Postare prezentată

Etica capitalistă și spiritul ortodoxiei

"Biserica fiind sobornicească în toate părțile sale, fiecare dintre mădularele sale - nu numai clerul, ci și fiecare laic - este chemat...

miercuri, 24 martie 2010

"Stai si munceste"

Azi ma vanturam pe la birou de colo-colo. Am exasperat-o pe colega mea care lucra la ceva si probabil ca trebuia sa fie atenta. Poate ca ii distrageam atentia, asa ca mi-a zis ca "la serviciu omul sta si munceste, nu se vantura pe usi". Nu mi-a zis-o cu rautate, asa ca am ras amandoi de felul in care suna fraza: stai si munceste.

Asta m-a si pus iar pe ganduri in cele din urma. Cat de usor alaturam unui verb care desemneaza faptuiri verbul "a sta". Nu numai ca il alaturam, dar "a sta" este insusi cadrul in care se manifesta "a faptui". Pe romaneste, nu poti face ceva fara sa incadrezi faptuirea intr-o stare. A face este ceva static.

Incadrata intr-o stare, faptuirea nu schimba de fapt nimic. Doar consuma ceva energie, e un fel de zbatere. Rezultatul nu depaseste starea in care se afla faptuirea, nu o schimba. De aceea rezultatul nici nu justifica faptuirea, poate la fel de bine sa nu fie. Nemunca la romani nu este lene, este lipsa unui orizont, a unei schimbari de stare. Chiar asa si suna definitia bogatiei pentru o persoana anume, adica e om cu stare. Dar oamenii bogati nu sunt bogati pentru ca au muncit, sau pentru ca au facut ceva pentru a deveni bogati. Orice ar fi facut, nu isi puteau depasi starea printr-o actiune in acest sens. Oamenii bogati, dar si oamenii saraci, sunt asa pentru ca aceasta este starea lor, e ca un dat. Devenirea nu exista in relatie cu vreo faptuire a omului, ea daca este este datorita norocului. Chiar si cei care fura - cedand deci unei dorinte imediate si nu urmand calea vreunei vointe - se imbogatesc doar daca "au noroc" si nu sunt prinsi. Devenirea are o cauza exterioara intotdeauna. Ea este exceptionala si nu afecteaza profund starea initiala, nu o anuleaza odata pentru totdeauna. De cate ori nu am auzit vorba, "taranul tot taran..."? Actiunea la romani este inutila, deci vointa nu are sens. Cum spuneam intr-o postare precedenta, ar tulbura ordinea lumii.

Acum ma voi opri la felul in care este privita faptuirea in Sfanta Scriptura. Sa fiu iertat, nu vreau sa predic, dar trebuie sa fac o comparatie pentru scopul acestor scrieri.

In primul rand observam ca munca este faptuire. A munci inseamna a lucra, adica a face lucruri depunand efort. Este faptuirea cu "F" mare. Dumnezeu opreste munca in ziua odihnei printr-o porunca clara, a patra: "pazeste ziua odihnei, ca sa o tii cu sfintenie cum ti-a poruncit Domnul Dumnezeul tau" si face aceasta tocmai pentru ca si El a muncit, apoi s-a odihnit: "si a sfarsit Dumnezeu in ziua a sasea lucrarea Sa, pe care a facut-o; iar in ziua a saptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a facut". Lucrand cu osteneala, deci muncind, Dumnezeu a creat lumea iar omul este "lucrul mainilor Sale". Asadar munca inseamna creatie, inseamna faptuire si deci inseamna iesirea din starea de dinaintea faptuirii. Prin faptuire, cadrul starii este rupt de vointa faptuirii.

Dar munca mai inseamna si slujire, iar roadele muncii sunt dar de la Dumnezeu. De aceea din roadele muncii se aduc jertfe, pentru ca roadele muncii sa fie binecuvantate ca o rasplata a slujirii. Osteneala prin munca nu este o zbatere fara rezultat decat pentru cei care nu si-o inchina ca slujire: "toata munca omului este pentru gura lui si cu toate acestea pofta lui nu e astamparata" (Eccleziastul, cap 6.) si "munca oboseste pe cel nebun" (Eccleziastul, cap.10) si pilda cu omul caruia i-a rodit ogorul din Evanghelia dupa Luca, cap.12.

Deci tot ce munceste omul, fie ca faptuieste, fie ca slujeste, rezultatul nu este inchis in starea de dinaintea faptuirii sau slujirii. Slujirea insasi este cea care il ridica pe om, caci cel mai mare este cel care slujeste cel mai mult.

Inca o data ceva nu se potriveste in etosul romanesc cu spiritualitatea Sfintei Scripturi. Poate ca are o valoare estetica sau de alta natura, dar nu este crestin. Inactiunea "mioritica" oricum ai lua-o nu are specific crestin. Relele specifice noua romanilor nu sunt imputabile crestinismului ortodox. Originea lor trebuie cautata in straturi mai adanci. Sa nu uitam ca stramosii nostri daci nu au pus nimic in scris. Nu stim astazi limba lor, incercam doar sa deducem ce cuvinte ne-ar fi putut ramane de la ei, dar ca structura lingvistica limba dacilor este o necunoscuta pierduta definitiv. In schimb, stramosii nostri latini spuneau ca ceea ce scrii ramane, "scripta manent". Doua conceptii diferite despre lume s-au intalnit aici si a biruit cea care a considerat ca ceea ce scrii ramane, ceea ce vorbesti se uita. Scrisul este la origini memoria lucrurilor prezente intr-o lume din viitor schimbata. Oralitatea culturii dace arata ca ei nu au considerat o clipa ca lumea lor se poate schimba. Tocmai de aceea schimbarea nu i-a gasit pregatiti sa ramana iar urma lor s-a sters. La fel si noi astazi suntem ca popor in acelasi pericol si ne destramam vazand cu ochii. Daca nu vom lua in considerare sa ne schimbam mai intai noi in adancul firii nu vom mai fi aici decat o vaga amintire, dar nu a noastra ci a altora. Ca sa fim trebuie sa devenim, sa faptuim, sa muncim, sa slujim, iar toate acestea se fac cu vointa, prin renuntare la a satisface mai intai poftele imediate. Ar insemna sa ne crestinam in adancul firii.

Mi se poate obiecta totusi, de unde atunci faptul ca suntem crestini, ca am rezistat ortodocsi, ca avem o Biserica care ne reprezinta neamul daca noi nu suntem crestini in etosul nostru? Am sa raspund acum pe scurt, crestinismul la romani a fost pastrat acolo unde s-au putut citi scripturile, adica in biserici si manastiri si a fost transmis de preotii si invatatii neamului din generatie in generatie. La romani, voi spune cu tot riscul de a fi blamat, boierii au fost adevaratii crestini, nu taranii, adica poporul. Poporul i-a urmat pe boieri, oarecum mimetic, caci sa fi facut altceva ar fi insemnat sa strice ordinea lumii.

Voi reveni.

duminică, 21 martie 2010

Confirmări...

Iată ce spunea Mircea Vulcănescu în conferința sa "Existența concretă în metafizica românească": "Aplecarea spre animism, predominarea ideii de ființă asupra ideii de lucru în existența particulară e vădită și de faptul că expresia de 'chip' dobândită de la ființă e valabilă (în sens de modalitate) și pentru lucruri [...]". Iar în lucrarea sa "Dimensiunea românească a existenței" scria același Mircea Vulcănescu: "Întrebările 'e semn bun?' ori 'e semn rău?' însoțesc, la român, orice întâmplare a acestei lumi. Și lumea lui nu este o lume neutră de întâmplări, fără sens și legatură; ci este o lume plină de puteri rele ori binevoitoare, de chemări și de tăceri, de arătări și de ascunderi. Într-un sens, toate lucrurile acestei lumi sunt ființe și au ceva de spus cui știe să le asculte".

Desigur, să acorzi sens întâmplărilor și existenței în general nu este un fapt necreștinesc, dar românul nu acordă sens, ci sensuri. Acordând sens, unul singur, consideri a fi o singură cauză pentru tot ce există, acordând sensuri, atunci consideri o altă cauză pentru fiecare alt lucru. Poate că tuturor pare firesc ca lucruri și întâmplări diferite să aibe cauze diferite, dar nu așa este și pentru creștin. Creștineste ar fi ca toate câte există să aibe o singură cauză, pornită dintr-o singură voință: aceea a lui Dumnezeu, manifestată prima dată în cuvintele "Să fie lumină!". Mai multe adevăruri înseamnă nici un adevăr, după cum spunea Petre Țuțea. "Eu sunt Alfa și Omega" după cum scrie în Apocalipsă. Dar Mircea Vulcănescu remarca reziduul animist al caracterului românesc, aparținător deci altei forme religioase, esențial diferită de crestinism, iar cheia înțelegerii felului de a fi a românilor o voi considera a fi aici.

Astfel, la nivelul voinței, românul nu are o călăuză, ci se încurcă mereu în tot felul de căi ritualice pe care formal trebuie să le urmeze. Nu veți vedea în două sate românești aceleași obiceiuri de înmormântare sau nuntă, fiecare uliță ajungând să aibe la un moment dat supestițiile ei. Lumea este plină de duhuri sau lucruri, fiecare cu voința proprie. Și atunci revine omului sarcina să mulțumească lumea nevazută prin tot felul de ritualuri și superstiții. De aici și obișnuința românilor de a face fiecare după capul lui, sau mai bine zis după ce crede fiecare că este bine să facă, toți neurmând un principiu unic de conduită și niciodată neputând a se pune de acord cu ceea ce este de făcut.

Cum afectează asta voința omului? Neexistând repere pentru construirea de scopuri, omul nu are către ce să își canalizeze voința. Voința este retrogradată la nivelul de dorință, satisfacere a unei nevoi imediate, iar calea către împlinirea, adică satisfacerea ei este doar un ritual complicat, dar de neocolit. Dacă inițial ritualurile au fost inventate pentru a mulțumi lumea nevăzută câștigându-i cel puțin neutralitatea, în viața socială actuală ritualurile acestea s-au transformat în birocrația endemică din societatea românească, pe care cu toții ne străduim să o mulțumim, câștigând cel puțin neutralitatea birocraților dacă nu putem să-i câștigăm de partea noastră. Mita este pentru noi, românii, un ritual la care cu fatalitate trebuie sa participăm, dar niciodată nu știm cât și cui trebuie să dăm, de aceea ne interesăm așa cum le ascultăm pe babele inițiate în superstițiile locale. Voința de a scapa de aceste proaste obiceiuri este inexistența, noi le suportam cu neplacere ca pe orice ritual de nuntă sau înmormântare cand "trebuie" să ne legam cine știe ce ațe, sau "trebuie" să spargem pahare, căni, farfurii etc. spre mulțumirea duhurilor nevăzute și cu puteri necunoscute, la fel ca o birocrație de stat.

Dar dacă fiecare lucru are o voință a sa independentă, lucrurile fiind animate așadar de ceva interior lor si de acelasi fel cu ființa, atunci lumea ar fi un talmes-balmes de neînțeles, ceea ce nu este. Există deci un principiu superior organizator posesor de voință proprie. În absența sa lumea s-ar bloca și nu ar mai funcționa. Voința acestui principiu organizator s-ar manifesta tocmai în această direcție de a armoniza existențele tuturor ființelor și lucrurilor, de a le da un cadru de manifestare a voințelor lor proprii. Acest principiu este Divinitatea Însăși, Dumnezeu, și El apare mai degrabă ca un arbitru pentru lumea văzută și nevăzută. Voința sa se manifestă spre rezolvarea accidentelor și nu spre urmarea unui plan. Dumnezeu are mai degrabă distanța și autoritatea unui moderator decât a unui stăpân. Astfel, voința omului trebuie să se armonizeze cu existența lumii așa după cum am arătat mai sus, mulțumind voința lucrurilor fără a se subsuma unui plan divin. Încă o dată se dovedește necesar ca voința omului să fie retrogradată la nivelul de dorință, căci în absența unui plan divin, orice plan omenesc riscă să strice organizarea lumii. De aceea, folosind cuvintele lui Mircea Vulcănescu voi spune și eu că omul românesc nimic nu hotărește când intenționează ceva, ci numai pune în gând. La fel și noi astăzi, doar ne punem în gând să facem ceva pentru a trăi mai bine, dar vedem că nimic nu se întâmplă, totul rămâne la nivel de intenție și nici o decizie nu devine o hotărâre, adică o obligație la acțiune.

Exista cale de iesire si pentru noi? Raspunsul meu este ca intotdeauna, da. Increstinarea profunda a poporului este in optica mea raspunsul adecvat, anume renuntarea la legatura cu religia pagana a preamaririi naturii, animismul. Toate aceste tare romanesti vor disparea cand romanii isi vor elabora legi clare si simple precum cele zece porunci date de Dumnezeu lui Moise.

Sa fim dar atenti la prima lege data de Dumnezeu: sa nu ai alti dumnezei afara de Mine. Acum nu mai apare nici arbitrara, nici vreo pledoarie "pro domo" aceasta prima lege. Este legea primordiala caci ea ordoneaza lumea in sensul implinirii si indeplinirii vointei lui Dumnezeu, omului revenindu-i in mod clar misiunea de a o cunoaste si executa. Este legea care exclude posibilitatea de mai fi o alta cauza pentru ceea ce exista.

A doua lege, sa nu-ti faci chip cioplit, nici vreo infatisare a celor care sunt sus in cer, sau jos pe pamant, sau in apa si sub pamant, sa nu te inchini lor, nici sa le slujesti [...] este exact opusul religiei naturale a pamantului, animismul prezent in matricea romaneasca. Omul nu ca nu are nevoie sa impace sau sa conlucreze cu puterile rele sau binevoitoare ale lumii, ci ii este interzis cu desavarsire sa o faca. Va avea drept urmare acces la scopuri proprii, reperul unic fiind gasit in prima lege.

Voi reveni.

vineri, 12 martie 2010

Un demers ideologic

Ceea ce voi face o perioada de acum incolo va fi un demers ideologic.

Ideologiile sunt un fel de demersuri cu cauzalitate inversa demersurilor fenomenologice. Sa iau un exemplu, am sa aleg vestita lucrare a lui Max Weber "Etica protestanta si spiritul capitalismului". Sunt atatea referinte catre acesta lucrare in lumea academica chiar si din zilele nostre, incat am impresia ca a marcat istoria gandirii cel putin la fel precum "Capitalul" lui Karl Marx.

Ce se sustine acolo: ca doctrina predestinarii, traducerea cuvantului "chemare" prin "beruf" (care inseamna vocatie, dar si profesie) etc. au dus la formarea unei etici specifice protestantismului, fapt de natura sa conduca la nasterea spiritului capitalismului modern - si, as adauga eu, din pacate nu si contemporan. Aceasta este o explicatie stiintifica. Apeland la metoda fenomenologica Max Weber explica un fapt observabil. Alunecarea unei teorii in ideologie este insa de multe ori o pacaleala pe care nu toti sau nu tot timpul o putem sesiza. Daca acestei teorii i-ar fi fost dat sa fie o ideologie, atunci pe la anul 1400, deci inainte de aparitia lutheranismului si calvinismului, cineva ar fi trebuit sa spuna in felul urmator: daca s-ar traduce cuvantul "chemare" prin "vocatie" si s-ar introduce doctrina predestinarii in dogmele Bisericii, atunci lumea va dobandi o etica precum cea protestanta care va conduce la nasterea unui spirit nemaintalnit pana atunci, a ceea ce numim astazi capitalismul modern; vom face asta deoarece este singurul mod in care putem sa fim. In loc sa se explice un fapt observabil, s-ar fi stabilit o tinta.

Folosirea lui Daca/Atunci/Deoarece (trebuie) este de mare importanta in ideologie. Nu numai ca Daca/Atunci/Deoarece (trebuie) transforma o teorie in ideologie, dar ii schimba inclusiv sensul, pentru ca o ideologie nu se mai aplica faptelor ci se aplica unor deziderate. Ideologia are vointa.
Iata si motivul pentru care nu ma feresc de ideologie. Pentru ca tot ceea ce s-a facut s-a facut prin vointa. Fie ca interpretezi religios sau laic istoria umana, nu ai cum sa ocolesti vointa care a condus omul prin timp. De la "Sa fie lumina!" si pana la constatarea ca omul este singurul animal care isi modifica continuu si constient mediul in care traieste, vointa este ceea ce da curs si sens vietii noastre.

Totodata o ideologie justifica. Este partea ei cea mai importanta, anume justificarea alegerii noastre. Ea da sens si coerenta tuturor ideilor, credintelor si valorilor noastre. Le pune, ca sa zicem asa, la lucru. Schema de mai sus, "Daca - actiunea/Atunci - rezultatul/Deoarece (trebuie) - justificarea", devine in mod dinamic Cum (facem)/Ce (ceea ce facem)/De ce (din ce motiv). De aici nu trebuie trasa in mod necesar concluzia ca o ideologie este ceva arbitrar, un discurs determinat de interese subiective, ci doar ca o ideologie este exclusivista. Justificarea ideologica este intotdeauna un apel la o teorie pentru a legitima pledoaria pentru actiune. Teoria care sta in spatele ei este cea care da consistenta, valoare si valoare de adevar ideologiei. Dar tot teoria are pretentia de a fi exhaustiva, iar aceasta este exact ceea ce face dintr-o teorie ceea ce este.

Asadar, aici va fi, pentru o vreme cel putin, pledoaria mea pentru ideologie. Nu de ideologie ma feresc ci de ideologiile gresite, pornite din teorii gresite nascute la randul lor ca o justificare a unor credinte gresite izvorate dintr-o cunostere neintreaga. Primul pas l-am facut deja scriind "Noua ordine romaneasca". Chiar si "A fi sau a nu fi... acesta e raspunsul" este parte din demersul meu ideologic. Sper ca intr-un final sa ii pot da consistenta logica si, desigur, ideo-logica, adunand laolalta toate piesele de puzzle, articolele separate pe care le scriu cand gasesc timpul si starea necesara.