II.2 Obiectivul postrevoluţionar (continuare)
[cultura socialistă]
Cultura unei societăţi este rezultatul firesc al evoluţiei acelei societăţi reprezentând de fapt ceea ce există în şi pentru acea societate. Este logic, deci, ca societăţii socialiste să-i corespundă o cultură socialistă. Constituirea şi dezvoltarea culturii socialiste decurge din însăşi esenţa noii societăţi construite în mod conştient şi premedidat, prin urmare, cultura socialistă trebuie construită în mod conştient şi premeditat. Partidul comunist îşi asumă rolul de constructor prin politica sa culturală. într-o societate normală în urma dinamicii relaţiilor dintre grupurile şi clasele sociale au loc schimburi ale valorilor, credinţelor şi atitudinilor. În acest mod cultura societăţii se schimbă perpetuu datorită faptului că indivizii sunt supuşi unor agenţi de socializare rivali care transmit mesaje diferite. Conform ideologiei comuniste, însă, cultura unei societăţi este dată de tipul reiaţilor de producţie existente. O societate înapoiată din punct de vedere al relaţiilor de producţie are şi o cultură înapoiată dar dezvoltarea culturii poate avea loc în cazul schimbării tipului de relaţii de producţie. În urma trecerii la socialism şi deci la relaţii de producţie socialiste, partidul preia şi controlul asupra producţiei culturale în scopul de a elimina posibilitatea transmiterii de mesaje diferite de către agenţi de socializare rivali, fapt ce ar fi de natură să perpetueze împărţirea pe clase a societăţii. Din perspectivă marxistă, capitalismul produce o bipolarizare a societăţii ducând la o ruptură în interiorul ei: există pe de o parte clasa muncitoare, iar de partea cealaltă, burghezia, două clase antagonice care nu comunică şi singurele care există. Prin urmare, nu există decăt valori burgheze şi valori proletare, acestea din urmă fiind valorile „autentice”, singurele care pot fi atributele unei culturi socialiste. Se înţelege de ce o societate diversă din punct de vedere cultural nu poate fi o societate socialistă.
Marxismul nu consideră că o cultură evoluează ca rezultat al existentei şi funcţionării unor relaţii sociale, ci ca urmare a schimbării tipului de relaţii sociale. Faptul că între valorile sociale şi relaţiile sociale se produce o ajustare reciprocă continuă nu este luat în considerare. Valorile sociale sunt impuse de clasa dominantă odată cu tipul relaţiilor de producţie iar lucrurile rămân bătute în cuie, până când o altă clasă îşi va impune propriile valori şi propriul tip de relaţii de producţie. Proletariatul este prin definiţie clasa revoluţionară, înaintată. De aceea valorile sale „autentice” sunt revoluţionare si înaintate iar toate celelalte sunt valori retrograde pe care le promovează clasele exploatatoare, căci altcineva nu are cine. Tot de aceea orice individ sau grup social care nu aderă la valorile „autentice” devine, în ochii partidului, un agent al reacţionarismului burghez şi duşman al poporului. Deci trebuie închis sau deportat. Oamenii sunt obligaţi astfel să adere la ideologia partidului şi să şi-o însuşească sau să simuleze toate aceste lucruri. Încă o dată, partidul comunist nu poate permite producerea de efecte ideologice contrare scopurilor sale, de data aceasta însă pentru că aşa i-o cere ideologia sa proprie, pe care o legitimează legitimat fiind de ea. Dacă ar permite aşa ceva, în primul rând s-ar nega pe sine.
Dar cultura socialistă are rol de cultură politică. Nu numai că promovarea noilor valori „autentice” era un act politic din partea partidului, iar opoziţia faţă de aceste valori era un act politic de opoziţie faţă de regimul comunist legitimat de aceste valori; dar cultura socialistă trebuia să dea naştere unui comportament social din care implicarea politică trebuia să facă parte neapărat. Prin faptul că în socialism şi comunism nu mai există clase exploatatoare nu mai există o expresie politică a exploatării omului de către om, adică deţinerea controlului asupra statului şi a puterii politice de către o minoritate. Astfel oamenii muncii sunt chemaţi să conducă ei înşişi treburile statului. În condiţile dispariţiei concurenţei capitaliste pentru resurse şi deci a politicilor şi strategiilor de câştigare a puterii, conducerea statului se redefineşte: este munca conştientă de păstrare şi dezvoltare a cuceririlor revoluţionare. Acest lucru înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât că întreaga activitate umană devine o activitate politică. Oamenii sunt obligaţi ca tot ceea ce fac să aibă semnificaţie politică deoarece aşa sunt definite lucrurile: „Introducerea normelor comuniste de muncă şi viaţă este o coordonată principală a educaţiei revoluţionare, socialiste a maselor. Prin munca politico-educativă se urmăreşte generalizarea acestor principii şi norme la nivel macro şi microsocial. [...] Munca politico-ideologică, activitatea de propagandă este chemată să-şi îndeplinească rolul de forţă motrice în unirea eforturilor oamenilor muncii de a înfăptui în mod consecvent Programul partidului” (50).
Aşadar, respectarea sau nerespectarea normelor comuniste de muncă şi viaţă era un act politic. Orice ar fi făcut cineva, chiar dacă nu ar fi făcut absolut nimic în timp ce partidul cerea tuturor să facă, avea semnificaţii politice. De altfel, nici nu ar fi putut să nu aibă atât timp cât puterea politică - partidul comunist - considera necesar că trebuie să controleze „din interior” toate domenile vieţii sociale, şi chiar o făcea. Pentru societatea socialistă, termeni ca societate civilă, cultură civilă etc., nu au nici un fel de aplicabilitate. Nimic nu este civil, totul este înregimentat politic. Şi tocmai de aceea, noua cultură este politică, pentru că nu este definită ca fiind civilă, ceea ce înseamnă că noilor valori şi simboluri li se atribuie finalităţi politice şi nu că acestea ar fi cu adevărat politice.
Scopul întregii politici culturale şi de educare a maselor dusă de partidul comunist este crearea unei noi culturi, în totalitate politică, cultura socialistă. Purtătorii valorilor noii culturi politice trebuie să corespundă tipului „omului nou”, fiecare individ trebuind să deţină o conştiinţă înaintată, socialistă. Dar aceste valori sunt străine oricărei societăţi tocmai pentru că ele nu sunt rezultatul firesc al evoluţiei vreunei societăţi, ci o construcţie ideologică de natură intelectuală. Aderarea la aceste valori şi însuşirea lor sunt împiedicate de inerţia unor milenii de evoluţie firească a societăţii, în care practica socială a construit valorile şi nu invers. De aceea, partidului comunist îi revine sarcina de a prezenta valorile „autentice” ca fiind rezultatul firesc al dezvoltării societăţii, în acest mod justificându-le şi legimtimându-şi totodată ideologia, iar acest lucru nu poate fi făcut decât prin folosirea unui discurs istoricist. „Marxismul şi-a cucerit însemnătatea sa istorică mondială ca ideologie a proletariatului revoluţionar datorită faptului că nu a făcut câtuşi de puţin abstracţie de cuceririle extrem de preţioase ale epocii burgheze, ci, dimpotrivă, şi-a însuşit şi a prelucrat tot ce a fost mai de preţ în dezvoltarea de peste două milenii a gândirii şi culturii omeneşti” (51). Prin astfel de declaraţii se încerca legitimarea valorilor culturii socialiste în general şi a partidului comunist ca purtător şi promotor al adevăratelor valori, corespunzătoare stadiului de dezvoltare a societăţii omeneşti. „Nu este suficientă numai însuşirea principiilor comuniste, ci este necesară asimilarea totalităţii cunoştinţelor a căror consecinţă este comunismul însuşi, a culturii create de întreaga dezvoltare a omenirii” (52).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu