Comunismul - sinucidere altruista (XVI)

V. ANEXA


1. Texte cu privire la dezvoltarea suficientă a producţiei ca motor al emancipării proletariatului.

“Pentru concepţia socialistă, această nouă interpretare a istoriei era de cea mai mare importanţă. Ea dovedea că întreaga istorie de până acum s-a desfăşurat în antagonisme şi lupte de clasă, că întotdeauna au existat clase dominante şi clase dominate, clase exploatatoare şi clase exploatate şi că marea majoritate a oamenilor a fost întotdeauna osândită la o muncă aspră şi la o existenţă jalnică. Şi de ce? Pur şi simplu pentru că pe toate treptele anterioare de dezvoltare a omenirii producţia era încă atât de puţin dezvoltată, încât dezvoltarea istorică nu putea să se desfăşoare decât în această formă antagonistă, pentru că progresul istoric era lăsat în general şi întregime pe seama unei minorităţi restrânse, privilegiată, în timp ce marea masă rămânea condamnată să muncească pentru obţinearea mijloacelor ei sărăcăcioase de existenţă şi, pe deasupra, pentru sporirea continuă a avuţiilor celor privilegiaţi. Dar această interpretare a istoriei care explică în modul cel mai firesc şi mai raţional dominaţia de clasă de până acum, care altminteri poate fi explicată numai prin răutatea oamenilor, duce la înţelegerea faptului că, în urma creşterii uriaşe a forţelor de producţie, în prezent a dispărut, cel puţin în ţările cele mai avansate, şi ultimul temei pentru împărţirea oamenilor în stăpâni şi stăpâniţi, exploatatori şi exploataţi;”

Engels, Karl Marx (1877), apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, Editura Minerva, 1976, vol.l, pag. 10


“Şi tocmai datorită acestei revoluţii industriale forţa productivă a muncii omeneşti a atins un nivel atât de înalt, încâ a apărut posibilitatea - pentru prima oară de când există omenirea - ca, printr-o judicioasă diviziune a muncii, să se producă nu numai suficient pentru a se asigura tuturor membrilor societăţii un consum abundent şi pentru a se crea un bogat fond de rezervă, ci şi pentru a se lăsa fiecăruia în parte destul timp liber pentru a-şi însuşi ceea ce este într-adevăr valoros în cultura moştenită de-a lungul istoriei - ştiinţă, artă, reguli de comportament în societate etc. - şi nu numai pentru a-şi însuşi, ci şi pentru a transforma tot ceea ce este valoros în această moştenire dintr-un monopol al clasei stăpânitoare într-un bun al întregii societăţi, pe care să-l îmbogăţească continuu. Acesta este principalul. De îndată ce forţa productivă a muncii omeneşti va fi atins acest nivel înalt, dispare orice pretext pentru existenţa unei clase dominante.”

Engels, Contribuţii la problema locuinţelor (1872 - 1873) apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, Editura Minerva, 1976, voi. II, pag. 100


“Prin urmare, lucrurile au ajuns acum într-un punct în care indivizii trebuie să-şi însuşească totalitatea existentă a forţelor productive nu numai pentru a putea avea o autoactivitate, ci şi, în genere, pentru a-şi asigura existenţa. Această însuşire este condiţionată în primul rând de obiectul care urmează să fie însuşit, de forţele productive care s-au dezvoltat ca o totalitate şi există numai în cadrul unor relaţii universale. Această însuşire trebuie să aibă deci, datorită chiar şi numai acestui fapt, un caracter universal, corespunzător forţelor productive şi relaţiilor. însuşirea acestor forţe nu este în sine altceva decât dezvoltarea aptitudinilor individuale, corespunzătoare uneltelor de producţie materială. Prin însuşi faptul acesta, însuşirea unui ansamblu de unelte de producţie înseamnă dezvoltarea unui ansamblu de aptitudini la indivizii respectivi. Apoi această însuşire este condiţionată de indivizii care o realizează. Numai proletarii moderni, cu desăvârşire excluşi de la orice autoactivitate, sunt în stare să realizeze o autoactivitate deplină, care să nu mai fie limitată şi care să constea în însuşirea unui ansamblu de forţe productive şi în dezvoltarea unui ansamblu de aptitudini, dezvoltare care decurge din această însuşire.”

Marx şi Engels, Ideologia germană (1845-1846), apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, Editura Minerva, 1976, voi. II, pag. 79



2. Texte cu privire la posibilitatea interpretării conceptului de „forţă productivă a muncii umane” ca productivitate socială a muncii.

“[...] Căci avuţia reală rezidă în forţa productivă a tuturor indivizilor. Atunci măsura avuţiei [...] n-o va mai constitui în nici un caz timpul de muncă, ci timpul liber.”

Marx, Bazele criticii economiei politice (ciorna din 1857-1858), apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, Editura Minerva, 1976, vol.II, pag. 94


“Economisirea de timp de muncă echivalează cu sporirea timpului liber, adică a timpului destinat dezvoltării depline a individului, iar aceasta la rândul ei, acţionează asupra forţei productive a muncii ca o colosală forţă de producţie.”

Marx, Bazele criticii economiei politice (ciorna din 1857-1858), apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, Editura Minerva, 1976, vol.II, pag. 94



3. Texte cu privire la necesitatea desfiinţării diviziunii muncii.

“În orice caz, într-o organizare comunistă a societăţii dispare subordonarea artistului faţă de mărginirea locală şi naţională, izvorâtă exclusiv din diviziunea muncii, precum şi izolarea artistului în cadrul unei anumite arte, fapt datorită căruia el este exclusiv pictor, sculptor etc., astfel încât însăşi denumirea activităţii sale exprimă îndeajuns de clar mărginirea dezvoltării sale profesionale şi dependenţa sa de diviziunea muncii. într-o societate comunistă nu există pictori, ci, cel mult, oameni care printre altele se ocupă şi cu pictura.”

Marx şi Engels, Ideologia germană (1845-1846), apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, Editura Minerva, 1976, vol.II, pag. 84


“Am arătat mai sus că desfiinţarea orânduirii în cadrul căreia relaţiile devin de sine stătătoare şi se opun indivizilor, în cadrul căreia individualitatea este subordonată întâmplării, iar relaţiile personale ale indivizilor sunt subordonate relaţiilor generale de clasă etc. este condiţionată în ultimă instanţă de suprimarea diviziunii muncii. Am arătat, de asemenea, că suprimarea diviziunii muncii presupune o dezvoltare atât de universală a schimbului şi a forţelor productive încât proprietatea privată şi diviziunea muncii să devină pentru ele o cătuşă. Am mai arătat apoi că proprietatea privată poate fi desfiinţată numai cu condiţia unei dezvoltări omnilaterale a indivizilor, tocmai pentru că formele de relaţii şi forţele productive existente sunt omnilaterale şi numai indivizii care se dezvoltă omnilateral pot să şi le însuşească, adică să le transforme într-o manifestare liberă a vieţii lor. Am arătat că indivizii de astăzi trebuie să desfiinţeze proprietatea privată, deoarece forţele productive şi formele de relaţii sau dezvoltat într-atât încât sub dominaţia proprietăţii private ele au devenit forţe distructive şi deoarece antagonismul dintre clase s-a ascuţit la culme. În sfârşit, am arătat că desfiinţarea proprietăţii private şi a diviziunii muncii înseamnă unirea indivizilor pe baza creată de actualele forţe productive şi relaţii mondiale.”

Marx şi Engels, Ideologia germană (1845-1846), apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, Editura Minerva, 1976, vol.II, pag. 84-85



4. Texte cu privire la Revoluţia socialistă ca desăvârşire a revoluţiei burghezo-democratice.

“Să organizăm marea producţie pornind de la ceea ce a fost deja creat în capitalism, s-o organizăm noi înşine, muncitorii, sprijinindu-ne pe experienţa noastră muncitorească, făurind disciplina cea mai severă, o disciplină de fier, susţinută de puterea de stat a muncitorilor înarmaţi, să reducem pe funcţionarii de stat la rolul de simpli executori ai însărcinărilor noastre, la rolul „de supraveghetori şi de contabili” (bineînţeles, cu tot felul de tehnicieni de diferite specialităţi, de diferite categorii şi ranguri) răspunzători, revocabili, modest plătiţi - iată sarcina noastră proletară, iată cu ce putem şi trebuie să începem atunci când înfăptuim revoluţia proletară. Un asemenea început, care se bazează pe marea producţie, duce de la sine la „dispariţia" treptată a oricărei birocraţii, la făurirea treptată a unei ordini - ordine fără ghilimele, ordine care să nu semene cu robia salariată - a unei ordini în care funcţiile de supraveghere şi de contabilitate, din ce în ce mai simplificate, vor fi îndeplinite pe rând de toată lumea, vor deveni apoi o deprindere şi vor dispărea, în cele din urmă, ca funcţii speciale ale unei pături speciale de oameni.”

Lenin, Statul şi revoluţia (1917), apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, Editura Minerva, 1976, vol.II, pag. 111-112


“Puterea sovietică nu este un talisman miraculos. Ea nu poate lichida dintr-o dată racilele trecutului, analfabetismul, incultura, moştenirea lăsată de un război barbar, moştenirea capitalismului prădalnic. în schimb, ea ne dă posibilitatea să trecem la socialism. Ea dă celor care au fost asupriţi posibilitatea să se ridice şi să ia ei înşişi într-o măsură tot mai mare în mână întreaga conducere a statului, întreaga conducere a economiei, întreaga conducere a producţiei.”

Lenin, Cuvântări înregistrate pe plăci de gramofon (1919), apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, Editura Minerva, 1976, vol.II, pag. 248-249



5. Texte cu privire la justificarea discursului nationalist în socialism.

“Naţiunea şi statul vor continua să constituie încă multă vreme baza dezvoltării societăţii socialiste. Dezvoltarea naţiunii, întărirea statului socialist corespund cerinţelor obiective ale vieţii sociale; aceasta nu numai că nu vine în contradicţie cu interesele internaţionalismului socialist, ci, dimpotrivă, corespunde pe deplin acestor interese, solidarităţii internaţionale a oamenilor muncii, cauzei socialismului şi păcii. Dezvoltarea şi înflorirea fiecărei naţiuni socialiste, a fiecărui stat socialist egal în drepturi, suveran şi independent, constituie o cerinţă esenţială de care depind întărirea unităţii şi coeziunii ţărilor socialiste, creşterea înrâuririi lor asupra mersului înainte al omenirii spre socialism şi comunism.”

Nicolae Ceauşescu, România pe drumul desăvârşirii construcţiei socialiste, vol.I, apud Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă, Editura Humariitas 1994, pag. 97


“Noi, comuniştii, considerăm că este o datorie de onoare a studia, cunoaşte si cinsti cum se cuvine pe cei care au contribuit la făurirea naţiunii noastre, care şi-au dat viaţa pentru libertatea naţională şi socială a poporului român. Noi, comuniştii, suntem continuatorii a tot ceea ce are mai bun poporul român. Partidul Comunist nu apărut întâmplător în România. El este rezultatul unui întreg proces istoric de dezvoltare economică-socială care dus la maturizarea clasei muncitoare, a luptei revoluţionare şi la formarea Partidului Comunist Român. Oare cum ar fi posibil ca un partid care îşi propune să conducă poporul pe calea făuririi unei orânduiri mai drepte, a orânduirii socialiste, să nu cunoască trecutul de luptă?... Oare cum s-ar simţi un popor care nu şi-ar cunoaşte trecutul, nu şi-ar cunoaşte istoria, nu ar preţui şi cinsti acea istorie? Nu ar fi ca un copil care nu-şi cunoaşte părinţii şi se simte străin în lume? Fără nici o îndoială că aşa ar fi, tovarăşi.”

Nicolae Ceausescu, România pe drumul desăvârşirii construcţiei socialiste, vol.I, apud Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă, Editura Humanitas 1994, pag. 98


“Trebuie să avem o istorie unitară... în [care] istoria poporului român să cuprindă şi istoria mişcării revoluţionare a clasei muncitoare, şi a P.S.D.M.R., ca şi a P.C.R. Nu pot exista două istorii, o istorie a poporului şi o istorie a partidului. Poporul nostru are o singură istorie, iar activitatea P.C.R., împreună cu a altor partide din diverse perioade, constituie o parte inseparabilă a istoriei patriei.”

Nicolae Ceauşescu, România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral devoltate, vol.XXIV, apud Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă, Editura Humanitas 1994, pag. 99



6. Texte cu privire la modelul tripolar al schimbării sociale.

“Marx, însă, a dovedit că întreaga istorie de până acum este istoria luptelor de clasă, că în toate luptele politice, multiple şi încâlcite, nu a fost vorba decât de dominaţia socială şi politică a unor clase sociale, clasele mai vechi luptând pentru menţinerea acestei dominaţii, iar clasele care se ridică - pentru cucerirea ei.”

Engels, Karl Marx (1877), apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, Editura Minerva, 1976, vol.I, pag.9





Note şi bibliografie

I Introducere

1) Alain Besancon - Anatomia unui spectru, Editura Humanitas 1992, pag. 23

2) ibid., pag. 38

3) Szelenyi 1982:380, apud Katherine Verdery - Compromis şi rezistenţă, Editura Humanitas 1994, pag. 49

4) Feher, Helles şi Marcus 1983:67-68, apud Katherine Verdery - Compromis şi rezistenţă, Editura Humanitas 1994, pag. 49

5) Câmpeanu 1988:132, apud Katherine Verdery - Compromis şi rezistenţă, Editura Humanitas 1994, pag. 50

6) Alain Besancon - Anatomia unui spectru, Editura Humanitas 1992, pag. 39

7) ibid., pag. 40

8) din Programul P.C.R. de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism

9) Emil Moroianu şi Vasile Macoviciuc - Pledoarie pentru etica marxistă, Editura Albatros 1981, pag. 277



II Obiectivul ideologiei

12) vezi Ovidiu Drimba - Istoria culturii şi civilizaţiei, vol.I, Editura ştiintifică şi enciclopedică 1985, pag. 25

13) ibid., pag. 20

14) ibid., pag. 22

15) ibid., pag. 41

16) Horia Matei - Pigmeii, Editura tineretului 1965, pag. 125

17) Sigmund Freud - Opere I, Totem şi tabu, Editura ştiinţifică 1991, pag. 14

18) ibid., pag. 15

19) ibid., pag. 119

20) ibid., pag. 123

21) ibid., pag. 125

22) ibid., pag. 134

23) H. H. Stahl - Teorii şi ipoteze privind sociologia orânduirii tributare, Editura ştiinţifică şi enciclopedică 1980

24) vezi şi: Stanislaw Ossowski - The Marxian Synthesis, din Class Structure in the Social Consciousness, 1963

25) din Curs de socialism ştiinţific, Editura politică 1979, pag. 56, 57, 63

26) Zbigniew Brzezinski - Marele Eşec, Editura Dacia 1993, pag. 21

27) K. Marx şi F. Engels - Ideologia germană, Opere vol. 3, Editura politică 1962, pag. 33-34

28) Dicţionar politic, Editura politică 1975, pag. 327

29) K. Marx - Discurs aspra liber-schimbismului; K. Marx şi F. Engels - Opere vol.4, Editura politică 1963, pag. 459

30) Dicţionar politic, Editura politică 1975, pag. 283

31) ibid., pag. 283

32) Curs de socialism ştiinţific, Editura politică 1979, pag. 253

33) V. I. Lenin - Două utopii, Opere complete voi 22, Editura politică 1964, pag.

34) Curs de socialism ştiinţific, Editura politică 1979, pag. 261

35) K. Marx - Rezultatele viitoare ale stăpânirii britanice în India, apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese, sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, vol. 2, Editura Minerva 1976, pag. 156

36) K. Marx - Mizeria filosofiei, Opere voi. 4, Editura politică 1963, pag. 141

37) Dicţionar politic, Editura politică 1975, pag. 430

38) Zbigniew Brzezinski - Marele Eşec, Editura Dacia 1993, pag. 21-22

39) K. Marx - Muncă salariată şi capital, Noua gazetă renană, apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese, sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, vol.2, Editura Minerva 1976, pag. 20

40) V. I. Lenin - însemnările unui publicist, Opere complete vol.23, Editura politică 1964, pag. 328

41) Katherine Verdery - Compromis şi rezistenţă, Editura Humanitas 1994, pag. 67

42) ibid., pag. 66

43) ibid., pag. 71

44) ibid., pag. 71

45) Nicolae Ceauşescu - România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, vol.13, Editura politică 976, pag. 83

46) Katherine Verdery - Compromis şi rezistenţă, Editura Humanitas 1994, pag. 95

47) Curs de socialism ştiinţific, Editura politică 1979, pag. 471

48) ibid., pag. 472

49) ibid., pag. 468

50) ibid., pag. 493, 497

51) V. I. Lenin - Despre cultura proletară, Opere vol.41, Editura politică 1966, pag. 337

52) Curs de socialism ştiinţific, Editura politică 1979, pag. 452

53) V. I. Lenin - Socialismul şi războiul, Opere complete vol. 26, Editura politică 1964, pag. 331

54) V. I. Lenin - Mândria naţională a velicoruşilor, ibid., pag. 107 III Clasa politică



III Clasa politică

55) Dicţionar de sociologie, Editura Babel 1993, pag. 215

56) ibid., pag. 217

57) I.V. Stalin, scurtă biografie, Editura Partidului Comunist Român 1947, pag. 133

58) Alain Besancon, Present Sovietique et Passe Russe - Elogiul corupţiei, Dilema nr. 72/1994, pag. 15

59) V. Gozman şi A. Etkind - De la cultul puterii la puterea oamenilor, Editura Anima 1990, pag. 31

60) Dicţionar politic, Editura politică 1975, pag. 170-171

61) P. Bourdieu şi J.-C. Passeron - La Reproduction, Les Editions de Minuit, Paris 1970, apud Fred Mahler - sociologia educaţiei şi învăţământului. Antologie de texte, pag. 195

62) ibid., pag. 196

63) ibid., pag. 195-196

64) ibid., pag. 198

65) ibid., pag. 198

66) V. Gozman şi A. Etkind - De la cultul puterii la puterea oamenilor, Editura Anima 1990, pag. 31-32

67) M. Dogan şi D. Pelassy - Cum să comparăm naţiunile, Editura Alternative 1993, pag. 88



IV Sfârşitul comunismului

68) Joseph Schumpeter - The Rise and Fall of Whole Classes, din Imperialism and Social Classes, Meridian Books 1960

69) vezi şi: Max Weber - Etica protestantă şi spiritul capitalismului, cap. I, secţiunile 2, 3



Bibliografie necitată în text

1) Andrew, Christopher şi Gordievski, Oleg - KGB. Istoria secretă, Editura ALL 1994

2) Arendt, Hannah - Originile totalitarismului, Editura Humanitas 1994

3) Bottomore, T. B. - Elites & Society, New York, Penguin Books 1964

4) Cazacu, Aculin - Sociologia educaţiei, Editura Hyperion XXI 1992

5) Durkheim, Emile - Despre sinucidere, Institutul European pentru Cooperare Cultural-Ştiinţifică, Iaşi 1993

6) Hariton, T. şi Ralea, Mihai - Sociologia succesului, Editura ştiinţifică 198

7) Istrati, Panait-Spovedanie pentru învinşi, Editura Dacia 1990

8) Popper, K. R. - Societatea deschisă şi duşmanii ei, voi. II, Editura Humanitas 1993

9) Lachmann, Richard - Class Formation without Class Struggle, American Sociological Review, vol.55/June 1990

10) Sfera politicii noiembrie/1993, Ivan Gabriel - Restauraţie şi stagnare

11) ibid., Pîrvulescu R. Cristian - Tipologia clasei politice în România post-totalitară

12) Sfera politicii decembrie/1994, Sandu Dumitru - Elite, rute, instituţii

13) Sfera politicii nr. 11/1993, Tănase Stelian - Simple note

Comunismul - sinucidere altruista (XV)

Noile elite


Revoltele anticomuniste nu propulsează elite noi deoarece nu promovează ideologii noi. Aceasta nu înseamnă însă că elitele nu se înnoiesc, în sensul că se produce un proces de schimbare a naturii lor şi chiar de diversificare. Pentru că revoltele anticomuniste nu intră în tipologia revoluţiilor clasice, ele nefiind urmarea blocării accesului la guvernare a unei elite de tip nou decât în măsura în care regimul comunist nu suportase anterior un proces de reformă, există câteva categorii sociale, poate chiar socio-profesionale, care pot „concura” pentru poziţia de viitoare clasă dominantă. Cred că, în mare, acestea ar putea fi următoarele: diplomaţii de carieră, angajaţii serviciilor secrete, activiştii politici de carieră - cei care în cea mai mare parte formau vechea elită politică şi clasă dominantă -, intelectualii, sau, mai precis, intelighenţia, şi prin aceasta înţeleg acea categorie care a dobândit autoritate culturală recunoscută, şi delicvenţii. S-ar mai putea adăuga aici şi o mică parte din categoria celor devianţi faţă de vechile norme, dar numai indivizi dispuşi să rişte foarte mult şi foarte energici şi ambiţioşi.

[corpul diplomatic]
Am arătat că membrii vechii elite comuniste au tendinţa de a renunţa la exercitarea rolului lor politic. Diplomaţii de carieră, deşi iniţial pot fi consideraţi ca făcând parte din această elită, se distanţează tipologic de ea prin faptul că locul activităţii lor favorizează nu numai sustragerea faţă de un control simbolic cu funcţii de socializare continuă, dar prin contactele pe care le au ei sunt supuşi în permanenţă unor mesaje ce pot avea rolul unor agenţi de socializare rivali. Mai mult chiar, natura activităţii lor le cere să se facă înţeleşi de către indivizi purtători ai unor valori ce aparţin unor culturi politice diferite, deci ei sunt obligaţi să le înveţe limbajul şi simbolurile. Diplomaţii de carieră sunt persoane care potenţial îşi pot oricând asuma roluri politice în cazul schimbării regimului comunist şi în plus, prin faptul că activitatea pe care o au este atât politică cât şi specializată, ei deţin monopolul ei cel puţin într-un moment iniţial, deci vor fi chiar păstraţi în preajma celor ce preiau puterea politică şi vor participa la ea cel puţin în acord cu specialitatea lor.

[serviciile secrete]
Angajaţii serviciilor secrete formează la rândul lor o categorie de oameni care se pot sustrage controlului la care o guvernare comunistă supune întreaga viaţă socială. Ei sunt de fapt reprezentanţii unor instituţii a căror menire este să exercite cel puţin o parte a controlului social, dar care prin natura activităţii pe care o depun sunt în realitate foarte greu de controlat. Accesul celor care pot fi incluşi într-o astfel de categorie la privilegii şi poziţii politice este practic nelimitat, mai puţin limitele la care sunt supuşi de către propriile instituţii pentru care lucrează. Este de ajuns să mai menţionez în favoarea lor şi faptul că accesul la informaţii este cu totul altul decât pentru restul populaţiei, iar munca lor îi ţine mereu aproape de puterea politică sau de activităţile economice. De aceea, angajaţii serviciilor secrete constituie un nucleu pentru dezvoltarea unor elite politice şi antreprenoriale.

[activiştii de partid]
Activiştii de partid şi toţi cei care au deţinut funcţii politice; ei sunt de fapt vechea elită politică care a renunţat la rolul său politic. Dar dacă renunţarea la rolul politic s-a făcut înainte în baza principiului păstrării privilegiilor, revoltele anticomuniste, care ameninţă tocmai aceste privilegii, obligă la o conduită activă. Comportamentul lor, însă, nu va fi politic, căci partidul comunist nu a reuşit să inducă propriilor membri un astfel de comportament. Totuşi, pentru că în urma răsturnării regimurilor comuniste o nouă clasă politică tinde să se formeze, profitând şi folosindu-se de privilegiile pe care încă le mai deţin, rămăşiţele partidului comunist vor încerca să şi le apere pe acestea de la un nivel politic. Neputinţa lor, însă, este faptul că deşi pot ajunge să deţină funcţii politice, modul în care îşi vor apăra şi proteja privilegiile nu va fi politic. Pentru că partidul era deja un administrator al propriilor privilegii, rămăşiţele lui vor forma aşa-zisa tehnocraţie din estul Europei, meseriaşii care îşi asumă roluri politice pentru ca în mod declarat să nu şi le onoreze, încercând să le dea acestora o altă definiţie conformă celor ce au învăţat şi ştiu ei să facă. De aici provine şi eşecul lor politic imediat, însă ei pot forma o viitoare elită managerială.

[intelectualii]
În regimurile comuniste, intelighenţia este în primul rând creată de către partid pentru a servi scopurilor sale de control simbolic. În acest fel, prin faptul că acestei categorii i se permite accesul la cunoaştere şi datorită scopului pentru care a fost permisă crearea sa, partidul comunist deschide căile prin care cei care compun intelighenţia pot observa adevărata natură amorală a partidului: mai întâi prin cunoaştere, şi apoi prin faptul că se apropie de putere. Din acest punct de vedere, intelighenţia poate fi înscrisă în categoria deviantă, însă ea are o identitate proprie prin faptul că membrii care o compun sunt deţinătorii unui tip de autoritate: autoritate culturală. Tocmai datorită acestor caracteristici intelighenţia este capabilă să-şi asume roluri politice şi să le îndeplinească.

Intelighenţia, la rândul ei, se divide în două subcategorii: cei care acceptă amoralitatea în schimbul unor privilegii şi cei care nu o acceptă - posibil ajutaţi fiind şi de situaţii particulare care să le permită sustragerea de la sancţiunile unui control coercitiv. Prima subcategorie are în perioada regimului comunist un comportament care se poate înscrie în logica comportamentului elitei comuniste, ei constituind majoritatea funcţionarilor culturali, însă după căderea regimului comunist ei pot să îşi apere privilegiile într-un mod politic, de la un nivel politic, şi aici apare distanţarea lor de partidul comunist. Pentru a da un exemplu, aş spune că un caz tipic îl constituie Vadim Tudor.

În a doua subcategorie a intelighenţiei se regăsesc de obicei dizidenţii. Aceştia din urmă nu vor putea constitui foarte uşor un nucleu din care să se dezvolte o elită politică. Fie că asociază amoralitatea elitei comuniste cu activitatea politică şi atunci nu-şi doresc decât păstrarea autorităţii culturale - cazul discipolilor cei mai de seamă ai lui Noica - deci nu adoptă un comportament politic, fie că adoptarea de către ei a unui comportament politic îi face uşor vulnerabili şi pot fi uşor compromişi. Dizidenţii care adoptă un comportament politic îl vor adopta în mod public, pe faţă, considerând că preschimbarea autorităţii lor culturale în autoritate politică li se cuvine de drept, legitimaţi fiind de trecutul lor dizident. Dar cazuri ca cel al lui Vaclav Havel nu pot apărea în ţări în care cenzura asupra jocului politic a fost făcută cu succes, în timp ce evenimente ca Primăvara de la Praga au scos în evidenţă adevărata natură a clasei politice.

Compromiterea celor care adoptă o conduită politică evidentă este foarte uşoară în astfel de ţări pentru că o astfel de conduită este deja asociată cu pretinderea de privilegii pe care o populaţie formată în marea ei majortate de o categorie definită mai înainte ca „normală” nu poate să le recunoască ca legitime. Nu este deci de mirare că în România, FSN, şi mai apoi FDSN, a câştigat alegerile susţinând că nu este partid politic iar liderii PDSR încă se feresc să spună că fac politică sau să se declare ca fiind oameni politici. Pentru că noua clasă politică are nuclee diferite din care se poate forma, într-o societate în care lupta pentru resurse este reală, jocul politic capătă accente dure, adesea lipsind comunicarea şi negocierea. De aici provine şi insistenţa cu care au fost vânaţi de către mineri toţi cei care lăsau numai impresia că sunt dornici de a face politică.

[delicvenţii]
În fine, ultima categorie, delicvenţii, este categoria care prin natura activităţii ei a dominat o întreagă economie subterană în timpul regimului comunist. În primul rând, delicvenţii nu erau străini de mărfurile de contrabandă şi prin acest lucru activitatea lor se supunea în mod strict legii cererii şi a ofertei. De aceea, odată cu răsturnarea regimului comunist şi cu apariţia primelor încercări de renunţare la o economie dirijată şi în special la un comerţ dirijat, categoria delicventă va ajunge în scurt timp să domine din punct de vedere economic. Dar pentru că valoarea centrală a unei subculturi delicvente, proprie acestei categorii sociale, este încălcarea legii, de la „legalizarea bişniţei” la apariţia adevăraţilor patroni este doar o problemă de durată.

Comunismul - sinucidere altruista (XIV)

IV. Sfârsitul comunismului


Sfârşitul comunismului are drept cauză şi faptul că partidul comunist ca elită şi clasă dominantă a societăţii nu mai aderă în mod real la ideologia pe care o afirmă şi de la care îşi revendică legitimitatea poziţiei sale. Ideologia comunistă rămâne să deţină numai o funcţionalitate externă clasei a cărei ideologie este de drept şi anume are doar funcţii de relaţionare a partidului comunist faţă de restul societăţii. Legăturile şi relaţiile dintre partid şi societate sunt filtrate ideologic şi doar prin prisma marxism-leninismului pentru că doar aşa îşi poate ascunde partidul comunist adevărata sa natură.

Joseph Schumpeter, în „The Rise and Fall of Whole Classes”, arată că „există o legătură între rangul social al unei clase şi funcţiile sale. Fiecare clasă este întotdeauna legată de o astfel de funcţie specifică. Fiecare clasă are o funcţie clar definită care trebuie pusă în acord total cu întreaga sa concepţie şi orientare.

De cele mai multe ori, poziţia fiecărei clase în structura naţională depinde, pe de o parte, de semnificaţia cu care este atribuită această funcţie, iar pe de altă parte, de gradul în care clasa îşi realizează funcţia” (68).

Conform celor de mai sus, o ideologie de clasă reprezintă modul în care o clasă îşi autodefineşte rolul şi funcţia sa în societate. Este obligatoriu, deci, ca o ideologie de clasă să fie imaginea socialului aşa cum îl percepe clasa respectivă şi totodată principalul ei instrument de percepere a socialului. Prin urmare, chiar dacă partidul comunist nu este clasa muncitoare şi nici ideologia sa nu este a sa în mod real, datorită faptului că partidul comunist trebuie să îşi pună în acord funcţiile pe care şi le atribuie cu orientarea şi concepţia pe care le afirmă, filtrul ideologic acţionează în ambele sensuri. Se ajunge în acest fel la situaţia în care ideologia domină realitatea şi o constrânge, fapt ce în final conferă revoltelor anticomuniste un caracter special, inclusiv prin urmări.


Schimbare şi bipolaritate

La o recapitulare succintă a binecunoscutei teorii marxiste, ceea ce iese imediat în evidenţă este faptul că în fiecare societate, exceptând numai pe cele primitive, Marx distinge două categorii de bază: a) clasa conducătoare, elita, şi b) una sau mai multe clase supuse. Conform acestei teorii, schimbarea devine inevitabilă atunci când între clasele dominante şi masele exploatate apare o nouă clasă ce se manifestă ca elită în ascensiune. De aici rezultă că, iniţial, Marx propune ca model al schimbării sociale un model tripolar, cei trei poli fiind elita dominantă, elita în ascensiune şi masele. În acest model, funcţia schimbării, rolul novator îl are întotdeauna elita în ascensiune.

Revenind însă la revoluţia socialistă, observăm că Marx consideră ca inevitabilă o schimbare socială după un model de data aceasta bipolar, Marx considerând capitalismul ca fiind o orânduire socială cu tendinte foarte puternice spre bipolaritate. O schimbare importantă se observă nu numai în cazul modelului propus iniţial ci şi la nivelul clasei ce se erijează în motor al schimbării societăţii. Ideologia clasei în ascensiune într-un model tripolar al schimbării este o ideologie pe care aş numi-o economic-productivă, în fapt o ideologie utilitaristă, înţelegând prin aceasta un set de idei, teorii şi principii mai mult sau mai puţin elaborate cu privire la creşterea acumulării în urma unor activităţi economice specifice. În cazul modelului bipolar, situaţia la nivelul ideologiei clasei în ascensiune este diferită.


[ideologii utilitariste vs. ideologii contestatare]

Insist puţin asupra a ceea ce numesc ideologii utilitariste, productive din punct de vedere economic. Acestea sunt ideologii care asigură un model al omului de succes. Cazul ideologiilor burgheze, care au evoluat astăzi în ceea ce numim ideologiile democratice occidentale, este cel mai evident. Aceste ideologii propun un model al omului de succes a cărui imagine, în mare, poate fi descrisă în felul următor: un om energic, dispus la efort, perseverent şi cumpătat, bine pregătit profesional, destul de cinstit şi inteligent astfel încât la nevoie să nu încalce legile, ci să le ocolească, păstrându-şi astfel intactă imaginea de om moral. Valorile promovate de astfel de ideologii stau la baza construirii unui model de acest tip.(69)

Modelul bipolarităţii schimbării sociale este un model construit din perspectiva unei ideologii contestatare. Ideologiile contestatare construiesc o identitate a grupului (conştiinţa de clasă) numai în opoziţie cu ceea ce este contestat. Identitatea grupului este construită în antiteză, „noi” neexistând altfel decât în contradicţie cu „ei”. Totodată, ideologiile contestatare reflectă o percepţie simplistă a realităţii. Dacă ar considera realitatea ca diversitate atunci posibilitatea contestării ar dispărea deoarece nu se mai poate construi o identitate antitetică. Considerând, însă, realitatea ca fiind simplă, bipolară şi dihotomică, implicit se acceptă că identitatea se construieşte prin raportare la ceilalţi, nicidecum prin raportare la propriul grup. Cum relaţia dintre „noi” şi „ei” este antitetică, tensiunile dintre cele două categorii ce coexistă în acelaşi spaţiu social apar ca fiind normale, naturale. Lupta dintre ele este lupta pentru resurse. Astfel, problema ce se pune pentru o clasă cu o ideologie contestatară nu este cum să-şi creeze propriile resurse, căci din perspectiva unei astfel de ideologii scopul este de a folosi resursele la care nu are acces deoarece nu îi aparţin încă.

Ideologia comunistă este o ideologie contestatară. Clasa muncitoare are creată identitatea prin contrast cu burghezia. Percepţia asupra realităţii sociale este simplistă, societatea împărţindu-se în această perspectivă între „cei care au” şi „cei care nu au”. Ideea de bază a revoluţiei proletare este că dacă „cei care nu au” trebuie oricum să aibă, atunci ei nu pot avea decât ceea ce au „cei care au”. De aici nimic nu apare ca fiind un nou tip de a produce bogăţia, ci numai un nou tip de a împărţi bogăţia. Astfel, o ideologie ce are ca scop revoluţionarea redistribuirii avuţiei în societate ajunge efectiv să împartă lumea socialului în doi poli, de data aceasta clar opuşi: „cei care alocă” şi „cei care cer alocaţii”. Nu există altă variantă în evoluţia unei societăţi dominate de o astfel de ideologie. Căci, dacă în imaginea socialului construită de o astfel de ideologie (pe care aş numi-o economic-redistributivă) nu încap decât anumite realităţi sociale, odată ajunsă să domine spaţiul ideatic şi ideologic al unei societăţi, ideologia proletară va încerca să elimine din realitate tot ceea ce nu se încadrează în propriile ei limite. Lupta pentru resurse devine astfel reală, chiar şi în cazul în care ea încetează a subordona sfera politicului ca ideologie. Cu alte cuvinte, chiar şi după căderea comunismului ca tip de organizare a societăţii şi ca ideologie dominantă, rămâne în urma sa o realitate socială în care există cu adevărat o luptă pentru resurse şi care datorită unei diversităţi aproape inexistente este realitatea unei societăţi cu puţine mijloace practice de acumulare a bogăţiei.

Ieşind din cadrul marxist al luptei de clasă putem considera modelul tripolarităţii schimbării sociale ca fiind un model ce oferă alternative - deci un posibil model democratic. O minimă condiţie în acest sens ar fi ca între vechea elită si noua elită în ascensiune să se stabilească relaţii contractuale de negociere. Astfel, ceea ce se negociază este lupta pentru putere. Prin negocieri succesive relaţiile dintre cei ce se simt îndreptăţiţi să deţină puterea se instituţionalizează, însăşi negocierea schimbării devenind instituţionalizată. Instituţionalizarea şi negocierea schimbării este, în realitate, principala caracteristică a democraţiilor occidentale. Modelul tripolarităţii este şi astăzi cel mai vizibil în Marea Britanie şi Statele Unite, state considerate reper pentru democraţie (sistemul bipartit).


[negocierea schimbării]

Nu se poate, totuşi, vorbi despre rolul unei ideologii de clasă într-un model tripolar al schimbării, fără să se amintească şi de ideologiile totalitare de tip fascist. Un prim semn că aceste ideologii pot intra în categoria ideologiilor utilitariste poate fi şi faptul că ele nu provin dintr-o singură teorie, unificată ideologic, ceea ce permite să vobim despre ele la plural. Dar ceea ce le este în comun este renaşterea ideii imperiale ca valoare centrală a lor. Astfel, în concordanţă cu această valoare, ideologiile de tip fascist propun un model al omului de succes: tipul Omului Eroic. Este tipul omului care prin faptele sale va fi dat exemplu de devotament şi eroism pentru multe generaţii. Orice comportament care conduce la recunoaşterea publică va fi promovat valoric, la fel ca şi în cazul ideologiilor burgheze. Chiar dintr-un punct de vedere propriu ideologiei comuniste, fascismul (de fapt, fascismele) este o formă - cea mai rea - a imperialismului capitalist.

Este adevărat, însă, că aceste ideologii nu par a fi dispuse să accepte negocierea ca valoare morală, iar ca atare nu pot fi înscrise în categoria ideologiilor democratice. Totuşi, dacă elitele care adoptă o astfel de ideologie pot fi considerate ca făcând parte din categoria „leilor”, pentru a folosi terminologia paretiană, se poate spune că şi „lei” se pot bate între ei. Dacă datorită unor evenimente istorice nu se poate şti cu siguranţă cum ar fi evoluat regimurile de tip fascist, există totuşi unele semne că şi aceşti „lei” pot fi detronaţi. România este un bun exemplu în acest sens: coparticiparea la putere în urma unor negocieri a legionarilor şi a militarilor a eşuat, însă militarii care au obţinut puterea politică au dovedit că sunt dispuşi în anumite condiţii să îşi negocieze participarea la putere cu alte elite ce nu pot fi incluse în categoria „leilor”. Dacă se consideră militarii de carieră ca formând o clasă ce poate oricând să-şi asume puterea politică, obişnuiţi fiind să conducă prin metode de comandă, se observă că întotdeauna această clasă a fost dispusă după o vreme să-şi negocieze participarea la putere (cazul dictaturilor militare).

Deci nu întotdeauna modelul tripolarităţii asigură negocierea puterii. Chiar şi istoria Angliei şi a SUA ilustrează acest lucru: exemplele pot fi Revoluţia engleză şi Războiul de Secesiune. Schimbarea în condiţii de tripolaritate poate fi şi violentă. Este de fapt şi situaţia pe care o ia în considerare Marx atunci când analizează revoluţiile burgheze, numai că el nu ia în considerare posibilitatea unei negocieri ulterioare. Probabil că o interpretare subiectivă a istoriei Revoluţiei franceze l-a determinat pe Marx să considere că, odată instalată la putere, burghezia creează condiţiile împărţirii societăţii în doi poli opuşi.

Într-adevăr, în cazul Revoluţiei franceze o încercare de negociere a puterii a eşuat. Decapitarea lui Ludovic al XVI-lea şi asasinarea de către Napoleon a ducelui d'Enghien au fost semne clare că din partea noilor deţinători ai puterii nu există nici o cale spre negociere. Totuşi, odată ajunsă la putere, burghezia impunând societăţii propria ideologie utilitaristă, economic-productivă, aceasta nu creează condiţiile unei bipolarizări a societăţii. O ideologie utilitaristă nu numai că nu se opune unei percepţii a diversităţii realităţii sociale, dar şi stimulează această percepţie. Mai mult decât atât, dacă din start calea spre negociere este închisă pentru vechea elită dar nu şi pentru eventualele elite viitoare, aceasta nu poate decât să stimuleze diversificarea alternativelor datorită eliminării monopolului asupra negocierii puterii (sistemul multipartit).

Dacă existenţa alternativelor apare ca ceva normal pentru un model al tripolarităţii, aceste alternative sunt excluse pentru modelul bipolarităţii, atât reale cât şi percepute ideologic. Din perspectiva unei ideologii contestatare alternativele nu pot exista, căci dacă într-un spaţiu nu au existat decât „ei" şi „noi”, odată „ei” fiind daţi la o parte, nu mai există alţii decât „noi”. Se construieşte aşadar o imagine nediferenţiată asupra socialului, ideea construirii societăţii fără clase fiind un exemplu.


[contestare vs. schimbare]

Am arătat că în urma faptului că partidul comunist ajunge să fie un agent de socializare rival propriilor instituţii ce deţin acest rol apare o categorie deviantă ce îşi creează un model propriu de socializare conform modului în care este percepută amoralitatea clasei dominante. Ia, deci, naştere un pattern cultural care faţă de arbitrariul cultural dominant se manifestă ca o contracultură. Dar asocierea care se poate face între nerespectarea unei conduite conforme cu normele şi valorile afirmate şi privilegiile elitei oferă acestei contraculturi un caracter de cultură contestatară, căci normele şi valorile specifice ei se construiesc în principal pe baza negării normelor şi valorilor sociale promovate oficial, tocmai datorită ineficacităţii acestora din urmă în sensul creării unor conduite ce ar fi putut fi asociate cu privilegiile.

Se poate pune întrebarea de ce într-o societate structurată bipolar şi al cărei spaţiu ideatic este dominat de o ideologie precum cea comunistă nu se poate vorbi de apariţia unei ideologii contestatare ca replică, ci doar de o contracultură. Practic, motivul principal ar fi că o ideologie contestatară care replică nu ar putea propune un alt standard moral, ea neputând fi decât o copie fidelă a ideologiei dominante, mai puţin în direcţia contestării. Or, o critică morală a stării de lucruri existente ar fi imposibilă folosind aceleaşi standarde morale. Faţă de aceasta,o contracultură este mai degrabă un ansamblu de atitudini şi comportamente ce se manifestă în opoziţie cu standardele morale pe care ideologia dominantă le promovează în acord cu ea însăşi ca imagine a socialului.

O cultură contestatară, însă, deşi parazită prin construcţie, poate conduce la limită la revolte. Blocarea accesului la privilegii datorită saturării pieţei poate da contestării un caracter activ ca manifestare a frustrării provenite ca urmare a decalajului dintre aspiraţii şi realizări. Revoltele anticomuniste sunt cel mai bun exemplu în acest sens. Aceste revolte nu propun ele însele o ideologie alternativă. Este rolul celor care preiau puterea în urma unor astfel de revolte să promoveze ideologii şi modele ale societăţii pornind de la o bază ce exclude ideologia comunistă. Dar ei se mişcă într-un spaţiu economic structurat conform nevoilor de redistribuţie şi alocare ale vechilor regimuri comuniste, iar în plus, societatea rămâne structurată - grosso-modo - bipolar, căci în momentul revoltei şi a răsturnării regimurilor comuniste nu există încă o nouă clasă în ascensiune. De aici provine şi lipsa unui model propriu de urmat în procesul de tranziţie şi împrumutul de ideologii democratice din Vest; de aici provine şi faptul că cei ce sunt la putere astăzi au făcut parte şi înainte dintre cei ce participau la putere, fiind componenţi ai aparatului de partid şi de stat - deoarece nu a existat o alternativă reală. Tot de aici provine şi forţa şi mărimea valului de contestaţii la adresa puterii, însă fără existenţa unei alternative coerente. De altfel, studii recente (ISCPT, 1992) în domeniul valorilor au scos în evidenţă tendinţa populaţiei, mai ales tinere, de a contesta unele valori fără a adera la altele ca alternativă.

În consecinţă, dacă un model politic este uşor de adoptat - practic este nevoie doar de câteva legi şi decrete de dat şi de pus în aplicare - să se structureze o realitate socială săracă într-un mod mai diversificat nu este un lucru simplu. Pentru ca schimbarea să devină reală ca realitate socială este nevoie ca cel mai simplu şi cel mai frecvent model al schimbării, modelul tripolarităţii, să capete un suport real. Este deci necesară stimularea apariţiei unei clase care să se constituie într-o elită în ascensiune, având propria sa ideologie utilitaristă, o ideologie economic-productivă. În ceea ce priveşte situaţiile reale de acest fel, consider că ceea ce se întâmplă în China este situaţia cea mai elocventă. În China, statul socialist a renunţat la monopolul său asupra economiei, lăsând astfel deschisă o cale spre percepţia diversităţii realităţii sociale, chiar dacă numai într-un singur domeniu al acestei realităţi, cel economic. Este totodată o cale deschisă formării unei noi elite ce îşi va disputa puterea mai devreme sau mai târziu cu cea actuală. Disputa va putea fi violentă sau nu în funcţie de cât de importantă va rămâne ideologia comunistă ca sursă de legitimare a actualei puteri din China, de felul relaţiilor dintre cei care deţin puterea şi cei care acced la putere, relaţii ce vor permite sau nu negocierea, şi de modul şi gradul în care între vechea si noua elită vor exista canale de comunicare si simbioză.

Referitor la tranziţia în România şi în ţări aflate într-o situaţie asemănătoare, situaţia pare a fi o imagine răsturnată a celei din China. Deşi politic ne putem considera o democraţie, în alte sfere ale socialului, inclusiv economic, lucrurile şchioapătă. Atâta timp cât se va inhiba apariţia unei clase puternice cu o ideologie utilitaristă proprie, modelul bipolarităţii societăţii rămâne cel real. În acest caz, orice model politic de factură democratică s-ar încerca introdus, agregarea intereselor la vârf se va face nu în jurul ideii de utilitate, productivitate, eficienţă, ci în jurul ideii de redistribuire, alocare. Definiţia cea mai bună a acestei stări de lucruri o poate constitui un proverb popular care spune că „cine-mparte, parte-şi face”. Astfel, se conturează şi o explicaţie a sentimentului de frustrare al celor ce consideră că nimic nu s-a schimbat.

Ca o concluzie, se poate spune că perioada de tranziţie de după o lungă perioadă de timp în care ideologia comunistă a fost dominantă nu este o situaţie prea fericită. Structurată în mare bipolar, societatea este săracă şi în mijloacele de a ieşi într-o perioadă scurtă din impas. Modelul bipolarităţii schimbării sociale s-a dovedit a fi fals, o construcţie artificială care s-a autorealizat prin consecinţe.

Comunismul - sinucidere altruista (XIII)

Reproducţie şi sinucidere


Comuniştii care au făcut revoluţia nu se aşteaptă ca în mod fizic să mai poată să-şi vadă visul cu ochii: societatea comunistă deplină. Faptul că prima generaţie de comunişti are menirea de a face revoluţia socialistă şi să îndrume procesul de accelerare a dezvoltării societăţii până la punctul în care societatea comunistă se impune ca un dat obiectiv şi necesar, legic, face ca această generaţie să pară a fi într-un rol de Moise. Din motive strict biologice, deoarece recuperarea subdezvoltării este un proces ce se desfăşoară într-un timp proporţional cu mărimea distanţei de recuperat, primii comunişti nu pot spera să ajungă să trăiască în societatea făgăduinţei. Situaţia este de aşa natură încât să provoace probleme de ordin practic.

Din punct de vedere ideologic, se arată în mod explicit că nici nu poate fi vorba de comunism până când toţi oamenii nu vor avea o conştiinţă nouă. Atunci, precum Moise a adus poporului său cuvântul lui Dumnezeu în forma celor Zece Legi, şi partidul comunist trebuie să impună oamenilor noile precepte morale descrise ca fiind superioare celor vechi. A fost scris că Moise nu putea nici să moară, nici să-şi conducă poporul spre pământul făgăduit înainte de a lăsat evreilor cele Zece Legi, iar Lenin a scris şi el că partidul comunist nu putea construiască drumul către societatea comunistă fără să-i înveţe pe oameni noile „legi” şi nu putea să dispară odată cu atingerea societăţii făgăduite fără ca absolut toţi oamenii să-şi însuşească în mod deplin noile valori sociale, atingând astfel cel mai înalt nivel de constiintă.



[reproducţia cadrelor interne]

Dacă de la revoluţia socialistă până la societatea comunistă deplină este nevoie de „n” generaţii de comunişti de profesie, după definiţia leninistă, atunci timp de „n-1” generaţii, partidul este în rolul de Moise de două ori în acelaşi timp. O dată ca organizaţie care ştie că atingerea scopului propus înseamnă şi propria sa dispariţie şi a doua oară ca generaţii ce nu îşi pot vedea ţelul atins. În consecinţă, două lucruri se îmbină perfect în preocupările partidului: mai întâi asigurarea că va exista întotdeauna o generaţie de schimb pentru partid şi formarea conştiinţelor noi. Deoarece comuniştii sunt tocmai deţinători de astfel de conştiinţe noi, asigurarea unei generaţii de schimb şi formarea conştiinţelor noi este de presupus a fi un singur proces în care mecanismele de socializare instituţionalizată au un rol primordial. De altfel, pentru un partid marxist-leninist reproducţia socială nu poate fi altceva decât un proces instituţionalizat şi perfect controlat, pentru că tot ceea ce se întâmplă se întâmplă în mod conştient, premeditat. Aceasta înseamnă eliminarea posibilităţii de a exista agenţi de socializare rivali, iar din punct de vedere cultural s-ar construi societatea perfect omogenă. Crearea şi impunerea unui arbitrariu cultural nu doar ca dominant, ci şi ca singurul posibil şi socializarea totală şi perfectă sunt două feţe ale scopului unic al politicii cultural-educative a partidului comunist. Cultura socialistă, cultură a întregii societăţi şi omul nou sunt două concepte atât de intim legate încât relaţia dintre ele este de natura celei din fabula cu oul şi găina. Dar pentru realizarea scopului, partidul comunist se va folosi din plin de faptul că deţine puterea politică de unul singur şi fără rival. Are posibilitatea de a instituţionaliza în mod formal orice pentru a putea controla mai bine. Excesiva instituţionalizare formală şi politică în acelaşi timp are sarcina de a face eficientă munca politico-educativă, reducând la minimum puterea de influenţă a unor agenţi de socializare rivali. Partidul comunist, însă, scapă din vedere faptul că principalul agent de socializare rival instituţiilor pe care le creează este chiar el, partidul.

Pentru a vedea cum acţionează cultura socialistă, ca set de valori, norme şi simboluri ce formează un arbitrariu cultural dominant impus, asupra procesului de reproducţie socială, rămâne de văzut dacă această acţiune are un specific propriu care derivă din modul de funcţionare internă a ideologiei marxist-leniniste. Încercând să propună ca model de socializare un om de tip nou, omul total, rămâne de văzut ce reuşeşte în mod concret să realizeze politica culturală a partidului comunist. Pentru că societatea socialistă nu este atât de omogenă pe cât ar trebui să fie după concepţia partidului comunist, este de aşteptat să regăsim ca rezultat al procesului de socializare mai multe tipuri de „homocuşi”, categorii de indivizi care, din punct de vedere al habitusului însuşit, au caracteristici diferite.

Ca stare interiorizată sub formă de dispoziţii permanente şi înscrise durabil, habitusul este un „produs al interiorizării principiilor unui abitrariu cultural capabil de a se perpetua după încetarea acţiunii pedagogice şi prin aceasta să perpetueze în practici principiile arbitrariului interiorizat” (61). Habitusul este un efect al unei munci pedagogice, adică al unei acţiuni de inculcare a unor scheme de percepţie, gândire, apreciere şi acţiune. Un arbitrariu cultural se reproduce tocmai prin acţiuni de acest fel şi în consecinţă munca pedagogică „contribuie la producţia şi la reproducţia integrării intelectuale şi a integrării morale a grupului sau a clasei în numele cărora se exercită” (62), şi al căror arbitrariu cultural îl reproduce. Problema care apare în cazul comunismului este că arbitrariul cultural al clasei dominante, partidul comunist, şi deci arbitrariul cultural pe care partidul vrea să-l impună ca dominant în mod absolut drept cultură a întregii societăţi nu este propriul său arbitrariu cultural în mod real. Reproducţia socială are astfel o componentă distinctă şi specială, anume reproducţia internă a partidului comunist ca clasă socială dominantă şi clasă politică în acelaşi timp.

„Productivitatea specifică a muncii pedagogice, respectiv gradul în care ea reuşeşte să inculce destinatarilor legitimi arbitrariul cultural pe care are mandatul să-l reproducă, se măsoară prin gradul în care habitusul pe care îl produce este durabil, respectiv capabil să genereze cât mai durabil practicile conforme principiilor arbitrariului inculcat” (63). Problema care se pune în cazul de faţă este faptul că între munca pedagogică primară care produce un habitus primar specific clasei dominante comuniste şi munca pedagogică secundară menită să inculce arbitrariul cultural ce se doreşte dominant există o ruptură atât de adâncă încât munca pedagogică secundară are o productivitate foarte apropiată de valoarea nulă. După cum arată P. Bourdieu şi J.C. Passeron, „gradul de productivitate specifică al oricărei munci pedagogice alta decât munca pedagogică primară este în funcţie de distanţa care separă habitusul pe care tinde să-l inculce (respectiv arbitrariul cultural impus) de habitusul care a fost inculcat de munca pedagogică anterioară şi, la sfârşitul regresiunii, de către munca pedagogică primară (respectiv arbitrariul cultural originar)” (64). Dar partidul comunist se dezice de propria morală şi în consecinţă membrii generaţiei sale tinere, ca destinatari legitimi ai unei acţiuni pedagogice menite să le inculce arbitrariul cultural ce se doreşte a fi dominant, nu pot recunoaşte autoritatea pedagogică nici a instituţiilor şi nici a persoanelor mandatate să susţină o astfel de acţiune pentru că aceasta nu reproduce amoralitatea şi imoralitatea proprie clasei care le deleagă autoritatea şi din care ei fac parte. Aceştia au privilegii pe care le exercită împotriva autorităţii pedagogice, pentru că începând cu familia lor ca agent primar de socializare le-a fost inculcată amoralitatea şi imoralitatea proprie clasei din care fac parte. Ei sunt generaţia de schimb, cei care învaţă să nu respecte nici o autoritate deoarece privilegiile clasei din care fac parte sunt mai mari decât autoritatea delegată de către această clasă oricărei instituţii. Ei sunt primii care ocolesc un proces de socializare normal, faţă de restul societăţii nefiind altceva decât o categorie deviantă.

Totodată, membrii generaţiei tinere a elitei politice comuniste nu vor învăţa să conducă şi să deţină puterea în mod politic. Aşa cum partidul comunist renunţă la un rol politic în schimbul păstrării privilegiilor, ceea ce li se va transmite şi ceea ce îşi vor însuşi aceşti oameni de schimb ai vechii generaţii de comunişti este un comportament îndreptat spre păstrarea privilegiilor. Activitatea politică normală, ca joc politic, nu va putea face parte din conduita lor deoarece vor fi constrânsi de două ori să o cenzureze: o dată din aceleaşi motive descrise mai înainte şi a doua oară pentru că jocul politic nu constituie pentru ei un model de comportament. Nu numai că un asemenea comportament nu a fost transmis generaţiei de schimb pentru că înşişi „părinţii” au renunţat la el, dar de multe ori, în condiţiile în care jocul politic se petrece după principiul „cine nu este cu noi este împotriva noastră”, o activitate politică firească pentru o clasă politică poate fi în contradicţie cu principiul păstrării privilegiilor. Se întâmplă astfel ca după un oarecare număr de ani să se ajungă la situaţia practică în care clasa politică şi dominantă să fie o clasă socială deviantă şi lipsită total de valori politice. Astfel, în comunism, încercând să impună întregii societăţi o cultură prin definiţie politică, clasa politică şi dominantă renunţă ea însăşi la o cultură politică de orice fel. De aceea nici astăzi, la aproape şase ani de la căderea regimurilor comuniste comportamentul foştilor comunişti nu este unul politic, ci un comportament de păstrare a privilegiilor dobândite înainte.

Iată cum, datorită faptului că munca pedagogică secundară, de regulă instituţiona- lizată formal, nu poate avea în cazul partidului comunist decât o productivitate apropiată de valoarea zero, odată cu schimbarea generaţiilor, marxism-leninismul îşi pierde calitatea de a mai fi motorul acţiunilor partidului comunist. Partidul însuşi nu mai crede în marxism- leninism, ideologie care astfel nu mai are nici o bază de fond. Marxism-leninismul devine în scurt timp o vorbă goală iar evoluţia societăţii se rezumă la eforturile depuse de partid pentru păstrarea privilegiilor dobândite. Arbitrariul cultural pe care îl produce ideologia marxist-leninistă dovedeşte a nu avea destinatari legitimi tocmai în rândul clasei a cărei ideologie este: partidul comunist. Nu există altă concluzie decât că marxism-leninismul devine ilegitim fată de el însusi.



[recrutarea noilor cadre]

Am arătat că partidul comunist nu-şi poate asigura o continuitate legitimă prin reproducţie internă. Dar partidul comunist nu-şi poate asigura „schimbul de mâine” din rândul maselor? Cu alte cuvinte, poate partidul comunist să asigure unei societăţi existenţa unei clase politice? Chiar de la o privire sumară se poate înţelege că nu. Între o clasă politică şi o clasă socială dominantă deşi nu se poate pune în mod normal semnul egal există o legătură de filiaţie. Numai dintre cei care şi-au însuşit habitusul dominant al arbitrajului cultural al clasei dominante se pot alege cine este elită politică, cine este elită economică etc. Din moment ce partidul comunist ca clasă dominantă renunţă la rolul său politic, el nu putea lăsa să apară o clasă politică, alta decât el, fără a renunţa de bună voie la privilegiile sale. În plus, partidul şi-ar fi contrazis menirea sa şi anume cedarea puterii prin disiparea ei în mase şi nicidecum transferarea puterii altui grup. Partidul poate în schimb să îşi recruteze noi membri după criterii amorale atâta timp cât mai există un acces cât de mic la privilegii, adică atâta timp cât nu este saturată piaţa cererii de privilegii.

Partidul comunist nu poate să inducă propriilor membri habitusul propriului arbitrariu cultural afirmat. Încă o dată, deci, el nu mai poate constitui clasa politică a unei societăţi. În schimb, partidul depune eforturi considerabile în scopul de a inculca principiile propriului arbitrariu cultural celorlalţi, adică maselor de oameni ai muncii. Unul din rolurile partidului este de a crea conştiinţe înaintate iar tot ce întreprinde partidul se face sub imperativul unor necesităţi istorice. De aceea formarea conştiinţelor înaintate trebuie să fie un lucru serios şi bine făcut. De aceea partidul comunist elaborează o politică culturală bine pusă la punct şi care nu este altceva decât o acţiune pedagogică instituţionalizată menită să inculce un habitus corespunzător arbitrariului cultural dominant - conştiinţa socialistă. Motivul ideologic care stă la baza politicii culturale a partidului comunist este prea bine ştiut. Dar există şi un motiv de ordin practic. Pe lângă faptul că o acţiune pedagogică instituţionalizată este mult mai uşor de controlat în vederea blocării mesajelor unor eventuali agenţi de socializare rivali, „munca pedagogică prin care se realizează acţiunea pedagogică dominantă are întotdeauna o funcţie de menţinere a ordinii, respectiv de reproducţie a structurii raporturilor de forţe între grupuri sau clase, întrucât ea tinde fie prin inculcare, fie prin excludere să impună membrilor grupurilor sau claselor dominate recunoaşterea legitimităţii culturii dominante şi să-i facă să interiorizeze [...] disciplinele şi cenzurile care nu servesc niciodată atât de bine interesele materiale sau simbolice ale grupurilor sau claselor dominante ca atunci când iau forma auto-disciplinei şi a auto-cenzurii” (65). Prin urmare, această funcţie normală a muncii pedagogice dominante este întărită de două ori: mai întâi prin instituţionalizare şi apoi prin chiar mesajul transmis prin acţiunea pedagogică dominantă. Orice om obişnuit, cetăţean al unei ţări cu regim politic comunist, este învăţat să nu-şi dorească pentru sine autoritate şi putere, sau altfel spus, succes personal. Orice fomă de succes individual nu este cu adevărat individual. Întotdeauna trebuie să mulţumeşti partidului pentru „condiţiile create”. Succesul, în definiţie marxistă, este rezultatul unui efort social, în acest fel, oricine îşi atribuie un succes ca fiind personal, îşi atribuie şi însuşeşte roadele muncii altora. De exemplu, un scriitor nu ar fi ceea ce este dacă altcineva nu a muncit pentru ca el să poată avea hârtie şi creion ori surse de inspiraţie. Aşadar, succesul său nu este personal, ci el nu are decât o contribuţie ultimă la acest succes, în schimb însuşirea şi atribuirea roadelor muncii altora îl face să devină exploatator, adică un individ fără o constiintă socialistă, înaintată.

Se înţelege acum de ce partidul trebuie să controleze atât de strâns procesul de socializare. Măsura în care inculcarea principiilor de viaţă marxist-leniniste este o acţiune reuşită este direct proporţională cu gradul de siguranţă al deţinerii privilegiilor de către partid. Oamenii obişnuiţi să creadă că succesul lor este rezultatul unui efort social în care partidul ca îndrumător şi coordonator al întregii vieţi sociale are o contributie de seamă nu sunt periculoşi pentru că ei nu vor atenta niciodată la privilegiile partidului, considerând că nu li se cuvin. Prin politica sa culturală şi educativă, partidul trebuie să creeze doar asemenea oameni pentru a-şi păstra liniştit privilegiile. În mod obligatoriu partidul comunist va cultiva modestia, încercând să o impună ca normă de viaţă, pentru că modestia se opune unor aspiraţii personale înalte. Efecte ale controlului simbolic, auto-cenzura şi auto-disciplina sunt de dorit pentru că excesiva folosire a unui control coercitiv poate avea ca rezultat subminarea autorităţii şi a legitimităţii partidului comunist.

V. Gozman si A. Etkind descriu modul în care funcţionează cultul modestiei: „Se pare că modestie se cheamă comportamentul care-l convinge pe şef că subalternul nu vrea să-i ocupe locul. Nu se preface doar, ci, în mod sincer nu vrea: se consideră nedemn pentru asta. Omului îi este greu să se prefacă, cu atât mai mult cu cât şeful nu e mai prost decât subalternul - el însuşi a fost cândva în locul acestuia şi are informaţii bogate despre comportamentul lui. De aceea, în condiţii aproape egale, capătă întâietate cel care - realmente sau cel puţin la nivel conştient - nu doreşte avansări. Mulţi au, desigur, cunoscuţi care au făcut o carieră fantastică refuzând cu încăpăţânare orice post oferit; era nevoie de insistenţe, zvonurile despre refuzurile lor era statornic răspândit (de către ei înşişi, fireşte); iar într-un târziu, în fine, acceptau. Se pare că acest scenariu plăcea atât de mult conducerii, care vedea în astfel de oameni concurenţi nepericuloşi, încât foarte curând se repeta deja la un nivel mai înalt, astfel că oamenii modeşti, apropiindu-se de fosta conducere, ajungeau să refuze scaune tot mai sus-puse” (66).

Lucrurile nu sunt întotdeauna întocmai, dar citatul de mai sus poate crea o imagine despre felul în care puterea politică nu se poate reproduce în societăţile comuniste. În urma procesului de inculcare a valorilor noii societăţi şi de socializare în cultul modestiei apar trei categorii psihosociale de bază. Voi distinge mai întâi două, şi anume o categorie a oamenilor normali care include acei indivizi în cazul cărora procesul de socializare controlat de către partid este reuşit în sensul că s-a reuşit inculcarea habitusului dorit, şi devianţii, o categorie definită negativ faţă de prima. La rândul ei, categoria deviantă se împarte în două sub-categorii total distincte: o categorie care conţine marea majoritate a celor care compun clasa politică amorală - sortită a fi deviantă faţă de propriile principii, aşa după cum am arătat - şi pe cei al căror model este tocmai partidul comunist real, iar ultima categorie fiind formată din indivizi socializaţi în subculturi delicvente.

În cazul accederii către vârful piramidei sociale este de la sine înţeles că ultima categorie - delicventă - nu intră în discuţie. Rămân deci celelalte două. Prima categorie, cea a „normalilor” nu va putea să îşi asume roluri politice şi de conducere deoarece nu se va considera legitimată să le deţină. Este categoria celor care avansează tocmai datorită refuzului avansării, însă lucrurile nu stau chiar în modul în care au fost prezentate în citatul de mai înainte. „Normalii” nu pot avansa constant, iar orice avansare a lor are o natură accidentală pentru că habitusul care le-a fost inculcat nu conţine dispoziţii permanente înscrise durabil care să-i facă capabili de a-şi îndeplini cu succes rolul de conducători. În plus, ei sunt morali şi în consecinţă nu respectă criteriile de selecţie în elita politică a societăţii comuniste. Aceştia sunt de obicei oamenii care avansează lateral, adică sunt daţi la o parte, căci deşi nu sunt un pericol pentru partid, de multe ori sunt o piedică prin moralitatea lor.



[“normalitatea” asigură privilegiile]

Pentru că aceşti indivizi „normali” nu-şi recunosc ca legitim dreptul de a avea succes personal, condiţionaţi fiind de interiorizarea cultului modestiei, ei nu vor sancţiona pozitiv pe cineva care îşi atribuie merite personale ori pe acei care lasă să se întrevadă că sunt dornici de a avea succes. Din acest punct de vedere, partidul comunist poate sta încă o dată liniştit: aceştia sunt oameni cărora le repugnă politica, înţeleasă ca joc politic, conflict de interese. Însăşi existenţa categoriei celor socializaţi în spiritul noii culturi socialiste legitimează partidul comunist să renunţe la orice fel de practică democratică şi treptat la orice fel de activitate specifică unei elite politice şi să se transforme într-o birocraţie a cărei funcţionare are drept scop păstrarea intactă a privilegiilor. Faptul că acţiunea de inculcare a habitusului ce se doreşte a fi dominant începe de timpuriu, de la vârste foarte fragede şi întregul proces de socializare este excesiv controlat şi instituţionalizat prin înregimentarea chiar şi a copiilor de vârste preşcolare în organizaţii politice are drept rezultat o imensă majoritate de indivizi ce pot fi înscrişi în categoria „normalilor” şi în acelaşi timp provoacă riscul ca aceşti oameni să suporte o suprasocializare. Tocmai prin această suprasocializare elita politică, partidul comunist, îşi autocreează condiţiile de a deveni o castă închisă, închizându-şi căile de comunicare cu restul societătii şi construindu-si o realitate proprie, deoarece partidul însuşi nu suportă acelaşi proces de socializare. Reuşita strategiilor de socializare impuse de partid se întoarce împotriva lui, pentru că cu cât gradul de reuşită este mai mare cu atât şansele de reproducere a elitei politice a societăţii sunt mai reduse. Din momentul în care generaţiile îndoctrinate ajung să deţină poziţii cheie în societate, viaţa socială firească, normală, se curmă deoarece acestora le lipseşte voinţa de a face. Cultul modestiei obligă la învăţarea unui comportament de expectativă în sensul aşteptării alocării de resurse precum şi de alocare de statusuri şi roluri prin mandatarea autorităţii de la un nivel mai înalt. Aceasta pentru că oamenii sunt învăţaţi să nu dobândească autoritate şi implicit accesul la resurse pe măsură, ci să li se ofere toate acestea în schimbul si pe măsura însusirii habitusului dominant. Inhibarea manifestării individualităţii si suprasocializarea sunt atribute ale sinuciderii altruiste, dar ceea ce mortifică o societate socialistă este faptul că apare tendinţa ca nimeni să nu-şi mai asume în mod real roluri de conducere, nici măcar temporar, după modelul „vânez în cursul dimineţii, pescuiesc dupăamiază, mă ocup cu creşterea vitelor seara şi după cină mă consacru criticii după pofta inimii mele”.

Cele de mai sus reprezintă tendinţa majoră a societăţii socialiste deoarece chiar partidul comunist depune toate eforturile în a impune în mod durabil întregii societăţi un arbitrariu cultural pe care, prin natura lucrurilor, şi-l respinge sieşi. Există însă, probabil tocmai de aceea, o portiţă de scăpare. Există, după cum am spus, o categorie deviantă în care sunt incluşi cei care compun partidul şi cei al căror model de socializare este partidul comunist real. Aceştia din urmă sunt oameni care datorită hazardului sau a oricărei alte cauze obiective faţă de ei au reuşit să cunoască şi să sesizeze diferenţa dintre arbitrariul cultural dominant impus întregii societăţi şi arbitrariul cultural ascuns, propriu elitei politice comuniste. Pentru că în acest caz apare ca evidentă asocierea dintre privilegiile clasei dominante şi habitusul său propriu, aceşti indivizi vor căuta să descifreze principiile arbitrajului cultural ascuns şi să şi le însuşească cât mai deplin. Ca rezultat, primul lucru pe care îl vor face aceşti oameni este că vor deveni amorali, constituind populaţia din rândul căreia partidul comunist îşi va recruta noii membri profesionişti. Ei sunt indivizii care fac carieră răspândind în mod intenţionat zvonuri despre „modestia” lor şi afişând pe faţă o falsă modestie. Ei sunt o posibilă cale de comunicare între elita comunistă şi mase, dar în acelaşi timp sunt şi un factor de anomie în societate. Reuşita şi succesul unor astfel de indivizi fac din ce în ce mai vizibilă diferenţa dintre ceea ce se spune că este şi ceea ce este cu adevărat şi creează condiţiile ca din ce în ce mai mulţi indivizi să le urmeze exemplul.

Totuşi, modul în care astfel de oameni sunt recrutaţi în elită nu este de natură să stopeze tendinţele sinucigaşe, ci doar să le schimbe caracterul. Deşi partidul renunţă la rolul său de lider pentru a deveni administratorul propriilor privilegii, cu atât mai mult conduita partidului ca clasă este îndreptată în direcţia protejării acestor privilegii faţă de oricine ar apărea la un moment dat ca rival. De aceea, acceptarea în rândurile sale a noi membri ce pot fi înscrişi tipologic categoriei deviante nu se face în urma unui comportament activ al acestora, ci dimpotrivă, ei sunt încurajaţi să aştepte ca partidul să aibă nevoie de ei. Drept urmare, sunt obligaţi să mimeze modestia şi să adopte la rândul lor un comportament expectativ. Tot ceea ce li se cere este să fie în stare să speculeze oportunităţile ce li se oferă, dar prin aceasta ei vor sfârşi prin a întări amoralitatea clasei dominante fără, însă, să-i refacă rolul de lider fie şi numai pentru că habitusul propriu partidului şi interiorizat de către pretendenţii la privilegii nu mai conţine dispoziţii şi deprinderi pentru conducere deoarece principiile arbitrariului cultural ascuns nu mai conţin aşa ceva.

Ceea ce mai poate face această categorie deviantă este ca printr-o serie de reuşite personale să creeze un model de socializare considerat dezirabil de către un număr tot mai mare de indivizi. Faptul că această categorie deviantă include în ea membri care reuşesc să aibă acces la privilegii deşi iniţial nu le deţineau face vizibilă nu numai diferenţa dintre arbitrariul cultural afirmat şi cel ascuns, dar poate crea un pattern cultural ce se manifestă ca o contra cultură. Se creează astfel o stare de conflict latent între categoria celor socializaţi normal şi categoria deviantă deoarece primii nu au cum să recunoască legitimitatea ascensiunii celorlalţi şi a autorităţii pe care o dobândesc. Totodată, creşterea numărului celor care aderă la amoralitate conduce în mod inevitabil la o saturare a pieţii cererii de privilegii şi drept urmare apare din ce în ce mai pregnant un decalaj între aspiraţii şi realizări, adică ia naştere modalitatea clasică de producere a frustrării. Decalajul dintre aspiraţii şi realizări este atributul sinuciderii anomice însă tendinţa sinucigaşă, anume conduita expectativă rămâne în continuare de natură altruistă prin originea ei.

Acest din urmă caz este cel mai frecvent întâlnit deoarece el presupune faptul că partidul comunist nu este supus aceluiaşi proces de socializare la care este supus restul societăţii, reuşind astfel să devină agentul de socializare rival propriilor instituţii de educaţie. Prin faptul că situaţia este de aşa natură încât să introducă în viaţa socială tensiuni verticale, respectiv între realizări şi aspiraţii, şi tensiuni orizontale, anume între două categorii de populaţie, am creionat deja imaginea revoluţiilor din Estul Europei din anul 1989. Dacă adăugăm faptul că ţările comuniste est-europene au suportat un bombardament informaţional din partea democraţiilor occidentale peste puterea de control a instituţiilor create de partidele comuniste, fapt de natură să creeze şi un decalaj între mărimea aspiraţiilor induse prin această agresiune informaţională şi gradul de aşteptare ca aceste aspiraţii să devină posibil de atins, imaginea revoluţiilor est-europene apare aproape completă, ceea ce mai rămâne putându-se subsuma unor situaţii cu specific local.



[succesul anomiei]

Am insistat în primul capitol asupra idelogiei comuniste, marxism-leninismul oficial adică cel care se pretează la a fi pus în practică, şi am încercat să arăt felul său intern de funcţionare, autojustificativ şi autolegitimator, pentru a putea afirma în finalul acestui capitol că în urma consecinţelor pe care le are tocmai acest mod de funcţionare, idelogia comunistă tinde să rămână la un moment dat singurul motor al unei activităţi sociale cu sens. Suprimarea bruscă a hegemoniei acestei ideologii de tip totalitar dar cu caracteristici atât de proprii poate provoca o stagnare bruscă a activităţii sociale. Scăderea bruscă a producţiei economice şi dispariţia aproape totală a producţiei culturale imediat după revoluţiile anului 1989 pot servi drept argument în acest sens. Pentru că ideologia marxist- leninistă se legitimează nu numai prin ea însăşi ci şi prin rezultatele concrete care trebuie să apară în urma asimilării ei de către întreaga societate, ideologia comunistă ca revoltă împotriva spontaneităţii obligă la acţiune pe cei care se revendică de la ea, cu atât mai mult cu cât aceştia nu îşi pot legitima poziţia şi privilegiile, deci implicit să şi le protejeze, în afara acestei surse de revendicare. Consider că în afara înţelegerii acestui mod de funcţionare internă a idelogiei nu se poate desprinde caracterul altruist al sinuciderii comuniste drept caracter principal, ci numai caracterul său secundar anomic. S-ar fi putut spune astfel, la fel ca Mattei Dogan, că „mesajul potrivit căruia clasei muncitoare trebuie să i se garanteze demnitatea şi egalitatea s-a întors tocmai împotriva elitei care l-a generat şi aceasta pentru că fusese inculcat cu success” (67), dar caracterul altruist al sinuciderii ar apărea ca secundar. Comportamentul categoriei deviante se pretează oricând la adoptarea unei poziţii justificative şi anume că aspiraţia către privilegii este urmarea însuşirii depline a principiului egalităţii. Problema este, însă, că sensul legitim de aplicare a principiului egalităţii în comunism este îndreptat în jos şi nicidecum nu este ascendent, în timp ce prin procesul de inculcare a habitusului dominant poziţia şi privilegiile partidului devin în mod obiectiv necunoscute celor care îşi însuşesc acest habitus. Aşadar, aceştia din urmă nu pot avea pretenţii la garantarea demnităţii şi egalităţii deoarece acestea le sunt garantate într-un mod subiectiv.

Dar factorul anomic existent într-o societate socialistă sfârşeşte prin a avea un rezultat benefic. Prin faptul că el introduce tensiuni între aspiraţiile subiective şi aşteptările obiective, între aspiraţiile subiective şi realizările concrete şi între autoritate şi acceptarea autorităţii ca legitimă creează condiţiile necesare unei masive revolte împotriva regimului comunist. Chiar dacă nu revolta manifestă este soluţia în sine a depăşirii tendinţelor sinucigaşe, ea creează posibilitatea refacerii clasei dominante ca elită manifestă ce are un comportament normal, firesc pentru poziţia ei.

Crimele comunismului de la Industrial 32

Cred in continuare ca nu am gresit. In 1995 am reusit sa arat cum va fi in Romania pe care o traim acum, dar mai ales de ce. Ma uit la Adrian Nastase, la Mircea Geoana, la copiii lor si la liceul la care au invatat si la cei asemenea lor si imi rasuna in urechi spusele lui Marius Oprea: "suntem condusi de circa 10 000 de ticalosi". Tot Marius Oprea spunea de ce nu pot fi judecati cei vinovati de crimele comunismului: pentru ca cei care judeca astazi sunt copiii celor care ieri au facut aceste crime.
Sa vin insa la liceul Jean Monnet, din Bucuresti, cartierul Floreasca, ex Industrial 32. Ce se intampla acolo nu e nou. Elevii bucuresteni din anii '980 stiu ca la fostul Industrial 32 se intamplau tot felul de lucruri inca de pe vremea asa-zis apusa. Ca se bea de se stingea chiar in liceu, dar numai bauturi fine, sex era la ordinea zilei, curve si smecheri mai gaseai si prin alte licee din Bucuresti, dar la '32 erau bazati. Adica nu te puteai lua de ei, ca aveau proptele mari. Umbla vorba ca aveau chiar si droguri. Da, inainte de "revolutie"...
In anii '980 imparteala pe licee era in mare cam asa: copiii de inalte fete nomenclaturiste si securisti de grad inalt, la '32, actualul Jean Monnet. Securistii mai mici si nomenclatura culturala de partid aveau copiii la o statie distanta, la Caragiale, unde avea grija de ei sa-i bage la clasele mai din fata chiar tovarasa directoare, ca era membra in prezidiul Marii Adunari Nationale, printre privilegiatii care il puteau urmari pe Tovarasul Nicolae Ceausescu cum gangaveste la microfon privindul din spate. Daca faceau cumva nefacute si calcau pe bec rau, erau surghiuniti la Rosetti sau la German, dupa preferintele culturale sau stiintifice, caci Rosetti este tot in Floreasca si era de chimie, stiinta aflata sub obladuirea Cabinetului 2.
Liceul asta, Jean Monnet, a fost dintotdeauna cu probleme. Ce se intampla astazi la acest liceu nu e nou, este doar o continuare a ceea ce se petrece acolo de multe zeci de ani. Dar asa cu probleme cum este, este liceul la care Adrian Nastase si-a inscris odraslele, Mircea Geoana, fiu de general de securitate, a facut si el la fel cu copiii lui si tot asa. Gasesti acolo numai copii de foarte smecheri cu foarte multe relatii si extraordinar de multi bani primiti de la matusi Tamara. Nu voi fi mirat daca boul ala de profesor de sport care s-a culcat cu eleva lui intr-o excursie la munte va plati cele 5 minute de sex cu 5 ani de inchisoare. M-as mira sa nu se intample, pentru ca tatal fetei va avea grija sa se intample. Ca fii-sa e o curva nu conteaza. Nu stiu cine e tac-su, dar tac-su stie foarte bine cine este. Altfel nu ajungea curva la Jean Monnet.
Intrebarea ar fi insa de ce isi dau acesti oameni copiii la un liceu in care se intampla lucruri. Raspunsul este unul singur, cel putin pentru mine: pentru ca ei sunt la fel cum le vedeti odraslele. Iar cei care isi dau copiii la Jean Monnet sunt cei care ne conduc: Mircea Geoana, Adrian Nastase si cei asemenea lor dar mai putin vizibili. Niste golani, banditi si criminali care manipuleaza nu legea, ci institutiile statului in favoarea lor. Stiti de ce a fost demisa conducerea de la Jean Monnet? Pentru ca nu a reusit sa puna batista pe tambal si au iesit la suprafata cateva miasme din cazanul cu zmoala care fierbe acolo. Lucruri de genul celor pe care le aflam astazi la stiri s-au intamplat la Jean Monnet inca de pe vremea cand era Industrial 32 si, am eu o banuiala, ca nu au existat intreruperi.
Ce legatura are asta cu crimele comunismului? Nu e o aberatie, am aratat ca Romania va fi condusa de infractori si copiii celor celor care ar merita sa stea in puscarii. Jean Monnet este semnul ca am avut dreptate, e termometrul cu care se masoara temperatura. Il citesti si stii daca cei de la meteo au gresit prognoza.
Doar ca cei care aterizeaza pe aici sunt mult mai interesati sa citeasca de cum se fac reclamele decat de orice altceva. Ma bucur ca macar pleaca dezamagiti, faza cu reclamele nu e ceea ce cautau ei.


P.S.-ul de a doua zi:
Ca sa nu par portocalist, ca nu sunt - eu sunt incolor, sper inodor, dar nu si insipid - am sa mentionez ca nu cunosc care este corolarul lui Jean Monnet din Constanta si nici din alte localitati. Dar faptele de la Jean Monnet sunt din aceeasi categorie a tupeului obraznic si jegos cu care Basescu vorbeste despre "lupta" statului roman cu prostitutia si consumul de droguri, acuzand Olanda de neputinta, cand tocmai fii-sa EBA, lumina ochilor lui, si-a facut campania electorala pentru Parlamentul European batand moneda pe legalizarea consumului de droguri "la fel ca in Olanda", iar acum nici 6 luni in urma consilierii lui (Sebastian Lazaroiu) sustineau legalizarea prostitutiei ca fiind o solutie panaceu atat pentru agresivitatea sociala cat si pentru bugetul tarii. Fenomenul "dom' Costel" mafiotul PDL de la Craiova care ajunsese secretar de stat la Agricultura nici nu mai mira in aceste conditii: e vorba de acelasi tupeu specific interlopilor. Ceea ce am vrut sa subliniez este ca Jean Monnet din Bucuresti este turnesolul care arata cine sunt cu adevarat cei care conduc Romania. Ei nu se arata asa cum sunt pentru ca au o varsta la care au invatat ca trebuie sa ascunda anumite lucruri. Dar copiii lor ii dau de gol.

Comunismul - sinucidere altruista (XII)

Dialectica elitei comuniste


Partidul comunist, ca clasă dominantă şi elită politică este creaţia ideologiei. Apariţia sa nu este firească deoarece ea este precedată de existenţa ideologiei sale. Marxism-leninismul este o ideologie creată special pentru uzul unui singur partid, prin urmare, membrii partidului comunist sunt recrutaţi; întreaga elită comunistă este recrutată, iar pentru că recrutarea presupune o selecţie a celor recrutaţi, clasa politică comunistă este formată din oameni aleşi. Prin modul în care apare, partidul comunist se confirmă pe sine ca elită, dar nu poate recunoaşte public acest lucru. Din această cauză, selecţia în elita politică comunistă capătă un caracter special.

Ideea că unei clase îi poate reveni misiunea istorică de a construi o societate fără clase este o imposibilitate istorică căci înseamnă construirea unei societăţi de roluri adică fără diferenţe de status. Abolirea diviziunii muncii ar fi condus chiar la o societate de roluri nediferenţiate (lucru atât de împotriva naturii umane încât el nu este specific decât coloniilor de floră şi faună unicelulată. Aşa ceva nu există nici măcar în comunităţile de primate şi cu atât mai puţin la triburile de oameni primitivi). Încă o dată, marxism-leninismul ca ideologie a societăţii fără clase defineşte egalitatea în termeni de uniformitate totală. Cu atât mai mult partidul comunist nu se putea recunoaşte ca fiind ceva diferit de restul societăţii. De aceea, întotdeauna şi fără excepţii, „în centrul campaniei electorale partidul pune ideea stalinistă a blocului dintre comunişti şi cei fără partid.” (57), orice campanie electorală fiind o acţiune de afirmare a identităţii, care există permanent în programele politicii culturale a partidului şi ca parte a procesului continuu de legitimare.

Neputând să se recunoască pe sine ca fiind elită politică şi clasă dominantă, soluţia pentru ieşirea din impas este propaganda ca abatere a atenţiei. Pe lângă faptul că toate mesajele care vin din partea partidului sunt propagandistice, adică reflectă doar ceea ce trebuie să se ştie, apar în acest mod responsabilul cu propaganda, activistul de partid, „militantul responsabil”. Activiştii de partid plătiţi sunt cei care iau contactul nemijlocit cu masele, ei sunt purtătorii mesajelor partidului şi îşi îndeplinesc sarcina de a reprezenta partidul în relaţia lor directă cu oamenii. În acest fel ei creează imaginea partidului, un partid strâns legat, intim, de masele ale căror interese le reprezintă şi le apără. Armata de „militanţi responsabili” este acea categorie de oameni care se interpune între partid şi mase şi care apără partidul de imaginea sa reală, căci în ochii maselor ei sunt partidul pentru că vorbesc în numele lui.

Partidul comunist, această clasă nou formată, este nevoit să se ascundă pe sine de cei care sunt chemaţi să îl susţină tocmai în virtutea ideii construirii societăţii fără clase. Datorită sursei sale de legitimare, criteriile după care erau recrutaţi şi selectaţi noii membri ai elitei nu puteau fi decât amorale cel puţin, şi deseori chiar imorale. Căci dacă ar fi fost morale, partidul s-ar fi recunoscut ca fiind elită şi ar fi fost recunoscut ca atare drept clasă care deţine puterea. Iată cum oamenii cinstiţi au fost ţinuţi departe de partid iar leneşii şi incapabilii au preluat conducerea. De aici provine şi necesitatea de a controla foarte strict canalele de reprezentare a realităţii, de unde şi obligativitatea apariţiei unei dictaturi bazată pe o propagandă mincinoasă. Imaginea acestei stări de lucruri este descrisă clar de Panait Istrati în a sa „Spovedanie pentru învinşi”, fapt pentru care el a şi fost condamnat de către comunişti. Prin urmare, „morala comunistă este de două ori falsă: o dată în sine, a doua oară pentru că cel care o predică nu (mai - n. pers.) crede în ea.” (58).

Comunismul este, aşadar, orânduirea socială în care clasa dominantă se dezice de propria morală, lucru ce nu rămâne fără urmări.

Partidul comunist nici măcar nu poate să dispară prin propria voinţă. Dialectica sa este principalul său obstacol în realizarea propriului program. Înţelegerea necesităţii într-o manieră activă înseamnă să te supui imperativului momentului controlându-l, adică acţionând în vederea preluării conducerii şi a controlului asupra evoluţiei lucrurilor şi stărilor în direcţia dată de imperativul momentului. Aceasta dă într-adevăr libertate, dar partidul nu poate să renunţe la libertatea sa pentru că în primul rând a renunţa la libertate ar fi împotriva principiilor sale declarate şi pentru că acest lucru mai înseamnă şi pierderea controlului şi a conducerii asupra evenimentelor, adică nesupunerea la imperativele momentului şi renunţarea la înţelegerea necesităţii într-o manieră activă. Partidul comunist şi-ar contrazice astfel legitimitatea înfiinţării sale.

Însă partidul comunist nu poate abdica nici de la finalitatea pe care şi-o atribuie şi care, la rândul ei, îi legitimează existenţa. Pentru a se salva de propria contradicţie, partidul este nevoit să amâne continuu realizarea scopului său, „visul de aur al omenirii”. Modalităţile practice prin care face acest lucru sunt atingerea unor obiective intermediare şi propunerea altora, sau folosirea ideii revoluţiei continue. Promovarea ideii de revoluţie continuă necesită în primul rând acţiuni de justificare a ideii, adică inventarea neîntreruptă a duşmanului de clasă.

Duşmanul de clasă este un element infiltrat în societatea socialistă şi în consecinţă el poate fi aflat în rândul elitei comuniste sau în rândul maselor. Combaterea duşmanului de clasă va avea caracterul unei curăţiri a societătii de elementele retrograde şi reacţionare, iar în funcţie de locul în care sunt găsite aceste elemente acţiunea se va numi „război împotriva corupţiei şi a trădătorilor” atunci când duşmanul de clasă este inflitrat în partid, respectiv „război împotriva sabotorilor şi a elementelor burgheze” atunci când duşmanul de clasă este infiltrat în rândul maselor de oameni ai muncii. Dar această metodă nu poate fi folosită timp îndelungat deoarece devine disfuncţională. Războiul impotriva corupţiei şi a trădătorilor este de fapt o autodecimare a clasei politice şi este o măsură care zdruncină coeziunea partidului prin inducerea neîncrederii între membrii săi, iar războiul împotriva sabotorilor şi a elementelor burgheze reprezintă practic instaurarea Teroarei. Chiar dacă „demascarea" corupţiei şi a trădătorilor din rândul cadrelor de partid poate duce la creşterea şi întărirea încrederii oamenilor în partid, instaurarea si menţinerea Teroarei este un semn că lucrurile nu evoluează în direcţia „visului de aur”, căci reflectă lipsa unei conştiinţe înaintate. Prin urmare, se renunţă treptat la aceste metode iar partidul îşi va propune mai întâi atingerea unor obiective intermediare, cum ar fi, de exemplu, societatea socialistă multilateral dezvoltată. În acest fel partidul îşi amână pe o perioadă nelimitată autodesfiinţarea, îşi întăreşte imaginea de constructor conştient al comunismului, se poate lăuda cu succese şi implicit îşi întăreşte poziţia hegemonică deoarece succesele sale justifică acest lucru. În plus, atingerea obiectivelor intermediare reprezintă totodată şi nivele ale dezvoltării conştiinţei socialiste şi a culturii socialiste şi deci nivele ale eliminării spontaneităţii din viaţa socială.


[cenzura asupra jocului politic]
Un indicator al eliminării spontaneităţii din viaţa socială este şi dispariţia jocului politic ca rezultat al urmăririi unor interese personale. Pentru ideologia marxist-leninistă dezvoltarea spontană a societăţii este urmarea directă a acţiunilor ce au la bază interesul personal. Această stare de lucruri nu poate fi specifică socialismului şi comunismului, orânduire socială construită conştient. Dar jocul politic este un comportament normal pentru o clasă politică, face parte din ceea ce este ea, în timp ce elita comunistă nu poate să-şi recunoască public adevărata natură. Partidul comunist nu poate să renunţe la imaginea sa de elită de circumstanţă, deci şansa pentru a o păstra este cenzura asupra jocului politic.

Jocul politic, luptele interne din cadrul conducerii de partid şi de stat, confruntări care vizează preluarea puterii de către unii indivizi în detrimentul altora, sunt atribute ale unui spirit burghez, conform învăţăturii marxist-leniniste. Ele demonstrează că nu există un scop comun în funcţie de care fiecare îşi vede de treabă depunând o activitate constructivă, ci grupuri care încearcă să-şi promoveze propriile interese. Cum nepotrivirea dintre realitate şi doctrina partidului comunist este clară, soluţia salvatoare nu poate fi decât cenzurarea jocului politic: în societatea socialistă „se construieşte comunismul, toţi pun umărul etc.” şi nu există interese personale sau de grup, surse ale luptei politice, considerate a fi dovezi de „egoism”, „elitism”, „lăcomie”, adică atribute ale spiritului burghez, valori retrograde ale unei orânduiri sociale pe cale de dispariţie.

Primul exemplu în acest sens şi poate cel mai cunoscut a fost surghiunirea şi apoi asasinarea lui Troţki. „Crima lui Troţki a constat tocmai în pretenţia la putere, astăzi încă el fiind învinuit de sete de putere, deşi, într-un sistem politic normal nimic nu pare mai firesc pentru un om politic de talia lui.” (59). Atitudinea acestuia, comportamentul şi pretenţiile sale făceau vizibilă existenţa unui joc politic şi a unei clase politice.

Pentru că în jocul politic pot intra numai persoane care au dobândit deja o autoritate - numai aceste persoane pot emite pretenţii în mod legitim - jocul politic pentru a putea fi cenzurat trebuie mai întâi valorizat negativ. Rezultatul direct este că cenzurarea sa devine justificată, iar cei care emit pretenţii pot fi blamaţi pentru comportamentul lor. Ca metodă, primul lucru pe care l-a făcut Stalin a fost să nu lase să se afle ceea ce se petrece la nivelul conducerii de partid şi de stat. Ceea ce putea şi trebuia să ştie toată lumea era că partidul este o unitate de monolit, iar toţi cei care făceau să se tulbure această imagine erau consideraţi trădători. Astfel, pentru prima dată, contrarevoluţia nu mai este opoziţia împotriva partidului, ci poate căpăta semnificaţia opoziţiei împotriva celui ce reprezintă unitatea partidului, aşadar împotriva lui Stalin. Cum nu numai Troţki i se opunea lui Stalin, toţi cei care îi erau opozanţi erau consideraţi a fi în aceeaşi tagmă a trădătorilor, chiar dacă ei între ei se aflau pe poziţii divergente. Biografiile oficiale ale lui Stalin îi arată pe Troţki şi pe Buharin ca fiind complici într-o vreme în care ei nu se gândeau încă la aşa ceva. Ei reprezentau de fapt „opoziţia de stânga", respectiv „opoziţia de dreapta” la adresa lui Stalin.

Aceste subtilităţi politice se dovedeau a fi, însă, mult prea periculoase pentru imaginea unei elite de circumstanţă, dominată de sentimente altruiste, pentru a se putea aduce la cunoştinţa oamenilor simpli.


[necesitatea Marelui Conducator]
O imagine reală asupra jocului politic poate denunţa intenţiile reale ale clasei politice comuniste, anume acelea de a nu putea să renunţe la putere, aşa cum în mod programatic şi-a propus. Când această clasă politică nu mai reuşeşte să îşi autocenzureze în mod eficient jocul politic dintre diferiţi membri şi grupări ale sale, ea va naşte Conducătorul, adică acel om-simbol ce îi va reprezenta „unitatea monolitică” şi legătura sa organică cu poporul. Deasupra tuturor mijloacelor folosite, mai trebuia găsit ceva ce ar fi făcut jocul politic imposibil ca principiu. „Tătucul” a fost soluţia. El, Conducătorul, fiind omul de geniu, cel ce stie si face orice mult mai bine decât oricine, simbolul Naţiunii, simbolul Revoluţiei nu poate fi contestat. Este pus în practică principiul locului veşnic ocupat şi totodată destul de ridicat astfel încât să nu merite să fie atins de către un muritor de rând. Astfel, orice formă de luptă politică ia forma unui sacrilegiu iar jocul politic poate fi foarte uşor compromis ca imagine publică.

Exemplul Coreei de Nord în cenzura jocului politic pare a fi situaţia cea mai reuşită. Paradoxal, se poate spune că în Coreea de Nord există pluripartitism: „Alături de Partidul Muncii, recunoscând rolul conducător al acestuia, activează Partidul Democrat, Partidul Tinerilor Prieteni, Partidul Religioşilor. Aceste partide, împreună cu Sindicatele Unite, Uniunea Ţărănească, Uniunea Tineretului Muncitoresc Socialist şi cu alte organizaţii fac parte din Frontul Unic Patriotic Democratic, condus de Partidul Muncii.” (60). Toate acestea nu fac decât să pervertească ideea de democraţie şi pluripartitism. Deşi sunt multe, partidele politice coreene constituie de fapt „Frontul Unic” şi recunosc rolul conducător al Partidului Muncii - comunist. Practic, partidele politice din Coreea de Nord, se mai numesc aşa doar pentru că scrie pe o hârtie. Nu poţi fi partid politic şi totodată să abdici de la un rol politic, recunoscând de bună voie rolul conducător al partidului comunist sau al oricărui altul. Nu poate fi pluripartitism când toate partidele existente sunt inculse într-un front unic. Dar se poate manipula toată această organizare politică pentru a crea imaginea unei democraţii în care nu există joc politic. Chiar existenţa unui pluripartitism nefuncţional datorat unor partide nefuncţionale este mijlocul prin care se cenzurează jocul politic. Simbolic, se face o delimitare între pluripartitism, viaţă politică pe de o parte, şi joc politic pe de altă parte. Jocul politic ca valoare a unei societăţi normale poate fi compromis mult mai uşor astfel, deoarece poate fi mult mai uşor asociat cu caracteristicile unei societăţi bolnave de lupta pentru putere, înţelegându-se prin aceasta sete de înavuţire dublată de o lipsă de scrupule. Iată cum jocul politic ca luptă pentru putere devine cel puţin desuet, de fapt reacţionar, într-o societate în care nimeni nu trebuie să vrea deţinerea puterii.

Logica este simplă: dacă nici partidul comunist, acel partid minunat care se îngrijeşte de fericirea oamenilor, nu doreşte puterea pentru el, ce justificare ar avea cineva să dorească să ajungă la putere, ca urmare a unor activităţi politice? Nici una, desigur; iar oamenii, toţi fără excepţie, trebuie să fie învăţaţi că nu trebuie să încerce să dobândească autoritate, cu atât mai mult cu cât autoritatea este politică în socialism, ca de altfel orice altceva. De aceea, tot ce are cineva trebuie să-i fie dat şi nu dobândit, pentru că nimic nu este particular înainte de a fi proprietate comună. Sistemul însuşi nu poate funcţiona decât respectându-şi propriul principiu de legitimare: redistribuirea raţională.

Într-o astfel de situaţie nici chiar Conducătorul nu deţine puterea, cel puţin aşa trebuie să pară. El este doar un îndrumător, învăţător, catalizator, model etc. Mai întâi el simbolizează unitatea monolitică a partidului conducător. Apoi, ca fiu al poporului - în tinereţe ţăran sau muncitor - el reprezintă împletirea organică între partid şi popor. În drumul spre comunism această împletire devine din ce în ce mai strânsă până când partid şi popor sunt totuna. Conducătorul simbolizează, aşadar, visul de aur al omenirii, societatea fără clase. „Procesul de dispariţie a partidului se va realiza, în mod evolutiv, prin integrarea sa în viaţa societăţii, prin participarea tot mai organică a membrilor de partid la întreaga viaţă socială în strânsă legătură cu masele populare”. Fiind ţăran prin origine, muncitor prin formaţie şi conducător din vocaţie, ca fiu al poporului, Conducătorul simbolizează tocmai această „strânsă legătură”.

De aceea, Cultul Personalităţii înşeală. Prin Cultul Personalităţii este împins în faţă Conducătorul. El este faţadă. Şi atâta timp cât mai există o elită politică care se poate ascunde în spatele lui el este menţinut. Se poate explica astfel de ce Cultul Personalităţii şi ideea de accelerare a înaintării spre comunism stau într-o relaţie direct proporţională: deoarece pentru a se menţine la putere elita comunistă simte nevoia de a arăta că îşi onorează promisiunile - societatea comunistă - care promisiuni, cu cât sunt mai aproape de realizare, cu atât ameninţă elita cu termenul scadent pentru dispariţie. Şi atunci, creşterea intensităţii Cultului Personalităţii nu este altceva decât un mijloc de evadare din spaţiul imaginii publice, o cortină care se cere a fi din ce în ce mai groasă. Cultul Personalităţii este, în consecinţă, atributul unei elite politice slabe care nu mai are forţa de a se impune ca valoare pentru că propriile principii nu-i dau voie, însă care doreşte să-şi păstreze intacte privilegiile. Iar cu cât Cultul Personalităţii este mai puternic, cu atât elita este mai slabă, la un moment dat însuşi Conducătorul putând profita de această stare de lucruri pentru a-şi întări poziţia. Cultul Personalităţii îi oferă Conducătorului puteri nelimitate practic, în timp ce posibilii oponenţi se sprijină pe o clasă politică nu numai slabă dar care şi preferă să-i abandoneze. Clasa politică se slăbeşte singură abandonând din proprie voinţă un mod de conduită normal şi specific - jocul politic - în schimbul păstrării privilegiilor. Cultul Personalităţii apare, aşadar, în urma tentativelor de legitimare a marxism-leninismului prin fapte şi sfârşeşte prin a ameninţa o întreagă clasă politică. Este un proces ce se autoîntreţine, clasa politică comunistă sfârşind prin a se transforma într-o birocraţie.

Odată cu creşterea în intensitate a Cultului Personalităţii, elita politică renunţă treptat la rolul ei în luarea deciziilor, deci la rolul ei politic. Ea nu mai guvernează ci administrează. Clasa politică comunistă se transformă din ceea ce John Stuart Mill numeşte birocraţie, adică „guvernare a unor conducători de profesie", într-o birocraţie, aşa cum a fost definită de Max Weber. Devine un aparat centralizat, competent şi eficient subordonat puterii politice la care a renunţat în favoarea unui singur om. Din păcate, eficienţa acestui aparat nu se manifestă în sfera economică sau în rezolvarea problemelor sociale, ci în întărirea controlului social şi a controlului asupra resurselor, aşa cum logica marxist-leninistă a sistemului o cere.

În concluzie, însuşirea de către un partid a ideologiei marxist-leniniste are următoarele consecinţe, printre multe altele: a) se impune pe sine ca elită politică exclusivă, deşi tendinţa sa este de a se forma din indivizi imorali şi fără merite personale, datorită selecţiei amorale, şi b) autodesfiinţarea reală a partidului ca elită politică fără pierderea privilegiilor pe care le are ca clasă dominantă.