Prima poruncă dată de Dumnezeu omului a fost să nu mănânce din fructul cunoaşterii binelui şi a răului - în traducerea ortodoxă, numit fructul cunoştinţei. Dar de ce e rău să cunoşti... binele şi răul? Oare noi nu suntem chemaţi să facem binele, să ne îndepărtam de rău? Cum am putea face aceasta dacă nu cunoaştem binele şi răul?
Să vedem mai întâi ce a însemnat şi ce înseamnă această cunoaştere a binelui şi a răului. Sunt mai multe înţelegeri ale cuvântului a cunoaşte. Ceea ce cunoaştem devine o cunoştinţă a noastră. La fel şi oamenii, cei pe care îi cunoaştem devin cunoştinte ale noastre. Nu trebuie neapărat să îi fi văzut de mai multe ori, este suficient să ni se fi făcut o prezentare şi gata, avem o nouă cunoştinţă. Cunoştintele nu ne sunt şi nu ne devin neapărat prieteni. Deşi spunem că îi cunoaştem, noi nu ştim de fapt mai nimic despre cunoştinţele noastre, nu ştim ce mâncare le place, nu ştim cum vor reacţiona în anumite situaţii, nu ştim de cele mai multe ori istoria lor personală.
Nici în cazul lucrurilor nu este diferit. Cunoaştem ce e acela televizor sau telefon mobil, însă câţi dintre cei care cunosc aceste obiecte pot descrie cum funcţionează ele în mod real, ce conţin sau când se vor strica? Aş zice că nici chiar cei care le produc nu pot spune toate aceste lucruri.
Este evident că noţiunea de cunoaştere nu conţine în ea şi profunzimea, sau măsura cunoaşterii. Cunoaşterea noastră este de cele mai multe ori o cunoştinţă, nu o cunoaştere a ceva ci o cunoştinţă despre ceva. Cunoaştem ceva prin simţuri, gustăm, pipăim, vedem, mirosim sau auzim, dar nu putem zice nimic despre ceea ce ni se face cunoscut. Putem chiar să avem reprezentări (adica imagini mentale ale obiectului, fiinţei etc. create prin apel la memorie şi/sau a imaginaţie în lipsa obiectului reprezentat) a ceea ce cunoaştem şi totuşi să nu putem spune că ştim cu adevărat lucrurile sau persoanele de care avem cunoştinţă. Cunoaşterea este de cele mai multe ori o conştientizare a prezenţei sau a existenţei şi nimic mai mult.
Şi în cazul binelui şi a răului situaţia este aceeaşi. Am aflat că există bine şi rău, le conştientizăm, le recunoaştem când ni se întâmplă, dar în esenţă nu le putem deosebi.
Să fac apel la câteva proverbe pentru exemplificare: "mai binele este duşmanul binelui", "rău cu rău, dar mai rău fără rău", "tot răul e spre bine"; sau, şi mai adecvată este reprezentarea ying/yang în care binele şi răul deşi opuse se întrepătrund şi chiar există autonom unul în interiorul celuilalt. La atât se reduce posibilitatea noastră de a cunoaşte binele şi răul, le ştim dar nu putem fixa o graniţă între ele. Ca atare, nu vom fi niciodată siguri că facem binele şi nu răul chiar dacă le cunoaştem.
Dumnezeu spune omului că va muri dacă va cunoaşte, sau mai bine zis va face cunoştinţă cu binele şi răul. Şi pentru că aşa cum am mai spus aici: http://branza.blogspot.ro/2013/01/despre-pacatul-originar.html nu cred că omul nu ar fi ajuns să mănâce din fructul oprit, sunt de părere că textul biblic încearcă să ne transmită altceva, însă în puţinătatea cuvintelor omeneşti. Dumnezeu cunoştea binele şi răul, doar El a aşezat copacul în mijlocul Grădinii. Recunoaşte şi mai încolo spunând: "Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul". "Ca unul dintre Noi" adică asemănător, nu şi identic: căci dacă Dumnezeu cunoaşte binele şi răul prin natura sa, omul a ajuns în posesia acestei cunoaşteri doar prin intenţie. Mâncat fără intenţie, fructul probabil nu şi-ar fi dezvăluit identitatea.
Cunoscând binele şi răul, omul a devenit dependent de această cunoaştere. Neputând să discearnă complet între bine şi rău, omul va căuta mereu semne exterioare care să îi dovedească că ceea ce urmăreşte este bine şi nu rău. De aici apar şi multe confuzii între bine şi ceea ce place sau satisface. Există apoi şi combinaţii de acţiuni care luate separat ar fi de partea binelui, dar înlănţuite nu mai putem fi siguri de asta. Este bine să te bucuri; este bine să munceşti; este bine să culegi roadele muncii tale. Dar cât de bine este să te bucuri de roadele muncii tale? Parabola omului căruia i-a rodit ogorul ne spune că nu este bine, sau nu este bine ca bucuria să ia o anumită formă, cel puţin. Asta însă nu ne va opri să căutam mereu să facem ceea ce considerăm noi că e bine - şi asta ne arată în cât de relativă poate fi transformată de cunoaştere o noţiune atât de absolută ca binele. Unii vor face asta chiar dacă ştiu că altora le va fi rău când lor le va fi bine, dar odată ce a cunoscut binele şi răul omul nu s-a mai putut opri să le urmărească. Adică să facă ceea ce face cu intenţie, răspunzând unor chemări, dorinţe sau nevoi.
Iar toate acestea se numesc ispite.
Odată ce a cunoscut binele şi răul omul este ispitit mereu şi obligat să răspundă acestor ispite. De multe ori răspunsul la aceste ispite este căderea în păcat tocmai pentru că reperele - binele şi răul - nu sunt foarte clar despărţite şi, aşa cum spune şi învăţătura creştină, de aici vine şi moartea. Dumnezeu nu a minţit când a spus că omul va muri atunci când va mânca fructul cunoaşterii binelui şi a răului.
A minţit şarpele când a spus omului că nu va muri dacă va mânca din fructul cunoaşterii? Este foarte greu de răspuns cu un da sau un nu. Vorbele lui sunt ascunse şi alunecoase. Sigur că nu cunoaşterea binelui şi a răului a adus moartea în lume, ci căderea în păcat. Ridicarea din păcat ar fi omorât moartea şi nu renunţarea la cunoşterea binelui şi a răului. Pentru aceasta însă a trebuit ca Dumnezeu Însuşi să se facă om. Pentru că poruncile şi legile pentru a se ridica din păcat oamenii le primiseră dar deşi le cunoşteau nu le-au ştiut cu adevărat la fel cum nu puteau despărţi binele de rău. Şi atunci a fost nevoie ca Însuşi Dumnezeu Iisus Hristos să ne arate prin viaţa Sa ca om cum se respectă poruncile şi cum se împlineşte Legea, răspunzând ispitelor: prin iubire. Şi nu printr-o iubire idolatră sau egoistă ci prin aceeaşi iubire pe care o are Creatorul faţă de Creaţia Sa. Este acea iubire despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în prima sa epistolă către corinteni. Doar prin această iubire se poate despărţi binele de rău şi răul nu mai poate fi făcut de cel care iubeşte astfel.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu