Ce cred eu despre Victor Ponta

Venind la putere cu un mare handicap de credibilitate in exterior, Victor Ponta s-a straduit atat de mult sa fie considerat omul dialogului si al intelegerii incat a uitat ca mai ieri avea si opinii proprii. Astazi, toate opiniile lui sunt ale interlocutorilor sai.

Siria - momentul adevarului.

Obama a hotarat ca va ataca Damascul. America a hotarat ca va hotari de una singura ce are de facut la modul general in lume si nu are nevoie de acordul nimanui pentru nimic. Facea aceasta mai demult, desigur, dar acum Obama a decis sa nu o mai dea la intors ci sa o dea pe fata. Siria, momentul adevarului...

Va avea cineva tupeul sa se opuna Americii, altcineva decat cel atacat?
Rusia isi va sustine macar acum cu fapte si nu cu vorbe un aliat, poate ultimul pe care il mai are? Rusia isi va apara ultima baza militara din afara spatului rusesc? Rusia mai reprezinta ceva?
Iranul ce va face?
Lumea crestina, - da, chiar si Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane - va avea ceva de spus despre soarta crestinilor din Siria?
Europa este deja divizata de criza economica, de problemele imigratiei, de moneda "comuna" si de cate si mai cate. Marea Britanie a trimis nave de razboi langa Gibraltar defiland impotriva Spaniei, dar nu va trimite si impotriva Siriei, a hotarat Parlamentul. Franta vrea sange in Siria, Germania nu se baga. Cum se va imparti Europa? Mai rezista impreuna?
Daca NATO nu se baga, ce mai inseamna alianta?
Daca as fi chinez, in ziua in care SUA ataca in Siria, eu as lua insulele alea de la japonezi. Bineinteles, fara sa zic ceva dinainte. Ba, as zice ca si Taiwanul imi face cu ochiul.

Siria, momentul adevarului...

Sau... poate... Congresul american va urma calea Parlamentului englez si nu va fi nimic. Neaaah...! Americanii sunt veleitari. Toate aceste intrebari isi vor gasi raspunsul curand si atunci vom sti si noi cum e pe bune. Momentul adevarului.

Unde gresesc americanii. Samuel Huntington vs. Neagu Djuvara (2)

Trebuie sa incep cerandu-mi scuze ca nu sunt intrutotul pregatit sa dezvolt acest capitol, dar evolutia starii din Egipt ma forteaza oarecum sa abordez subiectul. Nu neaparat pentru cei care aterizeaza aici si ma citesc, cat mai ales pentru mine, pentru ca sunt momente dupa care nimic nu mai conteaza, in  timp ce tot ceea ce e inaintea lor conteaza.

Pe scurt, ceea ce gresesc americanii se numeste intr-un singur cuvant, Huntington. De doua decenii politica americana se poate citi in lucrarea, celebra de acum, Ciocnirea civilizatiilor, scrisa de Samuel Huntington. Editia in limba romana a aparut la Editura ANTET in 1998 dupa versiunea originala The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order aparuta in 1997.

Huntington sustine teza conform careia civilizatiile se delimiteaza dupa modul in care diferitele popoare sau culturi membre isi construiesc identitatea, iar identitatea unei civilizatii si apartenenta la ea se face pe baze spirituale, deci religioase. Limitele geografice ale unei religii majore sunt, la Samuel Huntington, si limitele geografice ale unei civilizatii. Astfel, fara a aprofunda cat de cat si a incerca sa inteleaga vreuna din religiile dupa care isi construieste "paradigma", Huntington imparte lumea in trei mari civilizatii: Occidentul, Islamul si civilizatia sinica. Ignorand faptul ca, in afara Greciei, tarile ortodoxe din estul Europei au fost si sunt, ca state moderne, creatii franco-germane si, de asemenea, faptul ca Rusia a fost invitata si s-a autoinvitat de multe ori sa faca parte din ordinea europeana, crestinismul ortodox este alaturat civilizatiei Islamului, desi la limita ar putea el insusi sa creeze o civilizatie, mai mica, a patra, la fel cum India ar putea-o reusi pe a cincea, marginala. Problema nu este, insa, numarul de civilizatii, ci faptul ca limitele lor geografice sunt considerate ca fiind falii de conflict intre civilizatii. Harta care despartea teritoriile Romaniei si Ucrainei intre civilizatia Occidentala si cea ortodoxo-islamica este de atunci notorie. Ea insa nu explica absolut deloc de ce totusi cele mai sangeroase razboaie pe care le-a avut omenirea au fost declansate de rivalitatea franco-germana, amandoua tari de nucleu ale aceleiasi civilizatii occidentale, si de ce cele mai mari atrocitati au fost facute in razboaie tocmai impotriva celor din aceeasi civilizatie cu agresorul: germanii aplicand "solutia finala" (Huntington considera evreii ca facand parte din civilizatia iudeo-crestina, care ar fi doar occidentala!), japonezii macelarind chinezi in avanpremiera la cel de al doilea razboi mondial, sau turcii incercand sa faca sa dispara in sange poporul armean.
Fie si numai aceste trei argumente si teoria lui Samuel Huntington nu se justifica istoric, asa cum sustine el, desi argumente politice si statistice pro domo are destule.

Schematic, ce gasim in cartea lui Samuel Huntington si care este urmarea celor scrise acolo in lumea reala a politicii americane. Mai intai, harta de care vobeam si care pe noi, pe romani, ne arunca in afara Europei, iar la pagina 232 din editia romaneasca citim: "Europa se termina acolo unde crestinatatea occidentala se termina si incep Islamul si ortodoxia". Nu mira atunci pozitia doamnei Albright care a recunoscut ca s-a opus aderarii Romaniei la NATO, o organizatie cat se poate de occidentala. De asemenea, a recunoscut recent ca s-a inselat.

Apoi, la fel ca multi altii, Huntington sustine apartenenta Statelor Unite la civilizatia Occidentala adica europeana. Argumentele sale sunt radacinile statelor americane, in mod evident europene. Nu numai ca argumentul in sine este logic fals, pentru ca interzice o dezvoltare independenta a unei culturi fata de radacinile sale, dar nu are nici consistenta in realitate. Statele Unite ale Americii au fost create de oameni care au plecat din Europa tocmai pentru ca ei nu se regaseau acolo sau Europa nu ii mai dorea. Dorinta celor care au colonizat Lumea Noua a fost de a construi intr-adevar o lume noua si documentele lor atesta acest lucru (de exemplu, Mayflower Compact). Mai mult, originea statelor americane este britanica, Marea Britanie fiind o tara care a participat mai putin la constructia europeana (continentala) cat mai mult la deconstructia Europei din motive foarte practice: nu avea nevoie de rivali in lumea pe care si-o construia pentru sine peste mari si oceane si de aceea a avut grija ca europenii sa fie ocupati cu ei insisi aici, pe vechiul continent. Drept urmare, Statele Unite se implica in treburi europene din pozitia de tara de nucleu, insa nu intelege ceea ce face cu adevarat pentru ca in mod real nu participa la viata vechiului continent, nici dintr-o pozitie de colaborare nici dintr-o pozitie conflictuala. Astfel, orice interventie americana in treburi europene seamana cu o bata data in balta.

Interventia americana in cazul referendumului din 2012 din Romania ne este arhicunoscuta. A reusit doar sa scada drastic aprecierea romanilor fata de americani si politica lor. Este aproape o reteta absoluta a politicii americane ca din prieteni sa-si faca in mod gratuit dusmani. Dar ce este mult mai putin cunoscut este scris in lucrarea lui Samuel Huntington la pagina 84 in editia in limba romana, un citat al unui alt autor: "In sufrageriile occidentale se aplauda atunci cand rachetele de croaziera lovesc Bagdadul. Multi dintre cei care traiesc in afara lui observa ca Occidentul va distribui o rasplata prompta irakienilor sau somalezilor, ca nu apartin rasei albe, dar nu si sarbilor - un semnal periculos pentru orice standard". Cativa ani mai tarziu, in 1999, si sarbii au fost bombardati de americani, fiind astfel obligati sa incheie razboiul lor cu un popor musulman. Atunci se pare ca americanii s-au hotarat ca din zona ortodoxo-islamica, cei mai periculosi pentru civilizatia occidentala ar fi ortodocsii. Aflam de preferinta americanilor pentru Islam si de intentiile lor de a-l sustine in defavoarea oricarei alte civilizatii - mai putin cea din care ei fac parte - tot din lucrarea lui Samuel Huntington, la pagina 145: "Religia este motorul dezvoltarii si un Islam purificat va juca in epoca contemporana un rol comparabil cu cel al eticii protestante in istoria Occidentului". Ideea, chiar daca nu-i apartine lui Huntington, este imbratisata de acesta cand arata ca modernitatea nu este incompatibila cu o renastere religioasa, ba dimpotriva, este chiar generata de aceasta.

Greseala fundamentala a lui Samuel Huntington este, dupa parerea mea, impartirea civilizatiilor dupa criterii spirituale, fara a avea o perspectiva istorica asupra civilizatiilor. Personal sustin ceea ce Neagu Djuvara a spus cu subiect si predicat, anume ca religia nu poate fi luata drept criteriu de definire a unei civilizatii. O civilizatie se defineste dupa realitatea pe care o creeaza. Nu trebuie sa fii din aceeasi rasa sau sa ai aceleasi fundamente culturale pentru a face parte din aceeasi civilizatie. Dintr-o civilizatie fac parte toti cei care contribuie la realizarea ei, cei care - fie cooperand, fie in mod conflictual - construiesc o realitate care se poate circumscrie intr-o arie geografica, fara a se confunda cu alte realitati din alte arii geografice. Sigur ca la granitele culturale se pot isca conflicte si pot exista tensiuni. Dar asta este mai degraba valabil in cadrul aceleiasi civilizatii decat intre doua civilizatii distincte. Conflictul intre civilizatii este mai degraba un accident de parcurs si nu o tensiune constanta si previzibila. Ca orice accident, el poate fi chiar fatal pentru una dintre civilizatii - si avem exemplul civilizatiei incase la intalnirea cu cea europeana. Si tot acelasi exemplu ne arata cum comunicarea intre doua civilizatii distincte este ca un dialog al surzilor, conflictul aparand doar in momentul in care una sta in calea celeilalte si fara a se face intotdeauna o distinctie clara intre dusmani si aliati. A fost cazul luptelor dintre englezi si fracezi in Lumea Noua, lupte in care fiecare dintre parti isi cauta aliati printre popoarele bastinase, insa adevaratii pierzatori fiind in cele din urma tocmai acestea.

Teoria lui Huntington cu privire la ciocnirea civilizatiilor mi se pare foarte nepotrivita. Ea nu explica in nici un fel tensiunile si posibilele conflicte dintre China si Japonia, China si Vietnam, Coreea si Japonia sau intre cele doua Chine, China si Taiwan. De asemenea, cum spuneam mai sus, nu explica deloc conflictele celor doua razboaie mondiale, pornite de la rivalitati intra-europene cat se poate de occidentale si alimentate de rivalitati intra-asiatice. Mult mai corecta este o abordare pe modelul propus de Neagu Djuvara, insa am gasi astfel posibila o civilizatie separata, aparuta pe malurile Pacificului si din care ar face parte culturi foarte diferite. Prin felul in care trateaza afinitatea Australiei cu restul Asiei Samuel Huntington exclude o astfel de posibilitate (pag. 224). Totusi, liantul comun al lumii care se coaguleaza in Pacific este Anglia. Malaysia, Hong Kong, Singapore, Fidji au beneficiat si beneficiaza de mostenirea britanica, la fel cum aceeasi mostenire sta la baza Statelor Unite ale Americii sau Australiei si Noii Zeelande. Restauratia Meiji in Japonia a insemnat de asemena un mare aport britanic si american in economie, societate si politica, chiar daca in politica s-au facut simtite si multe influente germane. Nu intamplator si astazi motorul economic al Chinei se afla in zona Canton-Shanghai, odata stapanita economic de britanici in urma razboaielor opiului din secolul XIX, in timp ce moderna Malaysia cu capitala la Kuala Lumpur a beneficiat de o dubla mostenire, stapanirea britanica si administratia chineza. De la serialul "Kung Fu" la seria "Rush Hour" toata lumea a inteles intr-un mod placut ca intre traditia chineza si mostenirea britanica exista compatibilitate desi sunt atat de diferite.

In schimb, America nu participa deloc la realitatea europeana. Neagu Djuvara considera ca implinrea politica a Europei este Statele Unite, hegemonul care vine din afara, nu aduce nimic nou dar reprezinta implinirea politica a unei civilizatii. Dar Neagu Djuvara propune un model al civilizatiilor, un fel de sablon, felul in care il interpreteaza calchiat pe realitatea prezenta este gresit, modelul insa este perfect valabil. Statele Unite si toata America in general, chiar si cea latina nu sunt "din afara", sunt chiar in afara. Din Europa au plecat, nu in Europa vin si nici nu se intorc. Ceea ce in realitatea americana este alb in Europa este nu negru ci verde, iar ce in Europa ar fi verde in America este visiniu. Nu exista corespondenta intre realitatea europeana si cea americana, chiar daca aparent sunt asemanari. Lanturile de fast-food sunt activitati comerciale, nu definesc o civilizatie. McDonalds este privit diferit in Europa fata de America, chiar si timpul petrecut in restaurant de catre clienti difera. Oricum, orice civilizatie urbana a dezvoltat la un moment dat un sistem de "fast-food", bistro-ul este frantuzesc, dar denumirea lui provine din limba rusa... De aceea orice vor face americanii in Europa vor gresi pentru ca intentiile lor vor capata alte semnificatii si cat se poate de reale in contextul european.

Europa este o civilizatie care apune si este neimplinita, n-a avut parte de hegemonul care sa intruchipeze implinirea ei politica. Surprinzator, acesta nu este Statele Unite ci... Uniunea Sovietica. Ideile politice ale Europei, mai precis scolile de gandire franceze si germane au inventat comunismul pas cu pas. Primul stat comunist din lume a fost Comuna din Paris, iar Marx si Engels sunt reprezentanti de seama ai scolii germane. Implinirea ideilor revolutiei franceze de la 1789 si a celei de la 1848 a fost Revolutia Bolsevica, sustinuta cu bani germani. Comunismul ar fi fost implinirea Europei, oricat de ciudat pare acum. Nu parea la fel de ciudat imediat dupa razboi cand in Italia comunistii nu au castigat alegerile pentru ca nu au fost lasati, cand in Grecia comunismul a fost lichidat de o dictatura militara si cand in Franta se cocheta cu idei comuniste de catre mari filozofi cum ar fi Jean-Paul Sartre. Americanii s-au opus acestei hegemonii a rusilor in Europa, nefacand altceva decat au facut englezii sute de ani mai inainte. Statele Unite s-au opus cu succes oricarei hegemonii in Europa. Rusii erau intr-adevar natiunea care venea in Europa din afara ei, de undeva de la o margine si care nu aduceau nimic nou in civilizatia europena, avand insa meritul de a fi reusit sa potenteze tot ceea ce au asimilat de la europeni.

Astazi, Uniunea Europeana nu este "imperiul", statul-hegemon, implinirea politica a Europei. Nu. Este doar incercarea disperata de a construi artificial ceea ce organic a dat gres. Fiind o constructie artificiala, nu va reusi. Va sfarsi curand intr-o tiranie continentala, pentru ca doar o mana de fier poate sa controleze tendintele centrifuge naturale in conditiile decadentei. Primele semne ale tiraniei Bruxelles-ului le simtim deja, mai ales noi romanii - caci in cazul nostru a luat forme concrete in 2012 - si mai des cei de la marginea uniunii. Problema va fi insa a oricarei tiranii: va sfarsi la randul ei in a se sparge in mai multe tiranii locale, caci pentru a se impune sfaramand opozitia comunitatilor locale, centrul va avea nevoie de satrapi locali supusi si loiali. Loialitatea acestora va dispare insa pe masura ce puterea lor locala va creste si vor avea ocazia si puterea de a se implica in jocul de putere de la varf: este in fond logica feudala pe care modelul lui Neagu Djuvara o anticipeaza pentru o civilizatie care apune si se destrama.

De aceea America trebuie sa se retraga de tot si definitiv din Europa. Nu-i locul ei aici. Rivalitatea cu Rusia ar trebui sa dispara. Rusia insasi nu mai doreste hegemonia Europei, ci o constructie diferita: Eurasia. America isi cheltuie energiile degeaba aici, in timp ce zona ei de interes este Pacificul. "Go west" ramane valabil pentru americani astazi ca si acum 200 de ani. Milioane de americani si australieni (mai putini, totusi - australienii) au inteles deja asta si locuiesc in China, Japonia, Malaysia, Indonezia, Singapore, Hong-Kong, Taiwan, Vietnam, Thailanda, Cambodgia, Fidji sau Korea.

La fel, o alta greseala enorma a Americii este sustinerea deja fatisa a islamismului. Etica protestanta si spiritul islamist sunt doua lucruri atat de diferite incat nici nu merita sa ne oprim asupra diferentelor. Se poate intelege jocul american daca intri in logica lui Huntington, aceea a civilizatiilor in stare de conflict. Daca China si statele din jurul ei formeaza o civilizatie in ascensiune si consideram ca doua civilizatii diferite sunt automat in conflict, este firesc ca Islamul sa fie sprijinit sa creasca drept rival si contrapondere la civilizatia sinica. La fel, Europa (in care este inclus Israelul) este firesc sa fie sprijinita impotriva Islamului si asa mai departe. Dar logica aceasta este gresita si asta se vede in faptul ca relatia cu Rusia este neclara si dominata de umbrele trecutului cand functiona teoria bipolaritatii mondiale. China insasi a fost sprijinita de americani sa ajunga ceea ce este astazi tocmai pentru a avea o rivalitate ruso-chineza consistenta. Civilizatii diferite nu se pun automat in stare de conflict, ci dimpotriva, realitatile lor fiind atat de diferite principala tendinta este sa se ignore reciproc. Intalnirea dintre civilizatii poate fi conflictuala si chiar devastatoare doar daca isi stau in cale una alteia si etapele lor de dezvoltare sunt de vectori contrari: in timp ce una este in expansiune, cealalta se afla la apus. Altfel, interesul politic al oricarui stat este in interiorul realitatii in care se manifesta. De aceea e de asteptat ca situatiile conflictuale sa apara mai ales in interiorul unei civilizatii si nu la granita ei cu o alta. Mai degraba vad un conflict chino-vietnamez decat unul intre Pakistan si China. Nici macar India nu ii va fi rival Chinei, sau invers, intr-un viitor previzibil.

Aflati tot timpul intre cautarea unor repere intr-o realitate proprie si cautarea unor radacini, americanii gresesc cautand radacinile lor in alta parte decat in ei insisi, in orice caz nu mai departe de Anglia, ea insasi diferita si neapartinand cu adevarat Europei. Faptul ca sunt milioane de americani cu radacini olandeze, franceze sau romanesti nu-i face pe ei, pe americani, europeni. Acestea sunt povesti individuale de care chiar ancestorii lor au fugit ca sa construiasca o Lume Noua. Radacinile americane sunt in ei insisi si in ceea ce i-a determinat sa construiasca acea tara: Libertatea si Gloria Domnului. America cea adevarata, cea de pana acum 50 de ani era America intoleranta fata de minoritatile galagioase de orice fel, regula puterii majoritatii fiind coloana vertebrala a societii americane unde comunitatea isi impunea regulile si nu le accepta pe cele impuse din afara ei. Ideile acestea cu protectia minoritatilor sunt europene 100%. America doar le-a preluat imprumutandu-le din forta ei.  Aplecand din ce in ce mai mult urechea la idei ale unei Europe decadente ei nu fac decat sa se indeparteze de radacinile lor, nu sa se apropie si acesta ii face nu mai puternici, ci mai slabi.

P.S.
Poate nu intamplator presedinte american Barak Obama nu arata ca un negru american, ci mai degraba ca un negru african. Numai cine nu a vazut un negru din America si unul din Africa nu sesizeaza diferenta. In cele cateva sute de ani de cand stramosii actualilor "african-americans" au fost adusi impotriva vointei lor pe taram american (in treacat fie spus, chiar triburi rivale vindeau negutatorilor de sclavi prizonierii capturati in lupte), negrii americani si-au schimbat fizionomia si chiar putin culoarea (aceast tip de modificare fizionomica este valabil si la populatia alba). Stramosii albi ai americanilor care au condus pana acum America au vrut sa vina in America. Parintii lui Barack Obama au vrut sa vina si sa fie americani, presedintele american avand inca rude apropiate in Africa. Stramosii populatiei negre din Statele Unite nu au vrut sa fie americani si astazi chiar urmasii lor isi privesc conditia americana ca pe o fatalitate si nu ca pe o conditie liber asumata. De aceea nu cred ca vom vedea curand un alt presedinte "african-american" la Casa Alba. De aceea, cu un presedinte teoretic de-al lor, negrii americani se plang in continuare de dominatia albilor. De aceea intre populatia de culoare din America si populatia de alta rasa va fi mereu o ruptura si negrii americani nu se vor integra niciodata cu adevarat in societatea americana. Radacinile lor sunt in alta parte decat in America, pentru ca stramosii lor nu si le-au rupt ci le-au purtat mereu cu ei si le-au transmis prin generatii. Acesta este inca un argument pentru faptul ca americanii nu isi au radacinile in Europa ci in chiar lumea construita de primii colonisti englezi. Din pacate, astazi vad cum America renunta la radacinile ei pentru niste conceptii si idei care nu sunt ale ei ci ale unei lumi in disolutie, Europa. Cred ca americanii au o problema de identitate la nivel intelectual, radacinile lor biologice vizibile si contabilizate in documentele colonistilor si emigrantilor ii opreste sa isi vada adevaratele lor radacini. Radacinile sunt radacini chiar daca sunt mai tinere si nu trebuie sapat prea departe pentru a le gasi. Ele se pot vedea in Mayflower Compact si in Code of 1650. Tot ce ii indeparteaza pe americani de acestea ii face mai slabi si mai supusi si nu mai liberi sau mai puternici. Iar pentru americani pericolul hispanic este real de-a binelea: emigrantii hispanici vor sa devina americani si in plus sunt de pe continent, chiar daca mai de la sud. Iar pentru acestia, Mayflower Compact si Code of 1650 chiar nu reprezinta nimic.*

______________________________________
*rasa nu are nimic de-a face cu aceste consideratii (specificatia este facuta pentru eventuali rauvoitori care prefera sa citeasca doar cuvintele care le convin nu si intelesul frazelor)

Unde gresesc românii...

... sau mai bine zis ce are poporul asta de e strâmb?

1. Câţi absolvenţi de ASE (Academia de Studii Economice) ştiu să deducă TVA dintr-un preţ?

2. Câţi absolvenţi de ASE (Academia de Studii Economice) ştiu care sunt rubricile unei facturi? Dar al unui aviz de însoţire a marfii? Dar care este diferenţa dintre cele două?

3. Cum se face că 1% din populaţia României a absolvit ASE-ul şi economia e la pământ? (Bibliografie: http://www.gandul.info/interviurile-gandul/ase-la-100-de-ani-interviu-cu-rectorul-pavel-nastase-1-din-populatia-romaniei-a-absolvit-ase-ul-cum-a-aparut-si-cand-se-va-incheia-criza-economica-10713270)

4. Cum se face că de când au înflorit facultăţile de drept este din ce în ce mai multă corupţie?

5. Cum se poate ca în ţara în care fondatorul de şcoală sociologică, Dimitrie Gusti, s-a ocupat în special de civilizaţia rurală românească (a facut şi un muzeu al satului), să nu se găsească soluţii la problema ţăranilor, sau cum şi-or mai zice cei care înca mai stau la ţară?

6. Şi ca să nu mă lungesc, că s-ar putea să nu termin niciodată, cum... (Doamne, iarta-mă!) partidul care se vrea stindardul dreptei (elitiste!) se numeşte Mişcarea populară! Şi mai e facut şi de absolvenţi de studii sociale!

Managementul bibliotecilor publice si al centrelor de informare

Eram zilele trecute cu copiii prin oras. Iesiseram la o plimbare, voiam sa le arat copiilor centrul Bucurestilor. Cum eram pe la Piata Unirii le spun "La Curtea Veche, haideti sa va arat Curtea construita de Vlad Tepes". Ei nu erau prea convinsi. Parea ceva foarte complicat si... vechi! Ce sa vada la o curte veche?! Unii spun ca ar fi chiar mai veche decat Vlad Tepes.

Mai de voie, parca de nevoie, copiii isi taraiau picioarele in directia propusa de mine. Deodata zaresc cladirea Bibliotecii Nationale si le place. Aluminiu stralucitor si sticla. Dar, mai ales, e o cladire noua! Asta le place lor, sa vada lucruri noi si curate. "Ce e cladirea aia?" ma intreaba. "Biblioteca Nationala, in sfarsit au terminat-o" le raspund. "Desi nu se prea vede ce este, ca pe ea scrie doar SAMSUNG". "Vrem sa vedem Biblioteca Nationala", zic ei. "Nu prea aveti ce vedea, ia, acolo, o cladire", incerc eu sa-i conving ca nu aceea e directia cea buna. Copiii se bosumfla si repeta ca vor sa vada Biblioteca Nationala si ca nu vor sa mearga pana la Curtea Veche si nu vor sa o vada in viata lor. Nu-i intereseaza.

"Bine, hai la Biblioteca Nationala", ma dau batut. Mai bine sa am liniste decat sa ii fortez sa vada ceva ce isi vor da silinta sa uite in secunda urmatoare. Asa ca ne indreptam sprea mareata cladire de pe malul Dambovitei. Ajungem acolo, intram si... wow! "Maaa-maaa, ce misto eee...!". Copiii sunt entuziasmati. Numai marmura, un hol central inalt cat cladirea si etaje deschise, acoperis de sticla care lasa lumina zilei sa patrunda in holul central, mobilier modern si cu gust. Oameni la mese care isi fac de lucru, mai cu o carte, mai cu o revista sau la un laptop. Frumos. Grandios. Copiilor le place si incep sa zburde prin cladire. Era pentru ei un mare loc de joaca unde sa isi satisfaca curiozitatile.

Cumva reusesc sa-i potolesc, trebuie pastrata o liniste decenta intr-o biblioteca. Le arat scarile rulante care urca de la parter la mezanin, un semi-etaj care arata ca o sala de lectura deschisa. Ne avantam impreuna pe scari in sus sa privim de la inaltime cum se vede holul si mai ales sa aflam ce gasim la mezanin. Desigur, un nou "wow!". De frumos, e frumos. Atmosfera este linistita si linistea are ecou. Ne plimbam pe etaj si trecem print-o zona impanzita de panouri albastre cu ceva poze si scrise in limba germana. "Ce sunt astea?" intreaba copiii? "Niste panouri." le raspund banal. "Si ce-i cu ele aici?" nu se lasa ei. "Nu stiu". Chiar nu stiu. Nu inteleg o boaba nemteste, ma uit pe panouri doar-doar oi intelege ce-i cu ele acolo si ce vor. Ceva cu premiul Nobel, ca asta e in limbaj international si vad si o poza cu Herta Muller. Caut un cuvant romanesc pe panourile acelea sa ma pot agata de ceva, sa le spun copiilor ce-i cu panourile acelea, dar nu gasesc nimic. Le spun ca e ceva cu o scriitoare romana dar care e de fapt nemtoaica si care a plecat din Romania si a scris niste carti si a luat premiul Nobel pentru literatura. Dar asta stiam eu, nu am citit pe panouri. Din panourile acelea nu am inteles decat ca limba germana este la mare cinste la Biblioteca Nationala a Romaniei. Panouri in limba romana n-am gasit.

Zarim apoi mai incolo niste bannere care ne lasau sa intelegem ca marcheaza "American corner". Mergem la coltul american dar in afara de afisele de pe balustrada mezaninului nu gasim nimic. Nici macar in limba engleza. Ne mai uitam putin peste balustrada la holul imens din centrul cladirii. Superb!

Copiii vor la toaleta. Hai sa vedem pe unde e. E o institutie publica mare, trebuie sa gasim repede una, sa gasim indicatoare, ma gandesc. Realitatea este insa mai puternica decat gandurile mele. La mezanin nu gasim nimic, doar hidranti. Buni si aia, zic eu, dar nu la ce aveam nevoie acum. Gasim si un plan al cladirii, ba gasim pe fiecare latura cate un plan al cladirii. Veceurile sunt acolo, pe plan, dar nu le gasim deloc cand le cautam in cladire. In fine, presiunea este din ce in ce mai mare. "Vrem la baie!" devine un fel de cosmar. "Asta mai imi trebuia acum cu voi", le zic. "Va apuca in locul si momentul cel mai nepotrivit. Hai sa cautam si la parter si peste tot pana cand gasim ceva. Pastrati-va calmul" le mai spun, autosugestionandu-ma.

Coboram la parter si caut toaletele prin toate cotloanele cladirii. Dam peste o expozitie dedicata regelui Mihai I al Romaniei si felului in care a fost el expulzat din tara de Ion Iliescu. Cand cauti un veceu asta nu mai intereseaza pe nimeni asa ca trecem in mare viteza pe langa afisele expuse pe niste panouri. Noroc cu documentele reproduse in facsimil, acestea erau in limba romana.

Gasim o usa care da spre un hol lateral. Deasupra usii gasim semnul salvator: "Toilete", un dreptunghi verde cu cele trei desene schematizate, barbat, femeie si persoana cu dizabilitati, ca nu am voie sa spun handicapati. Mai jos insa, pe usa de sticla era un cerc rosu cu semnul de interzis: "Interzis accesul persoanelor neautorizate". Hait! Am incurcat-o! Aici iti trebuie autorizatie ca sa mergi la veceu. Bag capul pe usa totusi: nu vad nici o usa care sa semene a toaleta, doar birouri si usi pe care scrie ca dincolo de ele se gasesc persoane cu functii destul de importante. "Aici s-or da si autorizatii?" ma gandesc, dar ma gandesc si ca e mai bine sa renunt. Ceva imi spune ca totul e construit simetric si ca exact in partea cealalta a cladirii voi gasi o toaleta, sper, fara autorizatie. Asa si este. In cele din urma intru pe un hol mai putin luminat si pe langa alte birouri importante, aproape de iesire gasim si mult dorita toaleta. Cred ca eu m-am bucurat mai mult decat copiii.

Apoi, daca tot ne-am mai linistit, hai iar pe sus sa vedem cum functioneaza o biblioteca nationala. Am vazut in trecere ca erau oameni la mese in fata unor calculatoare si lucrau, cautau sau studiau. Altii aveau carti, altii aveau reviste. Altii se jucau la laptopuri si beau o cafea de la dozator. Foarte bine. E doar un loc in care sa studiezi dar si in care te poti destinde in mici pauze luate de la studiu. Urcam iar la mezanin, la sala deschisa de lectura unde gasim si catalogul sistematic. Pentru necunoscatori, este vorba de acele dulapuri cu sertarase in care se gasesc fisele cartilor, continand denumirea cartii, autorul, domeniul, editura si anul aparitiei si codul de catalogare al cartii, adica locul in care poate fi gasita cartea in depozitul bibliotecii, toate ordonate alfabetic si pe domenii. Imi spun ca este momentul sa le arat copiilor cum se foloseste o biblioteca, sper sa li se para mai interesant decat folosirea calculatorului. Ar fi ca si cum esti propriul motor de cautare intr-o mare baza de date.

Luminile de pe etaj incep sa se stinga treptat. Intai cele de pe margini, apoi cele mai din centru si tot asa pana cand se sting toate luminile. Langa mine, unul dintre copii se juca la un panou cu touch screen frumos luminat. Scria ceva pe el (acum as zice ca tot in germana) si se aprindea frumos si colorat cand atingeai randurile. Zic, "Poti sa apesi pe panou la fel cum era la inceput?". "Sigur!" si apasa. Luminile se aprind toate deodata. "Ce am facut? Am stins lumina?". Surpriza, panica? Orice ar fi fost i-a trecut repede. Mai greu a fost sa nu-l mai las acolo sa continue. Ii placuse foarte mult cum se aprindea ecranul acela si mai ales acum ca a aflat ca luminile se pot stinge/aprinde treptat sau toate deodata, ecranul aparea ca jucaria perfecta.

Revin la dulapul cu sertarase. "Haideti sa vedeti cum se cauta o carte in biblioteca" le spun. "Uite, sa zicem ca stii ce carte cauti..." si ma uit pe domeniile scrise deasupra dulapurilor ca sa incep cu ceva ce ar putea fi pe intelesul lor. "A-ha! Uite, sa zicem ca incepem cu domeniul Generalitati...". N-avea rost sa incep cu ceva complicat, filozofie sau altceva, m-am gandit. Acum cautam din ochi un sertaras cu ceva care sa le capteze curiozitatea. Citesc: "Fenomene neelucidate (16)". Ei, da! Ce poate fi mai interesant decat sa cauti niste carti despre fenomene pe care stiinta inca nu le intelege? Chiar stiam niste titluri si ceva autori, le citisem si eu cand eram copil. Eric von Daeniken, Dan Apostol, Doru Davidovici... "Ia veniti aici" imi chem copiii. "Priviti..." si deschid sertarasul. Prima categorie din sertarul "Fenomene neelucidate (16)" este... "(001.92.631) Agricultura". Tare! D-aia o ducem noi asa de rau si nu reusim sa facem nimic cu tara asta numita candva granarul Europei! La noi agricultura este intr-adevar un fenomen inca neelucidat! Unde au disparut sitemele de irigatii, unde s-au topit statiunile de mecanizare a agriculturii, de ce s-au desfiintat CAP-urile in loc sa se transforme in ceea ce ar fi trebuit sa fie inca de la bun inceput, de ce orice strain care se ocupa de agricultura in Romania devine rapid milionar in euro sau dolari in timp ce taranii nostri sunt din ce in ce mai saraci, iata cate intrebari fara raspuns si fenomene neelucidate din agricultura romaneasca.

Bine, dar sa vedem ce carti sunt la Agricultura. Desfac la intamplare cartonasele si citesc: "La radio y la television ?modifican su vida?" de Hector M. Bonaparte (III82051). Normal, ma gandesc ca de cand se fac schimburi de mame de la familiile de la oras la cele de la sate toti taranii stau cu ochii pe televizor asa ca si agricultura tot acolo se face. Televizorul a modificat si viata agriculturii. Dau mai departe: "Propaganda and promotional activities" de Harold D. Lasswell (III81905). Bune si astea, imi zic, dar parca mai bine ar fi sa ai ce sa promovezi mai intai. Sau ar fi buna putina propaganda pentru agricultura, ca nu prea se mai ocupa nimeni cu ea, cine stie? Ma rog, dau cartonasele mai departe si apare si un titlu in limba romana: "Organizarea sistemului de informare economica a intreprinderii" de C.M. Dragan (III88556) - o carte aparuta in 1970. Daca stie cineva cum se poate lega asta de agricultura, astept propuneri, dar mi-e teama ca va ramane inca un fenomen neelucidat...

Nu ma las si impins de curiozitate mai dau un cartonas. Copiii incepeau sa se plictiseasca tot asteptand se la prezint cum se foloseste o biblioteca si mai ales sa afle la ce e buna ea. Partea cu "nationala" oricum le scapase si nimic nu arata ca s-ar putea regasi pe acolo. "Stai sa mai vad un cartonas", le spun. "Pe urma mergem si va explic pe drum ce e cu biblioteca si cum se procedeaza. Poate mergem totusi la Curtea Veche?..." indraznesc. "Nuuuu! Mergem mai bine acasa ca ne e foame." sunt pus la punct imediat de copii.

Insistenta imi este insa rasplatita din plin. Pe urmatorul cartonas scria: "The Management of libraries and informational centers", editor Lowell Mildred Hawksworth, o lucrare majora din cate pare, in trei volume. Nu cunosc daca le-a si consultat cineva.


    

12 luni de libertate. Scenariul de pe Branza Mare.

Motto:
Un gand subit, nerostit, ma-ncremeneste-n loc.
Nicu Covaci, In umbra marelui urs


Ceea ce urmeaza este inventie pura. Sau, daca vreti, pamflet.


Parintele Iustin Parvu, spun martorii, a profetit la moartea sa ca mai avem 12 luni de libertate:
http://www.realitatea.net/profetia-inspaimantatoare-facuta-de-parintele-iustin-parvu-inainte-de-moarte_1220233.html

Desigur, majoritatea se va gandi la "chip"-uri de pe cardurile de identitate si pasapoartele biometrice. Eu nu. Eu am sa alatur doua stiri aparent fara legatura.

Mai intai ca un fost PSD-ist, procuror (interesant!), dezvaluie cum Liviu Dragnea fura la referendumul pentru lovitura de stat a demiterii presedintelui, cu acordul lui Victor Ponta:
http://www.gandul.info/politica/un-senator-exclus-din-psd-face-un-denunt-in-dosarul-referendumului-dragnea-ne-a-cerut-falsificarea-prezentei-cred-ca-ponta-stia-11120540

Apoi, stim de ceva vreme ca seful de campanie pentru alegerile prezidentiale al lui Crin Antonescu este Niels Schnecker:
http://www.pnl.ro/stiri/crin-antonescu-niels-schnecker-va-fi-directorul-meu-de-campanie-electorala-pentru-alegerile-preziden-iale-din-2014

Dar cine este Niels Schnecker? Aici, cine este el: http://niels.schnecker.ro/wp-content/uploads/2013/04/Prezentare-NIELS-SCHNECKER_RO.pdf

Si acum, toate la un loc, adica pamfletul (adica o sa radeti, sper), inventia mea pura: 2014, anul de gratie. Se apropie alegerile prezidentiale. In Romania, tara procurorilor, (http://videonews.antena3.ro/video/romania/panorama-romania-tara-procurorilor.html) Prim-ministrul Victor Ponta va fi arestat pentru ca a masluit datele de la referendum impreuna cu secretarul general al guvernului Liviu Dragnea. Pentru ca lumea sa nu fie socata, se vor aresta pana atunci ceva ministri "penali" din guvernul Ponta (cum ar fi Relu Fenechiu: http://www.realitatea.net/relu-fenechiu-condamnat-la-5-ani-de-inchisoare-cu-executare-in-dosarul-transformatorul_1224105.html). Posibil ca si Gigi Becali sa faca parte din pregatirea psihologica - era deputat cand a fost arestat - la fel si Victor Babiuc, desi fost ministru.

Apoi se va dovedi ca Niels Schnecker este agent al unor servicii straine, chiar daca prietene (tocmai de aceea, pentru ca sunt prietene, Niels Scheneker va fi deconspirat, pe bune sau nu, asta conteaza mai putin in economia faptelor). In acest caz, Crin Antonescu va fi arestat pentru inalta tradare: a scapat el niste documente secrete catre Niels. Pana atunci, sau cam tot atunci, postul de televiziune Antena 3 va fi inchis de procurori, conform legii: http://www.hotnews.ro/stiri-esential-15167301-inseamna-inceperea-urmaririi-penale-impotriva-antena-group-intact-publishing-cum-dispune-dna-afacerea-media-familiei-voiculescu-mai-putin-antena-3.htm
Unde mai pui ca Niels Schnecker vine tot de la Antene!

Cu Prim-ministrul arestat, presedintele Senatului arestat, ce alegeri mai vreti? Basescu stie cel mai bine ce e aceea o lovitura de stat. Doar ca acum nu se va mai numi asa, ci instituirea statului de drept, domnia legii.
Ce nu a inteles Victor Ponta, cel care crede ca stie sa joace in politica si ce nu a priceput Crin Antonescu cel care crede ca dusmanii trebuie tratati principial si ce nu vor sa invete romanii care prefera o bere rece la umbra in locul implicarii in propria soarta: ocaziile se razbuna. Da' rau de tot. De acum in 12 luni, dupa cum a zis parintele Iustin Parvu.


P.S. (la cateva minute dupa postarea initiala):

These are my acknowledgements to American intelligence agencies which are my constant and most trustful audience and that means that they are intelligence indeed.

Unde gresesc britanicii. Samuel Huntington vs. Neagu Djuvara (1)

E greu sa rezisti tentatiei introdusa in traditia scrisului romanesc de Bulina Rosie. Nu voi rezista nici eu si voi spune ca am avut dreptate. Am anticipat corect ca britanicii se vor opune constructiei UE si ca sunt o amenintare reala pentru orice hegemonie in Europa. Ei asta fac de 600 de ani, se opun unui imperiu european, si oricarui stat european cu intentii si pretentii de hegemonie continentala. Nu au cum sa se opreasca acum si sa ia o alta decizie. Chiar si asa, simpla aderare la tratatul Uniunii Europene, nu si la Spatiul Schengen sau moneda Euro, ii poate costa pe englezi despartirea de Scotia si apoi, cine stie... poate chiar Irlanda de Nord si Tara Galilor. Daca e sa ne luam dupa ce scrie presa britanica, dar mai ales comentatorii on-line ai presei britanice, nemultumirea e mare acolo la ei si miscari sociale cu efecte de cele mai perverse se pot naste oricand.

Britanicii se vor afara din UE, este din ce in ce mai evident. Ce ii deosebeste de alti eurosceptici este ca si clasa lor politica ia in serios acest lucru, ca pe o altenativa posibila. O eventulala iesire din Uniunea Europeana a unei tari de talia Marii Britanii va insemna desigur si un semnal puternic dat tarilor mai putin integrate. Dar nici Franta si nici Germania, principalele pretendente la hegemonie europeana si membre fondatoare ale Uniunii nu se vor grabi sa rupa tratatul. Dimpotriva, in virtutea traditionalelor lor pretentii de hegemonie europeana, aceste doua state vor face presiuni fara precedent pentru izolarea Marii Britanii.

In lupta lor pentru echilibru european si impotriva unei hegemonii in Europa, britanicii au apelat la diverse aliante cu tari care ar fi putut sa se opuna pretentiilor de hegemonie. Aliantele lor nu au fost niciodata traditionale, traditionale le-au fost doar interesele. Dusmanul de ieri putea fi oricand aliatul de maine. Mai mult, politica lor nu a fost niciodata de asteptare si rezistenta, ci a fost activa si provocatoare. Astazi insa, aceste aliante lipsesc, precum si o politica activa.

Am sa revin la ce am mai spus: razboiul de 100 de ani odata pierdut de catre englezi, acestia s-au retras din Europa. Neputand sa participe in mod real la o lupta pentru hegemonie in Europa, din izolarea insulei lor au reusit sa se indrepte spre alte zone ale pamantului punand acolo bazele unei lumi care astazi se simte din ce in ce mai prezenta: civilizatia pacifica. Englezii au fost marginali Europei. In general, cand spunem "cultura europeana" nu ne gandim imediat la englezi sau la alti supusi ai coroanei Marii Britanii. Renasterea inseamna Italia, secolul luminilor inseamna Franta iar cand e vorba de filozofie, ne gandim la germani. Shakespeare este o exceptie, insa pe el si pe alti reprezentanti ai culturii engleze si britanice in general ii apreciem astazi mult mai mult decat erau apreciati in epoca.

Neagu Djuvara spune despre hegemonul unei civilizatii ca cel mai probabil ajunge sa fie un stat marginal, venit din afara si integrat in civilizatie ceva mai tarziu. Nu acesta este cazul marginalitatii britanice. Ei au devenit marginali atat prin pozitia geografica cat si prin faptul ca au fost intr-un fel dati afara in momentul in care pretentiile lor continentale la coroana Frantei au fost definitiv inlaturate. In cele din urma, chiar ca stat si populatie britanicii sunt rezultatul plecarii din Europa continentala a vikingilor, fie ei si asimilati de cultura franceza, prin Wilhelm Cuceritorul.

Cultura politica britanica si cea stiintifica precum si cultura lor in general nu s-a creat pe bazele puse de Renastere sau Iluminism. Chiar daca Kant il pomeneste pe David Hume, Francis Bacon nu apreciaza deloc filozofia aristoteliana atat de cunoscuta si folosita in Europa. Gandirea filozofica si politica a britanicilor nu a avut mari influente asupra europenilor in general si nu are nici astazi, chiar daca autorii englezi sunt citati si poate cititi. Machiavelli este de multe ori mai prezent astazi in cultura europeana decat Thomas Hobbes, iar Jean-Jaques Rousseau decat Adam Smith; in randul maselor Galileo Galilei si Nicolaus Copernic il devanseaza in notorietate pe Isaac Newton. Acest lucru nu inseamna ca Europa le-a devenit indiferenta britanicilor. Dimpotriva. Din punct de vedere politic, Europa i-a interesat mereu pe englezi, insa nu ca un spatiu in care sa se afirme ci ca un spatiu de unde se putea naste un rival puternic. De aceea, urmarindu-si scopurile lor peste mari, ei nu au intors spatele Europei ci s-au straduit sa o tina mereu in sah.

Doua au fost cu adevarat incercarile de hegemonie in Europa: Franta lui Napoleon si Germania primului razboi mondial apoi cea a lui Hitler. Amandoua incercarile au fost ratate cu un important - poate cel mai important - aport britanic. Au facut-o constient, o recunosc si acum si cine citeste presa britanica din zilele acestea va gasi acolo aceasta marturisire odata cu apropierea comemorarii a 100 de ani de la inceputul Primului Razboi Mondial. Dar nu au facut-o singuri, englezii s-au priceput sa aiba o tesatura de aliante potrivite scopului lor de a impiedica o natiune europeana sa devina hegemonica si prea puternica pe continent. Din acest punct de vedere, civilizatia europeana s-ar inscrie si ea intr-o matrice a civilizatiilor asa cum a fost aceasta matrice definita de Neagu Djuvara: nu isi acopera integral matricea, este si ea la randul ei o exceptie de la modelul ideal, la fel cu toate celelalte civilizatii. Nu cred (laolata cu Neagu Djuvara, dar si cu mai toti cei care s-au oprit asupra subiectului civilizatiilor omenesti) ca civilizatia europeana ar include si Statele Unite impreuna creand o mare civilizatie occidentala al carei hegemon ar fi chiar Statele Unite. Statele Unite este mai mult decat o creatie britanica, este creatia unor oameni care au fugit de Europa, fie ca nu au apreciat-o, fie ca se saturasera de ea, fie ca Europa se saturase de ei. Alte argumente ar fi de gasit in chiar modelul propus de Neagu Djuvara si la ele ma voi opri in capitolele ce urmeaza.

Europa, ca civilizatie care nu a reusit sa-si atinga ultimul stadiu ramane incompleta. Realitatea insa tinde in mod natural sa acopere modelul ideal, astfel, principalii doi competitori europeni la hegemonie si-au dat mana si au cazut in cele din urma de acord sa isi imparta hegemonia din moment ce nici unul nu a reusit a o castiga si inca cu ce consecinte! Pentru prima data in istorie Marea Britanie este pusa in fata a doi competitori care nu mai doresc sa concureze ci, dipotriva, coopereaza si nu tocmai conform intereselor britanice. Din nefericire pentru Marea Britanie, ea nu mai are acea politica de aliante care sa se poata opune astazi Franco-Germaniei.

Vestul Europei este de-acum dominat fara drept de apel de alianta franco-germana. Mirajul Spaniol s-a terminat la fel de brusc precum a inceput, Tarile de Jos si in special Olanda nu prea mai joaca cum se canta la Londra, iar centrul European este german cu totul. Raman in sud Italia si Grecia, in est restul tarilor din balcani plus Romania si Polonia, iar in nord Norvegia si Finlanda. In nici una din aceste tari prezenta britanica nu se face simtita in materie de aliante politice. Marea Britanie pare ca abdicat in favoarea Uniunii Europene in ceea ce priveste relatiile directe economice si politice cu alte state de pe continent. Nu ar fi nimic daca englezii nu ar fi in mod real afectati negativ de apartenta la Uniunea Europeana si daca nu si-ar dori sa o paraseasca insa fara a avea curajul de a o face.

Samuel Huntington se refera la civilizatii fara a fi interesat de o matrice de dezvoltare a lor. Devenirea unei civilizatii, nasterea, marirea si decaderea ei nu intra in sfera sa de analiza, ci doar ceea ce o poate deosebi de o alta civilizatie. Se opreste asupra unor falii intre ceea ce el identifica doar dupa deosebirile de religie si spiritualitate ca fiind civilizatii. Analiza sa este mai mult un sir de instantanee a unor diferente interculturale si a unor stari de fapt statistic. Desi Huntington face o deosebire intre crestinismul apusean si cel oriental, ortodox, nu se grabeste sa faca aceeasi distinctie intre catolicism si crestinismul protestant, intre care este o diferenta poate la fel de mare ca si intre crestinismul ortodox si celelalte doua. Aceasta in timp ce Neagu Djuvara nu considera religia ca fiind un criteriu de departajare intre doua sau mai multe civilizatii, ci participarea la o istorie comuna avand preocupari si interese comune sau asemanatoare, ceea ce din punct de vedere politic ar duce in mod inevitabil la conflicte, dar nu intre civilizatii diferite ci in interiorul aceleiasi civilizatii.

Dupa Huntington, tari ca Grecia, Bulgaria, Romania, Serbia nu ar avea loc in Europa, facand parte dintr-o alta civilizatie. Granitele acestor tari ar fi chiar o falie de conflict intre est si vest. Nimic mai putin adevarat, tarile de mai sus sunt europene prin participarea la o istorie comuna europeana, chiar daca cu intensitate si aport diferit sau decalat temporar. Mai mult, noii hegemoni ai Europei insista sa-si afirme hegemonia lor chiar asupra acestor teritorii, ba si putin dincolo de ele. Intr-un fel, noi am fi exact marginalii chemati sa devenim hegemonii civilizatiei europene, intrucat am intrat in aceasta civilizatie de la margine si putin mai tarziu. Evident, locul este deja ocupat, este imposibil sa dai istoria inapoi, dar asa cum spuneam, matricea tinde sa isi umple forma cu continut, realitatea tinde mereu catre modelul ideal, fara a-l atinge insa.

Asadar, daca englezii ar lua in considerare teza lui Neagu Djuvara, ar trebui sa fie mult mai prezenti in aceasta parte de lume. Sub o posibila aparenta de creare a unui cordon de tampon intre Rusia si Europa, englezii ar avea justificarea perfecta pentru a juca un rol mult mai mare in aceasta parte de est a Europei. Intemeiata de o generatie de bonjuristi si un principe german, Romania moderna este un exemplu perfect de creatie 100% franco-germana nemultumita astazi cu statutul ei marginal si aspirand sa gaseasca un stat mai puternic care sa o ridice in chiar fata creatorilor sai, Franta si Germania. Semnalele date (axa Washington-Londra-Bucuresti de exemplu) n-au prea fost luate in seama de englezi, totusi prezenta printului Charles in Romania nu este lipsita de semnificatii. Poate ca si vizitele sefului Camerei Comunelor si a lui Tony Blair la Bucuresti nu sunt intamplatoare. Chiar si retinerea britanicilor in timpul evenimentelor din 2012 din Romania arata ca fata de noi pot avea o alta pozitie decat restul Europei. Cu siguranta ne-ar prinde bine si noua ne-ar da sperante, iar pentru o vreme englezii ar putea incerca prin noi sa isi implineasca matricea lor istorica in rivalitatea lor cu Europa. Daca in continuare nu o vor face, in continuare vor gresi.

"Iubiti si cainii vagabonzi" sau decadenta lumii de astazi

Stiu, este citarea unui titlu de cantec al lui Mihai Constantinescu, iubitor de catei vagabonzi. E artist, el are voie sa vada in ochii de catei ceea ce vrea el, mai ales daca il inspira.

Pe mine insa m-a inspirat acest articol si comentariul pe care il voi relua aici in totalitate:
http://www.lapunkt.ro/2013/04/28/despre-ciinii-strazii-si-oameni/

(cititi, va rog, mai intai articolul al carui link l-am pus mai sus)

"Impresia mea – doar o impresie – este ca abordarea dintr-o perspectiva morala a intentiei de a ucide cainii comunitari este o abordare gresita, nu prin natura ei (caci o latura morala nu poate fi exclusa din discutie), ci prin natura solutiilor pe care le propune. Ca sa parafrazez o binecunoscuta intrebare, ma bazez pe dezbaterea – aproape confruntarea – fara de sfasit de aproape 23 de ani incoace.

Cred ca cei mai multi dintre cei care sunt “pentru” uciderea cainilor strazii nu ar putea face cu mana lor acest lucru. Totdeauna vor sa o faca altii si cel mai sigur “primaria”, adica nu o persoana ci o institutie cat se poate de depersonalizata. Ma intreb daca intentia de a ucide cainii este chiar asa ceva, sau este o forma exprimata a ceva ce nu se poate exprima foarte usor.

In opinia mea, mai degraba ar fi vorba de dorinta de a nu mai exista aceasta problema a cainilor strazii si exasperarea celor mai multi ca problema nu se rezolva, ci se acutizeaza. Pur si simplu, asa-zisii “ucigasi” de caini ar vrea ca acestia sa dispara din peisajul citadin, sa nu-i mai intalneasca. Nu cred ca sunt prea multi cei care ar vrea la modul serios ca acesti caini sa moara de-adevaratelea. Practic, daca toti cainii stazii ar fi omorati, problema ar disparea. Cred ca aici este sursa acestei intentii ucigase, simplitatea logica a solutiei totale si usurinta cu care poate fi ea exprimata.

Apoi, sa nu ne amagim, cainii strazii nu (mai) sunt animale domestice. Si nu individul canin este cel care pune probleme, ci haitele. Pentru cine are rabdare sa studieze haitele de caini citadini va gasi surprinzatoare asemanari cu comportamentul suporterilor de fotbal sau al gastilor de cartier. Problema este ca pe acestia din urma stii unde sa-i gasesti si pe unde sa te feresti de prezenta lor (nu ma voi duce in galeria Rapidului daca tin cu Steaua, ba mai sigur e ca nu ma voi duce deloc indiferent cu cine tin, chiar si cu Rapidul), in timp ce haitele de caini sunt mai peste tot si ce-i mai grav in drumul spre casa sau spre scoala al copiilor.

Si pentru ca am adus aminte de copii, nu cred ca exista parinte care sa nu devina extrem de nervos atunci cand copilul sau de 2-3 ani care se joaca in parculetul din fata blocului la groapa de nisip se umple pe maini de excremente canine, pe care, eventual, ca orice copil mic, le va duce la gura. Crede-ma, puiul de om este pentru om incomensurabil mai valoros decat orice caine. Atat de mare este distanta, incat in reprezentarea mentala a parintelui cainele este ca si mort (si primarul totodata). De ce hotaraste parintele ca excrementul acela este de caine si nu de pisica? De unde stie ca este de caine comunitar si nu facut de cainele cuiva – sa zicem – neatent, nu stiu. Poate pentru ca este mult mai usor sa dai vina pe ceea ce vezi, iar prezenta cainilor comunitari este departe de a fi… invizibila.

In sfarsit, eu nu as spune ca incercam sa omoram problemele in loc sa le rezolvam. E mai degraba o reactie la faptul ca problemele ajung sa ne omoare pe noi tocmai pentru ca nimeni nu se inghesuie sa le rezolve (ai aratat asta in articol foarte bine). Indiferent de ceea ce spun statisticile (desi un singur om omorat de caini ai strazii este deja mult prea mult), omul – spre deosebire de caine – este capabil sa reactioneze anticipativ si la pericole potentiale, reale sau doar inchipuite, tocmai pentru ca avem aceasta abilitate de a crea imagini inca neexistente din amintirea unor fapte petrecute. Practic, asa am ajuns sa ne construim orasele – intai pe macheta, ca imagine a unor lucruri posibile si la inceput doar inchipuite – iar orasele noastre sunt acum pline de caini comunitari, animale care nu au participat cu nimic la construirea acestor locuri unde noi oamenii am considerat potrivit sa vietuim. Cainii nu sunt prezenti pe machete sau in schitele arhitectilor. Aparitia lor abia “dupa” schimba si de cele mai multe ori strica proiectul."

**********************


Poate ca nici acest articol nu m-ar fi facut sa trec la treaba, dar mai deunazi se gasi cineva pe LinkedIn sa propuna acordarea de drepturi umane (human rights!) animalelor inteligente, balena, delfinul, maimuta si elefantul. Cum tipul nu avea simtul ridicolului i-am urat subtil sa se insoare cu o maimuta, balena, delfina sau elefanta.

Ceea ce ma uimeste insa este ca oameni din mediul academic, absolventi de studii foarte superioare din domeniul umanist (si cel de pe LinkedIn era sociolog sau cam asa ceva) nu sesizeaza ceva ce pentru ei ar trebui sa fie parte din pregatirea lor profesionala: omul nu este animal, caine, balena maimuta sau elefant. Se marginesc cu totii sa puna problema in termeni de inteligenta (de parca ar fi siguri de ceea ce este inteligenta, desi nu sunt, profesional vorbind) sau de morala, ca nu e "bine" (?!) sa ucizi animalele neajutorate, ca omul e cel mai tare si ca ar insemna ca isi impune forta discriminatoriu. Adica asta ar fi diferenta, nu conditia, nu natura. Doar forta?! Nici nu vreau sa ma gandesc la forta unui elefant fata de un om, ma marginesc sa ma gandesc la cainii pe care ii am eu la curte: nu recomand nimanui, nici in gasca, sa sara gardul...

Mi-am amintit apoi de o intamplare din copilarie. Eram multi copii printre blocuri, nu ca astazi. Eram suficient de multi sa facem cel putin o echipa de fotbal la fiecare bloc, daca nu chiar mai multe, impartite pe varste. Si intr-o zi, ne-am hotarat baietii de la vreo trei blocuri sa facem un campionat-turneu. Se juca mult fotbal pe bani (sau nu), dar turneu cu echipe care sa castige o cupa inca nu se facuse. Si atunci am vrut sa facem ceva special, care sa imite ceea ce vedeam pe stadioane, voiam ca in mic, in lumea noastra sa fim si noi ca EI, fotbalistii pe care ii veneram, cei care castigau cupe si le ridicau deasupra capului.

Nu mai stiu cine, dar unul dintre noi a luat de acasa o vaza mai mare si a denumit-o Cupa. Vaza era una ordinara, nici macar noua sau frumoasa, era doar o vaza mare si atat. Bleumarin.

Ne-am cumparat toate trei echipele fiecare tricouri de aceeasi culoare si le-am imbracat. Am jucat meciurile. Am jucat ca si cum am fi jucat soarta noastra. Am jucat cu dedicatie, am jucat cu daruire, am jucat ravnind la Cupa. Eu nu am fost in echipa care a castigat. Dar in felul acesta imi amintesc poate mai bine bucuria celor care au castigat Cupa si felul in care au ridicat-o desupra capului facand cu ea turul terenului de fotbal din curtea scolii. La fel imi amintesc si tristetea noastra, a celor care am pierdut. Si imi mai amintesc si faptul ca ni s-a dus vestea si ca am avut spectatori ca la un turneu real, suporteri care ne-au sustinut sau ne-au huiduit, care au fost publicul nostru de pe stadionul inchipuit pe care am fi jucat. Iar cei care au castigat turneul au luat Cupa.

Cupa, adica acea vaza obisnuita, devenise pentru noi atunci un scop in sine. Desi veche si fara nici o valoare, vaza devenise ea insasi o valoare. Nu avea valoare, in schimb era o valoare. Acestea sunt valorile, acele lucruri care sunt sau au devenit un scop in sine, pentru care facem tot ceea ce facem fara ca acestea sa ne mijloceasca drumul catre altceva. Valorile sunt capatul de linie la care fiecare vrea sa ajunga.

La fel si omul este un scop in sine. Omul este o valoare dincolo de faptul ca este o fiinta vie. Orice persoana, chiar si cea mai bicisnica si fara valoare este totusi o valoare doar pentru ca este Om. Toate ideologiile si toata constructia sociala are la baza acest scop ultim, Omul. Dincolo de acesta nici o ideologie nu isi mai are rostul si nici o constructie sociala nu poate exista. Dar cainele? Cum poate fi cainele o valoare, sau maimuta, elefantul sau balena? Acestea sunt animale si deci au viata dupa cum le spune si numele, iar viata este o valoare. Animalele au valoare, dar ele nu sunt o valoare. Cainele nu este un scop in sine nici pentru caine, cainele nu este capatul de linie la care cineva normal la cap sa vrea sa ajunga.

Confuzia intre a fi si a avea, intre mijloace si scopuri nu este noua. Nou este numai faptul ca aceasta confuzie se extinde si spre valori pana nu demult considerate sigure, valori supreme, specifice naturii noastre umane si definitorii. Sa pui pe acelasi plan omul si orice alt animal arata ca nu mai suntem siguri de natura si conditia noastra de Om, sau chiar am renuntat la ea. Nu mai avem Omul ca valoare.

Cainele stie mai bine decat noi ca omul este o valoare. O dovedesc nenumaratele cazuri de caini care sunt fideli pana la sacrificiu fata de stapanii lor. Nu-i de mirare ca atunci cand omul insusi nu se mai considera pe sine o valoare, cainele ajunge sa-l vaneze in chiar mediul sau, orasul. Omul, din om ajunge vanat si e chiar confortabil cu noua lui conditie sau cel putin consolat.

Nu poti sa te uiti in statistici si sa spui ca sunt mai putini oameni omorati de caini decat cei morti in accidentele de circulatie daca inca mai consideri omul o valoare. Accidentele nu pun in pericol statutul de valoare al omului, dar omorurile da. Sa poti accepta chiar si un singur atac impotriva unei valori, inseamna ca nu mai consideri acel lucru o valoare. Cainele nu este o valoare, oricata valoare ar avea. Omul insa este. Cum sa accept ca o non-valoare sa omoare o valoare? Daca condamnam omorul facut de un om asupra altui semen, cu atat mai mult ar trebui sa ne oripileze un omor facut de un animal. In schimb, astazi am ajuns sa vorbim despre legitima(!) aparare la ursi si sa invocam statisticile favorabile cand e vorba de caini ai strazii care ucid oameni.

Traim intr-o cultura lipsita evident de repere. Identitatea noastra ca specie este pusa sub semnul intrebarii atunci cand nu stim ceea ce avem de facut cu celelate specii care ne agreseaza stilul de viata si habitatul nostru. Cainii, ursii si orice alt animal, paianjenul si furnica, toate celelalte vietati de pe planeta stiu fara urma de indoiala ce au de facut atunci cand sunt agresate in mediul lor de viata. Nu riposteaza doar atunci cand numai fuga le poate scapa viata, dar si aceste cazuri sunt destul de rare. Spunem ca noi suntem rationali si obligatoriu trebuie sa actionam altfel. Nu suntem. Nu e nimic rational in a te opune naturii si conditiei tale. Valorile pe care ne-am construit viata, cele care ne dau scopurile pe care le urmarim, nu au venit din neant. Ele au ca sursa chiar natura si conditia umana. Daca X sau Y renunta la ele este doar o problema personala a lui X sau Y. Dar daca noi ca societate renuntam la ele, inseamna ca renuntam la noi, si nu in sens de jertfa.

Nu cred ca poate exista un alt semn mai clar al decadentei unei societati decat atunci cand ea renunta la valorile ei fundamentale, constitutive, primordiale. Sa renunti la valoarea Om pentru orice altceva, este semnul disolutiei definitive, caci in lipsa scopului Om, nici o societate nu poate exista. Si atunci oamenii se vor organiza din nou in triburi totemice sau, de ce nu, in haite, ca tot le plac lor cainii.

comportamentul + consumatorului + studiu + de + caz

Adica: comportamentul consumatorului: studiu de caz. Asa arata Google felul in care cei mai multi ma gasesc. Pentru ei am urmatorul studiu de caz.

Acum ceva vreme, un guru indian dotat cu puteri extrasenzoriale a venit in Romania. Aici, viitorii sai adepti i-au cerut sa faca o mica demonstratie a puterilor pe care le detine. Indianul a fost repede de acord, pentru ca stia precis de ce este in stare.
- Uite, zice el, acel domn care se plimba agale pe strada. Intra in primul magazin si isi cumpara o inghetata de vanilie cu glazura de ciocolata. Zis si facut: omul intra in primul magazin si isi cumpara o inghetata de vanilie cu glazura de ciocolata.
Martorii nu au fost toti impresionati. Carcotasi ca toti romanii unii spuneau ca s-a nimerit, altii spuneau ca s-au inteles, altii pur si simplu nu erau convinsi. Asa ca indianul se hotari sa mai faca o demonstratie.
- Acea femeie care merge cu copilul de mana, o vedeti?
Se uitara toti, era intradevar o femeie care tragea un copil razgaiat de mana, care urla de mama focului tarsaindu-si picioarele a rezistenta. Femeia era fiarta ea insasi si plina de nervi.
- Femeia se va calma, copilul se va potoli si drept impacare ii va cumpara copilului o inghetata de vanilie cu glazura de ciocolata. Si asa se intampla. Copilul inceta dintr-odata sa mai urle, femeia se calma si ii cumpara copilului o inghetata de vanilie cu glazura de ciocolata.

De data aceasta multi au fost convinsi, dar unul carcotea in continuare:
- Hai dom'le, ca prea e cusuta cu ata alba, toata lumea cumpara inghetata de vanilie cu glazura de ciocolata! E o smecherie la mijloc, este un escroc!

Gurul indian se hotari atunci sa faca ceva ce nu mai facuse de fata cu lumea, ca sa convinga pana si pe cel mai carcotas. De data aceasta nu vor mai putea sa nege puterile lui!
Se aseza jos, in lotus: Vedeti lumina aceea din blocul de vis-à-vis, la etajul cinci? De la acea fereastra un om isi va arunca televizorul in strada, a spus el.

Si incepu sa se concentreze. Nimic. Se mai concentra o data: tot nimic.
Vantul a inceput sa bata, cerul se intuneca putin, gurul se concentra din ce in ce mai tare. Nimic, nimic, nimic! Nimeni nu iesea sa isi arunce televizorul pe fereastra.
Cu o ultima fortare, indianul facu geamurile sa blocului sa vibreze, alarmele masinilor de pe strada sa porneasca si... in sfarsit apare cineva la geamul de la etajul cinci si striga:

- INTELEGE CA N-AM TELEVIZOOOR!


********************************************

si acum analiza cazului:

Nu au bani. Nu cumpara. Nu sunt consumatori. Cautati sa descifrati comportamentul cuiva care nu (mai) exista. Exista lucruri mai bune de care sa va ocupati, si stiinta mai inalta pe care sa o cunoasteti.

Limitele creşterii

1999. După aproape 3 ani de bâjbâieli şi încercări am ajuns la o înţelegere. Găsisem un model care să explice dar, mai ales, să anticipeze ceea ce se va întâmpla. Nu era vorba de economia mondială şi nici măcar de cea naţională. Era vorba strict de firma la care lucram.

Începusem de la nevoia de a găsi un model de distribuţie pentru a afla care sunt constantele pieţei urmând ca aplicat pe activitatea de distribuţie să indice unde trebuie schimbat ceva, unde trebuie insistat şi unde trebuie să renunţi pentru a nu cheltui în van resursele companiei. Am plecat de la nimic, nimeni nu avea nici un indiciu, singurii care faceau calcule erau contabilii şi patronii când îşi făceau calcule(!).

Apoi, când după ce am descoperit ceea ce urmează să prezint aici, am spus, dar nimeni nu m-a luat în serios. Întâmplător sau nu, prognoza mea s-a împlinit la câţiva ani după ce am plecat de la firma aceea. De atunci şi până astăzi am văzut cum acelaşi model se verifică şi la alţii. Practic nimeni nu scapă, doar cei care rămân mici. Firmele care cresc, nu scapă. Aşadar, mai jos voi încerca să explic modelul limitelor creşterii, aşa cum l-am găsit eu. Dacă l-a mai găsit cineva, asta e! Îi doresc să fie mai norocos ca mine şi să fie ascultat de cei care ar trebui să asculte.


Acest model îl consider valabil doar pentru companiile care produc bunuri de larg consum, sau adresabilitate generală.


Semnul că o companie se dezvoltă este faptul că îşi măreşte constant producţia. Orice manager se uită la cât produce compania pe care o conduce şi dacă valoarea de piaţă a acestei producţii creşte constant, el este fericit că îşi face treaba bine. Pentru ca această producţie să fie aşezată pe piaţă este nevoie ca ea să fie distribuită către clienţi, magazine de specialitate sau supermarcheturi, acordându-se un discount procentual din valoarea de piaţă a marfii. Acest discount poate varia de la un client la altul, dar în final compania îşi distribuie producţia cu un discount procentual mediu, iar toate calculele pe care şi le face un manager atunci când îşi planifică reluarea producţiei ţin cont de acest discount mediu general.

Strict pe partea de distribuţie şi vânzări, orice agent de vânzări mai cu experienţă ştie că nu tot ce se distribuie se şi transformă în bani încasaţi, şi că tot ce nu se recuperează ori se trece la pierderi, ori constă în marfă nevândută şi returnată, urmând a fi redistribuită iar într-un final, dacă tot nu se vinde, casată. Toată această valoare care se pierde are şi ea o caracteristică constantă: este o pierdere procentuală din valoarea distribuită.

Un manager bun va face orice poate pentru a da constanţă activităţii din companie, să nu aibă sincope, iar o firmă care lucrează cu constanţă este considerată de toată lumea o firmă buna, sănătoasă. Ceea ce se vede cu ochiul liber de oricine îşi aruncă ochii pe cifrele unei companii este că la o creştere constantă a producţiei există o creştere constantă a încasărilor. Diferenţa dintre valoarea de piaţă produsă şi valoarea distribuită creşte nominal, dar dacă este procentual constantă, atunci nici un manager nu-şi face probleme, pierderea este predictibilă din punctul său de vedere, deci este controlată. În plus este absolut inevitabilă, căci este vorba de discountul pe care TREBUIE să-l dea clientilor.

De asemenea, diferenţa dintre valoarea distribuită şi cea încasată nu este considerată a pune probleme atât timp cât este ţinută procentual constantă şi la un procent, să zicem, de bun simţ, chiar dacă asta înseamnă de fapt tot o creştere nominală a diferenţei dintre valoarea distribuită şi cea încasată. De altfel, orice om de vânzări cu experienţă ştie instinctiv că această pierdere este benefică, pentru că lipsa mărfii nevândute înseamnă absenţa mărfii de pe piaţă şi, deci, loc gol şi liber pentru concurenţă; iar cei de la marketing ar argumenta şi ei pentru această pierdere, pentru că prezenţa mărfii nevândute pe piaţă, în anumite limite, menţine produsul în actualitate.

Până acum am luat în calcul toate aceste trei variabile: totalul valorii produse, totalul valorii distribuite şi totalul valorii încasate. Graficul acestor valori arată aşa (toate cele trei marimi variabile pornesc din acelaşi loc, pentru ca prima valoare este cea minimă care prin recuperarea ei integrală permite de fapt prima reluare a procesului de producţie):

Bun, în realitate, graficul este mai aplecat spre o funcţie logaritmică decât spre o funcţie liniară, aşa cum e mai sus. Dar fenomenul scăderii procentuale se păstrează şi mie mi-a fost mai uşor să construiesc un grafic de funcţii liniare pentru demonstraţie.

În graficul de mai sus am considerat discountul ca fiind 35% (adică am fost chiar generos) iar pierderile le-am considerat la 25% din valoarea distribuită, ceea ce recunosc ca e cam mult, dar este doar o situaţie cu putere de exemplu şi în ultima vreme nu chiar neîntâlnită.

Până aici toate bune, doar că o companie are şi cheltuieli (cu depozitarea, cu salariile, cu distribuţia, cu promovarea şi marketingul etc.) iar pentru a produce din ce în ce mai mult investeşte din ce în ce mai mult. Amandouă aceste mărimi variază tot corelat cu valoarea producţiei (chiar şi atunci când contabilii le trec la cheltuieli fixe!). Ca să fie mai uşor, dacă le adunăm avem tot o marime care variază corelat cu valoarea producţiei, având o componentă procentuală. Ce înseamnă aceasta: la o variaţie constantă, diferenţa nominală dintre cheltuieli plus investiţii şi valoarea producţiei scade. Orice manager va urmări ca această diferenţă nominală să crească, dar surpriza este că nu poţi scăpa de această corelaţie care nu mai este procentuală curat, pentru că valoarea de piaţă este ajustată premeditat în jos nepăstrându-se un procent constant între valoarea investită şi valoarea totală a mărfii pe piaţă. Adică, dacă la 10 lei investiţi orice manager ştie că poate da mărfii o valoare de 50 de lei (să fixeze preţul de vânzare, practic) pentru că se aşteaptă ca piaţa să poată susţine această valoare, la 1000 de lei investiţi se va gândi de două ori înainte să fixeze un preţ care să ducă la o valoare totală de piaţă de 5000 de lei, de cele mai multe ori micşorând rata de profit pe unitate în favoarea volumului, că doar aşa se învaţă la şcolile de management că funcţionează economia de piaţă. 

Acum, graficul de mai sus va arăta aşa:

Ceea ce se vede marcat pe grafic este momentul în care suma cheltuielilor şi a investiţiei depăşeşte valoarea recuperată. Momentul este înşelător pentru că este ascuns de faptul ca valoarea distribuită este în continuare mai mare decat cea cheltuită şi investită iar valoarea de piaţă creşte în continuare în mod constant faţă de cheltuieli plus investiţii. Orice manager va considera deci că firma are un potenţial încă nevalorificat. Decizia clasică este de a reorganiza compartimentul de distribuţie astfel încât producţia să fie mai bine distribuită şi valoarea vândută să fie mai bine recuperată, iar o atenţie deosebită acordată marketingului şi promovării devine un "must". Graficul următor arată cum se vede "potenţialul" firmei din perspectiva managerului:

Un manager impetuos va încerca chiar şi un credit, ceea ce va duce rapid la o politică de austeritate in companie, creând nemulţumire în rândul angajaţilor. Este momentul în care angajaţii vechi care au contribuit la creşterea companiei sunt deodată necompetitivi, cârcotaşi, nedeschişi la nou, un factor de stagnare şi în consecinţă vor fi schimbaţi cu un personal nou. De cele mai multe ori administratorul companiei va schimba chiar managerul, aducand un "specialist", un tip renumit pentru politicile sale fără scrupule faţă de personal.

Problema se va acutiza repede. Noul manager se va uita la diferenţa dintre valoarea de piaţă a producţiei şi valoarea recuperată accentuând pespectiva şi politica "potenţialului nevalorificat", fixându-şi ca ţintă valorificarea lui. Aproape nimeni nu va lua în calcul posibilitatea de a stagna creşterea, sau chiar de a provoca o scădere. Rezultatul va fi precum în graficul care urmează: un "potenţial teoretic nevalorificat" şi un colaps general, posibil insolvenţă sau faliment în momentul în care suma totală a cheltuielilor şi a investiţiei nu mai poate fi recuperată nici teoretic, depăşind valoarea distribuită. (Să amintesc că de cele mai multe ori în această situaţie firma are deja credite restante pe care nu le poate achita).

Din nefericire nu am avut încă ocazia de a verifica o soluţie. Motivul este simplu, când firma creşte nimeni nu ascultă, iar când se întâmplă sunt printre cei vechi care trebuie schimbaţi. Totuşi, o soluţie ar putea exista, alta decât oprirea producţiei. Mă gândesc la schimbarea producţiei, intrarea pe alte pieţe. Modelul pe care l-am propus are o caracteristică ciudată: poate fi spart, dar şi multiplicat. Astfel, orice componentă (fizică) a producţiei generale va urma acelaşi model în mod independent. Dar dacă în loc ca acest model să se reproducă în mic la toate componentele producţiei în acelaşi timp, se reproduce în mod alternativ sau consecutiv, atunci asigură cicluri de producţie teoretic la nesfârşit.

De ce nu se termina criza. Unde gresesc americanii, de ce Europa se va prabusi iar China este in avantaj

Sunt mai multe paradigme care explica acelasi lucru: de ce nu se termina criza civilizatiei occidentale. Nu voi incerca o abordare exhaustiva a fenomenului numit criza, desi ma simt tentat, dar aici nu este locul si nu stiu nici daca ma tin puterile intelectuale. Am sa incerc insa sa arat cat mai simplu de ce consider eu ca a trebuit sa pun acest titlu.

Sa presupunem ca traim pe o insula izolata si ca toti banii pe care ii avem sunt 100 de lei. Daca suntem stransi la punga si ne abtinem cat de mult putem de la a cheltui acesti bani, dupa o luna putem presupune ca am cumparat produse de 100 de lei, iar banii ramasi in joc sunt, fireste, 100 de lei. Daca insa suntem ceva mai dinamici, chiar foarte dinamici, putem cheltui aceasta suta de lei in fiecare zi a unei luni, la finalul lunii avand produse cumparate de 3000 de lei si bani ramasi in joc, desigur, tot 100 de lei. Cu alte cuvinte, cu aceeasi suta de lei, suntem mai bogati de 30 de ori. Asa cum am aratat si mai inainte, viteza banilor inmulteste bogatia unei societati.

Totusi, viteza banilor nu poate creste la nesfarsit. Sunt limite fizice pe care nu le putem trece. Ce se intampla daca producatorii pacaliti de mirajul cresterii perpetue a bogatiei prin cresterea vitezei de rulare a banilor produc marfuri sau ofera servicii, sau pun in vanzare pe piata lucruri care la un moment dat depasesc valoarea maxima pe care o pot aduce banii existenti? Sau, ca sa ma incadrez in exemplul meu de mai sus, produc marfuri de 4000 de lei? Evident, vor fi produse fara acoperire si care nu isi vor gasi cumparatori, iar costul lor nu se va mai recupera. De aici inainte totul este cunoscut, pierderile financiare duc la ceea ce traim acum, adica criza economica.

Intre valoarea celor existente pe o piata (bunuri, marfuri, servicii etc.) si valoarea pe care o pot da banii nominali (suta aceea de lei) tendinta este intotdeauna de echilibrare. Din pacate, echilibrul nu se face in mod natural "in sus" adica prin marirea vitezei de rulare a banilor si deci a valorii lor, ci "in jos", adica fie prin ieftinirea tuturor celor aflate pe o piata, fie prin cresterea preturilor la produsele care intr-adevar se pot vinde. Instinctul de conservare joaca un rol important aici, dar nu neaparat benefic. De altfel, rolul instinctului de conservare nu este de a prezerva specia, ci de a salva individul. Astfel, in mod natural indivizii vor cheltui din ce in ce mai putin devenind din ce in ce mai stransi la punga si in felul acesta lasand din ce in ce mai mult din valoarea pietei neacoperita de valoarea banilor aflati in circulatie. Austeritatea nu face decat sa adanceasca criza. Cu cat mai multa austeritate, cu atat mai multa saracie. Vedem asta in fiecare zi in Europa.

De aceea, singura solutie corecta este ca deficitul de valoare in moneda sa fie acoperit prin tiparirea de bancnote. Americanii fac asta numind fiecare emisiune de moneda quantitative easing. Americanii au tiparit bonuri valorice (bancnote) atunci cand au avut nevoie si in trecut, inca din vremea cand erau colonie engleza, nu este ceva nou pentru ei ceea ce fac acum. Fara vreo teorie inalta, in mod empiric, ei au simtit ca asa se solutioneaza problema lipsei banilor sau a oricarei alte valori de pe piata. Modul lor de a solutiona aceste crize i-a adus treptat in postura pe care o au astazi, aceea de prima economie a lumii, prima superputere a lumii. Astazi insa este ceva diferit si pare ca nu le mai iese la fel de bine ca pana acum. Unde este problema?

Problema provine din modul in care se introduc banii tipariti in piata si anume prin imprumuturi cu dobanda. Dobanda este aceea care cere ca valoarea banilor fizici aflat pe piata sa creasca si aceasta se poate face doar in doua feluri: fie prin cresterea vitezei banilor, care nu se poate face la nesfarsit, fie prin adaugarea de bani fizici, adica tiparirea de moneda. Insa banii tipariti trebuie introdusi si ei in piata si aceasta se face prin imprumuturi cu dobanda. Avem deci un cerc vicios si o problema a carei rezolvare nu face decat sa adanceasca problema.

Apare evident ca rezolvarea corecta este introducerea de bani in realitate fara dobanda, astfel incat acesti bani sa achite soldurile nu sa le creasca. Si cel mai bun mod de a face asta este ca cel care are drept de tiparire de moneda, proprietarul banilor (adica statul, de cele mai multe ori) sa isi plateasca angajatii pentru munca depusa in folosul sau chiar cu acesti bani tipariti. In felul acesta banii intra in economie negrevati de vreo datorie iar prin existenta lor pe piata vor achita soldurile. Din acest punct de vedere, statele puternic birocratice vor fi in avantaj fata de cele puternic liberale. China este un astfel de stat birocratic, cu un aparat de stat masiv si un sector bugetar enorm.

Se schiteaza deja un raspuns la intrebarile din titlu. Totusi, America a dovedit ca un stat liberal nu este neaparat neputincios sa rezolve problema unei crize financiare si economice. Marea Criza a trecut cu New Deal-ul, iar in acea vreme America era chiar mai liberala decat acum. Statul insa a investit enorm in infrastructura, aceasta fiind calea prin care a injectat in economie bani curati. Ca o continuare, razboiul al doilea mondial i-a venit Americii turnat ca o manusa, statul a putut sa introduca in economie bani curati atat cat a avut nevoie. Am impresia ca medicare-ul propus acum de Obama ar fi avut acelasi rol si nu inteleg de ce a existat o asa de mare opozitie impotriva lui.

Ar mai fi o solutie, desi e doar un fel de a mari raza cercului vicios, insa timpul castigat ofera ragazul gasirii de noi solutii: cei care imprumuta sa fie curati, adica fara alte datorii. Cei care deja au datorii si imprumuta bani cu dobanda, nu fac altceva decat sa mareasca datoria adancind criza. In plus, este mult mai greu sa imprumuti bani celor care deja au datorii. Deci calea de a introduce bani in economie prin imprumuturi cu dobanda este mai usoara daca aduci din alta parte oameni noi care sa se imprumute. Adica sa incurajezi imigratia, exact ceea ce europenii nu o fac, ci dimpotriva. Din nou, este vorba de instinctul de conservare care se manifesta mai puternic decat ratiunea. Europa se dovedeste mai pregatita ca niciodata pentru prabusire si dezintegrare. Fie ca va incuraja imigratia si atunci Europa nu va mai fi a europenilor, fie ca europenii se vor inchide din ce in ce mai mult si se vor apropia de colapsul economic final cu toate urmarile lui sociale, Europa nu pare a mai avea drum de intoarcere de pe panta pe care a luat-o. Dar cel mai rau este ca Europa se inchide acum avand deja mari comunitati de ne-europeni care se dezvolta puternic. Aceasta nu va face decat sa grabeasca si mai mult caderea ei.

Renuntarea la dobanda ar fi si ea o solutie. Camata, adica dobanda la imprumut, este puternic condamnata de Iisus Hristos. Insa astazi ni se pare ca o economie fara imprumuturi cu dobanda nu are cum sa existe. Satul imprumuta bancile, iar bancile imprumuta companiile si populatia, toate cu dobanda. Si totusi, pana acum aproape 200 de ani asa au functionat bancile, fara dobanda la imprumut, dar cu participare la profit, sau pierdere.

In final, China; desi este avantajata de aceasta criza, o posibila iesire din criza a Americii ar readuce-o la ceea ce a fost mai inainte. Oricum, cultural si traditional, China nu are datele necesare pentru a deveni un lider, adica sa fie un model de urmat. Poate fi puternica, niciodata nu a incetat sa fie, dar nu va fi niciodata un lider. Chinezii au inventat praful de pusca, dar au fost luati pe nepregatite de armele moderne ale europenilor. Chinezii au inventat busola, dar nu am auzit de mari navigatori chinezi si descoperirile lor geografice. Chinezii au inventat bancnota pe cand europenii inca mai aveau monezi de metal, fiind economic constransi sa se dezvolte doar cat metal de moneda aveau, dar China nu a ajuns o mare putere economica decat acum, in zilele noastre si nu cu bani proprii ci cu bani americani. Vedem cum prin arhitectura si stil de viata chinezii incerca sa imite aparentele altor culturi, europene sau americana, dar pe chinezi nu ii imita nimeni. Fac copii fidele de marci renumite de masini, fac pana si copii la scara naturala de orase europene, dar nici macar vecinii lor nu-i imita in nimic. Nici nu-i de mirare, chinezii isi sunt suficienti lor insisi, sunt natiunea care s-a inconjurat de un zid ca sa nu mai aiba legatura cu cei din afara lor. Cand nu-si mai incap in piele, ei nu se revarsa ca apa, ci ca mercurul.

P.S.
Bibliografie: sunt realmente fascinat de ceea ce spune acest domn, Richard Hoskins:
http://www.financialsense.com/contributors/clif-droke/2011/07/21/the-debt-crisis-and-the-war-cycle

Despre fructul oprit

Prima poruncă dată de Dumnezeu omului a fost să nu mănânce din fructul cunoaşterii binelui şi a răului - în traducerea ortodoxă, numit fructul cunoştinţei. Dar de ce e rău să cunoşti... binele şi răul? Oare noi nu suntem chemaţi să facem binele, să ne îndepărtam de rău? Cum am putea face aceasta dacă nu cunoaştem binele şi răul?

Să vedem mai întâi ce a însemnat şi ce înseamnă această cunoaştere a binelui şi a răului. Sunt mai multe înţelegeri ale cuvântului a cunoaşte. Ceea ce cunoaştem devine o cunoştinţă a noastră. La fel şi oamenii, cei pe care îi cunoaştem devin cunoştinte ale noastre. Nu trebuie neapărat să îi fi văzut de mai multe ori, este suficient să ni se fi făcut o prezentare şi gata, avem o nouă cunoştinţă. Cunoştintele nu ne sunt şi nu ne devin neapărat prieteni. Deşi spunem că îi cunoaştem, noi nu ştim de fapt mai nimic despre cunoştinţele noastre, nu ştim ce mâncare le place, nu ştim cum vor reacţiona în anumite situaţii, nu ştim de cele mai multe ori istoria lor personală.

Nici în cazul lucrurilor nu este diferit. Cunoaştem ce e acela televizor sau telefon mobil, însă câţi dintre cei care cunosc aceste obiecte pot descrie cum funcţionează ele în mod real, ce conţin sau când se vor strica? Aş zice că nici chiar cei care le produc nu pot spune toate aceste lucruri.

Este evident că noţiunea de cunoaştere nu conţine în ea şi profunzimea, sau măsura cunoaşterii. Cunoaşterea noastră este de cele mai multe ori o cunoştinţă, nu o cunoaştere a ceva ci o cunoştinţă despre ceva. Cunoaştem ceva prin simţuri, gustăm, pipăim, vedem, mirosim sau auzim, dar nu putem zice nimic despre ceea ce ni se face cunoscut. Putem chiar să avem reprezentări (adica imagini mentale ale obiectului, fiinţei etc. create prin apel la memorie şi/sau a imaginaţie în lipsa obiectului reprezentat) a ceea ce cunoaştem şi totuşi să nu putem spune că ştim cu adevărat lucrurile sau persoanele de care avem cunoştinţă. Cunoaşterea este de cele mai multe ori o conştientizare a prezenţei sau a existenţei şi nimic mai mult.

Şi în cazul binelui şi a răului situaţia este aceeaşi. Am aflat că există bine şi rău, le conştientizăm, le recunoaştem când ni se întâmplă, dar în esenţă nu le putem deosebi.

Să fac apel la câteva proverbe pentru exemplificare: "mai binele este duşmanul binelui", "rău cu rău, dar mai rău fără rău", "tot răul e spre bine"; sau, şi mai adecvată este reprezentarea ying/yang în care binele şi răul deşi opuse se întrepătrund şi chiar există autonom unul în interiorul celuilalt. La atât se reduce posibilitatea noastră de a cunoaşte binele şi răul, le ştim dar nu putem fixa o graniţă între ele. Ca atare, nu vom fi niciodată siguri că facem binele şi nu răul chiar dacă le cunoaştem.

Dumnezeu spune omului că va muri dacă va cunoaşte, sau mai bine zis va face cunoştinţă cu binele şi răul. Şi pentru că aşa cum am mai spus aici: http://branza.blogspot.ro/2013/01/despre-pacatul-originar.html nu cred că omul nu ar fi ajuns să mănâce din fructul oprit, sunt de părere că textul biblic încearcă să ne transmită altceva, însă în puţinătatea cuvintelor omeneşti. Dumnezeu cunoştea binele şi răul, doar El a aşezat copacul în mijlocul Grădinii. Recunoaşte şi mai încolo spunând: "Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul". "Ca unul dintre Noi" adică asemănător, nu şi identic: căci dacă Dumnezeu cunoaşte binele şi răul prin natura sa, omul a ajuns în posesia acestei cunoaşteri doar prin intenţie. Mâncat fără intenţie, fructul probabil nu şi-ar fi dezvăluit identitatea.

Cunoscând binele şi răul, omul a devenit dependent de această cunoaştere. Neputând să discearnă complet între bine şi rău, omul va căuta mereu semne exterioare care să îi dovedească că ceea ce urmăreşte este bine şi nu rău. De aici apar şi multe confuzii între bine şi ceea ce place sau satisface. Există apoi şi combinaţii de acţiuni care luate separat ar fi de partea binelui, dar înlănţuite nu mai putem fi siguri de asta. Este bine să te bucuri; este bine să munceşti; este bine să culegi roadele muncii tale. Dar cât de bine este să te bucuri de roadele muncii tale? Parabola omului căruia i-a rodit ogorul ne spune că nu este bine, sau nu este bine ca bucuria să ia o anumită formă, cel puţin. Asta însă nu ne va opri să căutam mereu să facem ceea ce considerăm noi că e bine - şi asta ne arată în cât de relativă poate fi transformată de cunoaştere o noţiune atât de absolută ca binele. Unii vor face asta chiar dacă ştiu că altora le va fi rău când lor le va fi bine, dar odată ce a cunoscut binele şi răul omul nu s-a mai putut opri să le urmărească. Adică să facă ceea ce face cu intenţie, răspunzând unor chemări, dorinţe sau nevoi.

Iar toate acestea se numesc ispite.

Odată ce a cunoscut binele şi răul omul este ispitit mereu şi obligat să răspundă acestor ispite. De multe ori răspunsul la aceste ispite este căderea în păcat tocmai pentru că reperele - binele şi răul - nu sunt foarte clar despărţite şi, aşa cum spune şi învăţătura creştină, de aici vine şi moartea. Dumnezeu nu a minţit când a spus că omul va muri atunci când va mânca fructul cunoaşterii binelui şi a răului.

Dar şi Dumnezeu cunoaşte binele şi răul, poate fi El ispitit? Da, căci Iisus Hristos a răspuns diavolului pe când era ispitit în timpul postului din deşert: "Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău".

A minţit şarpele când a spus omului că nu va muri dacă va mânca din fructul cunoaşterii? Este foarte greu de răspuns cu un da sau un nu. Vorbele lui sunt ascunse şi alunecoase. Sigur că nu cunoaşterea binelui şi a răului a adus moartea în lume, ci căderea în păcat. Ridicarea din păcat ar fi omorât moartea şi nu renunţarea la cunoşterea binelui şi a răului. Pentru aceasta însă a trebuit ca Dumnezeu Însuşi să se facă om. Pentru că poruncile şi legile pentru a se ridica din păcat oamenii le primiseră dar deşi le cunoşteau nu le-au ştiut cu adevărat la fel cum nu puteau despărţi binele de rău. Şi atunci a fost nevoie ca Însuşi Dumnezeu Iisus Hristos să ne arate prin viaţa Sa ca om cum se respectă poruncile şi cum se împlineşte Legea, răspunzând ispitelor: prin iubire. Şi nu printr-o iubire idolatră sau egoistă ci prin aceeaşi iubire pe care o are Creatorul faţă de Creaţia Sa. Este acea iubire despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în prima sa epistolă către corinteni. Doar prin această iubire se poate despărţi binele de rău şi răul nu mai poate fi făcut de cel care iubeşte astfel.

Pentru că atunci când a creat lumea, Dumnezeu a văzut în fiecare zi că făcut bine.