Comunismul - sinucidere altriusta (VII)

II.2 Obiectivul postrevoluţionar (continuare)


[spaţiul creaţiei artistice]


La rândul lor, cercetarea ştiinţifică şi creaţia artistică nu au fost uitate. În timp ce creaţia artistică şi culturală venea să aducă un spor de legitimitate impunerii marxism-leninismului ca arbitrariu cultural dominant, cercetarea ştiinţifică trebuia să demonstreze superioritatea organizării socialiste a procesului de producţie. Realizarea celor două obiective necesită, aşadar, un control din partea partidului. Controlul ia forme coercitive şi remunerative, iar pentru că partidul se laudă cu raţionalitatea sa, cu faptul că tot ce face, el face într-un mod conştient, controlul este, inevitabil, formalizat şi exercitat într-un cadru institutionalizat.

Spaţiul creaţiei artistice şi culturale este un spaţiu simbolic. Partidul trebuia, însă, să aibă grijă ca nu orice fel de simboluri să se vehiculeze în acest spaţiu. „Oamenii muncii au nevoie de o artă cu adevărat revoluţionară, care să redea în mod veridic şi obiectiv realitatea, care să fie pătrunsă de un puternic suflu mobilizator, militând cu pasiune pentru perfecţionarea societăţii şi a omului” (45). Creaţia artistică şi culturală devine un instrument pe care partidul îl foloseşte pentru a atinge obiectivele politicii sale culturale. Dar tocmai acest fapt impune controlul asupra creaţiei artistice şi culturale. Libertatea acestui spaţiu simbolic poate conduce la promovarea şi afirmarea unor valori neconforme ideologiei comuniste, în consecinţă, trebuie să se exercite constrângeri asupra lui pentru ca acest lucru să nu se întâmple. Din acest punct de vedere, păstrarea sau desfiinţarea unui organism central care să se ocupe cu cenzura nu schimbă cu nimic natura lucrurilor. Oricum se cerea o aprobare de la partid pentru orice lucru.

Deoarece controlul direct asupra spaţiului simbolic al creaţiei artistice şi culturale este deţinut de intelighenţia ţării, controlul asupra acesteia înseamnă şi controlul asupra activităţii ei. Pe lângă pregătirea specială a unor oameni ce trebuie să compună această „intelighenţia”, cele mai eficace metode de control în acest scop sunt constrângerile şi recompensele. Politica culturală a partidului comunist se reduce şi aici la o politică de control ideologic „în care intelighenţia avea să fie forţată a juca un rol major şi viaţa intelectuală avea să fie organizată pentru a o obliga la aceasta. Conducerea a început să propage diverse norme ideologice - o etică a muncii intense, principii ale «eticii şi echităţii socialiste», noţiuni despre progres etc. Rolul intelectualilor umanişti urma să fie acela de a răspândi aceste noţiuni prin intermediul romanelor, cercetării, speculaţiei filosofice. Pentru aceia care găseau intolerabilă această misiune, căile visate de implinire profesională au început să dispară” (46). Normele ideologice sunt, bineînţeles, norme simbolice, însă pentru cei care trebuiau să le aplice ele devin constrângeri. În schimb, acceptarea acestor constrângeri era recompensată prin posibilităţile care se ofereau fiecăruia după zelul său.

Partidul însuşi nu ascunde acest lucru, ceea ce dovedeşte încă o dată că prin înţelegerea necesităţii partidul înţelege să controleze pentru ca lucruile să nu fie altfel decât spune el. Fiecare om trebuie să ştie acest lucru de aceea toţi sunt învăţaţi că aşa trebuie să fie. Marxism-leninismul este un sofism, şi ceea ce vine să întărească acest lucru este faptul că impunerea forţată a unei concepţii subiective este considerat a fi un demers obiectiv. Textul următor este o imagine a modului în care partidul îşi desfăşoară acest demers:

„Conducerea şi îndrumarea de către partid a domeniului creaţiei literar-artistice - chezăşia fundamentării acestuia pe concepţia materialist-dialectică şi istorică - nu înseamnă nici stabilirea unor scheme ale creaţiei şi nici îngrădirea evoluţiei artistice. În dezbaterile cu oamenii de artă, conducerea partidului nostru a subliniat, nu o singură dată, că unui creator nu i se poate impune şi nu trebuie să i se impună cum anume, în ce stil să zugrăvească realitatea, fenomenele vieţii. Indiferent însă de stil sau de metodele de creaţie, opera de artă, literatura sunt chemate să militeze pentru victoria noii orânduiri sociale, pentru afirmarea calităţii politice, morale şi civice ale constructorilor socialismului şi comunismului” (47).

Partidul nu spune „cum”, dar spune „ce” înseamnă creaţie artistică evoluată. Pentru că însăşi existenţa sa legitimează marxism-leninismul, este clar că partidul este cel care deţine secretul evoluţiei. Marxism-leninismul consideră istoria ca fiind o evoluţie liniară a societăţii omeneşti, prin urmare a evolua înseamnă a ajunge să fie ceva şi nu altceva. Astfel, misiunea intelectualului se rezumă la a prezenta cât mai frumos lucrurile, „stilul” fiind libertatea sa. Marx arată că libertatea este necesitatea înţeleasă, dar într-o manieră activă. Partidul s-a străduit să demonstreze că toţi acei care se simt liberi neînţelegând necesitatea nu sunt de fapt liberi cu adevărat, şi tot partidul are grijă ca lucrurile să se petreacă astfel. Partidul obligă oamenii să fie liberi, constrângându-i şi nu poate înţelge de ce definirea strictă a libertăţii este o contradicţie între termeni. Prin urmare, partidul constrânge şi controlează susţinând că în acest fel eliberează. Lucrurile sunt prezentate în felul următor:

„Orânduirea noastră asigură condiţii de manifestare deplină a individualităţii şi talentului scriitorilor, oamenilor de artă, ca şi ale tuturor cetăţenilor patriei. Este vorba însă de o libertate concepută ca necesitate înţeleasă, ca acţiune conştient orientată spre transformarea realităţii potrivit cerinţelor obiective ale dezvoltării sociale. Aceasta implică opinia critică faţa de acele «opere» care emit aprecieri eronate asupra vieţii sociale, faţă de orice manifestare care cultivă negativismul, ambiguitatea, obiectivismul, desprinderea de realitate sau deformarea acesteia, îndepărtarea de problematica şi cerinţele societăţii noastre socialiste. Libertatea de creaţie nu poate însemna evitarea angajării sociale, după cum nu poate însemna nici acea iluzorie «libertate absolută», preconizată de concepţiile anarhiste, voluntariste sau subiectiviste, demult depăşite” (48).

Cercetarea ştiinţifică funcţionează după o logică asemănătoare. Este controlată direct de partid prin organisme centrale (în România, Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, organism de partid şi de stat) care impun cercetării rezultate planificate. Iar pentru că planificarea cercetării nu este o constrângere suficientă, devine normă realizarea şi chiar depăşirea planului. Această aberaţie nu este suficientă însă şi, în consecinţă, pentru eficientizarea controlului se aplică şi un control remunerativ exercitat prin practicile de alocare de fonduri de către stat, adică la aprobarea partidului, în funcţie de îndeplinirea planului de cercetare. Se consideră că „este necesar ca cercetarea să premeargă obiectivelor şi necesităţilor dezvoltării societăţii, prevăzute în planurile cincinale şi în prognozele pe termen lung” (49), iar succesele, false ori nu, care erau raportate trebuiau să întărească prin forţa exemplului demonstraţia teoretică a superiorităţii acţiunii în sensul construirii conştiente a noii societăţi. „Conştientizarea” este de fapt conceptul cheie al modului în care partidul îşi justifică controlul asupra întregii societăţi, deci orice exemplu care poate veni în sprijinul demonstrării superiorităţii acestei „conştientizări” ca normă de viaţă este binevenit.