motivaţia participării la concurs sau a pregătirii în vederea concursului. Eventualele rezultate pozitive în acest gen de activităţi se recompensau prin înaintări în ierarhia organizaţiilor de pionieri sau UTC, ceea ce putea oferi motivaţii individuale în eforturile fiecăruia de a se integra asimilând şi însuşindu-şi ideologia.
[formarea omului nou]
Partidul comunist îşi propune să formeze „omul total”. Nu este un obiectiv oarecare şi în consecinţă merită toată atenţia şi eforturile. Prin faptul că este depozitarul adevărului, partidul comunist este singurul care deţine secretul formării „omului total” şi deci singurul îndreptăţit să indice modul în care va decurge formarea. Aşa cum sublinia şi Lenin prin celebrul său „învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!”, educarea maselor reprezintă modul practic de formare a omului nou. Pe lângă faptul că aceasta necesită în primul rând receptarea şi asimilarea „valorilor autentice” care devin astfel numai dacă sunt definite idelogic ca fiind autentice, promovarea noilor valori nu se face la întâmplare. Întreg marxism-leninismul este o revoltă împotriva spontaneităţii deoarece pentru Marx, Engels şi Lenin „a fi conştient” însemna doar „a premedita” ceea ce era totuna cu a înţelege necesitatea în sensul ei imperativ. Se poate spune că din acest punct de vedere, diferenţa dintre Marx şi Spinosa ar fi diferenţa dintre „trebuie” şi „musai”. Partidul este întotdeauna de partea lui „trebuie”. De aceea este activ şi premeditat. Aşadar, promovarea valorilor societăţii socialiste nu se poate face la întâmplare, ci organizat, metodic. Partidul comunist, identificat cu statul, este singurul în drept să organzieze. Prin urmare sunt fixate cadre de manifestare şi promovare a valorilor socialismului, singurele autentice. Nu numai că se înfiinţează instituţii culturale şi educative noi, dar partidul instituie un control normativ propriu în instituţiile din vechiul regim, în felul acesta transformându-le total şi păstrându-le doar numele. Politica culturală a partidului comunist este inevitabil un program de control a valorilor şi al circulaţiei valorilor. Valorile „neautentice” pot împieta procesului de formare a omului nou, deci trebuie eliminate. Valorile „autentice” sunt valorile potrivite contextului istoric şi în consecinţă, cele „neautentice” nu pot fi decât retrograde. Trierea valorilor se face de către foruri specializate sub directa îndrumare a partidului, fiind o activitate necesară şi constă în supunerea valorilor rigurozităţii normelor. Nu poate fi altfel, deoarece trierea valorilor este un proces organizat, un program conştient, ca şi promovarea valorilor „autentice”. În fond, promovarea şi trierea se implică reciproc şi sunt ca două feţe ale aceleiaşi monezi: politica culturală a partidului comunist.
Controlul normativ instuţional practicat de partid implică o combinare a celor trei tipuri de control: coercitiv, simbolic şi remunerativ. Construcţia conştientă a întregii societăţi şi în special a dimensiunii culturale presupune în mod logic formalizarea controlului asupra instituţiilor cultural-educative pentru a elimina spontaneitatea. Apar în acest fel ca pregnante trei moduri de combinare a tipurilor de control: control instituţional simbolic şi remunerativ, control instituţional coercitiv şi simbolic, control instituţional coercitiv şi remunerativ. Manifestările artistice, activităţile educative şi creaţiile culturale şi ştiinţifice trebuiau să corespundă unor norme constrângătoare (interdicţii), recompensatorii (recomandări) şi simbolice (modele, moduri de a face). În acest caz, toate dimensiunile vieţii culturale ale societăţii se transformă în instituţii secundare puternic formalizate. Exemple clasice în acest sens pot fi Festivalul Naţional Cântarea României, învăţământul şi cercetarea ştiinţifică şi creaţia artistică.
Prin dimensiunile sale spaţiale şi temporale, Festivalul Cântarea României devine principala instituţie culturală a României. Pentru că în socialism cultura constituie un bun al maselor, se doreşte ca festivalul să cuprindă întregul proces de participare a maselor la asimilarea culturii socialiste. Festivalul nu îşi justifică titulatura, cu atât mai mult cu cât este o manifestare neîntreruptă. Însă el este relevant pentru modul în care se exercită controlul instituţional remunerativ şi simbolic. Manifestările de pe „scena” festivalului nu puteau fi lăsate la voia întâmplării. Conţinutul creaţiei artistice şi a limbajului artistic trebuia să fie conform valorilor „autentice” promovate de partid. Normele simbolice se cer respectate cu stricteţe, în caz contrar, şansele de afirmare devin practic nule. Manifestări paralele cu cele ale festivalului ar fi fost sortite eşecului atât din motive tehnice cât şi datorită faptului că ele excludeau orice formă de recompensare materială, ori apreciere. Iar pentru a întări controlul remunerativ, partidul este cel care jurizează festivalul prin indivizi având mandat ideologic din partea sa. În felul acesta, premiile destul de consistente pentru posibilităţile omului de rând, reclamau o mai strânsă conformare a producţiei culturale şi artistice cu valorile „autentice”, sau acţiuni îndreptate în scopul de a corupe juriul. De cele mai multe ori, însă, eforturile erau îndreptate conştient în ambele direcţii, deoarece premiile acordate unor manifestări artistice neconforme puteau naşte suspiciuni, iar orice juriu era controlat la rândul său de către cei care îl mandatau.
Procesul de învăţământ este obiectul unei atenţii speciale din partea partidului comunist în cadrul politicii sale culturale. Formarea „unui om înaintat, cu o concepţie ştiinţifică despre lume şi viaţă, cu un larg orizont cultural, bine pregătit din punct de vedere profesional, cu o ţinută etică superioară, pasionat participant la întreaga activitate economică, socială şi politică a ţării”, trebuia să fie rezultatul concret al întregii politici culturale a partidului. Accentul fiind pus pe „formare”, se înţelege importanţa pe care o are procesul de învăţământ. Pregătirea tineretului pentru viaţă presupune nu aderenţa, ci de-a dreptul „însuşirea temeinică a ideologiei şi politicii partidului, a concepţiei sale revoluţionare despre lume şi viaţă, educarea în spiritul normelor eticii şi echităţii socialiste”. Pentru crearea unui tipar uman străin de orice realitate, omul nou, partidul recunoaşte necesitatea unei socializări totale şi cere acest lucru. În acest scop, controlul trebuie să fie total, să nu lase nici o breşă de manifestare a individualităţii. Aceasta presupune în primul rând un control centralizat, deci se impune standardizarea procesului de învăţământ. Se creează astfel condiţii pentru aplicarea unui control instituţional simbolic şi coercitiv, la care se adaugă în paralel un control remunerativ. Se instituie norme simbolice prin reglementarea unitară a conţinutului învăţământului, la care se adaugă interzicerea accesului la anumiţi autori ori lucrători, precum şi limitarea accesului la unele forme de învăţământ pe bază de dosar ori origine socială. Nu numai că se cerea cunoaşterea anumitor lucruri, dar cunoaşterea unor realităţi care nu conveneau era interzisă. Desfiinţarea, în România, a Catedrei de Sociologie, a Catedrei de Psihologie ale Universităţii din Bucureşti, este doar un exemplu în acest sens. Respectarea normelor simbolice era ajutată printr-un control coercitiv în general, dar apar unele cazuri în care acesta este dublat de un control remunerativ. Se încurajează activităţile culturale şi artistice paralele procesului de învăţământ, dar organizate de şcoală - cum ar fi, tot un exemplu din România, participarea la concursuri sportive sub egida Daciadei, ori participarea la diferite faze ale Cântării României - şi controlate de partid, prin aceasta oferindu-se participanţilor posibilitatea de a lipsi de la ore în mod cvasilegal sub motivaţia participării la concurs sau a pregătirii în vederea concursului. Eventualele rezultate pozitive în acest gen de activităţi se recompensau prin înaintări în ierarhia organizaţiilor de pionieri sau UTC, ceea ce putea oferi motivaţii individuale în eforturile fiecăruia de a se integra asimilând şi însuşindu-şi ideologia.
Comunismul - sinucidere altruista (V)
II.2 Obiectivul post revoluţionar (continuare)
[controlul resurselor simbolice]
„Limba de lemn” este creaţia nemijlocită a propagandei comuniste. Agenţii ei sunt propagandiştii, cei însărcinaţi cu educarea maselor. „Limba de lemn” devine partea cea mai importantă a întregului limbaj politic şi ideologic deoarece ea formează conştiinţele în direcţia dorită de partid prin faptul că restrânge şi standardizează imaginea lumii sociale. Cenzurarea discursului ideologic liber are acest efect de paradox. Deşi se declară libertatea conştiintei se recunoaşte si necesitatea formării ei. Conştiinta de tip nou este o necesitate istorică, rezultat al evoluţiei societătii. Chiar dacă este o constiintă săracă, acest lucru nu deranjează; este singura care poate fi. „Limba de lemn” este efectul hegemoniei ideologiei marxist-leniniste şi prin urmare principalul mijloc prin care se exercită controlul simbolic. Orice deviere de la modul în care înţelege partidul să educe masele până la un „înalt nivel de conştiinţă” este periculoasă pentru că poate conduce la deschiderea faţă de alternative şi argumente. Adevărul absolut nu lasă loc de alternative şi argumente. Sintagma „cine nu este cu noi este împotriva noastră” este celebră, dar sensul ei adevărat este „noi suntem împotriva tuturor celor care nu sunt cu noi”. Partidul comunist nu îşi putea legitima puterea prin deţinerea formulei magice care arată precis ce va fi şi totodată să admită că nu se realizează ceea ce a prevăzut. Cu atât mai mult, nimeni nu trebuia să vadă asta. De aceea, controlul simbolic şi „limba de lemn” ocupă o parte importantă în politica partidului de educare a maselor.
Controlul simbolic, însă, înseamnă mai mult decât folosirea „limbii de lemn”. El presupune luarea sub control a întregii producţii culturale. Preluarea controlului asupra mijloacelor de producţie este un pas important şi necesar, dar nu şi suficient. Pe lângă limbă, ca mijloc simbolic, şi edituri, tipografii etc., ca mijloace materiale de producţie culturală, un rol important îl au şi cei care sunt producătorii de cultură. Producţia culturală literară, fie că este vorba de literatură beletristică, ştiintifică ori jurnalistică, îi este necesară partidului pentru a-şi impune discursul.
În cazul producătorilor de cultură scrisă lucrurile se schimbă puţin. Fiindcă aceştia reprezentau de fapt intelectualitatea, se înţelege aproape de la sine că exercitarea controlului simbolic nu putea avea mari rezultate în ceea ce îi priveşte. În schimb capacitatea productivă a intelectualilor nu trebuia să sufere deoarece exista necesitatea ca cineva să compună discursul politic, să reproducă ideologia şi să o devolte, chiar ţinând cont de faptul că părinţii marxism-leninsmului nu s-au prea ocupat de dialectica dezvoltării societăţii după revoluţie. În optica lor, conştiinţa rezolva toate problemele. Dar intelectualitatea trebuia „convinsă” să participe alături de partid. Cu intelectualii devotaţi trup şi suflet cauzei lucrurile erau uşoare, deşi o decepţie ar fi costat mult pe oricine. Strategia de control din partea puterii se schimbă în această situaţie.
Am arătat că o deviere de la linia partidului nu putea fi acceptată. Se impunea, deci, de la sine ca intelectualii să fie sever controlaţi pentru a corespunde scopurilor partidului, acelea de a-şi impune discursul şi de promovare a unor noi valori. Modurile practice de exercitare a controlului erau în principal coerciţia: spectrul deportării, oprirea accesului la resurse atât materiale cât şi intelectuale şi cenzura. În acest fel producţia culturală era dirijată. De la început, instinctul de conservare obliga producţia culturală să se îndrepte numai spre anumite teme, tratate într-un mod corespunzător. Dacă instinctul de conservare nu funcţiona, atunci intervenea cenzura, sau autorul era discreditat în mod public. Blocarea accesului la resurse venea să întărească controlul. Accesul la unele lucrări şi publicaţii era interzis în timp ce se constituiau bibliografii obligatorii.
Aceste strategii de control, brutale şi directe, au dominat într-o fază incipientă a dezvoltării regimurile comuniste, cel puţin cele din Europa. Apoi, odată cu preluarea într-o măsură tot mai mare a controlului asupra resurselor materiale de către puterea comunistă şi strategia de control a producţiei culturale prin controlul producătorilor s-a rafinat. În primul rând, prin naţionalizarea editurilor, tipografiilor, ziarelor etc. intelectualilor li s-au tăiat posibilităţile de a se exprima pe cont propriu şi, ce-i mai important, să trăiască de pe urma activităţii depuse. S-au organizat în schimb tot felul de concursuri de creaţie iar editurile primeau subvenţii şi alte alocaţii după numărul şi calitatea lucrărilor publicate, deşi nu puteau publica orice. Se crea astfel un fel de concurenţă dar „mizele sunt cine obţine să scrie manuale şcolare care prezintă o anume versiune a realităţii, sau să producă o istorie oficială, sau să definească «canonul» literar, sau să stabiledască genealogia cunoaşterii filozofice; ale cui cărţi vor fi publicate şi în ce tiraje; ale cui proiecte vor primi investiţii care vor facilita alte investiţii mai târziu, ale cui lucrări vor primi premiile - valoroase nu pentru că ele sporesc vânzările şi, prin urmare, veniturile, ca în lumea capitalistă, ci fiindcă simpla primire a premiului măreşte pretenţiile de alocaţii viitoare şi promovează valorile pe care a fost construită o lucrare (care pot include, camuflat, valori de rezistenţă la efectele totalitariste ale conducerii de partid)” (43). Poate că aici se află un punct slab al acestui tip de control, dar din partea puterii riscul este totuşi mic, aproape inexistent. Este foarte puţin probabil ca nişte „valori de rezistenţă” atât de bine camuflate să sară în ochi publicului larg care nu are o pregătire şi o practică specială în a găsi nodurile din papură. Pe de altă parte, beneficiile acestei practici de control sunt mai mari, deoarece este un control mai puţin vizibil. Chiar dacă pentru a se afirma „autorii din socialism au mai puţină nevoie de un public de masă care să le cumpere lucrările decât de atenţia birocraţilor care le vor finanţa proiectele” (44), în felul acesta ei trăiesc şi activează într-o stare de dependenţă care permite, mai mult sau mai puţin direct o dirijare de către partid a producţiei culturale şi a circulaţiei valorilor. În comunism, intelectualii devin unelte ale controlului simbolic pe care partidul îl exercită asupra tuturor şi în special asupra tinerilor ce urmează a fi socializaţi în spiritul noilor valori.
Politica culturală a partidului comunist aflat la putere este o politică de impunere forţată a unor valori noi şi de cele mai multe ori străine. Numai astfel se explică accentul puternic pus pe strategiile de control ca strategii de aplicare a politicii culturale. Dar totodată se explică şi de ce strategiile de promovare a acestor valori iau câteodată forme bizare la o primă vedere.
Ridicarea conştiinţei maselor este o activitate ce conţine două etape. Mai întâi este asigurată hegemonia ideologiei marxist-leniniste. Acţiunea se autojustifică prin concepţia conform căreia doar marxism-leninismul poate ridica conştiinţele şi este etapa controlului simbolic. Poate fi considerată şi ca o măsură de precauţie pe care o ia puterea pentru a fi sigură că valorile promovate de ea nu pot avea concurenţă. Informaţia difuzată către publicul larg suportă un control bine motivat din acest punct de vedere. Iar când cantitatea sau densitatea informaţiei cu potenţial de pătrundere către receptori depăşeşte capacitatea de control eficient, pur şi simplu se blochează accesul la informaţie. Programul de televiziune de două ore şi televizoarele şi aparatele de radio cu o singură lungime de undă stau mărtuie în acest sens. Prin controlul asupra mijloacelor de informare se controlează sursa de informare şi implicit mesajul care ajunge la receptor. Ziarele locale au avut o soartă nefericită din această cauză. În felul acesta, prin controlul mijloacelor de informare nu numai că se elimină în mare măsură posibilitatea promovării unor valori neconforme, atât din interior, cât mai ales din exterior, dar se redefineşte rolul mijloacelor de informare. Ele devin mijloace de propagandă şi promovare a valorilor comuniste, având deci şi ele locul lor într-o politică culturală centrată pe control.
Promovarea valorilor noii societăţi are, în schimb, alte cerinţe în privinţa exercitării controlului. Strategiile de control simbolic, remunerativ sau coercitiv capătă un caracter instituţional. „Limba de lemn” ca formă de control informal şi controlul coercitiv direct asupra producătorilor de cultură nu lasă loc unui forme adecvate de promovare a valorilor. Trebuia deci construită una.
[controlul resurselor simbolice]
„Limba de lemn” este creaţia nemijlocită a propagandei comuniste. Agenţii ei sunt propagandiştii, cei însărcinaţi cu educarea maselor. „Limba de lemn” devine partea cea mai importantă a întregului limbaj politic şi ideologic deoarece ea formează conştiinţele în direcţia dorită de partid prin faptul că restrânge şi standardizează imaginea lumii sociale. Cenzurarea discursului ideologic liber are acest efect de paradox. Deşi se declară libertatea conştiintei se recunoaşte si necesitatea formării ei. Conştiinta de tip nou este o necesitate istorică, rezultat al evoluţiei societătii. Chiar dacă este o constiintă săracă, acest lucru nu deranjează; este singura care poate fi. „Limba de lemn” este efectul hegemoniei ideologiei marxist-leniniste şi prin urmare principalul mijloc prin care se exercită controlul simbolic. Orice deviere de la modul în care înţelege partidul să educe masele până la un „înalt nivel de conştiinţă” este periculoasă pentru că poate conduce la deschiderea faţă de alternative şi argumente. Adevărul absolut nu lasă loc de alternative şi argumente. Sintagma „cine nu este cu noi este împotriva noastră” este celebră, dar sensul ei adevărat este „noi suntem împotriva tuturor celor care nu sunt cu noi”. Partidul comunist nu îşi putea legitima puterea prin deţinerea formulei magice care arată precis ce va fi şi totodată să admită că nu se realizează ceea ce a prevăzut. Cu atât mai mult, nimeni nu trebuia să vadă asta. De aceea, controlul simbolic şi „limba de lemn” ocupă o parte importantă în politica partidului de educare a maselor.
Controlul simbolic, însă, înseamnă mai mult decât folosirea „limbii de lemn”. El presupune luarea sub control a întregii producţii culturale. Preluarea controlului asupra mijloacelor de producţie este un pas important şi necesar, dar nu şi suficient. Pe lângă limbă, ca mijloc simbolic, şi edituri, tipografii etc., ca mijloace materiale de producţie culturală, un rol important îl au şi cei care sunt producătorii de cultură. Producţia culturală literară, fie că este vorba de literatură beletristică, ştiintifică ori jurnalistică, îi este necesară partidului pentru a-şi impune discursul.
În cazul producătorilor de cultură scrisă lucrurile se schimbă puţin. Fiindcă aceştia reprezentau de fapt intelectualitatea, se înţelege aproape de la sine că exercitarea controlului simbolic nu putea avea mari rezultate în ceea ce îi priveşte. În schimb capacitatea productivă a intelectualilor nu trebuia să sufere deoarece exista necesitatea ca cineva să compună discursul politic, să reproducă ideologia şi să o devolte, chiar ţinând cont de faptul că părinţii marxism-leninsmului nu s-au prea ocupat de dialectica dezvoltării societăţii după revoluţie. În optica lor, conştiinţa rezolva toate problemele. Dar intelectualitatea trebuia „convinsă” să participe alături de partid. Cu intelectualii devotaţi trup şi suflet cauzei lucrurile erau uşoare, deşi o decepţie ar fi costat mult pe oricine. Strategia de control din partea puterii se schimbă în această situaţie.
Am arătat că o deviere de la linia partidului nu putea fi acceptată. Se impunea, deci, de la sine ca intelectualii să fie sever controlaţi pentru a corespunde scopurilor partidului, acelea de a-şi impune discursul şi de promovare a unor noi valori. Modurile practice de exercitare a controlului erau în principal coerciţia: spectrul deportării, oprirea accesului la resurse atât materiale cât şi intelectuale şi cenzura. În acest fel producţia culturală era dirijată. De la început, instinctul de conservare obliga producţia culturală să se îndrepte numai spre anumite teme, tratate într-un mod corespunzător. Dacă instinctul de conservare nu funcţiona, atunci intervenea cenzura, sau autorul era discreditat în mod public. Blocarea accesului la resurse venea să întărească controlul. Accesul la unele lucrări şi publicaţii era interzis în timp ce se constituiau bibliografii obligatorii.
Aceste strategii de control, brutale şi directe, au dominat într-o fază incipientă a dezvoltării regimurile comuniste, cel puţin cele din Europa. Apoi, odată cu preluarea într-o măsură tot mai mare a controlului asupra resurselor materiale de către puterea comunistă şi strategia de control a producţiei culturale prin controlul producătorilor s-a rafinat. În primul rând, prin naţionalizarea editurilor, tipografiilor, ziarelor etc. intelectualilor li s-au tăiat posibilităţile de a se exprima pe cont propriu şi, ce-i mai important, să trăiască de pe urma activităţii depuse. S-au organizat în schimb tot felul de concursuri de creaţie iar editurile primeau subvenţii şi alte alocaţii după numărul şi calitatea lucrărilor publicate, deşi nu puteau publica orice. Se crea astfel un fel de concurenţă dar „mizele sunt cine obţine să scrie manuale şcolare care prezintă o anume versiune a realităţii, sau să producă o istorie oficială, sau să definească «canonul» literar, sau să stabiledască genealogia cunoaşterii filozofice; ale cui cărţi vor fi publicate şi în ce tiraje; ale cui proiecte vor primi investiţii care vor facilita alte investiţii mai târziu, ale cui lucrări vor primi premiile - valoroase nu pentru că ele sporesc vânzările şi, prin urmare, veniturile, ca în lumea capitalistă, ci fiindcă simpla primire a premiului măreşte pretenţiile de alocaţii viitoare şi promovează valorile pe care a fost construită o lucrare (care pot include, camuflat, valori de rezistenţă la efectele totalitariste ale conducerii de partid)” (43). Poate că aici se află un punct slab al acestui tip de control, dar din partea puterii riscul este totuşi mic, aproape inexistent. Este foarte puţin probabil ca nişte „valori de rezistenţă” atât de bine camuflate să sară în ochi publicului larg care nu are o pregătire şi o practică specială în a găsi nodurile din papură. Pe de altă parte, beneficiile acestei practici de control sunt mai mari, deoarece este un control mai puţin vizibil. Chiar dacă pentru a se afirma „autorii din socialism au mai puţină nevoie de un public de masă care să le cumpere lucrările decât de atenţia birocraţilor care le vor finanţa proiectele” (44), în felul acesta ei trăiesc şi activează într-o stare de dependenţă care permite, mai mult sau mai puţin direct o dirijare de către partid a producţiei culturale şi a circulaţiei valorilor. În comunism, intelectualii devin unelte ale controlului simbolic pe care partidul îl exercită asupra tuturor şi în special asupra tinerilor ce urmează a fi socializaţi în spiritul noilor valori.
Politica culturală a partidului comunist aflat la putere este o politică de impunere forţată a unor valori noi şi de cele mai multe ori străine. Numai astfel se explică accentul puternic pus pe strategiile de control ca strategii de aplicare a politicii culturale. Dar totodată se explică şi de ce strategiile de promovare a acestor valori iau câteodată forme bizare la o primă vedere.
Ridicarea conştiinţei maselor este o activitate ce conţine două etape. Mai întâi este asigurată hegemonia ideologiei marxist-leniniste. Acţiunea se autojustifică prin concepţia conform căreia doar marxism-leninismul poate ridica conştiinţele şi este etapa controlului simbolic. Poate fi considerată şi ca o măsură de precauţie pe care o ia puterea pentru a fi sigură că valorile promovate de ea nu pot avea concurenţă. Informaţia difuzată către publicul larg suportă un control bine motivat din acest punct de vedere. Iar când cantitatea sau densitatea informaţiei cu potenţial de pătrundere către receptori depăşeşte capacitatea de control eficient, pur şi simplu se blochează accesul la informaţie. Programul de televiziune de două ore şi televizoarele şi aparatele de radio cu o singură lungime de undă stau mărtuie în acest sens. Prin controlul asupra mijloacelor de informare se controlează sursa de informare şi implicit mesajul care ajunge la receptor. Ziarele locale au avut o soartă nefericită din această cauză. În felul acesta, prin controlul mijloacelor de informare nu numai că se elimină în mare măsură posibilitatea promovării unor valori neconforme, atât din interior, cât mai ales din exterior, dar se redefineşte rolul mijloacelor de informare. Ele devin mijloace de propagandă şi promovare a valorilor comuniste, având deci şi ele locul lor într-o politică culturală centrată pe control.
Promovarea valorilor noii societăţi are, în schimb, alte cerinţe în privinţa exercitării controlului. Strategiile de control simbolic, remunerativ sau coercitiv capătă un caracter instituţional. „Limba de lemn” ca formă de control informal şi controlul coercitiv direct asupra producătorilor de cultură nu lasă loc unui forme adecvate de promovare a valorilor. Trebuia deci construită una.
Comunismul - sinucidere altruista (IV)
II.2 Obiectivul postrevoluţionar
Revoluţia a fost infăptuită. Ce urmează? Urmărirea neabătută a scopului propus, aşadar dezvoltarea forţelor de producţie prin industrializare - dezvoltarea mijloacelor de producţie - şi educarea maselor - emanciparea tuturor oamenilor muncii, a proletariatului în special, dar şi a păturii ţărăneşti. Ţărănimea a fost considerată drept clasă retrogradă în ciuda faptului că marxiştii au considerat în ordinea necesităţilor umane ca prioritar fiind stomacul. Dar, în condiţiile menţinerii subdezvoltării şi a relaţiilor feudale, ţărănimea nu putea deveni «clasă pentru sine» deoarece este o clasă socială specifică feudalismului, orânduire socială în care procesul de producere a avuţiei nu are un caracter social, ci individual. Ţăranul se află tot timpul în raport cu feudalul în timp ce muncitorul se raportează la capital. Relaţia dintre iobag şi feudal este una personală, relaţia dintre muncitor şi capitalist este socială. În plus, prin specificul muncii sale şi a mijloacelor de producţie folosite, ţărănimea nu poate schimba propriul mod de însuşire a produsului muncii. Ţăranul, iobagul îşi însuşeşte produsul muncii sale, vânzându-şi doar o parte din munca sa. „Nu el este acela care primeşte o plată de la proprietarul pământului, ci, dimpotrivă, proprietarul pământului primeşte un tribut de la el” (39). Proletarii, în schimb, nu au un mod propriu de însuşire a produsului muncii, deoarece acesta nu le aparţine defel. Proletarii îşi vând munca, primind în schimb o plată, salariul. Este şi cazul muncitorului agricol, de tipul zilierului. Muncind cu ziua şi fiind plătit cu salariu pentru munca sa, el nu este mai puţin proletar decât muncitorul industrial. În concluzie, ţărănimea este o clasă retrogradă, deoarece relaţia sa cu mijloacele de producţie este una de proprietate. Ţărănimea, în accepţiunea de clasă feudală, nu face prin existenţa sa decât să menţină status-quo-ul.
Dar şi ţăranul munceşte, asuprit fiind de feudal. Odată eliminată clasa moşierilor în urma revoluţiei, pentru a se putea trece la construirea socialismului, şi ţărănimea trebuie emancipată, după modelul clasei muncitoare. Socializarea mijloacelor de producţie şi a modului de însuşire a produsului muncii este modul practic, material de realizare a acestui lucru. De asemenea, dezvoltarea mijloacelor de producţie înseamnă industrializarea agriculturii. Ţărănimea, însă, trebuie să accepte acest lucru, de aceea trebuie învăţată să-şi dobândească o conştiintă de clasă muncitoare. În acest fel nu va exista o divergentă de interese între proletariat şi ţărănime. Proletariatul şi ţărănimea fiind clasele muncitoare ale societăţii, o alianţă între ele decurge în mod firesc. Împreună vor construi socialismul. Prin dobândirea conştiinţei de clasă muncitoare, ţarănimea nu va mai fi clasă retrogradă, iar proletariatul devine clasă revoluţionară. Lucrurile se împacă frumos, dar pentru aceasta cineva trebuie să educe şi ţăranimea şi proletariatul, să le arate rolul lor istoric. Cum în urma revoluţiei clasele exploatatoare au pierdut puterea - se poate spune şi că au fugit din ţară sau înfundă puşcăriile - muncitorii şi ţăranii formează masele de oameni ai muncii de la oraşe si sate. Deci, cineva trebuie să educe masele.
[revoluţia ca profesie]
Acest rol îi revine, firesc, partidului comunist, ca partid format din oameni care cunosc exact mandatul istoriei. Practic, membrii de partid trebuie să acţioneze în sensul educării maselor. În aceasta constă activismul politic. Revoluţia are nevoie de sprijinul maselor. De aceea, activismul politic nu este doar o activitate postrevoluţionară. „Revoluţionar nu este cel care devine revoluţionar atunci când vine revoluţia, ci cel care, în condiţiile celui mai mare dezmăţ al reacţiunii [...] învaţă masele să lupte în mod revoluţionar” (40). Dar după revoluţie, pentru a-şi consolida puterea, partidul are în continuare nevoie de sprijinul maselor. Este încă un motiv pentru care procesul de educare a maselor trebuie să continue. În plus, din momentul preluării puterii, partidul are de acum alte mijloace de a educa masele. O va face, deci, prin propagandă. Concret, se va servi în acest scop de propagandişti, adică acei activişti de partid plătiţi. Resursele pe care le deţine partidul prin controlul total pe care îl are asupra statului îi permit să plătească o armată întreagă de astfel de oameni. Ei sunt aşa-zişii „militanţi responsabili”. Activitatea lor, însă, nu se desfăşoară oricum ci programat şi coordonat, adică conştient, în sensul pe care îl dă Marx acestui cuvânt. Este, deci, nevoie de o politică culturală dirijată şi condusă de la un nivel central.
Partidul comunist este de un tip mai special. Dincolo de înţelesul formal, juridic, al termenului, cuvântul „partid” desemnează o grupare de oameni cu interese şi valori comune. Pe lângă faptul că la nivel individual aderenţa la un partid poate fi mijlocul de ascensiune în elita unei societăţi, partidele reprezintă în primul rând modul în care se diferenţiază şi se relaţionează grupurile din cadrul elitei unei societăţi. Astfel, înfiinţarea unui partid are, în mare, următorul traseu: un grup de indivizi având un set de interese comune îşi unesc forţele pentru a elabora o strategie comună de realizare a lor printr-o acţiune concertată la un nivel politic; apoi, pentru a găsi sprijin şi din afară, îşi construiesc un discurs şi un limbaj propriu prin care încearcă să convingă de justeţea poziţiei lor, şi care să îi deosebească de alte partide. Se construieşte astfel o ideologie mai mult sau mai puţin închegată. Partidul comunist a parcurs, însă, un traseu diferit. Deşi se autodefinea ca partid al clasei muncitoare, ideea înfiinţării lui nu a aparţinut defel unor muncitori. În cazul partidului comunist mai întâi a fost construită ideologia. Ideologia bine pusă la punct de nişte intelectuali rafinaţi a creat partidul şi nu invers. De aceea, partidul comunist nu trebuia să convingă pe nimeni de justeţea poziţiei sale. Însăşi apariţia sa marca acest lucru. Iar cum ideologia de la care se revendica era însăşi „Cunoaşterea”, după afirmaţiile propriilor ei întemeietori, partidul comunist era depozitarul adevărului absolut pe care era liber să îl promoveze prin orice mijloace. În concluzie, partidul nu poate şi nu are de ce să accepte alternativa. Este îndreptăţit să preia controlul total asupra statului şi asupra vieţii întregii societăţi şi este îndreptăţit să folosească toate resursele pe care le poate avea statul pentru a controla întreaga viaţă socială. Îşi va plăti, deci, din belşug activiştii însărcinaţi cu educarea maselor, controlându-i totodată printr-o strategie remunerativă. Avantajele materiale pe care le oferă activismul politic instituţionalizat şi organizat vor determina faptul ca, tipologic, întreaga armată de „militanţi responsabili” să fie o armată de mercenari, în slujba partidului. Revoluţionarul de profesie îşi găseşte acum adevăratul înţeles.
Înregimentat în partid, militantul responsabil este unealta prin care partidul îşi propagă adevărul unic. Alternativa nu este permisă iar militantul este cel care cunoaşte adevărul, astfel numai el are dreptul să vorbească în numele adevărului. Devine în acest mod mandatarul puterii în ceea ce priveşte controlul simbolic. Prin puterea pe care o are, rolul său este să impună o limbă cu sensuri imuabile deoarece, sensurile multiple înseamnă alternative, ceea ce poate duce la subminarea hegemonică a idelologiei de stat. „Nici un regim socialist nu poate încuviinţa producţia de efecte idelogice contrare scopurilor sale, efecte care i-ar releva goliciunea.” (41). Fiindcă limba este cel mai important mijloc de producţie culturală, „pentru înclinaţia partidului de a transforma conştiinţa, controlul asupra limbii este una din cele mai vitale cerinţe” (42).
Revoluţia a fost infăptuită. Ce urmează? Urmărirea neabătută a scopului propus, aşadar dezvoltarea forţelor de producţie prin industrializare - dezvoltarea mijloacelor de producţie - şi educarea maselor - emanciparea tuturor oamenilor muncii, a proletariatului în special, dar şi a păturii ţărăneşti. Ţărănimea a fost considerată drept clasă retrogradă în ciuda faptului că marxiştii au considerat în ordinea necesităţilor umane ca prioritar fiind stomacul. Dar, în condiţiile menţinerii subdezvoltării şi a relaţiilor feudale, ţărănimea nu putea deveni «clasă pentru sine» deoarece este o clasă socială specifică feudalismului, orânduire socială în care procesul de producere a avuţiei nu are un caracter social, ci individual. Ţăranul se află tot timpul în raport cu feudalul în timp ce muncitorul se raportează la capital. Relaţia dintre iobag şi feudal este una personală, relaţia dintre muncitor şi capitalist este socială. În plus, prin specificul muncii sale şi a mijloacelor de producţie folosite, ţărănimea nu poate schimba propriul mod de însuşire a produsului muncii. Ţăranul, iobagul îşi însuşeşte produsul muncii sale, vânzându-şi doar o parte din munca sa. „Nu el este acela care primeşte o plată de la proprietarul pământului, ci, dimpotrivă, proprietarul pământului primeşte un tribut de la el” (39). Proletarii, în schimb, nu au un mod propriu de însuşire a produsului muncii, deoarece acesta nu le aparţine defel. Proletarii îşi vând munca, primind în schimb o plată, salariul. Este şi cazul muncitorului agricol, de tipul zilierului. Muncind cu ziua şi fiind plătit cu salariu pentru munca sa, el nu este mai puţin proletar decât muncitorul industrial. În concluzie, ţărănimea este o clasă retrogradă, deoarece relaţia sa cu mijloacele de producţie este una de proprietate. Ţărănimea, în accepţiunea de clasă feudală, nu face prin existenţa sa decât să menţină status-quo-ul.
Dar şi ţăranul munceşte, asuprit fiind de feudal. Odată eliminată clasa moşierilor în urma revoluţiei, pentru a se putea trece la construirea socialismului, şi ţărănimea trebuie emancipată, după modelul clasei muncitoare. Socializarea mijloacelor de producţie şi a modului de însuşire a produsului muncii este modul practic, material de realizare a acestui lucru. De asemenea, dezvoltarea mijloacelor de producţie înseamnă industrializarea agriculturii. Ţărănimea, însă, trebuie să accepte acest lucru, de aceea trebuie învăţată să-şi dobândească o conştiintă de clasă muncitoare. În acest fel nu va exista o divergentă de interese între proletariat şi ţărănime. Proletariatul şi ţărănimea fiind clasele muncitoare ale societăţii, o alianţă între ele decurge în mod firesc. Împreună vor construi socialismul. Prin dobândirea conştiinţei de clasă muncitoare, ţarănimea nu va mai fi clasă retrogradă, iar proletariatul devine clasă revoluţionară. Lucrurile se împacă frumos, dar pentru aceasta cineva trebuie să educe şi ţăranimea şi proletariatul, să le arate rolul lor istoric. Cum în urma revoluţiei clasele exploatatoare au pierdut puterea - se poate spune şi că au fugit din ţară sau înfundă puşcăriile - muncitorii şi ţăranii formează masele de oameni ai muncii de la oraşe si sate. Deci, cineva trebuie să educe masele.
[revoluţia ca profesie]
Acest rol îi revine, firesc, partidului comunist, ca partid format din oameni care cunosc exact mandatul istoriei. Practic, membrii de partid trebuie să acţioneze în sensul educării maselor. În aceasta constă activismul politic. Revoluţia are nevoie de sprijinul maselor. De aceea, activismul politic nu este doar o activitate postrevoluţionară. „Revoluţionar nu este cel care devine revoluţionar atunci când vine revoluţia, ci cel care, în condiţiile celui mai mare dezmăţ al reacţiunii [...] învaţă masele să lupte în mod revoluţionar” (40). Dar după revoluţie, pentru a-şi consolida puterea, partidul are în continuare nevoie de sprijinul maselor. Este încă un motiv pentru care procesul de educare a maselor trebuie să continue. În plus, din momentul preluării puterii, partidul are de acum alte mijloace de a educa masele. O va face, deci, prin propagandă. Concret, se va servi în acest scop de propagandişti, adică acei activişti de partid plătiţi. Resursele pe care le deţine partidul prin controlul total pe care îl are asupra statului îi permit să plătească o armată întreagă de astfel de oameni. Ei sunt aşa-zişii „militanţi responsabili”. Activitatea lor, însă, nu se desfăşoară oricum ci programat şi coordonat, adică conştient, în sensul pe care îl dă Marx acestui cuvânt. Este, deci, nevoie de o politică culturală dirijată şi condusă de la un nivel central.
Partidul comunist este de un tip mai special. Dincolo de înţelesul formal, juridic, al termenului, cuvântul „partid” desemnează o grupare de oameni cu interese şi valori comune. Pe lângă faptul că la nivel individual aderenţa la un partid poate fi mijlocul de ascensiune în elita unei societăţi, partidele reprezintă în primul rând modul în care se diferenţiază şi se relaţionează grupurile din cadrul elitei unei societăţi. Astfel, înfiinţarea unui partid are, în mare, următorul traseu: un grup de indivizi având un set de interese comune îşi unesc forţele pentru a elabora o strategie comună de realizare a lor printr-o acţiune concertată la un nivel politic; apoi, pentru a găsi sprijin şi din afară, îşi construiesc un discurs şi un limbaj propriu prin care încearcă să convingă de justeţea poziţiei lor, şi care să îi deosebească de alte partide. Se construieşte astfel o ideologie mai mult sau mai puţin închegată. Partidul comunist a parcurs, însă, un traseu diferit. Deşi se autodefinea ca partid al clasei muncitoare, ideea înfiinţării lui nu a aparţinut defel unor muncitori. În cazul partidului comunist mai întâi a fost construită ideologia. Ideologia bine pusă la punct de nişte intelectuali rafinaţi a creat partidul şi nu invers. De aceea, partidul comunist nu trebuia să convingă pe nimeni de justeţea poziţiei sale. Însăşi apariţia sa marca acest lucru. Iar cum ideologia de la care se revendica era însăşi „Cunoaşterea”, după afirmaţiile propriilor ei întemeietori, partidul comunist era depozitarul adevărului absolut pe care era liber să îl promoveze prin orice mijloace. În concluzie, partidul nu poate şi nu are de ce să accepte alternativa. Este îndreptăţit să preia controlul total asupra statului şi asupra vieţii întregii societăţi şi este îndreptăţit să folosească toate resursele pe care le poate avea statul pentru a controla întreaga viaţă socială. Îşi va plăti, deci, din belşug activiştii însărcinaţi cu educarea maselor, controlându-i totodată printr-o strategie remunerativă. Avantajele materiale pe care le oferă activismul politic instituţionalizat şi organizat vor determina faptul ca, tipologic, întreaga armată de „militanţi responsabili” să fie o armată de mercenari, în slujba partidului. Revoluţionarul de profesie îşi găseşte acum adevăratul înţeles.
Înregimentat în partid, militantul responsabil este unealta prin care partidul îşi propagă adevărul unic. Alternativa nu este permisă iar militantul este cel care cunoaşte adevărul, astfel numai el are dreptul să vorbească în numele adevărului. Devine în acest mod mandatarul puterii în ceea ce priveşte controlul simbolic. Prin puterea pe care o are, rolul său este să impună o limbă cu sensuri imuabile deoarece, sensurile multiple înseamnă alternative, ceea ce poate duce la subminarea hegemonică a idelologiei de stat. „Nici un regim socialist nu poate încuviinţa producţia de efecte idelogice contrare scopurilor sale, efecte care i-ar releva goliciunea.” (41). Fiindcă limba este cel mai important mijloc de producţie culturală, „pentru înclinaţia partidului de a transforma conştiinţa, controlul asupra limbii este una din cele mai vitale cerinţe” (42).
duminică, 2 octombrie 2011
Pe scurt despre papa cu ale lui trei coroane
Foarte pe scurt, de ce consider eu ca antihristul este papa de la Roma: doctrina "filioque".
Mai intai ce spun catolicii despre ea:
"Pontiful Roman, succesorul lui Petru, este sursa permanenta si vazuta si temelia unitatii episcopilor si a multimii credinciosilor. Aceasta supunere religioasa a voii si mintii trebuie exprimata intr-un fel deosebit inaintea adevaratei autoritati de invatatura a Pontifului Roman (s.m.), chiar si atunci cand el nu vorbeste ex cathedra.
Pontiful Roman, capul colegiului episcopilor, in virtutea oficiului sau, poseda infailibilitate atunci cand, intarindu-si fratii (Luca 23:32) ca pastorul si cel mai inalt invatator al tuturor credinciosilor, declara o invatatura printr-un act de definire, privind credinta sau morala. Din aceasta cauza este drept a spune ca decretele Papei sunt ireversibile in natura si nu sunt subiectul dispensei de catre Biserica, intrucat ele au fost pronuntate cu colaborarea Duhului Sfant… In consecinta, decretele Papei nu sunt subiectul unei alte aprobari, unui alt apel, unei alte judecati. Caci Pontiful Roman nu isi exprima pozitia ca persoana particulara, ci ca cel mai inalt invatator al Bisericii universale, asupra caruia se odihneste in persoana darul infailibilitatii a chiar insasi Bisericii si care stabileste si protejeaza invatatura de Credinta Catolica.
In cursul responsabilitatii sale ca vicar al lui Hristos si pastor al intregii Biserici, Pontiful Roman are autoritatea deplina, cea mai inalta si universala, in Biserica, pe care este intotdeauna imputernicit sa si-o exercite liber… Nu poate exista un Sinod Ecumenic daca nu este validat sau cel putin acceptat de catre urmasul lui Petru. Convocarea, prezidarea si aprobarea hotararilor Sinoadelor sunt prerogativele Pontifului Roman.”
citat din hotararea Conciliului de la Vatican (II).
Vedeti dar ca este vorba de supunerea vointei si a mintii credinciosului catre autoritatea papei. Credinciosul latin nu mai este liber, ci a renuntat la libertatea sa inchinandu-se papei, in timp ce numai papa este singurul liber…
In lumina (sau poate intunericul...?) celor de mai sus, antihristul a venit de 1000 de ani (marea schisma a avut loc in 1054) si este papa; nu Benedict al ‘nspelea ca asta e doar de cinci-sase, ci papa.
Va rog sa observati ca papa este antihristul sau antihristul nu va fi deloc. Iata cum:
Prin adaosul la Crez “filioque” se considera ca Duhul Sfant purcede si de la Fiul la fel cum papalitatea papei purcede tot de la Fiul in calitatea sa presupusa de vicar al lui Hristos. Vicarul este cel asemenea Imparatului in absenta acestuia (loc-tiitor) avand ca sursa a puterii sale chiar numirea sa in aceasta calitate de catre Imparat – ceea ce si sustine doctrina catolica in privinta papei. Astfel, papa sta la masa cu Duhul Sfant, fiind asemenea lui prin purcedere si asemenea Fiului prin delegare.
Daca antihristul este o persoana diferita de papa iar papa este doar profetul lui, atunci papa trebuie sa i se inchine antihristului, la fel cum o vor face toti, recunoscandu-l drept superior. In calitatea sa de asemnea Lui Dumnezeu, papa nu poate sa recunoasca pe altul deasupra sa decat daca acest altul este insusi Hristos, intrucat doar in prezenta Imparatului vicarul e mai mic decat Imparatul. Insa Biserica Catolica nu are cum sa recunoasca in acelasi timp un papa si un Imparat, caci daca Imparatul ar veni, ar veni in locul sau de drept, cel care acum este ocupat, pana la venire, de papa. Asadar, locul in care va fi cel recunosctut ca “mesia” va fi locul papei, antihristul va fi papa deplin, ocupand locul in care sta acesta astazi. Ultimul papa va fi antihristul in carne si oase, dar el va fi tot papa, avand toate atributiile papalitatii.
Imi amintesc si ca toate cruciadele au avut ca tinta declarata cucerirea Ierusalimului si inchinarea acestuia papei (sau cum s-ar spune, trecerea sub jurisdictia ecleziastica a papei). Vremea inca nu venise inca pe atunci, dar cred ca o noua doctrina se va ivi curand in lumea catolica, si anume ca papa ar trebui sa se inscauneze la Ierusalim – spun asta doar de la mine fara a o lua din alta parte, e ca si cum “ar pluti in aer”. Prin sarutarea Coranului de catre papa, prin incercarile repetate de apropiere a papei de conducerea religioasa a evreilor din Israel cred ca se pregateste nasterea unei noi doctrine intru acceptarea larga a credinciosilor.
Trebuie urmarit si felul in care s-a nascut Unirea cu Roma. S-a spus de catre romani (latini): puteti sa va pastrati credinta voastra doar recunosteti papa si inchinati-va lui; am vazut astazi unde s-a ajuns. La fel, papa (Pius II) i-a propus si lui Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului sa i se inchine, promitandu-i in schimb pe tava lumea (“noi [papa] te vom ajuta si, cu ajutorul Gratiei Divine, te vom inscauna principe legitim al tuturora.”)
Se poate ca cineva sa foloseasca drept contraargument faptul ca e profetit si acceptat de catre Biserica (ortodoxa, singura de altfel) ca antihristul va fi evreu din stirpea lui Dan. Dar cine cunoaste arborele genealogic al lui Ioan Paul al II-lea, de exemplu, sau al lui Benedict cel de astazi? Daca i-a chemat Woityla sau Ratzinger inseamna ca nu au stramosi evrei undeva in istorie?
=====================================
UPDATE 01.03.2013
As adauga ceva. Nu vreau sa se considere ca daca eu spun ca papa este antihristul, am ceva cu catolicii. Antihristul ii va insela si pe cei alesi, deci cu atat mai mult pe cei simpli. Iar cei care nu au stiut vor fi batuti putin, in timp ce sluga care a stiut dar nu a facut va fi batuta mult. Si cine sunt cei alesi daca nu chiar preafericitii patriarhi? Chiar ei, caci sunt alesi si nu sunt numiti.
Si asa cum Dumnezeirea este una in Fiinta si intreita in persoane, asa cum Omenitatea una este personificata in miliarde de oameni diferiti, la fel si antihristul a fost, este si va fi papa de la Roma. Si nu degeaba s-a zis ca acesta va veni (se va arata pe sine lumii) abia atunci cand cuvantul Evangheliei va fi cunoscut tuturor neamurilor, caci la fel cum profetiile Vechiului Testament au fost facute doar pentru evrei, la fel profetiile Noului Testament au fost facute doar pentru cei care cunosc Cuvantul Lui Dumnezeu si doar astfel va putea veni antihristul pentru toata lumea.
Nu inteleg de ce toata lumea asteapta ca antihristul sa fie un lider politic gen presedintele Americii. Dar nu este papa si un lider politic, sef de stat? Oamenii nu se inchina la liderii politici puternici, pe aceia ii voteaza, aplauda si cel mai adesea ii injura dupa. Nu li se inchina nimeni, li se supun de teama sau din interes. Dar cu siguranta oamenii se inchina de bunavoie unui lider religios care are si carisma politica, iar papei i se potrivesc aceste insusiri.
In acelasi timp este si fiul minciunii, caci papa isi revendica vicariatul de la Petru. Care Petru? Sfantul apostol nu a calcat niciodata prin Roma, nu a vazut-o nici macar de la distanta, nicidecum sa mai infiinteze acolo un scaun episcopal. Cititi Faptele Apostolilor si Epistolele, daca nu ma credeti, nu veti gasi nicaieri in Sfanta Scriptura mentionat ceva despre Petru la Roma, in schimb se vad foarte clar traseele de pelerinaj ale Sfantului apostol Pavel. El a fost la Roma.
Iata, am spus. Daca ma insel nu conteaza, sunt doar niste vorbe pe un blog nestiut.
Mai intai ce spun catolicii despre ea:
"Pontiful Roman, succesorul lui Petru, este sursa permanenta si vazuta si temelia unitatii episcopilor si a multimii credinciosilor. Aceasta supunere religioasa a voii si mintii trebuie exprimata intr-un fel deosebit inaintea adevaratei autoritati de invatatura a Pontifului Roman (s.m.), chiar si atunci cand el nu vorbeste ex cathedra.
Pontiful Roman, capul colegiului episcopilor, in virtutea oficiului sau, poseda infailibilitate atunci cand, intarindu-si fratii (Luca 23:32) ca pastorul si cel mai inalt invatator al tuturor credinciosilor, declara o invatatura printr-un act de definire, privind credinta sau morala. Din aceasta cauza este drept a spune ca decretele Papei sunt ireversibile in natura si nu sunt subiectul dispensei de catre Biserica, intrucat ele au fost pronuntate cu colaborarea Duhului Sfant… In consecinta, decretele Papei nu sunt subiectul unei alte aprobari, unui alt apel, unei alte judecati. Caci Pontiful Roman nu isi exprima pozitia ca persoana particulara, ci ca cel mai inalt invatator al Bisericii universale, asupra caruia se odihneste in persoana darul infailibilitatii a chiar insasi Bisericii si care stabileste si protejeaza invatatura de Credinta Catolica.
In cursul responsabilitatii sale ca vicar al lui Hristos si pastor al intregii Biserici, Pontiful Roman are autoritatea deplina, cea mai inalta si universala, in Biserica, pe care este intotdeauna imputernicit sa si-o exercite liber… Nu poate exista un Sinod Ecumenic daca nu este validat sau cel putin acceptat de catre urmasul lui Petru. Convocarea, prezidarea si aprobarea hotararilor Sinoadelor sunt prerogativele Pontifului Roman.”
citat din hotararea Conciliului de la Vatican (II).
Vedeti dar ca este vorba de supunerea vointei si a mintii credinciosului catre autoritatea papei. Credinciosul latin nu mai este liber, ci a renuntat la libertatea sa inchinandu-se papei, in timp ce numai papa este singurul liber…
In lumina (sau poate intunericul...?) celor de mai sus, antihristul a venit de 1000 de ani (marea schisma a avut loc in 1054) si este papa; nu Benedict al ‘nspelea ca asta e doar de cinci-sase, ci papa.
Va rog sa observati ca papa este antihristul sau antihristul nu va fi deloc. Iata cum:
Prin adaosul la Crez “filioque” se considera ca Duhul Sfant purcede si de la Fiul la fel cum papalitatea papei purcede tot de la Fiul in calitatea sa presupusa de vicar al lui Hristos. Vicarul este cel asemenea Imparatului in absenta acestuia (loc-tiitor) avand ca sursa a puterii sale chiar numirea sa in aceasta calitate de catre Imparat – ceea ce si sustine doctrina catolica in privinta papei. Astfel, papa sta la masa cu Duhul Sfant, fiind asemenea lui prin purcedere si asemenea Fiului prin delegare.
Daca antihristul este o persoana diferita de papa iar papa este doar profetul lui, atunci papa trebuie sa i se inchine antihristului, la fel cum o vor face toti, recunoscandu-l drept superior. In calitatea sa de asemnea Lui Dumnezeu, papa nu poate sa recunoasca pe altul deasupra sa decat daca acest altul este insusi Hristos, intrucat doar in prezenta Imparatului vicarul e mai mic decat Imparatul. Insa Biserica Catolica nu are cum sa recunoasca in acelasi timp un papa si un Imparat, caci daca Imparatul ar veni, ar veni in locul sau de drept, cel care acum este ocupat, pana la venire, de papa. Asadar, locul in care va fi cel recunosctut ca “mesia” va fi locul papei, antihristul va fi papa deplin, ocupand locul in care sta acesta astazi. Ultimul papa va fi antihristul in carne si oase, dar el va fi tot papa, avand toate atributiile papalitatii.
Imi amintesc si ca toate cruciadele au avut ca tinta declarata cucerirea Ierusalimului si inchinarea acestuia papei (sau cum s-ar spune, trecerea sub jurisdictia ecleziastica a papei). Vremea inca nu venise inca pe atunci, dar cred ca o noua doctrina se va ivi curand in lumea catolica, si anume ca papa ar trebui sa se inscauneze la Ierusalim – spun asta doar de la mine fara a o lua din alta parte, e ca si cum “ar pluti in aer”. Prin sarutarea Coranului de catre papa, prin incercarile repetate de apropiere a papei de conducerea religioasa a evreilor din Israel cred ca se pregateste nasterea unei noi doctrine intru acceptarea larga a credinciosilor.
Trebuie urmarit si felul in care s-a nascut Unirea cu Roma. S-a spus de catre romani (latini): puteti sa va pastrati credinta voastra doar recunosteti papa si inchinati-va lui; am vazut astazi unde s-a ajuns. La fel, papa (Pius II) i-a propus si lui Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului sa i se inchine, promitandu-i in schimb pe tava lumea (“noi [papa] te vom ajuta si, cu ajutorul Gratiei Divine, te vom inscauna principe legitim al tuturora.”)
Se poate ca cineva sa foloseasca drept contraargument faptul ca e profetit si acceptat de catre Biserica (ortodoxa, singura de altfel) ca antihristul va fi evreu din stirpea lui Dan. Dar cine cunoaste arborele genealogic al lui Ioan Paul al II-lea, de exemplu, sau al lui Benedict cel de astazi? Daca i-a chemat Woityla sau Ratzinger inseamna ca nu au stramosi evrei undeva in istorie?
=====================================
UPDATE 01.03.2013
As adauga ceva. Nu vreau sa se considere ca daca eu spun ca papa este antihristul, am ceva cu catolicii. Antihristul ii va insela si pe cei alesi, deci cu atat mai mult pe cei simpli. Iar cei care nu au stiut vor fi batuti putin, in timp ce sluga care a stiut dar nu a facut va fi batuta mult. Si cine sunt cei alesi daca nu chiar preafericitii patriarhi? Chiar ei, caci sunt alesi si nu sunt numiti.
Si asa cum Dumnezeirea este una in Fiinta si intreita in persoane, asa cum Omenitatea una este personificata in miliarde de oameni diferiti, la fel si antihristul a fost, este si va fi papa de la Roma. Si nu degeaba s-a zis ca acesta va veni (se va arata pe sine lumii) abia atunci cand cuvantul Evangheliei va fi cunoscut tuturor neamurilor, caci la fel cum profetiile Vechiului Testament au fost facute doar pentru evrei, la fel profetiile Noului Testament au fost facute doar pentru cei care cunosc Cuvantul Lui Dumnezeu si doar astfel va putea veni antihristul pentru toata lumea.
Nu inteleg de ce toata lumea asteapta ca antihristul sa fie un lider politic gen presedintele Americii. Dar nu este papa si un lider politic, sef de stat? Oamenii nu se inchina la liderii politici puternici, pe aceia ii voteaza, aplauda si cel mai adesea ii injura dupa. Nu li se inchina nimeni, li se supun de teama sau din interes. Dar cu siguranta oamenii se inchina de bunavoie unui lider religios care are si carisma politica, iar papei i se potrivesc aceste insusiri.
In acelasi timp este si fiul minciunii, caci papa isi revendica vicariatul de la Petru. Care Petru? Sfantul apostol nu a calcat niciodata prin Roma, nu a vazut-o nici macar de la distanta, nicidecum sa mai infiinteze acolo un scaun episcopal. Cititi Faptele Apostolilor si Epistolele, daca nu ma credeti, nu veti gasi nicaieri in Sfanta Scriptura mentionat ceva despre Petru la Roma, in schimb se vad foarte clar traseele de pelerinaj ale Sfantului apostol Pavel. El a fost la Roma.
Iata, am spus. Daca ma insel nu conteaza, sunt doar niste vorbe pe un blog nestiut.
Comunismul - sinucidere altruista (III)
II.1 Moştenirea lui Lenin
Lenin a fost un bun marxist, chiar dacă Marx nu ar fi acceptat acest lucru. În primul rând el a venit să arate că tot ce a spus Marx este real. Principala problemă era, însă, faptul că era rus. Din acest motiv părea mult mai firesc ca revoluţia să aibă loc în Rusia chiar şi din raţiuni practice. Ar fi fost puţin probabil ca muncitorii englezi să asculte şi să urmeze un intelectual rus, de exemplu. Dar Rusia era la vremea aceea o ţară înapoiată aflată la graniţa dintre feudalismul târziu şi capitalismul sălbatic. Proletariatul rus era prea puţin conturat pentru a fi apt pentru o revoluţie socialistă. „Istoria trebuia prin urmare accelerată de un partid de avangardă înregimentat, format din revoluţionari devotaţi cauzei, care cunoşteau exact mandatul istoriei” (26).
La prima vedere, o revoluţie în Rusia ar contrazice marxismul. Lenin, însă, a arătat că nu este aşa. El a preluat ideile marxiste şi le-a dat o faţă nouă, de fapt le-a dezvoltat până când prin prisma acestor idei putea să justifice o revoluţie socialistă în Rusia. Plecând, aşadar, din rădăcini marxiste, Lenin a introdus în ideologie conceptul de imperialism şi tot în acelaşi mod a redefinit partidul comunist: un partid al revoluţionarilor de profesie.
Marx credea că în comunism va avea loc deplina eliberare a omului, adică întoarcerea sa la starea naturală. Aceasta însemna nici mai mult nici mai puţin decât eliminarea diviziunii muncii, deoarece diviziunea muncii îngrădeşte dezvoltarea personalităţii omului. „Diviziunea muncii, spune Marx, ne oferă şi primul exemplu care arată că atâta timp cât oamenii trăiesc într-o societate care se dezvoltă în mod spontan, atâta timp cât există ruptura dintre interesul particular şi cel general, cât împărţirea activităţii nu se face în mod voluntar, ci în mod spontan, activitatea proprie a omului devine pentru el o putere străină, opusă lui, care îl subjugă în loc ca el s-o stăpânească. Căci, de îndată ce apare diviziunea muncii, fiecare capătă un cerc de activitate exclusiv, bine determinat, care îi este impus şi din care nu poate ieşi; el este vânător, pescar sau păstor, ori critic şi trebuie să rămână ceea ce este dacă nu vrea să rămână fără mijloace de trai, în timp ce în societatea comunistă, în care nimeni nu este limitat la un cerc de activitate exclusiv, ci fiecare se poate perfecţiona în orice ramură ar dori, societatea reglementează producţia generală şi tocmai prin aceasta îmi dă posibilitatea să fac azi un lucru şi mâine altul, să vânez în cursul dimineţii, să pescuiesc după-amiază, să mă ocup cu creşterea vitelor seara şi după cină să mă consacru criticii după pofta inimii mele, fără să devin vreodată vânător, pescar, păstor sau critic”. (27). Lenin preia conceptul de diviziune a muncii sociale şi îi acordă o nouă dimensiune. El găseşte că diviziunea muncii are şi o dimensiune internaţională datorită faptului că dezvoltarea capitalismului este mondială. Dar sursa acestei dezvoltări nu este alta decât dorinţa claselor burgheze din ţările industrializate de a acapara noi pieţe şi noi surse de materii prime în scopul de a-şi mări avuţia. Aici, observă Marx, un rol foarte important îi revine liber-schimbismulului. Definit ca un „curent în politica economică a burgheziei, practicat mai ales în prima jumătate a secolului XIX, şi care propagă libertatea comerţului şi neamestecul statului în treburile întreprinzătorilor capitalişti” (28), liber-schimbismul nu îşi justifică cu adevărat numele. Neamestecul statului lasă loc creării de monopoluri şi uniuni monopoliste internaţionale, în cazul celor din urmă, formarea lor fiind provocată şi mult uşurată şi de superioritatea produselor fabricate de industriile ţărilor capitaliste dezvoltate. Dezvoltarea mondială a capitalismului în forma sa monopolistă înseamnă, prin urmare, „exploatarea în forma ei cosmopolită” (29) şi „se caracterizează prin înlocuirea liberei concurenţe cu dominaţia monopolurilor ca urmare a concentrării şi centralizării producţiei şi capitalului, prin contopirea capitalului bancar cu cel industrial şi formarea capitalului financiar şi a oligarhiei financiare”. (30) Acesta este imperialismul aşa cum a arătat Lenin că este, adică stadiul cel mai înalt şi ultim al capitalismului. Fiind forma cea mai accentuată a capitalismului monopolist, imperialismul va dezvolta în scurt timp „precumpănirea exportului de capital faţă de exportul de mărfuri, crearea de uniuni monopoliste internaţionale care caută să domine viaţa economică a popoarelor, împărţirea teritorială a lumii în zone de dominaţie şi influenţă prin instaurarea dominaţiei coloniale asupra altor popoare”. (31). Imperialismul este, deci, rezultatul firesc al dezvoltării capitalismului datorită dorinţei de înavuţire a claselor burgheze prin acapararea şi controlarea pieţei mondiale şi a resurselor mondiale. Evident, acest lucru se face în detrimentul ţărilor subdezvoltate care nu au reuşit să-şi dezvolte în sânul popoarelor proprii capitalişti puternici. Dar controlul pieţei şi resurselor prin exportul de capital împiedică ţările mai puţin dezvoltate să se dezvolte şi le obligă să rămână dependente. Ca urmare, nici burgheziile ţărilor nedezvoltate nu se dezvoltă de sine stătător. În aceasta constă de fapt diviziunea internaţională a muncii. Coloniile, semicoloniile şi ţările dependente au rezervat un rol diferit în economia mondială faţă de metropolă. „Dominaţia monopolistă şi diviziunea internaţională capitalistă a muncii şi-au găsit expresia în împărţirea lumii în ţări industriale dezvoltate - puţine la număr- şi ţări furnizoare de materii prime, forţă de muncă şi produse agroalimentare”. (32). În aceste condiţii, „este clar că marxiştii, adversari ai oricăror utopii trebuie să apere poziţia de sine stătătoare a clasei care poate lupta cu abnegaţie împotriva feudalismului...” (33). Dar nu întotdeauna burgheziile naţionale din ţările dependente sunt interesate de propria dezvoltare economică sau de dezvoltarea economico-socială a ţărilor lor, sau de avantajele economice pe care le oferă independenţa politică. „În unele cazuri interesele de clasă proprii, împing grupuri ale acestei burghezii spre colaborare cu forţele imperialiste” (34). Interesele comune ale capitaliştilor din metropolă şi ale burgheziei din ţările dependente economic îi oferă acesteia din urmă un caracter de mandar. Ea este de fapt mijlocitorul datorită căruia, prin export de capital, capitaliştii din metropolă cumpără forţa de muncă şi mijloacele de producţie din ţările subjugate, implicit subjugând proletariatul altor ţări şi împilând popoare. Prin aceasta Lenin întăreşte lozinca marxistă „proletari din toate ţările, uniţi-vă!” căci demonstrează cum lupta de clasă se ascute pe o dimensiune internaţională.
Conceptul de imperialism cu tot ce înseamnă el este desprins de Lenin direct din scrierile lui Marx despre coloniile engleze. Primul care consideră că „centralizarea capitalului este absolut necesară pentru existenţa capitalului ca forţă de sine stătătoare” este Marx. (35). Iar cum imperialismul este intim legat de diviziunea internaţională a muncii, Lenin, urmând învăţătura marxistă, considera că şi această diviziune a muncii trebuie să dispară pentru a da posibilitatea fiecărui popor să se dezvolte până la un nivel la care să se poată elimina şi diviziunea muncii sociale. Singura cale de a elimina diviziunea internaţională a muncii, inechitabilă datorită caracterului ei imperialist, este dezvoltarea economică a ţărilor subdezvoltate, printr-o industrializare intensivă, adică rapidă. Pentru început, aceasta înseamnă o accentuare a diviziunii muncii sociale datorită cerinţelor dezvoltării industriale, evident maşinistă, ceea ce corepunde mai întâi dezideratului de dezvoltare a proletariatului. Apoi, în măsura în care dezvoltarea rămâne industrială acest lucru corespunde conservării bazei de legitimare a idelologiei pe care se întemeiază regimul comunist: proletariatul.
Procesul de eliminare a imperialismului este însă mai amplu. Analiza, sau mai degrabă imaginarea prin deducţie, a acestui proces de către Lenin este de fapt ceea ce a dus la concluzia că o revoluţie socialistă este necesară şi posibilă în Rusia.
Mai întâi, forţele de producţie din ţările capitaliste dezvoltate sunt net superioare celor din ţările mai puţin dezvoltate şi în special mijloacele de producţie. De aceea, o evoluţie normală a burgheziei în aceste din urmă ţări poate fi stopată de către capitaliştii înaintaţi ai ţărilor industrializate datorită dorinţei acestora de a-şi spori avuţia prin controlul pieţelor şi al resurselor mondiale. Forţa productivă a ţărilor capitaliste dezvoltate este o concurentă foarte greu de contracarat de economiile ţărilor rămase în urmă, iar în condiţiile dominaţiei capitalului o astfel de încercare ar fi puţin profitabilă, cel puţin într-o fază de început, datorită forţei productive scăzute a ţărilor subdezvoltate şi a mijloacelor lor de producţie puţin dezvoltate. Se ajunge deci la situaţia în care exportul de capital dinspre ţările capitaliste puternic industrializate cu menirea de a controla economiile rămase în urmă este bine primit şi chiar cerut de către clasele exploatatoare ale ţărilor subdezvoltate. Astfel, acestea din urmă, clase de moşieri (feudali) sau burghezi, folosesc importul de capital pentru propriul lor profit dar rămân dependente de el. În plus, folosirea capitalului de import pentru propria producţie duce la stagnarea evoluţiei societăţii deoarece conduce la dispariţia liberei concurenţe, piaţa şi producţia fiind împărţite şi asigurate după interesele capitalului extern. Prin acţiunea sa, şi mai ales prin asigurarea producţiei şi a pieţii, capitalul importat nu numai că creează dependenţă pentru clasa care îl importă, dar îi şi stagnează evoluţia, stagnând şi evoluţia forţelor de producţie, a mijloacelor de producţie în primul rând.Se păstrează astfel subdezvoltarea ţărilor subdezvoltate şi chiar se accentuează prin decalaj, căci stagnează împreună forţa productivă şi evoluţia claselor sociale.
Importul de capital şi folosirea lui în scopul producţiei nu înseamnă altceva decât medierea cumpărării forţei de muncă de către capitalişti străini. Aici apare cheia înţelegerii necesităţii revoluţiei socialiste într-o ţară subdezvoltată. Imperialismul, datorită exportului de capital şi al monopolurilor împiedică şi evoluţia relaţiilor de producţie prin împiedicarea dezvoltării forţelor de producţie. Aşadar, pentru ca istoria să urmeze cursul descris de Marx trebuie distrusă sursa stagnării: imperialismul şi reprezentanţii sau agenţii lui, imperialiştii.
Aceasta este revoluţia socialistă redefinită de Lenin. Dar într-o ţară subordonată cu puternice rămăşiţe feudale, aşa cum era Rusia începutului secolului XX, nu proletariatul era cel chemat să facă revoluţia. Nivelul său de dezvoltare nu îi permitea asta, o spusese chiar Marx: „Atât timp cât proletariatul nu este încă destul de dezvoltat pentru a se constitui ca clasă şi, în consecinţă, lupta dintre proletariat şi burghezie nu are încă un caracter politic, iar forţele productive nu sunt încă destul de dezvoltate în sânul burgheziei însăşi pentru a lăsa să se întrevadă condiţiile materiale necesare eliberării proletariatului şi formării unei societăţi noi, aceşti teoreticieni nu sunt decât nişte utopişti care improvizează sisteme pentru a face faţă nevoilor claselor oprimate şi aleargă după o ştiinţă regeneratoare”. (36). Lenin însă a arătat că în condiţiile imperialismului un proletariat nedezvoltat şi nişte forţe productive nedezvoltate, nedezvoltate vor rămâne. Evoluţia acestora stagnează. Revoluţia le va descătuşa energiile istorice. Dar cine face revoluţia?
Răspunsul este unul singur: partidul revoluţionar al clasei muncitoare. Conform lui Marx, partidul comunist reprezintă conştiinţa cea mai importantă a proletariatului. El este „rezultatul dezvoltării mişcării muncitoreşti, al maturizării politice şi ideologice a clasei muncitoare, al transformării acesteia dintr-o «clasă în sine» într-o clasă «pentru sine»” (37).
Partidul comunist nu este, în consecinţă, decât forma superioară de organizare a clasei muncitoare reprezentând partea cea mai înaintată şi mai activă a acesteia. Sarcina lui Lenin a fost să folosească această definire a partidului comunist în condiţiile nedezvoltării istorice a clasei muncitoare şi a necesităţii luptei împotriva imperialismului. „Conceptul de partid de avangardă al lui Lenin a constituit răspunsul creator la dilema doctrinară a înapoierii Rusiei şi a proletariatului ei, în ceea ce privea o revoluţie marxistă”. (38). Astfel, din noua perspectivă leninistă, pentru ca partidul comunist să devină rezultatul dezvoltării mişcării muncitoreşti, el trebuie să fie şi motorul dezvoltării acestei mişcări. De aceea partidul trebuie să fie format din revoluţionari de profesie, oameni devotaţi cauzei şi conştienţi de faptul că ei sunt purtătorii mandatului din partea istoriei.
Această nouă perspectivă redefineşte însăşi revoluţia socialistă. Ea nu mai este în mod direct calea de trecere la socialism. Revoluţia socialistă îndeplineşte rolul unei etape premergătoare şi anume desăvârşirea revoluţiei burghezo-democratice. Odată îndeplinită această cerinţă istorică, socialismul se va impune de la sine datorită superiorităţii sale intrinseci.
Desăvârşirea revoluţiei burghezo-democratice nu înseamnă, însă, emanciparea propriei burghezii naţionale înapoiate, prin lupta partidului clasei muncitoare. Revoluţia socialistă este făcută în folosul exclusiv al clasei muncitoare însumând deci aducerea producţiei la „nivelul suficient” şi dezvoltarea forţelor de producţie. Desăvârşirea revoluţiei burghezo-democratice este, deci, acţiunea prin care într-un mod conştient, programatic şi nu spontan, societatea trebuie adusă în stadiul de dezvoltare care să permită înfăptuirea socialismului. Ca o paranteză, trebuie spus că aici îşi află originea şi ideea că, în ceea ce priveşte dezvoltarea, ţările socialiste trebuie să depăşească în cel mai scurt timp ţările capitaliste dezvoltate. Modul prin care se putea face acest lucru este, aşa cum am arătat, o industrializare masivă şi grabnică.
„Nivelul suficient” al producţiei este stâns legat de dezvoltarea mijloacelor de producţie. Acest lucru îl rezolvă industrializarea. Dar dezvoltarea forţelor de producţie înseamnă şi emanciparea proletariatului pentru a putea să ajungă „clasă pentru sine". Numai aşa proletariatul poate să ia în mână întreaga conducere a statului, întreaga conducere a economiei, întreaga conducere a producţiei. Este primul pas spre construirea societăţii fără clase: desfiinţarea claselor asupritoare prin deposedarea lor de putere politică şi economică.
Dar dacă industrializarea programată, de fapt forţată, este răspunsul la problema dezvoltării mijloacelor de producţie, emanciparea proletariatului se va face tot în urma unei activităţi programatice. Nu se poate altfel, căci forţele de producţie formează un tot unitar, între forţa de muncă şi mijloacele de producţie existând o legătură dialectică. Un proletariat înapoiat trebuie să se dezvolte, dar în condiţiile dezvoltării imperialiste a capitalismului acest proces este stopat. De aceea un partid al clasei muncitoare, format din revoluţionari profesionişti, oameni conştienţi de necesităţile istorice, va porni revoluţia eliberatoare a clasei pe care o reprezintă. Odată câştigată puterea, acest partid o va ceda treptat proletariatului şi tuturor oamenilor muncii. Aceştia, însă, trebuie să fie pregătiţi pentru a-şi însuşi puterea. Aşadar, ei trebuie educaţi, învăţaţi, si în acest mod clasa muncitoare se va emancipa. Restul vine de la sine, aşa după cum a arătat Marx. În concluzie, istoria se mişcă singură dar trebuie puţin ajutată; în fond, scopul este nobil: trecerea mai rapidă peste durerile facerii. Din acest punct de vedere, marxism-leninismul are toate caracteristicile unui sofism.
Lenin a fost un bun marxist, chiar dacă Marx nu ar fi acceptat acest lucru. În primul rând el a venit să arate că tot ce a spus Marx este real. Principala problemă era, însă, faptul că era rus. Din acest motiv părea mult mai firesc ca revoluţia să aibă loc în Rusia chiar şi din raţiuni practice. Ar fi fost puţin probabil ca muncitorii englezi să asculte şi să urmeze un intelectual rus, de exemplu. Dar Rusia era la vremea aceea o ţară înapoiată aflată la graniţa dintre feudalismul târziu şi capitalismul sălbatic. Proletariatul rus era prea puţin conturat pentru a fi apt pentru o revoluţie socialistă. „Istoria trebuia prin urmare accelerată de un partid de avangardă înregimentat, format din revoluţionari devotaţi cauzei, care cunoşteau exact mandatul istoriei” (26).
La prima vedere, o revoluţie în Rusia ar contrazice marxismul. Lenin, însă, a arătat că nu este aşa. El a preluat ideile marxiste şi le-a dat o faţă nouă, de fapt le-a dezvoltat până când prin prisma acestor idei putea să justifice o revoluţie socialistă în Rusia. Plecând, aşadar, din rădăcini marxiste, Lenin a introdus în ideologie conceptul de imperialism şi tot în acelaşi mod a redefinit partidul comunist: un partid al revoluţionarilor de profesie.
Marx credea că în comunism va avea loc deplina eliberare a omului, adică întoarcerea sa la starea naturală. Aceasta însemna nici mai mult nici mai puţin decât eliminarea diviziunii muncii, deoarece diviziunea muncii îngrădeşte dezvoltarea personalităţii omului. „Diviziunea muncii, spune Marx, ne oferă şi primul exemplu care arată că atâta timp cât oamenii trăiesc într-o societate care se dezvoltă în mod spontan, atâta timp cât există ruptura dintre interesul particular şi cel general, cât împărţirea activităţii nu se face în mod voluntar, ci în mod spontan, activitatea proprie a omului devine pentru el o putere străină, opusă lui, care îl subjugă în loc ca el s-o stăpânească. Căci, de îndată ce apare diviziunea muncii, fiecare capătă un cerc de activitate exclusiv, bine determinat, care îi este impus şi din care nu poate ieşi; el este vânător, pescar sau păstor, ori critic şi trebuie să rămână ceea ce este dacă nu vrea să rămână fără mijloace de trai, în timp ce în societatea comunistă, în care nimeni nu este limitat la un cerc de activitate exclusiv, ci fiecare se poate perfecţiona în orice ramură ar dori, societatea reglementează producţia generală şi tocmai prin aceasta îmi dă posibilitatea să fac azi un lucru şi mâine altul, să vânez în cursul dimineţii, să pescuiesc după-amiază, să mă ocup cu creşterea vitelor seara şi după cină să mă consacru criticii după pofta inimii mele, fără să devin vreodată vânător, pescar, păstor sau critic”. (27). Lenin preia conceptul de diviziune a muncii sociale şi îi acordă o nouă dimensiune. El găseşte că diviziunea muncii are şi o dimensiune internaţională datorită faptului că dezvoltarea capitalismului este mondială. Dar sursa acestei dezvoltări nu este alta decât dorinţa claselor burgheze din ţările industrializate de a acapara noi pieţe şi noi surse de materii prime în scopul de a-şi mări avuţia. Aici, observă Marx, un rol foarte important îi revine liber-schimbismulului. Definit ca un „curent în politica economică a burgheziei, practicat mai ales în prima jumătate a secolului XIX, şi care propagă libertatea comerţului şi neamestecul statului în treburile întreprinzătorilor capitalişti” (28), liber-schimbismul nu îşi justifică cu adevărat numele. Neamestecul statului lasă loc creării de monopoluri şi uniuni monopoliste internaţionale, în cazul celor din urmă, formarea lor fiind provocată şi mult uşurată şi de superioritatea produselor fabricate de industriile ţărilor capitaliste dezvoltate. Dezvoltarea mondială a capitalismului în forma sa monopolistă înseamnă, prin urmare, „exploatarea în forma ei cosmopolită” (29) şi „se caracterizează prin înlocuirea liberei concurenţe cu dominaţia monopolurilor ca urmare a concentrării şi centralizării producţiei şi capitalului, prin contopirea capitalului bancar cu cel industrial şi formarea capitalului financiar şi a oligarhiei financiare”. (30) Acesta este imperialismul aşa cum a arătat Lenin că este, adică stadiul cel mai înalt şi ultim al capitalismului. Fiind forma cea mai accentuată a capitalismului monopolist, imperialismul va dezvolta în scurt timp „precumpănirea exportului de capital faţă de exportul de mărfuri, crearea de uniuni monopoliste internaţionale care caută să domine viaţa economică a popoarelor, împărţirea teritorială a lumii în zone de dominaţie şi influenţă prin instaurarea dominaţiei coloniale asupra altor popoare”. (31). Imperialismul este, deci, rezultatul firesc al dezvoltării capitalismului datorită dorinţei de înavuţire a claselor burgheze prin acapararea şi controlarea pieţei mondiale şi a resurselor mondiale. Evident, acest lucru se face în detrimentul ţărilor subdezvoltate care nu au reuşit să-şi dezvolte în sânul popoarelor proprii capitalişti puternici. Dar controlul pieţei şi resurselor prin exportul de capital împiedică ţările mai puţin dezvoltate să se dezvolte şi le obligă să rămână dependente. Ca urmare, nici burgheziile ţărilor nedezvoltate nu se dezvoltă de sine stătător. În aceasta constă de fapt diviziunea internaţională a muncii. Coloniile, semicoloniile şi ţările dependente au rezervat un rol diferit în economia mondială faţă de metropolă. „Dominaţia monopolistă şi diviziunea internaţională capitalistă a muncii şi-au găsit expresia în împărţirea lumii în ţări industriale dezvoltate - puţine la număr- şi ţări furnizoare de materii prime, forţă de muncă şi produse agroalimentare”. (32). În aceste condiţii, „este clar că marxiştii, adversari ai oricăror utopii trebuie să apere poziţia de sine stătătoare a clasei care poate lupta cu abnegaţie împotriva feudalismului...” (33). Dar nu întotdeauna burgheziile naţionale din ţările dependente sunt interesate de propria dezvoltare economică sau de dezvoltarea economico-socială a ţărilor lor, sau de avantajele economice pe care le oferă independenţa politică. „În unele cazuri interesele de clasă proprii, împing grupuri ale acestei burghezii spre colaborare cu forţele imperialiste” (34). Interesele comune ale capitaliştilor din metropolă şi ale burgheziei din ţările dependente economic îi oferă acesteia din urmă un caracter de mandar. Ea este de fapt mijlocitorul datorită căruia, prin export de capital, capitaliştii din metropolă cumpără forţa de muncă şi mijloacele de producţie din ţările subjugate, implicit subjugând proletariatul altor ţări şi împilând popoare. Prin aceasta Lenin întăreşte lozinca marxistă „proletari din toate ţările, uniţi-vă!” căci demonstrează cum lupta de clasă se ascute pe o dimensiune internaţională.
Conceptul de imperialism cu tot ce înseamnă el este desprins de Lenin direct din scrierile lui Marx despre coloniile engleze. Primul care consideră că „centralizarea capitalului este absolut necesară pentru existenţa capitalului ca forţă de sine stătătoare” este Marx. (35). Iar cum imperialismul este intim legat de diviziunea internaţională a muncii, Lenin, urmând învăţătura marxistă, considera că şi această diviziune a muncii trebuie să dispară pentru a da posibilitatea fiecărui popor să se dezvolte până la un nivel la care să se poată elimina şi diviziunea muncii sociale. Singura cale de a elimina diviziunea internaţională a muncii, inechitabilă datorită caracterului ei imperialist, este dezvoltarea economică a ţărilor subdezvoltate, printr-o industrializare intensivă, adică rapidă. Pentru început, aceasta înseamnă o accentuare a diviziunii muncii sociale datorită cerinţelor dezvoltării industriale, evident maşinistă, ceea ce corepunde mai întâi dezideratului de dezvoltare a proletariatului. Apoi, în măsura în care dezvoltarea rămâne industrială acest lucru corespunde conservării bazei de legitimare a idelologiei pe care se întemeiază regimul comunist: proletariatul.
Procesul de eliminare a imperialismului este însă mai amplu. Analiza, sau mai degrabă imaginarea prin deducţie, a acestui proces de către Lenin este de fapt ceea ce a dus la concluzia că o revoluţie socialistă este necesară şi posibilă în Rusia.
Mai întâi, forţele de producţie din ţările capitaliste dezvoltate sunt net superioare celor din ţările mai puţin dezvoltate şi în special mijloacele de producţie. De aceea, o evoluţie normală a burgheziei în aceste din urmă ţări poate fi stopată de către capitaliştii înaintaţi ai ţărilor industrializate datorită dorinţei acestora de a-şi spori avuţia prin controlul pieţelor şi al resurselor mondiale. Forţa productivă a ţărilor capitaliste dezvoltate este o concurentă foarte greu de contracarat de economiile ţărilor rămase în urmă, iar în condiţiile dominaţiei capitalului o astfel de încercare ar fi puţin profitabilă, cel puţin într-o fază de început, datorită forţei productive scăzute a ţărilor subdezvoltate şi a mijloacelor lor de producţie puţin dezvoltate. Se ajunge deci la situaţia în care exportul de capital dinspre ţările capitaliste puternic industrializate cu menirea de a controla economiile rămase în urmă este bine primit şi chiar cerut de către clasele exploatatoare ale ţărilor subdezvoltate. Astfel, acestea din urmă, clase de moşieri (feudali) sau burghezi, folosesc importul de capital pentru propriul lor profit dar rămân dependente de el. În plus, folosirea capitalului de import pentru propria producţie duce la stagnarea evoluţiei societăţii deoarece conduce la dispariţia liberei concurenţe, piaţa şi producţia fiind împărţite şi asigurate după interesele capitalului extern. Prin acţiunea sa, şi mai ales prin asigurarea producţiei şi a pieţii, capitalul importat nu numai că creează dependenţă pentru clasa care îl importă, dar îi şi stagnează evoluţia, stagnând şi evoluţia forţelor de producţie, a mijloacelor de producţie în primul rând.Se păstrează astfel subdezvoltarea ţărilor subdezvoltate şi chiar se accentuează prin decalaj, căci stagnează împreună forţa productivă şi evoluţia claselor sociale.
Importul de capital şi folosirea lui în scopul producţiei nu înseamnă altceva decât medierea cumpărării forţei de muncă de către capitalişti străini. Aici apare cheia înţelegerii necesităţii revoluţiei socialiste într-o ţară subdezvoltată. Imperialismul, datorită exportului de capital şi al monopolurilor împiedică şi evoluţia relaţiilor de producţie prin împiedicarea dezvoltării forţelor de producţie. Aşadar, pentru ca istoria să urmeze cursul descris de Marx trebuie distrusă sursa stagnării: imperialismul şi reprezentanţii sau agenţii lui, imperialiştii.
Aceasta este revoluţia socialistă redefinită de Lenin. Dar într-o ţară subordonată cu puternice rămăşiţe feudale, aşa cum era Rusia începutului secolului XX, nu proletariatul era cel chemat să facă revoluţia. Nivelul său de dezvoltare nu îi permitea asta, o spusese chiar Marx: „Atât timp cât proletariatul nu este încă destul de dezvoltat pentru a se constitui ca clasă şi, în consecinţă, lupta dintre proletariat şi burghezie nu are încă un caracter politic, iar forţele productive nu sunt încă destul de dezvoltate în sânul burgheziei însăşi pentru a lăsa să se întrevadă condiţiile materiale necesare eliberării proletariatului şi formării unei societăţi noi, aceşti teoreticieni nu sunt decât nişte utopişti care improvizează sisteme pentru a face faţă nevoilor claselor oprimate şi aleargă după o ştiinţă regeneratoare”. (36). Lenin însă a arătat că în condiţiile imperialismului un proletariat nedezvoltat şi nişte forţe productive nedezvoltate, nedezvoltate vor rămâne. Evoluţia acestora stagnează. Revoluţia le va descătuşa energiile istorice. Dar cine face revoluţia?
Răspunsul este unul singur: partidul revoluţionar al clasei muncitoare. Conform lui Marx, partidul comunist reprezintă conştiinţa cea mai importantă a proletariatului. El este „rezultatul dezvoltării mişcării muncitoreşti, al maturizării politice şi ideologice a clasei muncitoare, al transformării acesteia dintr-o «clasă în sine» într-o clasă «pentru sine»” (37).
Partidul comunist nu este, în consecinţă, decât forma superioară de organizare a clasei muncitoare reprezentând partea cea mai înaintată şi mai activă a acesteia. Sarcina lui Lenin a fost să folosească această definire a partidului comunist în condiţiile nedezvoltării istorice a clasei muncitoare şi a necesităţii luptei împotriva imperialismului. „Conceptul de partid de avangardă al lui Lenin a constituit răspunsul creator la dilema doctrinară a înapoierii Rusiei şi a proletariatului ei, în ceea ce privea o revoluţie marxistă”. (38). Astfel, din noua perspectivă leninistă, pentru ca partidul comunist să devină rezultatul dezvoltării mişcării muncitoreşti, el trebuie să fie şi motorul dezvoltării acestei mişcări. De aceea partidul trebuie să fie format din revoluţionari de profesie, oameni devotaţi cauzei şi conştienţi de faptul că ei sunt purtătorii mandatului din partea istoriei.
Această nouă perspectivă redefineşte însăşi revoluţia socialistă. Ea nu mai este în mod direct calea de trecere la socialism. Revoluţia socialistă îndeplineşte rolul unei etape premergătoare şi anume desăvârşirea revoluţiei burghezo-democratice. Odată îndeplinită această cerinţă istorică, socialismul se va impune de la sine datorită superiorităţii sale intrinseci.
Desăvârşirea revoluţiei burghezo-democratice nu înseamnă, însă, emanciparea propriei burghezii naţionale înapoiate, prin lupta partidului clasei muncitoare. Revoluţia socialistă este făcută în folosul exclusiv al clasei muncitoare însumând deci aducerea producţiei la „nivelul suficient” şi dezvoltarea forţelor de producţie. Desăvârşirea revoluţiei burghezo-democratice este, deci, acţiunea prin care într-un mod conştient, programatic şi nu spontan, societatea trebuie adusă în stadiul de dezvoltare care să permită înfăptuirea socialismului. Ca o paranteză, trebuie spus că aici îşi află originea şi ideea că, în ceea ce priveşte dezvoltarea, ţările socialiste trebuie să depăşească în cel mai scurt timp ţările capitaliste dezvoltate. Modul prin care se putea face acest lucru este, aşa cum am arătat, o industrializare masivă şi grabnică.
„Nivelul suficient” al producţiei este stâns legat de dezvoltarea mijloacelor de producţie. Acest lucru îl rezolvă industrializarea. Dar dezvoltarea forţelor de producţie înseamnă şi emanciparea proletariatului pentru a putea să ajungă „clasă pentru sine". Numai aşa proletariatul poate să ia în mână întreaga conducere a statului, întreaga conducere a economiei, întreaga conducere a producţiei. Este primul pas spre construirea societăţii fără clase: desfiinţarea claselor asupritoare prin deposedarea lor de putere politică şi economică.
Dar dacă industrializarea programată, de fapt forţată, este răspunsul la problema dezvoltării mijloacelor de producţie, emanciparea proletariatului se va face tot în urma unei activităţi programatice. Nu se poate altfel, căci forţele de producţie formează un tot unitar, între forţa de muncă şi mijloacele de producţie existând o legătură dialectică. Un proletariat înapoiat trebuie să se dezvolte, dar în condiţiile dezvoltării imperialiste a capitalismului acest proces este stopat. De aceea un partid al clasei muncitoare, format din revoluţionari profesionişti, oameni conştienţi de necesităţile istorice, va porni revoluţia eliberatoare a clasei pe care o reprezintă. Odată câştigată puterea, acest partid o va ceda treptat proletariatului şi tuturor oamenilor muncii. Aceştia, însă, trebuie să fie pregătiţi pentru a-şi însuşi puterea. Aşadar, ei trebuie educaţi, învăţaţi, si în acest mod clasa muncitoare se va emancipa. Restul vine de la sine, aşa după cum a arătat Marx. În concluzie, istoria se mişcă singură dar trebuie puţin ajutată; în fond, scopul este nobil: trecerea mai rapidă peste durerile facerii. Din acest punct de vedere, marxism-leninismul are toate caracteristicile unui sofism.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)