Comunismul - sinucidere altruista (VI)

II.2 Obiectivul postrevoluţionar (continuare)


[formarea omului nou]

Partidul comunist îşi propune să formeze „omul total”. Nu este un obiectiv oarecare şi în consecinţă merită toată atenţia şi eforturile. Prin faptul că este depozitarul adevărului, partidul comunist este singurul care deţine secretul formării „omului total” şi deci singurul îndreptăţit să indice modul în care va decurge formarea. Aşa cum sublinia şi Lenin prin celebrul său „învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!”, educarea maselor reprezintă modul practic de formare a omului nou. Pe lângă faptul că aceasta necesită în primul rând receptarea şi asimilarea „valorilor autentice” care devin astfel numai dacă sunt definite idelogic ca fiind autentice, promovarea noilor valori nu se face la întâmplare. Întreg marxism-leninismul este o revoltă împotriva spontaneităţii deoarece pentru Marx, Engels şi Lenin „a fi conştient” însemna doar „a premedita” ceea ce era totuna cu a înţelege necesitatea în sensul ei imperativ. Se poate spune că din acest punct de vedere, diferenţa dintre Marx şi Spinosa ar fi diferenţa dintre „trebuie” şi „musai”. Partidul este întotdeauna de partea lui „trebuie”. De aceea este activ şi premeditat. Aşadar, promovarea valorilor societăţii socialiste nu se poate face la întâmplare, ci organizat, metodic. Partidul comunist, identificat cu statul, este singurul în drept să organzieze. Prin urmare sunt fixate cadre de manifestare şi promovare a valorilor socialismului, singurele autentice. Nu numai că se înfiinţează instituţii culturale şi educative noi, dar partidul instituie un control normativ propriu în instituţiile din vechiul regim, în felul acesta transformându-le total şi păstrându-le doar numele. Politica culturală a partidului comunist este inevitabil un program de control a valorilor şi al circulaţiei valorilor. Valorile „neautentice” pot împieta procesului de formare a omului nou, deci trebuie eliminate. Valorile „autentice” sunt valorile potrivite contextului istoric şi în consecinţă, cele „neautentice” nu pot fi decât retrograde. Trierea valorilor se face de către foruri specializate sub directa îndrumare a partidului, fiind o activitate necesară şi constă în supunerea valorilor rigurozităţii normelor. Nu poate fi altfel, deoarece trierea valorilor este un proces organizat, un program conştient, ca şi promovarea valorilor „autentice”. În fond, promovarea şi trierea se implică reciproc şi sunt ca două feţe ale aceleiaşi monezi: politica culturală a partidului comunist.

Controlul normativ instuţional practicat de partid implică o combinare a celor trei tipuri de control: coercitiv, simbolic şi remunerativ. Construcţia conştientă a întregii societăţi şi în special a dimensiunii culturale presupune în mod logic formalizarea controlului asupra instituţiilor cultural-educative pentru a elimina spontaneitatea. Apar în acest fel ca pregnante trei moduri de combinare a tipurilor de control: control instituţional simbolic şi remunerativ, control instituţional coercitiv şi simbolic, control instituţional coercitiv şi remunerativ. Manifestările artistice, activităţile educative şi creaţiile culturale şi ştiinţifice trebuiau să corespundă unor norme constrângătoare (interdicţii), recompensatorii (recomandări) şi simbolice (modele, moduri de a face). În acest caz, toate dimensiunile vieţii culturale ale societăţii se transformă în instituţii secundare puternic formalizate. Exemple clasice în acest sens pot fi Festivalul Naţional Cântarea României, învăţământul şi cercetarea ştiinţifică şi creaţia artistică.

Prin dimensiunile sale spaţiale şi temporale, Festivalul Cântarea României devine principala instituţie culturală a României. Pentru că în socialism cultura constituie un bun al maselor, se doreşte ca festivalul să cuprindă întregul proces de participare a maselor la asimilarea culturii socialiste. Festivalul nu îşi justifică titulatura, cu atât mai mult cu cât este o manifestare neîntreruptă. Însă el este relevant pentru modul în care se exercită controlul instituţional remunerativ şi simbolic. Manifestările de pe „scena” festivalului nu puteau fi lăsate la voia întâmplării. Conţinutul creaţiei artistice şi a limbajului artistic trebuia să fie conform valorilor „autentice” promovate de partid. Normele simbolice se cer respectate cu stricteţe, în caz contrar, şansele de afirmare devin practic nule. Manifestări paralele cu cele ale festivalului ar fi fost sortite eşecului atât din motive tehnice cât şi datorită faptului că ele excludeau orice formă de recompensare materială, ori apreciere. Iar pentru a întări controlul remunerativ, partidul este cel care jurizează festivalul prin indivizi având mandat ideologic din partea sa. În felul acesta, premiile destul de consistente pentru posibilităţile omului de rând, reclamau o mai strânsă conformare a producţiei culturale şi artistice cu valorile „autentice”, sau acţiuni îndreptate în scopul de a corupe juriul. De cele mai multe ori, însă, eforturile erau îndreptate conştient în ambele direcţii, deoarece premiile acordate unor manifestări artistice neconforme puteau naşte suspiciuni, iar orice juriu era controlat la rândul său de către cei care îl mandatau.

Procesul de învăţământ este obiectul unei atenţii speciale din partea partidului comunist în cadrul politicii sale culturale. Formarea „unui om înaintat, cu o concepţie ştiinţifică despre lume şi viaţă, cu un larg orizont cultural, bine pregătit din punct de vedere profesional, cu o ţinută etică superioară, pasionat participant la întreaga activitate economică, socială şi politică a ţării”, trebuia să fie rezultatul concret al întregii politici culturale a partidului. Accentul fiind pus pe „formare”, se înţelege importanţa pe care o are procesul de învăţământ. Pregătirea tineretului pentru viaţă presupune nu aderenţa, ci de-a dreptul „însuşirea temeinică a ideologiei şi politicii partidului, a concepţiei sale revoluţionare despre lume şi viaţă, educarea în spiritul normelor eticii şi echităţii socialiste”. Pentru crearea unui tipar uman străin de orice realitate, omul nou, partidul recunoaşte necesitatea unei socializări totale şi cere acest lucru. În acest scop, controlul trebuie să fie total, să nu lase nici o breşă de manifestare a individualităţii. Aceasta presupune în primul rând un control centralizat, deci se impune standardizarea procesului de învăţământ. Se creează astfel condiţii pentru aplicarea unui control instituţional simbolic şi coercitiv, la care se adaugă în paralel un control remunerativ. Se instituie norme simbolice prin reglementarea unitară a conţinutului învăţământului, la care se adaugă interzicerea accesului la anumiţi autori ori lucrători, precum şi limitarea accesului la unele forme de învăţământ pe bază de dosar ori origine socială. Nu numai că se cerea cunoaşterea anumitor lucruri, dar cunoaşterea unor realităţi care nu conveneau era interzisă. Desfiinţarea, în România, a Catedrei de Sociologie, a Catedrei de Psihologie ale Universităţii din Bucureşti, este doar un exemplu în acest sens. Respectarea normelor simbolice era ajutată printr-un control coercitiv în general, dar apar unele cazuri în care acesta este dublat de un control remunerativ. Se încurajează activităţile culturale şi artistice paralele procesului de învăţământ, dar organizate de şcoală - cum ar fi, tot un exemplu din România, participarea la concursuri sportive sub egida Daciadei, ori participarea la diferite faze ale Cântării României - şi controlate de partid, prin aceasta oferindu-se participanţilor posibilitatea de a lipsi de la ore în mod cvasilegal sub motivaţia participării la concurs sau a pregătirii în vederea concursului. Eventualele rezultate pozitive în acest gen de activităţi se recompensau prin înaintări în ierarhia organizaţiilor de pionieri sau UTC, ceea ce putea oferi motivaţii individuale în eforturile fiecăruia de a se integra asimilând şi însuşindu-şi ideologia.