Comunismul - sinucidere altruista (IX)

II.2 Obiectivul postrevoluţionar (continuare)


[discursul naţionalist]

Dar oricare partid comunist este pus şi în faţa situaţiei de a se legitima pe sine ca rod al evoluţiei istorice a naţiunii pe care o conduce spre comunism. În fond, discursul politic al oricărui partid are un public limitat, chiar dacă partidul comunist este un caz mai special. Partidul comunist obligă oamenii să-l asculte, dar aceste metode nu se pot aplica dincolo de graniţele statului. La rândul său, un partid comunist este constrâns să „convingă” numai oamenii pe care îi poate controla, deci el trebuie să-şi demonstreze legitimitatea în primul rând faţă de ei. Iată de ce discursul istoricist al marxism-leninismului capătă accente naţionaliste.

Intruziunea discursului naţionalist în ideologia comunistă este facilitată de aportul ideologic al lui Lenin la marxism. „Imperialismul este epoca asupririi, care merge progresiv, a naţiunilor din întreaga lume de către un pumn de «mari» puteri, şi de aceeea nu se poate duce lupta împotriva imperialismului pentru revoluţia socialistă internaţională fără recunoaşterea dreptului naţiunilor la autodeterminare” (53). Prin urmare, revoluţia socialistă dusă împotriva imperialismului capată şi caracter de eliberare naţională, deci implică emanciparea naţiunii. Revoluţia socialistă este chiar semnul emancipării naţionale deoarece ea este totodată şi rezultatul renunţării la un mod de viaţă vegetativ, stagnant, nedemn. Partidul comunist, în condiţiile existenţei unui proletariat nedezvoltat, devine expresia emancipării politice a unei naţiuni asuprite de către agenţii capitalismului imperialist. Activitatea sa presupune construcţia conştientă a societăţii în direcţia evoluţiei ei obiective, aşa cum a fost demonstrată ea de către Marx. De aceea, fiecare partid comunist trebuie să facă revoluţia în ţara sa şi să-şi pregătească fiecare naţiunea proprie în vederea a atingerii scopului ultim, făurirea societăţii comuniste. Astfel, fiecare partid comunist local trebuie să se prezinte ca fiind rezultatul necesar al întregii evoluţii istorice a poporului în sânul căruia a luat fiinţă. Este, prin urmare, îndreptăţit să fie purtătorul legitim al mândriei naţionale. Dar, Lenin însuşi explică mai bine toate acestea: „Suntem pătrunşi de sentimentul mândriei naţionale, căci naţiunea velicorusă a creat şi ea o clasă revoluţionară, a dovedit şi ea că este capabilă să dea omenirii mari pilde de luptă pentru libertate şi socialism, şi nu numai mari pogromuri, spânzurători fără număr, camere de tortură, foamete fără sfârşit şi o mare slugărnicie faţă de popi, ţari, moşieri şi capitalişti” (54). Apărarea patriei apare astfel într-o lumină nouă; ea înseamnă lupta împotriva tuturor asupritorilor poporului muncitor, fie ei străini sau autohtoni, cu atât mai mult cu cât asupritorii autohtoni nu sunt altceva decât purtătorii intereselor marilor imperialişti. Aceasta este expresia naţionalismului înaintat, socialist, în opoziţie cu naţionalismul burghez care presupune doar apărarea intereselor de clasă a burgheziei naţionale.

Legitimarea ca necesitate istorică a existenţei partidelor comuniste din fiecare ţară prin apelul la un discurs naţionalist este mult uşurată de faptul că discursul naţionalist este un discurs istoricist. A revendica trecutul de luptă ca temelie a realizărilor prezente este un principiu comun atât marxismului cât şi oricărui naţionalism. Naţiunea reprezintă înplinirea politică a unui popor, dar Marx a arătat deja că adevărata împlinire politică este revoluţia socialistă condusă de partidul comunist. Totodată, existenţa unui popor presupune o conştiinţă comună, altfel s-ar vorbi despre existenţa unei populaţii, dar conştiinţa cea mai înaintată se declară a fi conştiinţa socialistă. Nimic nu apare mai puţin contradictoriu decât internaţionalismul proletar şi naţionalismul comunist, pentru că ceea ce le leagă este discursul istoricist. În acest mod, nu numai partidul comunist, dar şi ideologia sa apăreau ca fiind rezultatul necesar al evoluţiei istorice a poporului şi a conştiinţei sale colective şi se legitimau prin aceasta. Ceauşescu putea să pozeze liniştit în urmaş al lui Mircea, Ştefan şi Mihai, tot aşa cum noua orânduire socială era legitimată de întreaga evoluţie istorică a societăţii. Problema internaţionalismului este rezolvată prin continuarea logicii leniniste a revoluţiei mondiale „pe bucăţele”, în sensul că între popoarele lumii trebuie să se promoveze „relaţii de prietenie, pace şi bună colaborare”. Chiar dacă fiecare îşi face revoluţia la el acasă, ţelul rămâne comun. În fond, conform învăţăturii marxist-leniniste, revoluţia socialistă este inevitabilă şi aceeaşi în orice loc. Pentru orice popor acesta este sensul istoriei, din moment ce acesta este sensul istoriei întregii omeniri. Cuvântările lui Nicolae Ceauşescu sunt elocvente pentru modul în care ideologia comunistă îşi asumă şi subordonează discursul naţionalist.

Prin această metodă este întărită hegemonia marxism-leninismului, dându-i-se o legitimitate sporită în urma încadrării în domeniul său a unor concepte ideologice concurente. Astfel, în aceeaşi logică a construirii societăţii fără clase, cuvântul, ideea de clasă muncitoare, proletariat, apare din ce în ce mai puţin în discursul ideologic. Odată depăşită etapa desăvârşirii revoluţiei burghezo-democratice, naţiunea nu mai poate să conţină în sânul ei şi elemente nemuncitoare. Proletariatul este clasa socială care are misiunea istorică de a face şi de a fi motorul revoluţiei socialiste, dar înaintarea spre comunism presupune desfiinţarea claselor sociale printr-o contopire organică. Însăşi existenţa unei „clase muncitoare”, distinctă deci de celelalte prin faptul că este muncitoare, putea deveni anacronică într-o perspectivă marxist-leninistă din moment ce noua orânduire era construită pentru întregul popor şi de către întregul popor şi nu doar de către o clasă în beneficiul propriu. Dacă ar fi fost altfel, ar fi însemnat că proletariatul devine clasa socială dominantă, ceea ce contrazice principiul de bază al ideologiei, anume egalitatea tuturor. Aşadar, odată înfăptuită revoluţia socialistă, sau fiind în „plin proces de desăvârşire” se dovedeşte a fi necesară renunţarea treptată la ideea de clasă muncitoare din motive de logică ideologică internă. Apariţia unor concepte ideologice noi, cum ar fi „naţiunea socialistă”, „poporul sovietic” etc., este rezultatul muncii urmaşilor ideologici ai lui Marx-Engels-Lenin, ce au avut greaua misiune de a completa o parte importantă lăsată fără acoperire de către înaintaşi, fără să contrazică construcţia logică a ideologiei.

Apelul la un discurs naţionalist are două consecinţe practice imediate favorabile politicii culturale a partidului comunist. Mai întâi, este justificată idelogia comunistă ca fiind rodul firesc al evoluţiei si dezvoltării constiintei umane si în special al evoluţiei si dezvoltării conştiinţei naţionale a unui popor. Valorilor „autentice” promovate de către partid prin politica sa culturală şi educativă apar în acest fel ca fiind legitime. Apoi, un discurs naţionalist presupune o identificare simbolică a indivizilor prin uniformizare. Naţiunea devine principala sursă de la care individul trebuie să-şi revendice identitatea. Rezultă că prin tot ceea ce este, ştie şi face un individ, el este produsul, purtătorul şi transmiţătorul întregii evoluţii istorice a naţiunii sale, iar acest lucru este valabil pentru fiecare individ care face parte dintr-o naţiune. Se dă astfel o nouă dimensiune ideii de „egalitate”, superioară celei de „egalitate în faţa legii”. Efectul produs de promovarea discursului naţionalist nu face decât să vină în sprijinul egalitarismului comunist cu atât mai mult cu cât stadiul ultim şi cel mai înalt al evoluţiei naţiunii este demonstrat a fi „naţiunea socialistă”.

Toate acestea nu înseamnă, însă, o „înghiţire” a discursului ideologic comunist de către un discurs naţionalist. În toate regimurile comuniste şi pe toată perioada comunistă a fi considerat „elitist” era egal cu a deveni duşman de clasă şi, mai apoi, duşman al poporului. Repulsia oricărui partid comunist faţă de tot ce putea reprezenta o elită a societăţii are justificări ideologice clare. Într-o societate fără clase, a egalităţii depline, nu are ce căuta o elită şi însuşi Marx, prin modul în care a prevăzut revoluţia socialistă, a format ideea conform căreia trecerea la noua societate înseamnă preluarea conducerii de către toată lumea, fiecare cu un rol egal în conducere. Desfiinţarea diviziunii muncii nu ar fi putut decât însemna dispariţia simultană a oricărei ierarhii verticale. Respingerea elitismului arată în mod clar că, dincolo de orice discurs naţionalist, marxism-leninismul şi valorile „autentice” sunt singurele care contează cu adevărat pentru partidul comunist. Partidul nici nu poate renunţa la ele deoarece ar trebui să renunţe la ceea ce îl legitimează cu adevărat şi din acest motiv apelul la un discurs naţionalist este secundar şi are doar menirea de a ajuta ideologia comunistă să-şi menţină hegemonia.