Despre fructul oprit

Prima poruncă dată de Dumnezeu omului a fost să nu mănânce din fructul cunoaşterii binelui şi a răului - în traducerea ortodoxă, numit fructul cunoştinţei. Dar de ce e rău să cunoşti... binele şi răul? Oare noi nu suntem chemaţi să facem binele, să ne îndepărtam de rău? Cum am putea face aceasta dacă nu cunoaştem binele şi răul?

Să vedem mai întâi ce a însemnat şi ce înseamnă această cunoaştere a binelui şi a răului. Sunt mai multe înţelegeri ale cuvântului a cunoaşte. Ceea ce cunoaştem devine o cunoştinţă a noastră. La fel şi oamenii, cei pe care îi cunoaştem devin cunoştinte ale noastre. Nu trebuie neapărat să îi fi văzut de mai multe ori, este suficient să ni se fi făcut o prezentare şi gata, avem o nouă cunoştinţă. Cunoştintele nu ne sunt şi nu ne devin neapărat prieteni. Deşi spunem că îi cunoaştem, noi nu ştim de fapt mai nimic despre cunoştinţele noastre, nu ştim ce mâncare le place, nu ştim cum vor reacţiona în anumite situaţii, nu ştim de cele mai multe ori istoria lor personală.

Nici în cazul lucrurilor nu este diferit. Cunoaştem ce e acela televizor sau telefon mobil, însă câţi dintre cei care cunosc aceste obiecte pot descrie cum funcţionează ele în mod real, ce conţin sau când se vor strica? Aş zice că nici chiar cei care le produc nu pot spune toate aceste lucruri.

Este evident că noţiunea de cunoaştere nu conţine în ea şi profunzimea, sau măsura cunoaşterii. Cunoaşterea noastră este de cele mai multe ori o cunoştinţă, nu o cunoaştere a ceva ci o cunoştinţă despre ceva. Cunoaştem ceva prin simţuri, gustăm, pipăim, vedem, mirosim sau auzim, dar nu putem zice nimic despre ceea ce ni se face cunoscut. Putem chiar să avem reprezentări (adica imagini mentale ale obiectului, fiinţei etc. create prin apel la memorie şi/sau a imaginaţie în lipsa obiectului reprezentat) a ceea ce cunoaştem şi totuşi să nu putem spune că ştim cu adevărat lucrurile sau persoanele de care avem cunoştinţă. Cunoaşterea este de cele mai multe ori o conştientizare a prezenţei sau a existenţei şi nimic mai mult.

Şi în cazul binelui şi a răului situaţia este aceeaşi. Am aflat că există bine şi rău, le conştientizăm, le recunoaştem când ni se întâmplă, dar în esenţă nu le putem deosebi.

Să fac apel la câteva proverbe pentru exemplificare: "mai binele este duşmanul binelui", "rău cu rău, dar mai rău fără rău", "tot răul e spre bine"; sau, şi mai adecvată este reprezentarea ying/yang în care binele şi răul deşi opuse se întrepătrund şi chiar există autonom unul în interiorul celuilalt. La atât se reduce posibilitatea noastră de a cunoaşte binele şi răul, le ştim dar nu putem fixa o graniţă între ele. Ca atare, nu vom fi niciodată siguri că facem binele şi nu răul chiar dacă le cunoaştem.

Dumnezeu spune omului că va muri dacă va cunoaşte, sau mai bine zis va face cunoştinţă cu binele şi răul. Şi pentru că aşa cum am mai spus aici: http://branza.blogspot.ro/2013/01/despre-pacatul-originar.html nu cred că omul nu ar fi ajuns să mănâce din fructul oprit, sunt de părere că textul biblic încearcă să ne transmită altceva, însă în puţinătatea cuvintelor omeneşti. Dumnezeu cunoştea binele şi răul, doar El a aşezat copacul în mijlocul Grădinii. Recunoaşte şi mai încolo spunând: "Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul". "Ca unul dintre Noi" adică asemănător, nu şi identic: căci dacă Dumnezeu cunoaşte binele şi răul prin natura sa, omul a ajuns în posesia acestei cunoaşteri doar prin intenţie. Mâncat fără intenţie, fructul probabil nu şi-ar fi dezvăluit identitatea.

Cunoscând binele şi răul, omul a devenit dependent de această cunoaştere. Neputând să discearnă complet între bine şi rău, omul va căuta mereu semne exterioare care să îi dovedească că ceea ce urmăreşte este bine şi nu rău. De aici apar şi multe confuzii între bine şi ceea ce place sau satisface. Există apoi şi combinaţii de acţiuni care luate separat ar fi de partea binelui, dar înlănţuite nu mai putem fi siguri de asta. Este bine să te bucuri; este bine să munceşti; este bine să culegi roadele muncii tale. Dar cât de bine este să te bucuri de roadele muncii tale? Parabola omului căruia i-a rodit ogorul ne spune că nu este bine, sau nu este bine ca bucuria să ia o anumită formă, cel puţin. Asta însă nu ne va opri să căutam mereu să facem ceea ce considerăm noi că e bine - şi asta ne arată în cât de relativă poate fi transformată de cunoaştere o noţiune atât de absolută ca binele. Unii vor face asta chiar dacă ştiu că altora le va fi rău când lor le va fi bine, dar odată ce a cunoscut binele şi răul omul nu s-a mai putut opri să le urmărească. Adică să facă ceea ce face cu intenţie, răspunzând unor chemări, dorinţe sau nevoi.

Iar toate acestea se numesc ispite.

Odată ce a cunoscut binele şi răul omul este ispitit mereu şi obligat să răspundă acestor ispite. De multe ori răspunsul la aceste ispite este căderea în păcat tocmai pentru că reperele - binele şi răul - nu sunt foarte clar despărţite şi, aşa cum spune şi învăţătura creştină, de aici vine şi moartea. Dumnezeu nu a minţit când a spus că omul va muri atunci când va mânca fructul cunoaşterii binelui şi a răului.

Dar şi Dumnezeu cunoaşte binele şi răul, poate fi El ispitit? Da, căci Iisus Hristos a răspuns diavolului pe când era ispitit în timpul postului din deşert: "Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău".

A minţit şarpele când a spus omului că nu va muri dacă va mânca din fructul cunoaşterii? Este foarte greu de răspuns cu un da sau un nu. Vorbele lui sunt ascunse şi alunecoase. Sigur că nu cunoaşterea binelui şi a răului a adus moartea în lume, ci căderea în păcat. Ridicarea din păcat ar fi omorât moartea şi nu renunţarea la cunoşterea binelui şi a răului. Pentru aceasta însă a trebuit ca Dumnezeu Însuşi să se facă om. Pentru că poruncile şi legile pentru a se ridica din păcat oamenii le primiseră dar deşi le cunoşteau nu le-au ştiut cu adevărat la fel cum nu puteau despărţi binele de rău. Şi atunci a fost nevoie ca Însuşi Dumnezeu Iisus Hristos să ne arate prin viaţa Sa ca om cum se respectă poruncile şi cum se împlineşte Legea, răspunzând ispitelor: prin iubire. Şi nu printr-o iubire idolatră sau egoistă ci prin aceeaşi iubire pe care o are Creatorul faţă de Creaţia Sa. Este acea iubire despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în prima sa epistolă către corinteni. Doar prin această iubire se poate despărţi binele de rău şi răul nu mai poate fi făcut de cel care iubeşte astfel.

Pentru că atunci când a creat lumea, Dumnezeu a văzut în fiecare zi că făcut bine.

Despre păcatul originar

Sunt ani buni de când mă gândesc că ceva e în neregulă cu interpretarea populară a legendei biblice a păcatului originar. Nu-mi pare că problema era pomul acela şi fructele lui: daca ar fi fost aşa, Dumnezeu putea foarte uşor să îl pună nu în mijlocul Grădinii ci în afara ei, într-o jardinieră separată unde nici Adam şi nici şarpele nu ar fi putut ajunge, sau să facă la fel cum a facut mai târziu cu pomul vieţii, să-i pună pază heruvimi.

La predică şi în scrierile bisericeşti se spune că problema ar fi fost neascultarea - din lipsă de iubire faţă de Dumnezeu. Nici aici nu sunt 100% convins că aşa este. În lipsa cunoaşterii binelui şi răului nu văd cum s-ar fi putut aştepta Dumnezeu ca Adam să asculte porunca: omul nu ar fi ştiut că e rău să o încalce şi nici că este bine să o respecte. A se supune sau a nu se supune poruncii dumnezeieşti era lipsit de sens pentru Adam şi Eva. Mai devreme sau mai târziu tot ar fi ajuns să guste din fructul oprit.

Însă după încălcarea poruncii oamenii au ştiut ca au greşit, că au făcut rău. Fapta lor a căpătat dintr-o dată sens pentru ei, au înţeles ceea ce au făcut. Desigur, nu le-a plăcut nici lor ceea ce au făcut, de aceea s-au ascuns de la faţa lui Dumnezeu. Dar când Dumnezeu i-a cercetat, cunoscând de-acum binele şi răul, ei ce au ales să facă?

Au negat. Nu fapta, ar fi fost imposibil, ci vina. Mai grav, Adam a avut ceva de reproşat chiar Domnului! A zis, "femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine mi-a dat să mănânc şi eu am mâncat". Cu alte cuvinte, de vină ar fi fost femeia şi Dumnezeu că a creat-o.

Sigur, oamenii au greşit în faţa lui Dumnezeu neascultând porunca. Pedeapsa pentru acest lucru au primit-o, Scriptura spune destul de clar. Dar ar fi putut primi iertare şi nu pedeapsă dacă ei cunoscând binele şi răul nu ar fi urmat calea răului, ci a pocăinţei. Nu degeaba rugăciunea pentru iertarea de păcate se referă la toate păcatele săvârşite, cele cu voie şi cele fără de voie, cu știință și cu neștiință. Nu întâmplător Înaintemergătorul Lui Hristos, Sfântul Ioan Botezătorul spunea "pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor", adica vremea iertării şi a mântuirii.

Iată de ce cred că problema cu adevărat este nu mâncarea fructului, nu neascultarea, ci lipsa asumării greşelii laolaltă cu lipsa dorinţei de îndreptare şi persistenţa şi complacerea în păcat. Taina spovedaniei este răspunsul Bisericii pentru ca noi să avem şansa de nu repeta la nesfârşit greşeala adamică.


==============================
UPDATE 15.01.2015

Rămâne totuși o problemă: dacă nu cunoaștem binele și răul, dacă nu avem repere axiologice, cum putem acționa, de unde știm ce avem de făcut? Ce ne poate da repere pentru a ști ce avem de făcut? Un singur lucru: credința în Dumnezeu și în cuvântul Lui. Credința nu e curioasă și nu-și pune întrebări, dar având-o, știi. Căderea adamică este căderea din credință*.

Iisus Hristos a spus multora: "credința ta te-a mântuit". Dumnezeu poate ierta păcatele, dar numai credința este mântuitoare, căci ea te readuce lângă Dumnezeu (a se vedea și link-ul de la comments).


==============================
UPDATE 05.06.2015

Neascultarea este totuși parte din problemă.
Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât îmi dau seama că există o formă de cunoaștere în afara reperelor axiologice. Nu este cunoașterea care răspunde la întrebarea "de ce?", dar răspunde la întrebarea "ce?". Este cunoașterea firească și naturală a celui care știe semnele naturii, care știe ca primăvara vine odată cu întoarcerea berzelor la vechile cuiburi. Este aceeași cunoaștere pe care orice părinte încearcă să o dea copilului său atunci când îi cere să-l asculte; este o cunoaștere prin ascultare. Copilul va ști ce are de făcut fără să cunoască dacă e bine sau nu să facă ceea ce îi spune părintele său. Abia când își va pune problema să nu asculte de cuvântul părintelui, copilul poate avea parte de o cunoaștere nemijlocită (de cunoașterea anterioară a părintelui). Această cunoaștere nemijlocită este făcută prin neascultare iar de cele mai multe ori nu are și un final bun. Bun sau rău, finalul oferă posibilitatea verificării cunoașterii mijlocite prin ascultare. Dar însăși apariția acestei posibilități - a verificării - este semnul căderii din credința (încrederea) avută în părinte. Și cum orice verificare are ca final o confirmare, aceasta este șansa recâștigării încrederii (recăpătarea credinței) în părinte și în îndemnurile sale și revenirea la cunoașterea prin ascultare.

Iată pe scurt parcursul biblic: Facerea, Profeții, Evanghelia.

__________________________________
*Mulțumesc colegului și amicului L.P. care, prin discuțiile cu el, m-a ajutat să înțeleg acest lucru atât de simplu și elementar.

Max Puric

L-am urmărit ieri pe Dan Puric la B1 TV. Ar fi multe de comentat, dar nu îmi permit, tipul e prea mişto ca să îl comentez eu. Totuşi, mă voi opri asupra unui lucru pe care l-a spus el acolo: cum îşi învaţă elevii să se pregătească.
A spus că el face repetiţii de la ora 8 la ora 10 şi că aşa îi şi anunţă pe elevii săi. Dar pentru asta, el se aşteaptă ca ei să vină de la ora 7, până la 7.30 să se schimbe şi să se pregătească, apoi până la ora 8 să îşi facă exerciţiile de încălzire, iar repetiţii vor face de la 8 la 10; nu să vină la ora 8, până la ora 9 să-şi bea cafeaua... etc.
Dan Puric le cere elevilor săi să îşi însuşească o anumită atitudine faţă de profesia pe care o învaţă şi urmează să o exercite. Dan Puric le cere elevilor săi să aibă un sentiment al datoriei faţă de ceea ce vor face, căci ceea ce vor face va face parte din ceea ce îi defineşte. Dacă nici asta nu înseamnă să îţi exerciţi profesia ca pe o vocaţie, atunci nu mai ştiu ce înseamnă. Nu există nici un motiv ca un alt lucrător, dintr-un alt domeniu, mai "prozaic", să aibă o alt fel de atitudine faţă de ceea ce face. Dacă am transpune acest tip de comportament într-un domeniu economic de producţie sau comercial cu greu am putea spune că succesul măsurat în bani nu ar urma de la sine. Banii, ca sumă, ar fi de fapt şi măsura succesului în astfel de domenii de activitate, căci aici nimeni nu se adună să aplaude pe nimeni.
Acesta este spiritul capitalismului. Cred că Max Weber a greşit cautând un cuvânt care să-l declanşeze, să-l inducă unor indivizi, vestitul "beruf". Au greşit şi alţii căutând cuvinte în ortodoxie care ar putea fi folosite pentru a incuba în oameni ceva asemănător. Au greşit făcând acest lucru pentru că s-au lăsat intimidaţi de cei care învinuiesc creştinismul ortodox de toate defectele popoarelor ortodoxe. Este suficientă credinţa puternică şi cunoaşterea Sfintelor Scripturi pentru ca această atitudine - în cele din urmă faţă de propria persoană - să se nasca în fiecare individ. Protestanţii secolului XVI şi imediat după aveau doctrina "sola scripta" ceea ce i-a făcut să cunoască Scripturile, noi ortodocşii avem însă apartenenţa la Biserică şi atunci ne cam culcăm pe o ureche, nu numai în privinţa cunoaşterii, dar - şi ce-i mai grav - chiar şi în privinţa credinţei.

Weber, Aristotel si economia naturala

Chiar cand ma gandeam sa scriu ceva despre felul in care e neinteles Max Weber in lumea ortodoxa, a aparut posibilitatea sa am acest dialog cu cei de la razbointrucuvant.ro. Dialogul este real, si poate fi urmarit, ca si articolul care l-a generat, aici:

http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2011/11/28/cotidianul-patriarhal-lumina-rampa-de-lansare-pentru-mihail-neamtu-si-noua-republica-a-lui-traian-basescu/#comment-48608

Tipul acela, Neamtu, ma lasa rece, e un fel de talmes balmes in capul sau, o promisiune pentru nimic bun care ne asteapta daca vom ajunge sa-l avem conducator. Dar dialogul nu este despre el.

Daca va fi cazul, vor fi update-uri. Sper ca sursa a fost citata corect, asa cum cer cei de la razbointrucuvant.ro, chiar daca nu articolul este cel pe care l-am avut in vedere.
Cititi:


@ admin, vela:
Camata nu este ceva specific capitalismului bancar si nici capitalismul bancar nu este cel al eticii protestante. Weber vorbeste de a face ceea ce faci ca vocatie, vorbeste de acumularea capitalului in scopul folosirii sale rationale (a bunei chivernisiri, daca vreti) si nu pentru consum desantat ci pentru folosul comunitatii crestine (cum ar fi crearea de locuri de munca sau in scopuri filantropice). Capitalismul lui Weber n-are nici o legatura cu asistenta sociala sau cu ordoliberalismul lui Neamtu, este doar un modus vivendi, auster dar rational si metodic, al crestinului protestant.
Capitalismul acesta nu mai exista de mult, el a fost generat de doctrina protestanta a predestinarii si nu de doctrina nepasarii de astazi.
Acum, chiar si doctrina aceasta ar trebui inteleasa in contextul ei. Noi stim ca cine este in afara Bisericii nu se mantuieste. Fiind la origine parte din biserica catolica, protestantii oricum nu se mantuiau nefiind parte a Bisericii lui Hristos cea dreptmaritoare. Protestantismul lor este chiar constientizarea acestei stari in care se aflau. Si atunci s-au rupt de o biserica mincinoasa. Cum ar fi putut ei atunci sa isi raspunda la intrebarea din Evanghelie: si atunci cine se poate mantui? decat la fel ca in raspunsul Domnului Iisus Hristos: Ce e cu neputinta la oameni este cu putinta la Dumnezeu. Iata deci doctrina predestinarii si silinta lor intr-o viata austera.

pe 02 Dec 2011 la 12:28 # admin

@Titus L:
Etica protestanta este cu totul diferita fata de oikos sau economia naturala de care vorbea Aristotel. E acumulare de dragul acumularii, pe cand economia naturala inseamna productie pentru nevoile familiale, gospodaresti. Consecinta acumularii pentru reinvestitie indeamna la un mod de a gandi si actiona individualist, ca doar de aceea s-a si aratat ca individualismul este tipic societatii protestante. Sigur ca pretextul acestei individualizari este un scop colectiv, generos, ca sunt rare religiile care indeamna la rau in mod fatis. Dar ceea ce e daunator in protestantism este tocmai aceasta ascetica pe dos: “ascetism” prin activitate economica, “ascetism” in slujba lui mamona…

pe 02 Dec 2011 la 12:58 # Titus L

@admin:
dar nici Aristotel nu era crestin si, intrucat ma pot gandi la timpul in care a trait, nu era nici iudeu…
Eu nu m-as lua dupa Aristotel, oikos inseamna gospodarie, deci o economie naturala, in acesta acceptiune, o reprezenta ea doar o economie a satisfacerii necesitatilor imediate si simple, dar este o economie atomizata, individualista, precum gospodaria. Vedeti si acum situatia de la noi de la tara, atat cat a mai ramas, nici astazi taranii nu se pot pune de acord ca sa faca ceva impreuna, hai sa le zicem asociatiile acelea capitaliste. Abia ca etica protestanta a introdus in economie ideea de celalat, chiar daca trairea lui Dumnezeu este atat de individuala in protestantism. Iata un exemplu de protestantism extrem: comunitatea amish.
Nu, nu este ascetism in slujba lui “mamona”, este in cel mai rau caz o intelegere ad literam (atat de specdifica celor care nu traiesc in Biserica) a pildei talantilor. Acei protestanti nu erau in slujba lui “mamoma” si poate ca nici cei de astazi nu sunt toti, daca veti incerca sa-i intelegeti veti gasi, probabil, o turma in cautare de repere dezamagita de pastori. Ca aceasta stare a lasat loc lupilor sa intre in turma, este altceva. Azi vedem ce au facut lupii, dar va rog, nu confundati, caci judecati.

pe 02 Dec 2011 la 13:08 # admin

@Titus L:
Tare ne e ca batem apa in piua de dragul contrazicerii si din cum scrieti pare ca nici macar nu ati citit articolul postat. Economia naturala e mai aproape de firescul omului si Aristotel e doar un autor – folosit oricum mai mult decat… Weber de Sfintii Parinti – si ale carei observatii sunt mult mai aproape de indemnurile parintilor. Nu am auzit indemnuri ale Bisericii pentru a acumula capital de dragul capitalului, ca sa facem companii gigantice, orase supradimensionate si zgarie nori. Am auzit doar de sfaturi de a trai si de a procura cele necesare vietii. Aceasta logica nu era traita la sat doar individual, ci in cadrul obstii ce functiona in baza traditiei, care avea reguli foarte precise si rationale de exploatare – atat in comun cat si individual – a terenurilor si resurselor naturale comune. Deci vorbim aici de doua moduri de viata sociala si economica total diferite, dintre care una e pur si simplu umana si crestina dar condamnata la disparitie, iar cealalta e cauza pentru starea actuala a lumii, fiind la originea globalizarii si a uniformizarii de astazi.

pe 02 Dec 2011 la 15:46 # Titus L

admin, n-am nici un drag al contrazicerii. dupa cum vedeti, nu comentez in fiecare zi, desi (si aici trebuie sa ma credeti pe cuvant) va citesc in fiecare zi. Pur si simplu nu poti sa le ceri Sfintilor Parinti sa-l fi citit pe Weber, dar macar noi il putem citi cum se cuvine, nu doar sa-l citam cum ne convine. Economia aia naturala, macar ca vine din ce a spus Aristotel despre ea si e clar ca nu-i crestina la fel cum nici traditiile taranilor din tara asta atatea cate nu mai sunt nu erau deloc restine, doar s-au crestinizat unele dintre ele. Intreb din nou, era Aristotel credincios? Eu zic ca era mai natural sa pasti turmele decat sa muncesti proprietatea individuala sau comuna, ca doar de asta Cuvantul Lui Dumnezeu ne spunde despre Cain si Abel in cartea Facerii. Aristotel auzise de acestia doi? ma intreb si eu…

pe 02 Dec 2011 la 16:10 # admin
@Titus L:
Serios, pierdem timpul. Ori noi nu am scris clar, ori fratia ta nu ai inteles nimic. Ce spui n-are nicio legatura cu continutul discutiei de fata si nici cu ce raspunsesem anterior. Pe Weber l-am citat si aici, si cred ca destul de corect: http://www.razbointrucuvant.ro/2009/02/23/cum-preamareste-ziarul-patriarhal-lumina-erezia-protestanta-a-cultului-bogatiei/
Si daca Aristotel nu-ti place (oricum, nu el, ca filosof pagan, era important, ci o anume idee, dar nu mai vedem padurea de copaci) atunci macar de Vulcanescu sa ascultam, cat de cat. Respingea si el tipul de economie orientat catre profit si acumulare.

pe 02 Dec 2011 la 21:26 # Titus L
Comentariul dumneavoastra asteapta aprobarea.
Vai de mine! Nu pot sa cred ca faceti o asemenea confuzie intre scop si mijloc. Daca asa intelegeti sa il cititi si citati pe Max Weber, atunci chiar nu avem ce sa mai discutam ca pierdem vremea… Dar eu va cunosc din ceea ce scrieti, sunteti oameni cultivati. Va spun din nou, gresiti cand considerati ca spiritul capitalismului asa cum apare el la Max Weber inseamna sa faci bani pentru bani.
V-am aratat ca, fatalmente, cei credinciosi rupti de Biserica (protestantii) nu pot adopta alta doctrina (invatatura) decat cea a predestinarii. Caci ce a spus Mantuitorul tanarului bogat? Ca mai usor intra camila prin urechile acului decat bogatul in Imparatia Cerurilor. Dar nu ca nu va intra, ci doar ca ce e cu neputinta la oameni e cu putinta la Dumnezeu. De aici si doctrina predestinarii, repet, fatalmente reala si aplicabila celor care nu sunt in Biserica si deci nu participa la Taine.
Si atunci de unde dorinta de bani, cand tocmai acesta l-a aruncat in afara Bisericii pe tanarul bogat, caci nu a vrut sa-l urmeze pe Hristos, veti intreba? Cititi mai cu atentie pe Weber. Eu nu am cartea la indemana ca sa il citez, dar stiu ce am citit la vremea cand am facut-o. Banii sunt mijlocul prin care oamenii fac faptele bune in comunitate. Acte filantropice, sau dau de munca celorlalti care au nevoie. Cu cat mai multi bani, cu atat mai multe posibilitati de a face fapte bune si nu de a te arata bogat. De aici si viata austera a burghezului, de aici si preocuparea pentru metodele de a face bani: dorinta de a putea face fapte bune iar si iar si iar si cat mai multe se va putea. Caci ce se va judeca de Judecator cand va fi Judecata cea de pe urma? Faptele bune. Asa se cunoaste inca de pe acum ca daca reusesti sa ai bani vei fi mantuit, caci Dumnezeu iti da sansa sa faci fapte bune. Dar e obligatoriu pentru mantuire sa le faci.
Ce spune Petru Movila? Crestinul e dator sa aiba credinta dreapta si sa faca fapte bune ca sa se poata mantui. Nimic altceva nu gandesc protestantii credinciosi. Este evident ca in atari conditii sa vrei sa fii sarac echivaleaza cu a nu voi sa faci fapte bune din lipsa de mijloace, ascunzandu-te dupa o neputinta, adica un fel de fariseism.
Daca v-ati gandit la juramantul de saracie al monahilor, acesta este altceva cu totul. Ei nu mai traiesc in lume, faptele lor bune sunt de alta natura ca si bogatia lor. Dar noi nu traim ca monahii, noi traim in lume iar protestantii nu au monahism, ei traiesc numai in lume. De asta va si spun iar, nu-i mai priviti superiori, incercati sa-i intelegeti, poate ca e ceva de invatat si de la ei, sau nu asteptati atunci ca ei sa va priveasca altfel decat cu dispret, la fel cum ii privesc pe papistasi caci nu va veti deosebi de acestia in ochii lor.
Dar ce spuneti voi e total confuz si daca nu v-as vedea ravna as zice ca e rauvoitor. Au protestantii ereziile lor, dar sa ii judeci pentru ce nu au facut e la fel de rau, caci la fel veti fi judecati.

UPDATE 03.12.2011
Comentariul de mai sus a fost aprobat, iar o continuare a discutie poate fi gasita doar aici:
http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2011/11/28/cotidianul-patriarhal-lumina-rampa-de-lansare-pentru-mihail-neamtu-si-noua-republica-a-lui-traian-basescu/#comment-48801


UPDATE 06.12.2011
Desi imi propusesem sa nu mai intervin aici, o fac totusi. Daca e cineva interesat de subiect in continuare: citatul din Weber nu e de gasit. E pe aproape pe alocuri, dar e putin diferit. Ceea ce schimba destul de mult intelegerea faptelor. Cred ca voi mai reveni aici.


UPDATE 22.12.2011
Titus L
Din nefericire, citatul pe care l-ati dat din celebra carte a lui Max Weber este mai mult un pot-puriu de fraze, de altfel exacte, dar aranjate intr-un mod in care li se acorda un inteles diferit. Sunt omisiuni de esenta in acest citat. Eu nu mai intru in amanunte, nu ma lupt cu morile de vant, stiti probabil prea bine si voi ce omisiuni ati facut in acel citat. Tehnica insa mi se pare desprinsa din obiceiurile lui Victor Roncea si imi pare rau sa le regasesc aici. Daca voi vreti sa cititi trunchiat si sa intelegeti lucrurile stramb, n-aveti decat, dar nu serviti si altora aceeasi masa, caci nu asa se castiga razboiul intru Cuvant.

Ce nu scrie Max Weber insa si cred ca trebuie sa stiti, este ca legalitatea aceea despre care vorbeste Benjamin Franklin este fundamental diferita de ceea ce regasim astazi in legi. Legile in vremea lui Benjamin Franklin erau eminamente morale, fundamentate religios si nu formal juridic, ba chiar erau bazate pe legea iudaica pe care o regasim in Vechiul Testament. De exemplu, erau pedepsiti cei care nu mergeau duminica la biserica, cei care se rugau altui dumnezeu si nu credeau in Dumnezeu Unul in Treime, cei care savarseau adulter sau faceau vraji. Pedepsele din acea vreme pentru astfel de fapte sunt absolut de neimaginat astazi. Au existat cazuri in care doi soti au fost condamnati la moarte pentru ca inainte de casatorie s-a aflat ca au trait impreuna in preacurvie. Asadar, vedeti ca intelesul vorbelor este altul astazi decat cel atribuit lor de cei care au “inventat” spiritul capitalist.

Dati va rog si citate din care sa reiasa ceea ce schimba acest spirit capitalist, si anume traditionalismul pe care il apreciati, vad, foarte mult. Adica acea atitudine a taranului caruia i-a rodit glia si multuimit de sine si de realizari se hotareste sa se bucure de viata numai pentru sine; acea atitudine a lucratorilor tocmiti pe un dinar nemultumiti ca au muncit mai mult decat cei tocmiti mai tarziu pe aceeasi suma.

Si ca sa nu fie doar vorbele mele, il citez si eu pe Max Weber ca poate asa il cititi:

“[...] Este greu ca cineva sa fie atat de naiv ca sa nu observe ca tocmai un asemenea intreprinzator de stil nou poate fi ferit de pierderea stapanirii de sine, a limpezimii gandirii si de esecul moral si economic numai printr-un caracter deosebit de puternic, ca pe langa claritatea gandirii si puterea actiunii mai sunt si anumite si foarte pronuntate calitati etice prin care, in cazul unor asemenea inovatii, isi castiga total indispensabila incredere a clientilor si a muncitorilor. Aceste calitati ii mentin forta necesara pentru depasirea nenumaratelor obstacole si mai cu seama il fac in stare de efortul mult mai mare in munca cerut de acum inainte de la intreprinzator si care este incompatibil cu vechiul confort si vechile placeri ale vietii. Aceste calitati etice sunt insa de alta natura decat cele adecvate traditionalismului din trecut.”
Max Weber – Etica protestanta si spiritul capitalismului, Editura Humanitas 1993, pag. 51-52.

“[...] Tipul ideal al intreprinzatorului capitalist, asa cum a fost el reprezentat si la noi prin cateva proeminente exemple, nu are nimic comun cu asemenea parveniti, mai grosolani sau mai stilati. El evita ostentatia si cheltuirea inutila, la fel ca si placerea constienta a puterii sale si pretuirea, mai degraba incomoda pentru el, a semnelor exterioare ale prestigiului social de care se bucura. Cu alte cuvinte, modul sau de viata poarta adeseori – si vom fi nevoiti sa insistam tocmai asupra semnificatiei istorice a acestui fenomen important pentru noi – o anumita aura ascetica, asa cum apare ea pregnant in predica lui Franklin citata mai inainte. Acest intreprinzator manifesta nu rar ci, dimpotriva, destul de frecvent o anumita doza de modestie rece, care este mult mai sincera decat acea rezerva pe care stie sa o recomande cu atat intelepciune Benjamin Franklin. Din bogatia sa el nu are nimic pentru propria persoana cu exceptia senzatiei nerationale a unei bune practicari a profesiei.”
Max Weber – Etica protestanta si spiritul capitalismului, Editura Humanitas 1993, pag. 53-54.

pe 22 Dec 2011 la 13:07 # admin
@Titus:

Pana la urma, credeti ce doriti. Inclusiv ca procedam ca Roncea, citand rupt din context, ca sa manipulam mintile oamenilor ca nu cumva sa aiba o parere buna despre capitalism. Dar asta ne spune noua cat de mult vreti sa intelegeti din ce s-a discutat si cum il cititi inclusiv pe Weber. Trebuia sa spuneti de la inceput, nu am facut altceva decat sa pierdem timpul degeaba si sa batem apa in piua.

PS: Weber descrie sociologic, rareori normativizeaza. Dvs il folositi ca sa aratati virtutile eticii capitalismului, ceea ce e gresit si nu corespunde intentiei sale. El voia doar sa le descrie, aratand ca erau doua tipuri de economie si de etici – traditionale si moderne. Noi am vrut sa aratam doar ca autorul respectiv stia si el, si a si descris, ca exista tipul de economie traditionala. Apoi, concluzia dvs, cum ca in economia traditionala fiecare tragea pentru sine, e de-a dreptul inepta: economia traditionala se caracterizeaza printr-un grad inalt de capital social. Cea moderna se bazeaza pe diviziunea muncii, pe puterea capitalului si autoritatea burghezului. Dar asta e alta discutie, compromisa din start, de vreme ce insistati, din rea credinta sau din obtuzitate, sa rastalmaciti comentariile noastre.
Mai bine sa terminam aici. Iertati-ne si sarbatori cu pace sa aveti!

Pe scurt despre papa cu ale lui trei coroane

Foarte pe scurt, de ce consider eu ca antihristul este papa de la Roma: doctrina "filioque".
Mai intai ce spun catolicii despre ea:

"Pontiful Roman, succesorul lui Petru, este sursa permanenta si vazuta si temelia unitatii episcopilor si a multimii credinciosilor. Aceasta supunere religioasa a voii si mintii trebuie exprimata intr-un fel deosebit inaintea adevaratei autoritati de invatatura a Pontifului Roman (s.m.), chiar si atunci cand el nu vorbeste ex cathedra.


Pontiful Roman, capul colegiului episcopilor, in virtutea oficiului sau, poseda infailibilitate atunci cand, intarindu-si fratii (Luca 23:32) ca pastorul si cel mai inalt invatator al tuturor credinciosilor, declara o invatatura printr-un act de definire, privind credinta sau morala. Din aceasta cauza este drept a spune ca decretele Papei sunt ireversibile in natura si nu sunt subiectul dispensei de catre Biserica, intrucat ele au fost pronuntate cu colaborarea Duhului Sfant… In consecinta, decretele Papei nu sunt subiectul unei alte aprobari, unui alt apel, unei alte judecati. Caci Pontiful Roman nu isi exprima pozitia ca persoana particulara, ci ca cel mai inalt invatator al Bisericii universale, asupra caruia se odihneste in persoana darul infailibilitatii a chiar insasi Bisericii si care stabileste si protejeaza invatatura de Credinta Catolica.

In cursul responsabilitatii sale ca vicar al lui Hristos si pastor al intregii Biserici, Pontiful Roman are autoritatea deplina, cea mai inalta si universala, in Biserica, pe care este intotdeauna imputernicit sa si-o exercite liber… Nu poate exista un Sinod Ecumenic daca nu este validat sau cel putin acceptat de catre urmasul lui Petru. Convocarea, prezidarea si aprobarea hotararilor Sinoadelor sunt prerogativele Pontifului Roman.”
citat din hotararea Conciliului de la Vatican (II).


Vedeti dar ca este vorba de supunerea vointei si a mintii credinciosului catre autoritatea papei. Credinciosul latin nu mai este liber, ci a renuntat la libertatea sa inchinandu-se papei, in timp ce numai papa este singurul liber…
In lumina (sau poate intunericul...?) celor de mai sus, antihristul a venit de 1000 de ani (marea schisma a avut loc in 1054) si este papa; nu Benedict al ‘nspelea ca asta e doar de cinci-sase, ci papa.

Va rog sa observati ca papa este antihristul sau antihristul nu va fi deloc. Iata cum:

Prin adaosul la Crez “filioque” se considera ca Duhul Sfant purcede si de la Fiul la fel cum papalitatea papei purcede tot de la Fiul in calitatea sa presupusa de vicar al lui Hristos. Vicarul este cel asemenea Imparatului in absenta acestuia (loc-tiitor) avand ca sursa a puterii sale chiar numirea sa in aceasta calitate de catre Imparat – ceea ce si sustine doctrina catolica in privinta papei. Astfel, papa sta la masa cu Duhul Sfant, fiind asemenea lui prin purcedere si asemenea Fiului prin delegare.

Daca antihristul este o persoana diferita de papa iar papa este doar profetul lui, atunci papa trebuie sa i se inchine antihristului, la fel cum o vor face toti, recunoscandu-l drept superior. In calitatea sa de asemnea Lui Dumnezeu, papa nu poate sa recunoasca pe altul deasupra sa decat daca acest altul este insusi Hristos, intrucat doar in prezenta Imparatului vicarul e mai mic decat Imparatul. Insa Biserica Catolica nu are cum sa recunoasca in acelasi timp un papa si un Imparat, caci daca Imparatul ar veni, ar veni in locul sau de drept, cel care acum este ocupat, pana la venire, de papa. Asadar, locul in care va fi cel recunosctut ca “mesia” va fi locul papei, antihristul va fi papa deplin, ocupand locul in care sta acesta astazi. Ultimul papa va fi antihristul in carne si oase, dar el va fi tot papa, avand toate atributiile papalitatii.

Imi amintesc si ca toate cruciadele au avut ca tinta declarata cucerirea Ierusalimului si inchinarea acestuia papei (sau cum s-ar spune, trecerea sub jurisdictia ecleziastica a papei). Vremea inca nu venise inca pe atunci, dar cred ca o noua doctrina se va ivi curand in lumea catolica, si anume ca papa ar trebui sa se inscauneze la Ierusalim – spun asta doar de la mine fara a o lua din alta parte, e ca si cum “ar pluti in aer”. Prin sarutarea Coranului de catre papa, prin incercarile repetate de apropiere a papei de conducerea religioasa a evreilor din Israel cred ca se pregateste nasterea unei noi doctrine intru acceptarea larga a credinciosilor.

Trebuie urmarit si felul in care s-a nascut Unirea cu Roma. S-a spus de catre romani (latini): puteti sa va pastrati credinta voastra doar recunosteti papa si inchinati-va lui; am vazut astazi unde s-a ajuns. La fel, papa (Pius II) i-a propus si lui Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului sa i se inchine, promitandu-i in schimb pe tava lumea (“noi [papa] te vom ajuta si, cu ajutorul Gratiei Divine, te vom inscauna principe legitim al tuturora.”)
Se poate ca cineva sa foloseasca drept contraargument faptul ca e profetit si acceptat de catre Biserica (ortodoxa, singura de altfel) ca antihristul va fi evreu din stirpea lui Dan. Dar cine cunoaste arborele genealogic al lui Ioan Paul al II-lea, de exemplu, sau al lui Benedict cel de astazi? Daca i-a chemat Woityla sau Ratzinger inseamna ca nu au stramosi evrei undeva in istorie?


=====================================
UPDATE 01.03.2013

As adauga ceva. Nu vreau sa se considere ca daca eu spun ca papa este antihristul, am ceva cu catolicii. Antihristul ii va insela si pe cei alesi, deci cu atat mai mult pe cei simpli. Iar cei care nu au stiut vor fi batuti putin, in timp ce sluga care a stiut dar nu a facut va fi batuta mult. Si cine sunt cei alesi daca nu chiar preafericitii patriarhi? Chiar ei, caci sunt alesi si nu sunt numiti.
Si asa cum Dumnezeirea este una in Fiinta si intreita in persoane, asa cum Omenitatea una este personificata in miliarde de oameni diferiti, la fel si antihristul a fost, este si va fi papa de la Roma. Si nu degeaba s-a zis ca acesta va veni (se va arata pe sine lumii) abia atunci cand cuvantul Evangheliei va fi cunoscut tuturor neamurilor, caci la fel cum profetiile Vechiului Testament au fost facute doar pentru evrei, la fel profetiile Noului Testament au fost facute doar pentru cei care cunosc Cuvantul Lui Dumnezeu si doar astfel va putea veni antihristul pentru toata lumea.
Nu inteleg de ce toata lumea asteapta ca antihristul sa fie un lider politic gen presedintele Americii. Dar nu este papa si un lider politic, sef de stat? Oamenii nu se inchina la liderii politici puternici, pe aceia ii voteaza, aplauda si cel mai adesea ii injura dupa. Nu li se inchina nimeni, li se supun de teama sau din interes. Dar cu siguranta oamenii se inchina de bunavoie unui lider religios care are si carisma politica, iar papei i se potrivesc aceste insusiri.
In acelasi timp este si fiul minciunii, caci papa isi revendica vicariatul de la Petru. Care Petru? Sfantul apostol nu a calcat niciodata prin Roma, nu a vazut-o nici macar de la distanta, nicidecum sa mai infiinteze acolo un scaun episcopal. Cititi Faptele Apostolilor si Epistolele, daca nu ma credeti, nu veti gasi nicaieri in Sfanta Scriptura mentionat ceva despre Petru la Roma, in schimb se vad foarte clar traseele de pelerinaj ale Sfantului apostol Pavel. El a fost la Roma.
Iata, am spus. Daca ma insel nu conteaza, sunt doar niste vorbe pe un blog nestiut.

A fi sau a nu fi... acesta e raspunsul

Recitesc din timp in timp ce am scris. Incerc sa imi dau seama ce am vrut sa spun, cum am gandit in momentul respectiv si verific daca sunt coerent cu mine insumi.

Am gasit, de exemplu, intr-o postare nu foarte veche, o constructie paradoxala. Am sustinut cumva ca Romania este o structura destructurata. Ceva care este si nu este in acelasi timp. Adica un paradox.

Mai ciudat este ca nu mi se pare o incoerenta. Pare ca face parte din ceva atat de adanc in interior, incat e definitoriu, chiar daca e mai greu de explicitat. Se leaga cumva cu o alta fraza mai veche: m-am simtit roman de prea multe ori.

Apoi a venit revelatia.

Am la doua companii o aplicatie soft de gestiune si comerciala. Evit pe cat posibil sa le spun firme, pentru acest cuvant - "firma" - imi suna ca in expresia "ti-ai dat cu firma-n cap", ceea ce pentru multi patroni din Romania este si foarte adevarat... si cumva foarte legat de ceea ce voi scrie in continuare.

Intr-o zi, la una dintre companii m-au rugat sa le modific programul astfel incat sa poata face si alte lucruri decat cele pe care le facea pana in acel moment. Era vorba despre modul in care ei voiau sa lucreze cu clientii. Am avut interior un scurt moment de ezitare, ceea ce mi se cerea se batea cap in cap cu ceea ce facea deja aplicatia. Descrisa verbal, situatia nu parea deloc nelalocul ei, insa in calculator trebuia sa produc un paradox: aplicatia sa inregistreze si sa nu inregistreze niste parametri. Insasi decizia daca acesti parametri trebuiau sau nu inregistrati urma sa fie luata de catre utilizator mult dupa ce programul isi facuse treaba, in functie de niste rezultate comerciale.

Apoi mi-am adus aminte ca de-a lungul timpului utilizatori din ambele companii unde aplicatia mea lucreaza mi-au cerut de foarte multe ori sa fac acelasi gen de lucruri. De fapt, ceea ce mi s-a cerut cu insistenta a fost numai acest fel de lucruri. Pentru toata lumea parea normal ca ceva sa fie si sa nu fie in acelasi timp, urmand sa decida asupra fiintarii finale a lucrurilor mai tarziu, mult dupa ce momentul in care lucrurile ar fi putut lua fiinta.

In logica oricarui programator ordinea in care se intampla evenimentele este esentiala. Asa am pornit si eu analiza a ceea ce aveam de facut. La o prima vedere, parea ca un fapt care trebuie sa se petreaca in prezent va fi afectat de o decizie din viitor. Insa cei care mi-au cerut modificarile la program au vrut deja sa ia aceasta decizie afectand de fapt un eveniment petrecut anterior. Decizia lor a fost constransa de felul in care lucra calculatorul si aceasta i-a determinat sa imi ceara modificarile. Ei nu au putut afecta evenimentul din trecut, insa nu au putut-o face in prezent. Am ajuns astfel la concluzia ca am nevoie ca o decizie din prezent sa afecteze un eveniment din trecut. Iar asta se poate face, cel putin calculatorul o poate face, readucand in prezent si modificand evenimentul inregistrat in trecut. Dar in viata noastra de fiecare zi acest lucru nu poate fi facut. Ce-i determina totusi pe oameni sa vrea cu incapatanare sa fie asa, ingnorand cu desavarsire logica trecerii timpului?

Sau ca sa cobor mai pe pamant, de ce pierdem ore, zile, sau adunate toate, poate chiar ani de discutii sterile despre ce ar fi fost daca... Foarte specific national, nu-i asa?

Energii masive se pierd in astfel de discutii. Ne certam, reprosandu-ne unii altora ce am facut sau ce nu am facut si nimeni nu are cel mai mic imbold sa treaca peste intamplarile trecutului. Nu ne putem impaca cu trecutul pentru ca el ne afecteaza prezentul intr-un mod ciudat. Pur si simplu nu ne lasa sa luam deciziile asa cum ne vine intr-un anumit moment. Trecutul se razbuna, parca, pentru faptul ca noi nu am gandit viitorul atunci cand trecutul era prezent. Dar asta nu ne impiedica sa luam mereu iar si iar decizii de moment, peste tot acolo unde putem. Si nu invatam nimic, indiferent cate certuri vom mai avea despre intamplarile din trecut. Toate aceste certuri si discutii sunt nimic altceva decat incercarile noastre a aduce in prezent un trecut care nu ne mai convine si sa-l modificam dupa cum de vine pe moment, la fel cum fac eu cu evenimentele memorate de calculator.

De ce asta? Nu am auzit, nu am intalnit la alte popoare acest caracter. Ne comportam si traim ca intr-un vesnic prezent si ne miram tot timpul ca trecutul ne trage de maneca si ne miram ca suntem unde suntem, suparandu-ne nu pe noi ci pe niste evenimente care s-a intamplat sa se intample. Ba chiar ne suparam si pe evenimentele care nu s-au intamplat.

De unde am plecat totusi? De la o dorinta a cuiva ca un lucru sa fie si sa nu fie in acelasi timp. Un paradox. Asa e gandirea romaneasca, paradoxala. Asa si suntem caracterizati, ca paradoxali. "Paradoxul romanesc", este deja o eticheta pusa pe aceasta tara. Si cum paradoxul nu poate fi explicat, nimeni nu intelege nimic din ceea ce se intampla cu noi. Nici noi nu ne intelegem de cele mai multe ori, desi sunt tot timpul romani care incearca sa se desprinda de acest paradox si privind din afara sa il inteleaga. Voi incerca aici nu atat o explicatie, ci mai degraba o implicatie.
Neputinta de a face o distinctie clara intre a fi si a nu fi, intre categorii concomitent exclusive are, ca orice pe lumea acesta, niste urmari. Iar eu cred ca aceste urmari se reflecta in special asupra felului in care se poate proiecta viitorul.

Viitorul nu este o consecinta automata a ceea ce este la un moment dat. Din aceasta perspectiva ar fi mai degraba un prezent privit dinspre o zona a trecutului. Viitorul este mai degraba proiectia noastra in viitor. A noastra ca indivizi, a noastra ca popor sau comunitate, a noastra ca organizatie, sau altceva care ne implica. Viitorul este mai intai de toate o constructie mentala a ceea ce va fi. El nu este pur si simplu, ci noi il construim mai intai in imaginatie cu ajutorul ideilor pe care le avem despre noi si despre lumea noastra. Este ceea ce credem ca va fi, dar nu oricum ci pentru ca vrem si ne dorim sa fie. Sau sa nu fie. De exemplu, ne proiectam viitorul spunand ca peste un numar de ani speranta medie de viata va fi 120 de ani. Asta este ceea ce va fi. In acelasi timp ne proiectam viitorul spunand ca peste un alt numar de ani motoarele cu ardere interna nu vor mai fi, iar asta este ceea ce nu va mai fi. Iar noi vom face tot ce putem sa ajungem in acest viitor, vom inventa noi medicamente chiar daca vor fi naturiste, este mai putin important, si vom cauta sa perfectionam alte tipuri de motoare pentru a renunta la cele cu ardere interna. Viitorul nostru arata foarte clar din acest punct de vedere, impartit simplu in cele doua categorii ale existentei: ceea ce va fi si ceea ce nu va fi.

O idee deja se contureaza. Pentru romani viitorul este imposibil. Daca a dori ca ceva sa fie si sa nu fie in acelasi timp este ceea ce ne caracterizeaza pe noi ca indivizi dar si ca popor, atunci nu avem cum sa ne proiectam viitorul. Nu poti sa spui ca speranta medie de viata va fi 120 de ani si in acelasi timp sa spui ca speranta medie de viata nu va fi 120 de ani. Romanii totusi, asa sunt obisnuiti sa gandeasca, chiar daca in cazuri particulare evidente nu o vor face. Si cand spun ca nu o vor face, inteleg prin acesta ca nu o vor face deloc, adica nu se vor pronunta. Ca mecanism psihologic este simplu de decriptat: cand logica formala vine in conflict evident cu matricea gandirii romanesti, romanul va alege cel mai probabil sa nu intre in conflict, evitand subiectul. Alegand intre logica formala si matricea gandirii romanesti, ar actiona chiar impotriva acestei matrici, caci ar transa adevarul intre a fi si a nu fi indiferent de alegerea facuta. Atat de paradoxala este aceasta matrice, incat ea evita un paradox tocmai prin faptul ca il conserva. Poate fi interesant ca mecanism al gandirii, insa nu ajuta deloc pe taramul faptelor.

Sa consideram celebrul "to be or not to be". In romaneste a fost tradus intotdeauna prin "a fi sau a nu fi". Sensul expresiei este foarte clar, o categorie a existentei o va exclude pe cealalta. In engleza, ca si in romana, infinitiviul include in el prezentul si viitorul, ca posibilitate. Dar, mai mult, "to be or not to be" ne arata ca posibilitatea contine in ea si imperativul ei. Expresia originala se poate traduce in romaneste la fel de bine si "sa fie sau sa nu fie", iar in engleza poate avea insemnatatea ambelor traduceri in acelasi timp. O data in plus, dorindu-ne in mod firesc ca ceva sa fie dar si sa nu fie in acelasi timp prezent, ni se arata ca nu putem sti de fapt cum trebuie sa arate ceea ce trebuie sa fie maine. De aceea noi, ca romani, nu vom putea construi nimic.

Precis, iata de ce orasele noastre arata total construite la intamplare, evident fara un plan coerent de sistematizare. De aceea toti angajatii sunt nemultumiti de sefii lor si mai ales de sefii din top management-ul companiilor. Si pe buna dreptate, caci acolo se fixeaza obiectivele, adica acolo se proiecteaza viitorul, sau ar trebui sa se proiecteze viitorul, cand de fapt tocmai acolo nu apare nici un fel de viziune. De aceea legile noastre sunt atat de strambe pentru ca nu corespund decat unor nevoi absolut circumstantiale. Iar circumstantele sunt doar rodul intamplarii, ba de multe ori sunt chiar exterioare legilor pe care le determina, cum ar fi dorinta de a avea si noi o lege ca a altora. Ca sa avem si noi falitii nostri, nu...? De aceea birocratia romanesca este atat de irationala (paradoxal nu?), cand birocratia este tocmai determinata de nevoia de rationalizare, de regularizare a unui proces social. Tocmai pentru ca regula la noi nu e clara fata de ceea ce trebuie sau nu sa fie, iar acolo unde regula este prin exceptie clara si coerenta, ea vine in contradictie cu matricea gandirii romanesti, ceea ce il va determina pe birocrat (functionarul de care ne lovim) sa amane cat poate el luarea unei decizii in ceea ce il priveste pe petitionar. De aici si plimbatul intre birouri, nimeni nedorind sa-si asume conflictul interior al luarii unei decizii. De ce spaga rezolva situatia? Simplu: decizia nu se mai ia in baza legii sau a regulamentului ci dupa logica profitului personal nemijlocit. Birocratia si birocratul scapa de conflictul sau interior si se alege si cu niste bani.

Poate ca pana aici nu am adus dovezi clare ale faptului ca matricea gandirii romanesti nu face distinctie clara intre a fi si a nu fi si ca "a fi" exclude pe "a nu fi". Dar cu totii am invatat sa fim de acord ca cel mai bine se vede fondul nostru ancestral in balade si in special si cel mai pregnant in Miorita. Sa ne oprim putin asupra ei, ar fi totodata si in ton cu numele blogului.

Voi trece peste faptul ca cei doi baci, ungureanul si vranceanul, se coalizeaza pentru a-l omori pe cel moldovean pentru simplul motiv ca e mai instarit. Este si aici evidentiata o trasatura de caracter, dar nu aceasta intereseaza acum. Foarte importanta este reactia ciobanului la aflarea vestii despre complot. Invatam la scoala ca este vorba de resemnare in fata mortii, a destinului etc. adica o impacare si o acceptare senina a ceea ce urmeaza sa se intample. Prezentarea este facuta ca si cum am fi martorii unei manifestari virtuoase a ciobanului victima, urmare a unei filozofii superioare asupra vietii si a mortii, asupra existentei in general. Dar chiar alegoria moarte-nunta este cea care ne arata substanta gandirii romanesti, matricea ei.

Implinirea vietii - nunta - in moarte si tratarea ei in mod asemanator, arata ca pentru ciobanas nu este foarte clar ca a muri inseamna sa nu mai traiesti. Chiar daca putem vorbi despre o existenta de alta natura, viata sub aspectul ei material ia cu siguranta sfarsit. Ciobanasului nu-i este foarte clar ca a fi si a nu fi in viata sunt doua categorii ale existentei care se exclud reciproc. Sentimentul mortii nu exista pentru ca aceasta inca nu s-a produs. Sursa linistii atat de senine a victimei ar putea fi aici. Fiind in imposibilitatea mentala de a distinge intre a fi si a nu fi in viata, ciobanasul nu-si poate vedea viitorul sau fara sine. Ar trebui ca evenimentul sa se intample ca sa il perceapa. Desi, in cazul mortii si acesta ar putea fi considerat un paradox, faptul este simptomatic pentru orice alt fel de eveniment s-ar fi putut produce. Perceperea zilei de maine nu poate fi facuta decat ca urmare logica in categorii de fals sau adevarat a ceea ce este. Viitorul este o retea de posibilitati ale carei noduri sunt compuse din valori de adevar exclusive, indiferent cate legaturi se pot face intr-un asemenea nod.

In nici un caz nu poate fi vorba de resemnare. Resemnarea este o atitudine care survine dupa ce toate incercarile au esuat, chiar daca aceste incercari au fost doar niste proiectii ipotetice ale unor posibilitati, adica incercari de proiectie a viitorului. Ciobanul din balada nu face nici o clipa asa ceva ci demonstreaza ca nu face mental o distinctie clara intre a fi in viata si a nu fi in viata. Ma hazardez sa spun ca a doua zi cand i s-ar fi intamplat sa primeasca un topor in cap ar fi realizat foarte clar si prozaic distinctia, insa de acesta data cu alta parte a gandirii. Dar foarte important este ca inactiunea sa mioritica este consecinta a nedistingerii ca separate a doua categorii opuse.

Implicatiile sunt chiar mai mari, afectand vointa. Cum poti sti precis ce vrei, cand nu poti face o distinctie clara intre doua lucruri opuse si exclusive? Catre ce iti poti canaliza vointa? Impulsul de a construi ziua de maine este un rezultat al vointei, dincolo de faptul ca nu intotdeauna lucrurile se petrec dupa vointa noastra. Dar acest lucru nu ar insemna decat ca vointa noastra a interferat cu vointa altora ajungand la un altfel de final pe care nu l-am controlat in totalitate sau chiar deloc. Romanul "ideal" este astfel prizonierul unui prezent continuu, suportand mereu consecinte ale unor actiuni pe care nu si le asuma ca rezultat al vointei sale, ceea ce intr-un fel este si corect intrucat ea nu exista. In felul acesta, trecutul este o poveste mai mult sau mai putin adevarata - nici nu conteaza, doar nu se face o distinctie clara intre adevarat si fals - iar viitorul nu exista. Singurul timp al romanului este prezentul. Simptomatic este ca romanii nu iau decizii, lasand lucrurile sa se intample, "si vedem noi atunci". De unde si vestitul "merge si asa" - pentru ca merge, e adevarat, se intampla acum, caci consecintele lui "merge acum" se vor suporta in viitor, dar mental acesta nu exista.

Caracteristica aceasta a timpului la romani a putut sa insele si sa creeze iluzia eternitatii si a neparticiparii la istorie. Nimic mai fals, romanii participa la istorie, dar o fac si au facut-o intotdeauna pasiv, de cele mai multe ori nici macar reactiv. Au participat la istorie suportand-o pentru ca oricum altceva nu puteau face lipsindu-le ontologic vointa de a face istorie. Pentru ca desi istoria se refera la trecut, ea se face construind viitorul.

Confuziile nu se opresc aici. S-a dat vina pe Biserica Ortodoxa pentru acest caracter inedit al romanilor. Voi incerca sa arat ca nimic nu este mai fals. Insasi ortodoxia ar trebui salvata de patrunderea acestui caracter de a vedea lucrurile nelamurit si indistinct.

Sa luam articolul al patrulea din rugaciunea domneasca, Tatal nostru, "Faca-se voia Ta". Avem aici sintetizata relatia crestinului fata de voia dumnezeiasca, cea care a dat nastere aceste lumi, a creat-o, si in virtutea careia lucrurile se intampla. Nu toti crestinii au aceeasi interpretare, grosso modo ar fi cam trei, cea catolica, cea protestanta si cea ortodoxa.

Pentru catolici, "Faca-se voia Ta" nu inseamna imediat existenta a doua vointe distincte, a Domnului si a omului. Vointa omului difera de cea a lui Dumnezeu numai daca omul este un pacatos nepocait iar faptele sale nu sunt recunoscute de Biserica ca fiind conforme cu dogma. Altfel, pentru cel legitimat fiind de autoritatea bisericeasca pe care o are sau i-a fost acordata de ierarhie, vointa sa este una cu vointa Domnului (sau mai degraba invers), prin vointa sa el indeplineste vointa lui Dumnezeu. Vointa omului chiar daca nu difera de cea dumnezeiasca, totusi este si se manifesta.

Pentru protestanti, partea cu legitimarea din partea Bisericii cade. Biserica nu este considerata ca legitima in a interpreta vointa Domnului stirbindu-I astfel din autoritate, interpunandu-se intre Dumnezeu si lume. Dar si protestantii au nevoie sa faca distinctia intre cei care fac voia Domnului si cei care nu o fac, deci un criteriu de departajare trebuie sa existe. Acest criteriu este reusita privita ca o confirmare. Iata cum protestantii au nevoie de reusita pentru a se dovedi ca fac voia Domnului, drept pentru care vointa lor de a face este foarte puternica si totodata mijloacele prin care incearca sa isi apropie reusita sunt foarte dezvoltate si au parte de o grija de ajustare si imbunatatire permanenta. Se poate spune ca in cazul lor vointa omului este cel mai puternic vizibila. Este, exista si se manifesta si trebuie sa se impuna prin reusita pentru a fi validata.

Ortodocsii se deosebesc aproape radical de aceste doua interpretari ale cuvintelor "Faca-se voia Ta". Ortodocsii vad doua vointe distincte si separate, vointa omului si vointa lui Dumnezeu. Insa vointa omului este pacatoasa prin insasi natura omului cazut in pacat. Vointa omului nu se poate amesteca sau pune laolalta cu vointa Domnului. De aceea interpretarea acestor cuvinte din rugaciunea Tatal nostru este urmatoarea: faca-se voia Ta, nu a mea. Crestinul ortodox isi suprima de buna voie propria vointa urmand a face voia Domnului. Felul in care va ajunge sa cunoasca aceasta voie a Domnului este insa mistic si nu se poate intampla in afara rugaciunii. Este o taina la care nu toti crestinii au acces, dar catre care toti trebuie sa aspire, urmand ca alegerea deslusirii adevaratei vointe a lui Dumnezeu sa Ii apartina Lui. Dar chiar si asa crestinul nu va avea cum sa urmeze aceasta voie premeditat si metodic ci interiorizat si asumat, intr-un fel in care nu el si-ar mai apartine. (Dupa cum spune si Sfantul Apostol Pavel: Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine. - I Corinteni 15.10)

Dar pentru ca acestea sa se poata intampla, pentru ca omul sa poata face voia Domnului trebuie sa renunte la voia sa, aceasta ar fi de fapt smerenia crestina. Ce se intampla cand omul nu poate avea vointa, pentru ca nu o poate structura, gandi, concepe. Sa ai o vointa inseamna sa iti poti stabili niste obiective, sa ai un tel si un plan de a-l atinge. In absenta ei, nu te mai poti smeri. In absenta ei, motorul actiunilor nu mai este vointa ci dorinta, ca pofta. De unde si confuzia care se pare ca este specifica romanilor, intre ce vor si ce poftesc. Neavand vointa proprie, romanii vor fi gata sa interpreteze vointa ca pe o pofta a altcuiva, un fel de toana discretionara. De aceea romanii nu-si vor bate capul sa inteleaga voia cuiva, nici macar a Domnului. Ii vor recunoaste atotputernicia lui Dumnezeu, dar nu vor cauta niciodata sa-i inteleaga voia.

Sa ma intorc la Miorita si la cei doi ciobani, cel ungurean si cu cel vrancean. Desi pare ca aveau un tel - sa ii ia baciului moldovean oile - si aveau un plan - sa il omoare - din poveste se desprinde clar ca impulsul actiunii lor este tocmai pofta. Vointa i-ar fi impins catre alte pasuni mai bune, si i-ar fi indemnat sa aibe grija altfel de turmele lor pentru a avea in final oi mai multe si mai cornute decat ciobanul moldovean. Pofta alege intotdeauna calea scurta (sau asa cum a spus odata Florin Calinescu, noi romanii traim intr-o cultura ejaculatorie - bine sintetizat!). Practic, aceeasi matrice a gandirii care il paralizeaza de facto pe ciobanasul moldovean ii impinge pe ceilalti doi catre crima. Nimic mai putin crestinesc la toti trei.

Asadar romanii, ca popor, prin firea lor nu se vor smeri si nu vor cauta la voia Domnului iar cei care invinuiesc Ortodoxia pentru caracterul romanesc ori nu inteleg nimic, ori sunt rau intentionati, nu fata de romani ci fata de Ortodoxie. De ce atunci confuzia si acuzele care se aduc credintei ortodoxe pentru caracterul romanilor?

Mai intai pentru ca ideologia nationala romaneasca are ca idee centrala faptul ca poporul roman s-a nascut crestin. Noi insine ne revendicam astfel firea ca fiind crestina. Apoi este lipsa vointei. Vizibil vointa nu se manifesta fie pentru ca nu este - si atunci nu are ce sa se manifeste - fie pentru ca este smerita, autocenzurata. Sigur, e mai usor sa renunti la propria vointa cand nu ai nici una, poate chiar de-a lungul timpului romanii s-au autoeducat in aceasta directie, dar aceasta este doar o smecherie, o salvare a aparentelor, lucru la care noi romanii suntem totodata si printre cei mai mari mesteri. Deci, n-ar fi exclus...

S-a spus si ca suntem primitivi... tot neadevarat. Gandirea romanilor este frapant de asemanatoare cu filozofia sofistilor. Doar ei gandeau si sustineau ca nimic nu exista, iar daca ar exista ceva, atunci nu ar putea fi cunoscut. Paradoxurile erau parte a discursului filozofic al sofistilor, specialitatea lor: sageata lui Zenon, paradoxul mincinosului s.a. Din pacate, la fel cum sageata lui Zenon nu isi atingea tinta niciodata, nici filozofia aceasta nu indemna la actiune, pentru ca o arata ca imposibila. Viitorul devenea si el imposibil. Totusi nimeni nu i-a invinuit pe sofisti ca ar avea o gandire primitiva. Dar Biserica le-a condamnat doctrina.

Ajuns in acest loc al scrierii, ar aparea ca legitima intrebarea: si ce este de facut? Putem da ca si pana acum vina pe orice altceva sau pe oricine altcineva pentru nerealizarile noastre, dar nu schimbam nimic in felul acesta. Putem si sa dam vina pe noi, incercand sa ne intelegem si incercand sa ne transformam. Solutia nu poate veni insa de prea departe, nu putem sa copiem alt neam, de pilda, fara sa devenim acel neam, sau cel putin sa nu mai fim noi nefiind nimic altceva in schimb, ceea ce ar fi si mai rau. Ar trebui poate sa privim mai aproape, catre ceea ce de fapt aspiram de mai multa vreme, chiar daca in ultimul timp, dezamagiti de faptul ca inca nu ne-am inteles, am inceput sa renuntam. Evident, si avertizez, solutia pe care o voi propune este de natura ideologica.

Ma voi opri asupra insistentei noastre de a ne proclama crestini ortodocsi. Poate ca in firea noastra adanca nu suntem astfel si acest lucru l-am si sustinut aici, insa este clar ca sute de ani asta am afirmat ca suntem. Ceea ce dovedeste ca cel putin asta ne-am dorit sa fim. Poate nu am reusit pentru ca mai intai ar fi trebuit sa ne intelegem asa cum suntem, pentru a afla de unde plecam ca sa stim unde trebuie sa ajungem. Dar ne putem stradui in continuare, poate ca ni se si potriveste mai bine decat sa incepem acum sa ne credem "europeni" sau crestini - sa zic asa - "all inclusiv". Nu pentru ca ar fi ceva rau, dar conceptele acestea sunt insuficient de clare, compozitia din spatele lor fiind destul de eterogena si insuficient amalgamata. Am avea astfel o tendinta de a deveni... nimic clar, ceea ce pentru multa lume, inclusiv pentru noi, deja suntem.
Cheia schimbarii si a devenirii o gasesc tot felul in care sunt tratate cele doua vointe, a omului si a lui Dumnezeu. Ortodoxia merge pe calea impacarii lui Dumnezeu cu lumea. Initiativa ii apartine, Iisus a venit pentru a ridica omul cazut din pacate si pentru a-l curati. Vointa omului este pacatoasa datorita naturii cazute a omului, insa Dumnezeu vrea sa se impace cu noi, sa ne poata ierta "dupa mare mila Sa". Omul, la randul sau, este dator inainte de a face voia Domnului sa primeasca mila Sa. Astfel, omul este dator mai intai sa nu se opuna voiei lui Dumnezeu, caci aceasta este de fapt voia Sa, sa mantuiasca lumea. Voia omului nu trebuie sa incalce voia Domnului mai inainte de toate. Sigur, ar fi ideal ca omul sa poata renunta la voia sa, smerenia sa sa fie neintrerupta, dar natura cazuta este cea care se opune. Pe cei care ajung pana la urma la o astfel de smerenie, Biserica ii numeste sfinti.

Cum stim insa ca voia noastra nu se impotriveste vointei divine? Simplu: vointa noastra nu trebuie sa incalce sau sa strice Legea, in cazul nostru, al crestinilor, Legea cea noua. Viitorul nu numai ca nu este interzis, dar este si posibil din aceasta perspectiva. Lucrurile sunt foarte clare: sa nu furi, sa nu ucizi, sa iti cinstesti parinti si familia odata cu ei, sa nu ravnesti la nimic din ce nu este al tau, sa nu minti despre cei pe care ii cunosti, sa nu judeci pe nimeni pentru ce a facut si sa ierti pe cei care iti gresesc. In Miorita nimic din toate acestea nu se gasesc. Iar cum tot ceea ce are un crestin de facut, este sa inmulteasca ceea ce a primit, iata calea sprea a gandi viitorul. Pentru crestinul ortodox importante sunt motivatia si consecintele. Fiecare om, in conceptia crestina, va fi judecat pentru ce a facut, dar nu fapta in sine va fi judeata, ci motivul, intentia care a dus la actiune dar si, foarte important, consecintele faptelor. Viitorul, prin analiza consecintelor fiecarui gest sau a fiecarei fapte, este o obligatie pentru orice crestin, nu in beneficiul propriu, ci intotdeauna pentru ceilalti, caci asa cum este in pilda Infricosatei judecati, tot ceea ce faci celuilalt de langa tine, nu lui ii faci ci Insusi lui Dumnezeu.

Iata cum crestinul este obligat sa fie foarte atent cu notiunile si categoriile. Este obligatoriu sa poata face o distinctie clara intre 'a fi' si a 'nu fi'. Romanii, daca ar fi crestini in adancul matricei lor, ar fi atenti la consecintele faptelor facute sau nefacute. Din pacate nu suntem asa. De exemplu, iata de ce nu avem sosele: pentru ca la timpul potrivit nu ne-am gandit ca vom avea nevoie. A spus-o presedintele tarii pe vremea cand era ministrul transporturilor: traficul din Romania nu justifica investitiile in autostrazi, iar de atunci traficul a explodat. Nici acum nu se fac, pentru ca nimeni nu sesizeaza consecintele, nici chiar cei care nu le fac. Este incredibil cum cei care ar trebui sa faca sosele in Romania, isi strica propriile masini si pierd propriul timp pe soselele de care nu se ingrijesc. Seamana comportamentul cu cel al unui batran senil care nu mai sesizeaza diferenta dintre a-si scapa nevoile in pantaloni sau a le face acolo unde trebuie. Iar exemplele ar putea continua in orice domeniul al vietii din Romania.


Inchei deocamdata aici. Cand pentru romani "a fi sau a nu fi" va fi cu adevarat o intrebare si nu raspunsul, vom avea cu totii o alta viata. Insa nici un roman nu va putea sa spuna cand va fi acest "cand", pentru ca asta ar insemna sa gandesca viitorul.

Noua ordine romaneasca

Am fost suparat rau pe romani. Cine ma stie de mai multa vreme, isi aduce aminte cum mi-am strigat acum vreo paisprezece ani dezamagirea: “Maaa, in tara asta pana si legionarii sunt de ….!” (Era vorba despre un comunicat de presa al organizatiei care se declara continuatoarea Legiunii interbelice, in care se justificau pentru numaistiuce actiune intreprinsesera, ceva fara mare importanta. Oricum, din cele scrise in declaratia lor reiesea destul de clar ca nici ei nu mai credeau in legitimitatea lor de natura national-divina, ci cautau justificari juridice, ceea ce mi-a smuls si exclamatia). Astazi insa, sunt intr-o dispozitie mai buna, sunt dispus sa-i iert. Sunt dispus sa-i justific, sa-i inteleg si sa-i explic. In fond am simtit de atatea ori ca sunt roman, incat nu am alta scapare, chiar daca nu ma regasesc in cele ce se petrec in Romania.
Mai intai, am realizat ca din ce in ce mai putini sunt romanii care se regasesc in tara lor. E ceva care nu ne reprezinta aici, tara noastra nu ne reprezinta pe noi. A ajuns aceasta stare sa fie… reprezentativa! Sunt nenumarate exemple din care vedem si aflam (oare a cata oara?) ca in Romania, romanii nu pot starpi coruptia, romanii nu pot sa schimbe o clasa politica despre care toti sunt de accord ca e compromisa, romanii nu pot sa administreze banii oferiti de catre programele de dezvoltare ale UE, ba chiar romanii nu sunt in stare sa renunte dar nici sa se descurce in propria birocratie. Dupa cum zicea Corneliu Vadim Tudor, romanii au compromis socialismul, apoi au compromis capitalismul si pana la urma romanii au compromis chiar si terorismul. Practic, tot ce ne reuseste plenar este esecul, dupa cum bine spune o lege a lui Murphy. Fenomenul este atat de bine ancorat in societatea noastra incat in ultima vreme aud si cunosc din ce in ce mai multe cazuri despre companiile private din Romania in care lucrurile nu stau prea bine. Sefii sunt de obicei incompetenti si chiulangii, de multe ori chiar hoti. Pana si procesul de selectie in ierarhia companiilor pare luat total dintr-o lume aiuristica, preferatii fiind nu cei cu rezultate masurabile, nu cei cu buna faima printre colegi, ci cei cu carti de vizita frumos desenate si CV-uri care dau bine, dar goale de continut si fapte concrete. Sentimentul general este ca virtuozitatea si reusita sociala sau profesionala sunt in Romania in relatie invers proportionala. Dar, ce-i cel mai interesant: toata lumea este de acord ca asa este, insa toti pun umarul la perpetuarea situatiei. Ca sa fiu sincer, ma si mir cum in Romania exista un orar al trenurilor si imi aduc aminte de vorba unui neamt care descria armata romana: suntem admirabil dezorganizati.
Si totusi… O data cu exodul romanilor catre vest se inmultesc marturiile ca romanii sunt buni muncitori. Nu doar harnici, dar buni si bine pregatiti profesional. Si nu neaparat muncitori manuali, ci si muncitori cu capul, buni profesionisti in orice domeniu incearca sa se afirme. Romanii dovedesc ca sunt buni constructori, buni militari, buni finantisti, buni medici, buni fizicieni si matematicieni, buni experti in stiinte administrative etc. Dar toti acestia buni odata intorsi in tara nu mai sunt buni pentru nimeni. Nimeni nu are ce face cu ei, nimeni nu le recunoaste posibilitatile daca nu meritele, iar toti se intrec in a le arata ca nu au loc in Romania. Nu la nivel declarativ ci factual, Romania nu ii recunoaste iar ei nu se regasesc in Romania. Pare ca din ce in ce mai multi romani traiesc si fac parte dintr-o alta lume decat tara lor. Nu-i de mirare ca o din ce in ce mai mare lehamite pune stapanire pe romani. Nu-i de mirare ca din ce in ce mai multi romani pleaca din tara si oricat de someri ar fi in strainatate, nu se mai intorc. Fug de Romania ca de dracu’.
Tocmai aici cred ca este cheia.
Sa iau mai intai problema alegerilor. Felul in care romanii se comporta atunci cand se confrunta cu clasa lor conducatoare, cu elitele politice pare de neinteles pentru multi. Dupa cum zicea o babuta, “O sa il aleg, maica, si pe Constantinescu, da’ mai intai sa fie presedinte…!”. Lipsa de logica a alegatorului roman este de poveste, fie daca acest alegator este un om concret sau este prototipul alegatorului roman, pana la urma romanul matur, intreg la minte si independent financiar, deplin integrat in societatea romaneasca. Desigur, s-au facut multe studii sociologice si economice, cu concluzii din cele mai intelepte, insa ceva a lasat impresia ca e nedescoperit, ceva scapa tuturor acestor studii. Romanii au ramas surprinzatori si de neexplicat de cele mai multe ori, oricat de mult au fost ei studiati. Asta nu poate sa insemne decat ca ceea ce ne defineste si ne face sa fim asa cum suntem e mai degraba de natura filosofica decat de natura empirica. Anume, acest ceva este ordinea romaneasca a lumii sau felul in care in imaginarul colectiv romanesc lumea este asezata.
Vedem ca de 20 de ani de cand ne-am debarasat de comunism alegem in mare parte pe aceiasi oameni. Ca si componenta, clasa politica romaneasca s-a schimbat prea putin si mai ales datorita evolutiei naturale a varstelor. Chiar si schimbarile au fost doar nominative, intrucat calitativ nu a fost nici o schimbare. Vorbim de coalitii transpartinice, insa nici odata cu modificarea procesului electoral – de la votul pe liste la cel uninominal – nu putem intrezari vreo schimbare. Nimic nu pare sa clinteasca status quo-ul elitei politice romanesti, din contra, acesta pare sa se consolideze cu ajutorul votului liber exprimat de cetatenii nemultumiti. La fel se intampla si in alte domenii ale vietii sociale. Elitele romanesti autohtone sunt se pare niste anti-elite. Tot ce mai rau se ridica tot mai sus cu consimtamantul celor pe care au incetat sa-i mai reprezinte sau, mai degraba, nu i-au reprezentat vreodata. Pentru felul in care arata astazi societatea romaneasca s-a dat vina pe comunism, s-a dat vina pe rusi, s-a dat vina pe turci si, dupa multi tapi ispasitori, s-a dat vina pe crestinismul ortodox.
Si iata ca ma intorc iarasi la ceea ce zic ca este cheia intelegerii situatiei. Dar nu as numi-o “vina” ci o conceptie neinteleasa de multi despre ordinea lumii. Popoare diferite au diferite conceptii despre cum e ordonata lumea. Se vede acest lucru in credintele si in mitologia popoarelor. Ordinea poate fi dinamica, intr-o devenire continua, sau statica, orice actiune insemnand o trecere de la echilibru catre o stare intermediara si apoi o restaurare a ordinii initiale sau, cel putin dupa aceleasi principii.
Ordinea romaneasca a lumii este statica, nu sufera transformari decat accidental si nu cu caracter permanent. Dar, nu elimina din continutul ei transformarea, din contra, exista o perpetua speranta a schimbarii acestei ordini. Ordinea romaneasca a lumii este pentru romani ceva dat, nu ceva care sa-i multumeasca. Insa sursa schimbarii mult asteptate este exterioara persoanei, nu vine din interior, este atribuita intotdeauna unui personaj providential. Ordinea romaneasca a lumii pare a fi eterna pentru ca pus in pozitia de a face ceva pentru a schimba ordinea lumii, romanul se retrage declinandu-si competenta.
Imaginea ierarhiei acestei lumi, ordinea ei cu alte cuvinte, este foarte importanta pentru a intelege fenomenul. Daca poporul roman este eminamente crestin, asa cum spunem, atunci matricea noastra culturala va contine nu numai valori crestine, dar si imagini crestine despre lume. Sa vedem mai intai cum se imparte lumea intre bine si rau, asa cum o regasim in evanghelii. Mantuitorul a binevestit imparatia cerurilor ca imparatia Lui Dumnezeu. Oridecateori a fost acuzat ca scoate duhurile rele cu ajutorul celui rau, in cuvantul sau s-a desprins clar o opozitie intre imparatia Lui Dumnezeu si imparatia satanei. In fata lui Pilat fiind a spus apoi foarte clar:
“Imparatia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă imparatia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca sa nu fiu predat iudeilor. Dar acum imparatia Mea nu este de aici.” (Ioan 18,36)
Asadar, in ordinea crestina a lumii, ceea ce este cel mai important, nu este aici, nu este in ceea ce ne inconjoara. In schimb, imparatia satanei este chiar in lumea acesta. Ispitit fiind Iisus de satana, Mantuitorului I s-a promis lumea in schimbul inchinarii. Or, logic, satana a promis sa dea exact ce stapaneste: bogatiile lumii. Stapanul bogatiilor lumii acesteia este diavolul, cel rau. Dumnezeu, cel bun, este stapanul cerurilor. Asadar, romanul, pus in situatia de a numi el stapanul lumii, nu face decat sa constientizeze conditia sa umana, deci inferioara oricarei divinitati, fie ea rea sau buna. Cu atat mai mult cu cat in calitatea Sa de Creator al intregii lumi Dumnezeu insusi alege sa fie doar imparatul din ceruri si nu stapanul bogatiilor lumii. Iata cum singura posibilitate de a participa la ordinea lumii este cea aleasa de romani: cine si-ar putea permite aroganta de a pune el pe Dumnezeu acolo de unde Dumnezeu s-a retras.
Am ajuns astfel la o concluzie partiala. Felul in care este privit locul si rolul conducatorilor acestei lumi este determinant pentru oamenii care sunt trimisi sa ocupe si sa indeplineasca acest rol. Romanii nu privesc deloc pe cei alesi ca fiindu-le reprezentanti, ci ei, prin procesul electoral, nu fac decat sa numeasca pe cei care vor fi stapanii bogatiilor. Cum stapanul bogatiilor nu poate fi decat diavolul, atunci e de asteptat ca cei alesi sa conduca sa fie dupa chipul si asemanarea acestuia: incapabili sa creeze ceva bun (deci, posibil prosti), in schimb lacomi, rai si ingamfati. Nici un roman nu se va simti reprezentat de elita proprie – politica, economica sau manageriala – asa cum nici un om cinstit nu se poate simti reprezentat de diavol.
Dar speranta schimbarii acestei situatii exista. Insa nu este de autoritatea noastra, a oamenilor de rand, sa producem acesta schimbare. De aici si perceptia despre “mamaliga romaneasca”. Schimbarea nu are cum sa vina decat din partea unui personaj providential, un salvator. Asta explica si de ce romanii s-au lipit atat de tare sufleteste si emotional de Ion Iliescu, desi nimic rational nu poate explica acest lucru. Pur si simplu, schimbarea mult asteptata si izbavitoare a fost asociata cu persoana lui.
Dar Ion Iliescu nu a fost pana la capat personajul asteptat de romani. "Nimic nu s-a schimbat dupa revolutie" este un laitmotiv al analizei politice populare. Oricum, schimbarea ordinii romanesti a lumii nu o poate face decat un personaj tragic, dupa modelul Mantuitorului. De aceea aproape toti eroii romanilor sunt cei care au fost tradati tocmai cand parea ca sunt atat de aproape sa-si impuna noua lor ordine, mai buna, in lumea romaneasca. Lungul sir incepe chiar de la Burebista, il contine pe Mihai Viteazu si se termina cu Cuza si Antonescu. Chiar si in cazul celor care au reusit sa dejoace tradarea (n-au fost decat vreo doi), tradata a fost pana la urma mostenirea lor, ordinea anterioara a lumii reluindu-si locul. Pusi ei insisi sa fie motorul schimbarii, romanii dovedesc ca nu isi doresc deloc acest rol, nefacand altceva decat sa puna pe fiecare in locul care se potriveste, ceea ce, de altfel, se si spune ca trebuie sa faca intr-o democratie.
Ruptura dintre romani si elita romaneasca este astfel ontologica. Elita va privi cu dispret la poporul pe care il reprezinta si il are in grija si supunere, in timp ce poporul isi va considera conducatorii un rau necesar, dar nu mai putin rau. De unde si vorba pur romaneasca: “rau cu rau, dar mai rau fara rau”.
Exista o solutie? Vom fi vreodata fericiti romanii la noi in tara? Cum sa facem sa ne impacam noi cu noi?
Raspunsul este, fara indoiala, da. Exista solutie si ea trebuie cautata tot acolo de unde provine si problema. Cum si in urma carui resort interior sau in urma carei ratiuni, nu stiu, dar Ion Bratianu a intuit-o: Monarhia constitutionala cu un principe strain pe tron. Sa vedem ce spune invatatura crestina:
Dumnezeu este Creatorul si in ultima instanta stapanul intregii lumi, atat a celei de aici de jos, cat si a celei din ceruri. Insa cu ingaduinta Lui, diavolul stapaneste temporar lumea noastra materiala, ce ne inconjoara, si mai ales bogatiile ei. Dumnezeu insusi a ales sa isi retraga prezenta sa nemijlocita din lume (prezenta lui Dumnezeu in lume este mijlocita de rugaciune), dar isi pastreaza rolul de judecator al lumii si al oamenilor, cel care va pedepsi faptele rele si va imparti dreptatea in final. Dar nu numai, dreptatea divina se face simtita si pana atunci, cu o diferenta insa: prin intermediari. Spre deosebire de Judecata de Apoi cand Dumnezeu va imparti dreptatea El insusi, in viata de zi cu zi, prezenta divina se face cunoscuta indirect si in chip minunat. Relatia crestinului cu Dumnezeu este si ea frecvent mediata de sfinti, carora crestinul cere ajutorul, asteptandu-l cu credinta. Ei bine, monarhia este exact institutionalizarea acestei relatii mediate intre om si Dumnezeu.
Cum nimic bun nu poate proveni din interior si sa si dureze – dupa cum am aratat ca se intampla in ordinea romaneasca a lumii –, rezulta in mod necesar ca monarhul trebuie sa fie din afara, deci strain, fara legaturi cu lumea romaneasca. Este, intr-un fel, si garantia impartialitatii, deci speranta unei justitii sociale corecte, simbolizand acest lucru. Regasim aici increderea lui Horea in judecata Imparatului Austriei, regasim aici si o posibila explicatie pentru intarzierea cu care romanii s-au organizat in state: nu aveau nevoie de un stat al lor, monarhul de care aveau nevoie se afla la Constantinopol.
S-a spus de catre multi filosofi sau analisti politici ca romanii au nevoie de “tatuc”, de dictatura. Nimic mai fals. Chiar daca nici clasa manageriala nu pare ca ar sti ce are de facut, si ea este o elita iesita din randul oamenilor obisnuiti. Asta nu inseamna ca romanii ar avea nevoie de cineva care sa le spuna ce au de facut. Nici nu cred ca exista romanul care sa nu stie el cel mai bine ce are de facut. Stiinta romanului este atat de mare aici incat ar putea sa o impartaseasca si altora, spunandu-le ce au de facut. Poate ca atitudinea asta isi are originea intr-o intelegere mai profunda a ordinii lumii, asa cum am aratat-o mai sus. Despotul luminat ar fi mai aproape de sufletul romanesc, dar nici el foarte potrivit. Despotul luminat ar fi cel ce se pune in rolul salvatorului, nu va reusi decat sa nasca invidii si in cele din urma va fi coplesit de ele si tradat. Vlad Tepes a fost un astfel de despot luminat. Ordinea lumii nu se va schimba decat pe moment, restauratia fiind apoi o situatie si mai greu de indurat. Romanii vor spera mereu intr-o schimbare a ordinii lumii, asa cum o concep ei. Schimbarea aceasta ar trebui sa fie ea insasi ordonata. Revolutiile nu-i caracterizeaza pe romani, si daca cercetam atent, toate revolutiile romanesti au fost de fapt de import. O schimbare instutionalizata si cu garantii de justete si dreptate este tot ceea ce-si doresc, monarhia fiind raspunsul corect. Monarhul ale carui dorinte de stapanire ar fi ingradite de o constitutie democrata devine astfel garantul dreptatii sociale, arbitrul impartial si in consecinta drept, bratul dreptatii lui Dumnezeu. Iar constitutia ar garanta ca orice ispita nu va putea avea succes, caci salvatorul este, de aceasta data, totusi om.