II.2 Obiectivul postrevoluţionar
Revoluţia a fost infăptuită. Ce urmează? Urmărirea neabătută a scopului propus, aşadar dezvoltarea forţelor de producţie prin industrializare - dezvoltarea mijloacelor de producţie - şi educarea maselor - emanciparea tuturor oamenilor muncii, a proletariatului în special, dar şi a păturii ţărăneşti. Ţărănimea a fost considerată drept clasă retrogradă în ciuda faptului că marxiştii au considerat în ordinea necesităţilor umane ca prioritar fiind stomacul. Dar, în condiţiile menţinerii subdezvoltării şi a relaţiilor feudale, ţărănimea nu putea deveni «clasă pentru sine» deoarece este o clasă socială specifică feudalismului, orânduire socială în care procesul de producere a avuţiei nu are un caracter social, ci individual. Ţăranul se află tot timpul în raport cu feudalul în timp ce muncitorul se raportează la capital. Relaţia dintre iobag şi feudal este una personală, relaţia dintre muncitor şi capitalist este socială. În plus, prin specificul muncii sale şi a mijloacelor de producţie folosite, ţărănimea nu poate schimba propriul mod de însuşire a produsului muncii. Ţăranul, iobagul îşi însuşeşte produsul muncii sale, vânzându-şi doar o parte din munca sa. „Nu el este acela care primeşte o plată de la proprietarul pământului, ci, dimpotrivă, proprietarul pământului primeşte un tribut de la el” (39). Proletarii, în schimb, nu au un mod propriu de însuşire a produsului muncii, deoarece acesta nu le aparţine defel. Proletarii îşi vând munca, primind în schimb o plată, salariul. Este şi cazul muncitorului agricol, de tipul zilierului. Muncind cu ziua şi fiind plătit cu salariu pentru munca sa, el nu este mai puţin proletar decât muncitorul industrial. În concluzie, ţărănimea este o clasă retrogradă, deoarece relaţia sa cu mijloacele de producţie este una de proprietate. Ţărănimea, în accepţiunea de clasă feudală, nu face prin existenţa sa decât să menţină status-quo-ul.
Dar şi ţăranul munceşte, asuprit fiind de feudal. Odată eliminată clasa moşierilor în urma revoluţiei, pentru a se putea trece la construirea socialismului, şi ţărănimea trebuie emancipată, după modelul clasei muncitoare. Socializarea mijloacelor de producţie şi a modului de însuşire a produsului muncii este modul practic, material de realizare a acestui lucru. De asemenea, dezvoltarea mijloacelor de producţie înseamnă industrializarea agriculturii. Ţărănimea, însă, trebuie să accepte acest lucru, de aceea trebuie învăţată să-şi dobândească o conştiintă de clasă muncitoare. În acest fel nu va exista o divergentă de interese între proletariat şi ţărănime. Proletariatul şi ţărănimea fiind clasele muncitoare ale societăţii, o alianţă între ele decurge în mod firesc. Împreună vor construi socialismul. Prin dobândirea conştiinţei de clasă muncitoare, ţarănimea nu va mai fi clasă retrogradă, iar proletariatul devine clasă revoluţionară. Lucrurile se împacă frumos, dar pentru aceasta cineva trebuie să educe şi ţăranimea şi proletariatul, să le arate rolul lor istoric. Cum în urma revoluţiei clasele exploatatoare au pierdut puterea - se poate spune şi că au fugit din ţară sau înfundă puşcăriile - muncitorii şi ţăranii formează masele de oameni ai muncii de la oraşe si sate. Deci, cineva trebuie să educe masele.
[revoluţia ca profesie]
Acest rol îi revine, firesc, partidului comunist, ca partid format din oameni care cunosc exact mandatul istoriei. Practic, membrii de partid trebuie să acţioneze în sensul educării maselor. În aceasta constă activismul politic. Revoluţia are nevoie de sprijinul maselor. De aceea, activismul politic nu este doar o activitate postrevoluţionară. „Revoluţionar nu este cel care devine revoluţionar atunci când vine revoluţia, ci cel care, în condiţiile celui mai mare dezmăţ al reacţiunii [...] învaţă masele să lupte în mod revoluţionar” (40). Dar după revoluţie, pentru a-şi consolida puterea, partidul are în continuare nevoie de sprijinul maselor. Este încă un motiv pentru care procesul de educare a maselor trebuie să continue. În plus, din momentul preluării puterii, partidul are de acum alte mijloace de a educa masele. O va face, deci, prin propagandă. Concret, se va servi în acest scop de propagandişti, adică acei activişti de partid plătiţi. Resursele pe care le deţine partidul prin controlul total pe care îl are asupra statului îi permit să plătească o armată întreagă de astfel de oameni. Ei sunt aşa-zişii „militanţi responsabili”. Activitatea lor, însă, nu se desfăşoară oricum ci programat şi coordonat, adică conştient, în sensul pe care îl dă Marx acestui cuvânt. Este, deci, nevoie de o politică culturală dirijată şi condusă de la un nivel central.
Partidul comunist este de un tip mai special. Dincolo de înţelesul formal, juridic, al termenului, cuvântul „partid” desemnează o grupare de oameni cu interese şi valori comune. Pe lângă faptul că la nivel individual aderenţa la un partid poate fi mijlocul de ascensiune în elita unei societăţi, partidele reprezintă în primul rând modul în care se diferenţiază şi se relaţionează grupurile din cadrul elitei unei societăţi. Astfel, înfiinţarea unui partid are, în mare, următorul traseu: un grup de indivizi având un set de interese comune îşi unesc forţele pentru a elabora o strategie comună de realizare a lor printr-o acţiune concertată la un nivel politic; apoi, pentru a găsi sprijin şi din afară, îşi construiesc un discurs şi un limbaj propriu prin care încearcă să convingă de justeţea poziţiei lor, şi care să îi deosebească de alte partide. Se construieşte astfel o ideologie mai mult sau mai puţin închegată. Partidul comunist a parcurs, însă, un traseu diferit. Deşi se autodefinea ca partid al clasei muncitoare, ideea înfiinţării lui nu a aparţinut defel unor muncitori. În cazul partidului comunist mai întâi a fost construită ideologia. Ideologia bine pusă la punct de nişte intelectuali rafinaţi a creat partidul şi nu invers. De aceea, partidul comunist nu trebuia să convingă pe nimeni de justeţea poziţiei sale. Însăşi apariţia sa marca acest lucru. Iar cum ideologia de la care se revendica era însăşi „Cunoaşterea”, după afirmaţiile propriilor ei întemeietori, partidul comunist era depozitarul adevărului absolut pe care era liber să îl promoveze prin orice mijloace. În concluzie, partidul nu poate şi nu are de ce să accepte alternativa. Este îndreptăţit să preia controlul total asupra statului şi asupra vieţii întregii societăţi şi este îndreptăţit să folosească toate resursele pe care le poate avea statul pentru a controla întreaga viaţă socială. Îşi va plăti, deci, din belşug activiştii însărcinaţi cu educarea maselor, controlându-i totodată printr-o strategie remunerativă. Avantajele materiale pe care le oferă activismul politic instituţionalizat şi organizat vor determina faptul ca, tipologic, întreaga armată de „militanţi responsabili” să fie o armată de mercenari, în slujba partidului. Revoluţionarul de profesie îşi găseşte acum adevăratul înţeles.
Înregimentat în partid, militantul responsabil este unealta prin care partidul îşi propagă adevărul unic. Alternativa nu este permisă iar militantul este cel care cunoaşte adevărul, astfel numai el are dreptul să vorbească în numele adevărului. Devine în acest mod mandatarul puterii în ceea ce priveşte controlul simbolic. Prin puterea pe care o are, rolul său este să impună o limbă cu sensuri imuabile deoarece, sensurile multiple înseamnă alternative, ceea ce poate duce la subminarea hegemonică a idelologiei de stat. „Nici un regim socialist nu poate încuviinţa producţia de efecte idelogice contrare scopurilor sale, efecte care i-ar releva goliciunea.” (41). Fiindcă limba este cel mai important mijloc de producţie culturală, „pentru înclinaţia partidului de a transforma conştiinţa, controlul asupra limbii este una din cele mai vitale cerinţe” (42).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu