Comunismul - sinucidere altruista (X)

II.2 Obiectivul postrevoluţionar (continuare)


[primele contradicţii dilectice]

Dar apelul la discursul naţionalist nu are doar avantaje. Pentru internaţionalismul proletar, a cărui deviză este „proletari din toate ţările, uniţi-vă!”, este o strategie care produce disfuncţionalităţi. Obligate să-şi găsească propria legitimitate, partidele comuniste locale ajung să-şi construiască şi o identitate proprie. Nu poţi fi rezultatul evoluţiei istorice a poporului român şi să te identifici în acelaşi timp cu Partidul Comunist Mongol, sau invers. De aceea, şi construirea comunismului are un specific local în funcţie de condiţiile istorice locale. Constrâns prin natura lucrurilor să apeleze la un discurs naţionalist, partidul comunist deschide în acelaşi timp şi calea prin care elemente ale culturii politice tradiţionale pătrund în noua cultură politică. Totuşi, aşa cum am arătat, discursul naţionalist nu afectează din interior ideologia comunistă, ci dimpotrivă, folosit cu grijă o poate chiar întări prin afirmarea comunismului ca legitate istorică al evoluţiei naţiunii, destin imuabil. Dar elementele culturii politice tradiţionale pătrunse în noua cultură politică răspund nevoii de legitimare externă şi afirmare a propriei identităţi a statului socialist şi de aceea ele transpar mai ales în politica externă a partidului. Pentru că partidul comunist se identifică structural cu statul pe care îl conduce, aceste „preluări critice ale valorilor create de-a lungul istoriei” sunt introduse în discursul politic direcţionat extern şi cultivate. Se explică astfel politica constantă de expansiune a statului rus, zis sovietic, politica naţionalist-şovină a statului ungar, ori politica de autonomie şi menţinere a echilibrului în zonă a statului român şi apelul opozanţilor români la „forurile” străine în scopul obţinerii de ajutor extern în folosul propriu.

Internaţionalismul proletar primeşte în acest mod o primă lovitură, rezultat al dezvoltării dialectice a teoriei revoluţiei socialiste. Preconizată a fi o revoluţie mondială, ea nu se poate înfăptui decât în măsura în care condiţiile istorice obiective din fiecare ţară îi pot permite acest lucru. Dacă ele nu există, este totuşi sarcina revoluţiei să şi le creeze, căpătând un caracter antiimperialist. Orice revoluţie antiimperialistă se transformă în sarcina şi datoria partidelor comuniste locale ca reprezentante ale claselor oprimate din fiecare ţară. Asumându-şi construcţia conştientă a noii societăţi pentru propriile naţiuni pe care şi le-au eliberat de sub dominaţia imperialistă, partidele comuniste locale trebuie să se legitimeze ca fiind o apariţie necesară din punct de vedere istoric şi deci purtătoare ale celor mai înainatate conştiinţe naţionale ale popoarelor care prin dezvoltarea lor istorică le-au dat naştere. Câştigarea unei legitimităţi proprii înseamnă şi dobândirea unei identităţi proprii, fireşti, cu specific naţional. Treptat, internaţionalismul proletar se transformă din „unitate frăţească” în „colaborare prietenească”, iar ideea revoluţiei mondiale se auto-infirmă prin însăşi punerea ei în aplicare. Din momentul în care un partid comunist dobândeşte legitimitate şi identitate proprie, el nu poate renunţa la ceea ce controlează în mod absolut şi legitim. În fond, toate partidele comuniste sunt din principiu depozitarele aceluiaşi adevăr unic, orice eventuală ierarhizare internaţională a lor având la bază diferenţele de experienţă revoluţionară. Din momentul în care un partid comunist deţine puterea de a trăi pe picioarele sale, încearcă să scape de sub orice tutelă invocând pe drept principiul autodeterminării naţiunilor. Din momentul în care un partid îşi asumă misiunea de a face revoluţia socialistă şi să treacă la făurirea comunismului „patria universală” a tuturor oamenilor muncii devine un ţel care, practic, nu mai poate fi atins. O poziţie naţionalistă nu este incompatibilă cu o deschidere internaţionalistă, dar este cu siguranţă incompatibilă cu o socialitate universală.

Dar prin aceasta partidele comuniste nu abdică de la o ideologie comunistă. Nu este vina lor că marxism-leninismul este un sofism de la un capăt la celălalt. Problema care se pune este de a nu lăsa să se vadă acest lucru, Iar rezolvarea practică înseamnă ne- contrazicerea sub nici o formă a logicii interne a ideologiei. Ideea leninistă a revoluţiei universale făcută pe bucăţele a dus la crearea conceptului de comunism cu specific local, dar nicidecum mai puţin communism: tipul orânduirii sociale îl dau relaţiile de producţie. Ideea revoluţiei universale nu a fost părăsită, ci doar amânată până la desăvârşirea revoluţilor locale. Acesta din urmă este principiul după care se exprimă poziţiile oficiale. Capra şi varza se împacă printr-o întorsătură de condei, dar amânarea este în fapt pe termen nelimitat.

As mai insista aici cu câteva rânduri. S-a încercat să se demonstreze că în România ar fi fost vorba de un caz special, în care discursul naţionalist a „înghiţit” discursul marxist-leninist. Dar din momentul în care discursul naţionalist devine un mijloc suplimentar de legitimare a idelogiei comuniste şi a partidului comunist, orice poziţie nenaţionalistă poate reprezenta un pericol la adresa legitimităţii partidului şi a ideologiei sale. Atacul de pe poziţii oficiale la care erau supuşi cei care nu aderau la un discurs naţionalist avea ca finalitate apărarea poziţiei partidului comunist şi a marxism-leninismului. Chiar dacă atât „occidentaliştii” cât şi adepţii unei perspective mult mai răsăritene erau atacaţi în grup, fără o distincţie clară şi suportând aceleaşi etichetări, este evident că şi unii şi ceilalţi nu erau doriţi de către partid dar din considerente diferite: „occidentaliştii” propuneau şi propagau valori contradictorii faţă de cele ale marxism-leninismului şi nu neapărat opuse culturii române, în timp ce pro-sovieticii, pe lângă faptul că reprezentau, cel puţin potenţial, interese ale unui stat străin, ei puteau deveni emiţătorii unui discurs ce putea să aducă o umbră de îndoială asupra legitimităţii istorice a unui partid comunist în România, ceea ce, de fapt, era adevărat. Discursul naţionalist nu „înghite” nicăieri în ţările cu un regim comunist discursul marxist-leninist, ci este doar atributul de circumstanţă al evoluţiei acestuia din urmă. Faptul că naţionalismul nu a fost luat în serios de către nici un partid comunist este demonstrat şi de folosirea la grămadă în discursul politic a unor identităţi naţionale solide, cum ar fi poporul român, bulgar, maghiar, polonez etc., cu identităţi naţionale construite după nişte criterii false: poporul sovietic, poporul iugoslav sau, mai rău, poporul est-german, poporul nord-coreean.

Dincolo de orice discurs naţionalist, nu se putea abdica de la ideea construrii comunismului, iar comunismul înseamnă societatea fără clase. Acesta este singurul lucru care contează cu adevărat.