Comunismul - sinucidere altruista (III)

II.1 Moştenirea lui Lenin



Lenin a fost un bun marxist, chiar dacă Marx nu ar fi acceptat acest lucru. În primul rând el a venit să arate că tot ce a spus Marx este real. Principala problemă era, însă, faptul că era rus. Din acest motiv părea mult mai firesc ca revoluţia să aibă loc în Rusia chiar şi din raţiuni practice. Ar fi fost puţin probabil ca muncitorii englezi să asculte şi să urmeze un intelectual rus, de exemplu. Dar Rusia era la vremea aceea o ţară înapoiată aflată la graniţa dintre feudalismul târziu şi capitalismul sălbatic. Proletariatul rus era prea puţin conturat pentru a fi apt pentru o revoluţie socialistă. „Istoria trebuia prin urmare accelerată de un partid de avangardă înregimentat, format din revoluţionari devotaţi cauzei, care cunoşteau exact mandatul istoriei” (26).

La prima vedere, o revoluţie în Rusia ar contrazice marxismul. Lenin, însă, a arătat că nu este aşa. El a preluat ideile marxiste şi le-a dat o faţă nouă, de fapt le-a dezvoltat până când prin prisma acestor idei putea să justifice o revoluţie socialistă în Rusia. Plecând, aşadar, din rădăcini marxiste, Lenin a introdus în ideologie conceptul de imperialism şi tot în acelaşi mod a redefinit partidul comunist: un partid al revoluţionarilor de profesie.

Marx credea că în comunism va avea loc deplina eliberare a omului, adică întoarcerea sa la starea naturală. Aceasta însemna nici mai mult nici mai puţin decât eliminarea diviziunii muncii, deoarece diviziunea muncii îngrădeşte dezvoltarea personalităţii omului. „Diviziunea muncii, spune Marx, ne oferă şi primul exemplu care arată că atâta timp cât oamenii trăiesc într-o societate care se dezvoltă în mod spontan, atâta timp cât există ruptura dintre interesul particular şi cel general, cât împărţirea activităţii nu se face în mod voluntar, ci în mod spontan, activitatea proprie a omului devine pentru el o putere străină, opusă lui, care îl subjugă în loc ca el s-o stăpânească. Căci, de îndată ce apare diviziunea muncii, fiecare capătă un cerc de activitate exclusiv, bine determinat, care îi este impus şi din care nu poate ieşi; el este vânător, pescar sau păstor, ori critic şi trebuie să rămână ceea ce este dacă nu vrea să rămână fără mijloace de trai, în timp ce în societatea comunistă, în care nimeni nu este limitat la un cerc de activitate exclusiv, ci fiecare se poate perfecţiona în orice ramură ar dori, societatea reglementează producţia generală şi tocmai prin aceasta îmi dă posibilitatea să fac azi un lucru şi mâine altul, să vânez în cursul dimineţii, să pescuiesc după-amiază, să mă ocup cu creşterea vitelor seara şi după cină să mă consacru criticii după pofta inimii mele, fără să devin vreodată vânător, pescar, păstor sau critic”. (27). Lenin preia conceptul de diviziune a muncii sociale şi îi acordă o nouă dimensiune. El găseşte că diviziunea muncii are şi o dimensiune internaţională datorită faptului că dezvoltarea capitalismului este mondială. Dar sursa acestei dezvoltări nu este alta decât dorinţa claselor burgheze din ţările industrializate de a acapara noi pieţe şi noi surse de materii prime în scopul de a-şi mări avuţia. Aici, observă Marx, un rol foarte important îi revine liber-schimbismulului. Definit ca un „curent în politica economică a burgheziei, practicat mai ales în prima jumătate a secolului XIX, şi care propagă libertatea comerţului şi neamestecul statului în treburile întreprinzătorilor capitalişti” (28), liber-schimbismul nu îşi justifică cu adevărat numele. Neamestecul statului lasă loc creării de monopoluri şi uniuni monopoliste internaţionale, în cazul celor din urmă, formarea lor fiind provocată şi mult uşurată şi de superioritatea produselor fabricate de industriile ţărilor capitaliste dezvoltate. Dezvoltarea mondială a capitalismului în forma sa monopolistă înseamnă, prin urmare, „exploatarea în forma ei cosmopolită” (29) şi „se caracterizează prin înlocuirea liberei concurenţe cu dominaţia monopolurilor ca urmare a concentrării şi centralizării producţiei şi capitalului, prin contopirea capitalului bancar cu cel industrial şi formarea capitalului financiar şi a oligarhiei financiare”. (30) Acesta este imperialismul aşa cum a arătat Lenin că este, adică stadiul cel mai înalt şi ultim al capitalismului. Fiind forma cea mai accentuată a capitalismului monopolist, imperialismul va dezvolta în scurt timp „precumpănirea exportului de capital faţă de exportul de mărfuri, crearea de uniuni monopoliste internaţionale care caută să domine viaţa economică a popoarelor, împărţirea teritorială a lumii în zone de dominaţie şi influenţă prin instaurarea dominaţiei coloniale asupra altor popoare”. (31). Imperialismul este, deci, rezultatul firesc al dezvoltării capitalismului datorită dorinţei de înavuţire a claselor burgheze prin acapararea şi controlarea pieţei mondiale şi a resurselor mondiale. Evident, acest lucru se face în detrimentul ţărilor subdezvoltate care nu au reuşit să-şi dezvolte în sânul popoarelor proprii capitalişti puternici. Dar controlul pieţei şi resurselor prin exportul de capital împiedică ţările mai puţin dezvoltate să se dezvolte şi le obligă să rămână dependente. Ca urmare, nici burgheziile ţărilor nedezvoltate nu se dezvoltă de sine stătător. În aceasta constă de fapt diviziunea internaţională a muncii. Coloniile, semicoloniile şi ţările dependente au rezervat un rol diferit în economia mondială faţă de metropolă. „Dominaţia monopolistă şi diviziunea internaţională capitalistă a muncii şi-au găsit expresia în împărţirea lumii în ţări industriale dezvoltate - puţine la număr- şi ţări furnizoare de materii prime, forţă de muncă şi produse agroalimentare”. (32). În aceste condiţii, „este clar că marxiştii, adversari ai oricăror utopii trebuie să apere poziţia de sine stătătoare a clasei care poate lupta cu abnegaţie împotriva feudalismului...” (33). Dar nu întotdeauna burgheziile naţionale din ţările dependente sunt interesate de propria dezvoltare economică sau de dezvoltarea economico-socială a ţărilor lor, sau de avantajele economice pe care le oferă independenţa politică. „În unele cazuri interesele de clasă proprii, împing grupuri ale acestei burghezii spre colaborare cu forţele imperialiste” (34). Interesele comune ale capitaliştilor din metropolă şi ale burgheziei din ţările dependente economic îi oferă acesteia din urmă un caracter de mandar. Ea este de fapt mijlocitorul datorită căruia, prin export de capital, capitaliştii din metropolă cumpără forţa de muncă şi mijloacele de producţie din ţările subjugate, implicit subjugând proletariatul altor ţări şi împilând popoare. Prin aceasta Lenin întăreşte lozinca marxistă „proletari din toate ţările, uniţi-vă!” căci demonstrează cum lupta de clasă se ascute pe o dimensiune internaţională.

Conceptul de imperialism cu tot ce înseamnă el este desprins de Lenin direct din scrierile lui Marx despre coloniile engleze. Primul care consideră că „centralizarea capitalului este absolut necesară pentru existenţa capitalului ca forţă de sine stătătoare” este Marx. (35). Iar cum imperialismul este intim legat de diviziunea internaţională a muncii, Lenin, urmând învăţătura marxistă, considera că şi această diviziune a muncii trebuie să dispară pentru a da posibilitatea fiecărui popor să se dezvolte până la un nivel la care să se poată elimina şi diviziunea muncii sociale. Singura cale de a elimina diviziunea internaţională a muncii, inechitabilă datorită caracterului ei imperialist, este dezvoltarea economică a ţărilor subdezvoltate, printr-o industrializare intensivă, adică rapidă. Pentru început, aceasta înseamnă o accentuare a diviziunii muncii sociale datorită cerinţelor dezvoltării industriale, evident maşinistă, ceea ce corepunde mai întâi dezideratului de dezvoltare a proletariatului. Apoi, în măsura în care dezvoltarea rămâne industrială acest lucru corespunde conservării bazei de legitimare a idelologiei pe care se întemeiază regimul comunist: proletariatul.

Procesul de eliminare a imperialismului este însă mai amplu. Analiza, sau mai degrabă imaginarea prin deducţie, a acestui proces de către Lenin este de fapt ceea ce a dus la concluzia că o revoluţie socialistă este necesară şi posibilă în Rusia.

Mai întâi, forţele de producţie din ţările capitaliste dezvoltate sunt net superioare celor din ţările mai puţin dezvoltate şi în special mijloacele de producţie. De aceea, o evoluţie normală a burgheziei în aceste din urmă ţări poate fi stopată de către capitaliştii înaintaţi ai ţărilor industrializate datorită dorinţei acestora de a-şi spori avuţia prin controlul pieţelor şi al resurselor mondiale. Forţa productivă a ţărilor capitaliste dezvoltate este o concurentă foarte greu de contracarat de economiile ţărilor rămase în urmă, iar în condiţiile dominaţiei capitalului o astfel de încercare ar fi puţin profitabilă, cel puţin într-o fază de început, datorită forţei productive scăzute a ţărilor subdezvoltate şi a mijloacelor lor de producţie puţin dezvoltate. Se ajunge deci la situaţia în care exportul de capital dinspre ţările capitaliste puternic industrializate cu menirea de a controla economiile rămase în urmă este bine primit şi chiar cerut de către clasele exploatatoare ale ţărilor subdezvoltate. Astfel, acestea din urmă, clase de moşieri (feudali) sau burghezi, folosesc importul de capital pentru propriul lor profit dar rămân dependente de el. În plus, folosirea capitalului de import pentru propria producţie duce la stagnarea evoluţiei societăţii deoarece conduce la dispariţia liberei concurenţe, piaţa şi producţia fiind împărţite şi asigurate după interesele capitalului extern. Prin acţiunea sa, şi mai ales prin asigurarea producţiei şi a pieţii, capitalul importat nu numai că creează dependenţă pentru clasa care îl importă, dar îi şi stagnează evoluţia, stagnând şi evoluţia forţelor de producţie, a mijloacelor de producţie în primul rând.Se păstrează astfel subdezvoltarea ţărilor subdezvoltate şi chiar se accentuează prin decalaj, căci stagnează împreună forţa productivă şi evoluţia claselor sociale.

Importul de capital şi folosirea lui în scopul producţiei nu înseamnă altceva decât medierea cumpărării forţei de muncă de către capitalişti străini. Aici apare cheia înţelegerii necesităţii revoluţiei socialiste într-o ţară subdezvoltată. Imperialismul, datorită exportului de capital şi al monopolurilor împiedică şi evoluţia relaţiilor de producţie prin împiedicarea dezvoltării forţelor de producţie. Aşadar, pentru ca istoria să urmeze cursul descris de Marx trebuie distrusă sursa stagnării: imperialismul şi reprezentanţii sau agenţii lui, imperialiştii.

Aceasta este revoluţia socialistă redefinită de Lenin. Dar într-o ţară subordonată cu puternice rămăşiţe feudale, aşa cum era Rusia începutului secolului XX, nu proletariatul era cel chemat să facă revoluţia. Nivelul său de dezvoltare nu îi permitea asta, o spusese chiar Marx: „Atât timp cât proletariatul nu este încă destul de dezvoltat pentru a se constitui ca clasă şi, în consecinţă, lupta dintre proletariat şi burghezie nu are încă un caracter politic, iar forţele productive nu sunt încă destul de dezvoltate în sânul burgheziei însăşi pentru a lăsa să se întrevadă condiţiile materiale necesare eliberării proletariatului şi formării unei societăţi noi, aceşti teoreticieni nu sunt decât nişte utopişti care improvizează sisteme pentru a face faţă nevoilor claselor oprimate şi aleargă după o ştiinţă regeneratoare”. (36). Lenin însă a arătat că în condiţiile imperialismului un proletariat nedezvoltat şi nişte forţe productive nedezvoltate, nedezvoltate vor rămâne. Evoluţia acestora stagnează. Revoluţia le va descătuşa energiile istorice. Dar cine face revoluţia?

Răspunsul este unul singur: partidul revoluţionar al clasei muncitoare. Conform lui Marx, partidul comunist reprezintă conştiinţa cea mai importantă a proletariatului. El este „rezultatul dezvoltării mişcării muncitoreşti, al maturizării politice şi ideologice a clasei muncitoare, al transformării acesteia dintr-o «clasă în sine» într-o clasă «pentru sine»” (37).

Partidul comunist nu este, în consecinţă, decât forma superioară de organizare a clasei muncitoare reprezentând partea cea mai înaintată şi mai activă a acesteia. Sarcina lui Lenin a fost să folosească această definire a partidului comunist în condiţiile nedezvoltării istorice a clasei muncitoare şi a necesităţii luptei împotriva imperialismului. „Conceptul de partid de avangardă al lui Lenin a constituit răspunsul creator la dilema doctrinară a înapoierii Rusiei şi a proletariatului ei, în ceea ce privea o revoluţie marxistă”. (38). Astfel, din noua perspectivă leninistă, pentru ca partidul comunist să devină rezultatul dezvoltării mişcării muncitoreşti, el trebuie să fie şi motorul dezvoltării acestei mişcări. De aceea partidul trebuie să fie format din revoluţionari de profesie, oameni devotaţi cauzei şi conştienţi de faptul că ei sunt purtătorii mandatului din partea istoriei.

Această nouă perspectivă redefineşte însăşi revoluţia socialistă. Ea nu mai este în mod direct calea de trecere la socialism. Revoluţia socialistă îndeplineşte rolul unei etape premergătoare şi anume desăvârşirea revoluţiei burghezo-democratice. Odată îndeplinită această cerinţă istorică, socialismul se va impune de la sine datorită superiorităţii sale intrinseci.

Desăvârşirea revoluţiei burghezo-democratice nu înseamnă, însă, emanciparea propriei burghezii naţionale înapoiate, prin lupta partidului clasei muncitoare. Revoluţia socialistă este făcută în folosul exclusiv al clasei muncitoare însumând deci aducerea producţiei la „nivelul suficient” şi dezvoltarea forţelor de producţie. Desăvârşirea revoluţiei burghezo-democratice este, deci, acţiunea prin care într-un mod conştient, programatic şi nu spontan, societatea trebuie adusă în stadiul de dezvoltare care să permită înfăptuirea socialismului. Ca o paranteză, trebuie spus că aici îşi află originea şi ideea că, în ceea ce priveşte dezvoltarea, ţările socialiste trebuie să depăşească în cel mai scurt timp ţările capitaliste dezvoltate. Modul prin care se putea face acest lucru este, aşa cum am arătat, o industrializare masivă şi grabnică.

„Nivelul suficient” al producţiei este stâns legat de dezvoltarea mijloacelor de producţie. Acest lucru îl rezolvă industrializarea. Dar dezvoltarea forţelor de producţie înseamnă şi emanciparea proletariatului pentru a putea să ajungă „clasă pentru sine". Numai aşa proletariatul poate să ia în mână întreaga conducere a statului, întreaga conducere a economiei, întreaga conducere a producţiei. Este primul pas spre construirea societăţii fără clase: desfiinţarea claselor asupritoare prin deposedarea lor de putere politică şi economică.

Dar dacă industrializarea programată, de fapt forţată, este răspunsul la problema dezvoltării mijloacelor de producţie, emanciparea proletariatului se va face tot în urma unei activităţi programatice. Nu se poate altfel, căci forţele de producţie formează un tot unitar, între forţa de muncă şi mijloacele de producţie existând o legătură dialectică. Un proletariat înapoiat trebuie să se dezvolte, dar în condiţiile dezvoltării imperialiste a capitalismului acest proces este stopat. De aceea un partid al clasei muncitoare, format din revoluţionari profesionişti, oameni conştienţi de necesităţile istorice, va porni revoluţia eliberatoare a clasei pe care o reprezintă. Odată câştigată puterea, acest partid o va ceda treptat proletariatului şi tuturor oamenilor muncii. Aceştia, însă, trebuie să fie pregătiţi pentru a-şi însuşi puterea. Aşadar, ei trebuie educaţi, învăţaţi, si în acest mod clasa muncitoare se va emancipa. Restul vine de la sine, aşa după cum a arătat Marx. În concluzie, istoria se mişcă singură dar trebuie puţin ajutată; în fond, scopul este nobil: trecerea mai rapidă peste durerile facerii. Din acest punct de vedere, marxism-leninismul are toate caracteristicile unui sofism.