Azi ma vanturam pe la birou de colo-colo. Am exasperat-o pe colega mea care lucra la ceva si probabil ca trebuia sa fie atenta. Poate ca ii distrageam atentia, asa ca mi-a zis ca "la serviciu omul sta si munceste, nu se vantura pe usi". Nu mi-a zis-o cu rautate, asa ca am ras amandoi de felul in care suna fraza: stai si munceste.
Asta m-a si pus iar pe ganduri in cele din urma. Cat de usor alaturam unui verb care desemneaza faptuiri verbul "a sta". Nu numai ca il alaturam, dar "a sta" este insusi cadrul in care se manifesta "a faptui". Pe romaneste, nu poti face ceva fara sa incadrezi faptuirea intr-o stare. A face este ceva static.
Incadrata intr-o stare, faptuirea nu schimba de fapt nimic. Doar consuma ceva energie, e un fel de zbatere. Rezultatul nu depaseste starea in care se afla faptuirea, nu o schimba. De aceea rezultatul nici nu justifica faptuirea, poate la fel de bine sa nu fie. Nemunca la romani nu este lene, este lipsa unui orizont, a unei schimbari de stare. Chiar asa si suna definitia bogatiei pentru o persoana anume, adica e om cu stare. Dar oamenii bogati nu sunt bogati pentru ca au muncit, sau pentru ca au facut ceva pentru a deveni bogati. Orice ar fi facut, nu isi puteau depasi starea printr-o actiune in acest sens. Oamenii bogati, dar si oamenii saraci, sunt asa pentru ca aceasta este starea lor, e ca un dat. Devenirea nu exista in relatie cu vreo faptuire a omului, ea daca este este datorita norocului. Chiar si cei care fura - cedand deci unei dorinte imediate si nu urmand calea vreunei vointe - se imbogatesc doar daca "au noroc" si nu sunt prinsi. Devenirea are o cauza exterioara intotdeauna. Ea este exceptionala si nu afecteaza profund starea initiala, nu o anuleaza odata pentru totdeauna. De cate ori nu am auzit vorba, "taranul tot taran..."? Actiunea la romani este inutila, deci vointa nu are sens. Cum spuneam intr-o postare precedenta, ar tulbura ordinea lumii.
Acum ma voi opri la felul in care este privita faptuirea in Sfanta Scriptura. Sa fiu iertat, nu vreau sa predic, dar trebuie sa fac o comparatie pentru scopul acestor scrieri.
In primul rand observam ca munca este faptuire. A munci inseamna a lucra, adica a face lucruri depunand efort. Este faptuirea cu "F" mare. Dumnezeu opreste munca in ziua odihnei printr-o porunca clara, a patra: "pazeste ziua odihnei, ca sa o tii cu sfintenie cum ti-a poruncit Domnul Dumnezeul tau" si face aceasta tocmai pentru ca si El a muncit, apoi s-a odihnit: "si a sfarsit Dumnezeu in ziua a sasea lucrarea Sa, pe care a facut-o; iar in ziua a saptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a facut". Lucrand cu osteneala, deci muncind, Dumnezeu a creat lumea iar omul este "lucrul mainilor Sale". Asadar munca inseamna creatie, inseamna faptuire si deci inseamna iesirea din starea de dinaintea faptuirii. Prin faptuire, cadrul starii este rupt de vointa faptuirii.
Dar munca mai inseamna si slujire, iar roadele muncii sunt dar de la Dumnezeu. De aceea din roadele muncii se aduc jertfe, pentru ca roadele muncii sa fie binecuvantate ca o rasplata a slujirii. Osteneala prin munca nu este o zbatere fara rezultat decat pentru cei care nu si-o inchina ca slujire: "toata munca omului este pentru gura lui si cu toate acestea pofta lui nu e astamparata" (Eccleziastul, cap 6.) si "munca oboseste pe cel nebun" (Eccleziastul, cap.10) si pilda cu omul caruia i-a rodit ogorul din Evanghelia dupa Luca, cap.12.
Deci tot ce munceste omul, fie ca faptuieste, fie ca slujeste, rezultatul nu este inchis in starea de dinaintea faptuirii sau slujirii. Slujirea insasi este cea care il ridica pe om, caci cel mai mare este cel care slujeste cel mai mult.
Inca o data ceva nu se potriveste in etosul romanesc cu spiritualitatea Sfintei Scripturi. Poate ca are o valoare estetica sau de alta natura, dar nu este crestin. Inactiunea "mioritica" oricum ai lua-o nu are specific crestin. Relele specifice noua romanilor nu sunt imputabile crestinismului ortodox. Originea lor trebuie cautata in straturi mai adanci. Sa nu uitam ca stramosii nostri daci nu au pus nimic in scris. Nu stim astazi limba lor, incercam doar sa deducem ce cuvinte ne-ar fi putut ramane de la ei, dar ca structura lingvistica limba dacilor este o necunoscuta pierduta definitiv. In schimb, stramosii nostri latini spuneau ca ceea ce scrii ramane, "scripta manent". Doua conceptii diferite despre lume s-au intalnit aici si a biruit cea care a considerat ca ceea ce scrii ramane, ceea ce vorbesti se uita. Scrisul este la origini memoria lucrurilor prezente intr-o lume din viitor schimbata. Oralitatea culturii dace arata ca ei nu au considerat o clipa ca lumea lor se poate schimba. Tocmai de aceea schimbarea nu i-a gasit pregatiti sa ramana iar urma lor s-a sters. La fel si noi astazi suntem ca popor in acelasi pericol si ne destramam vazand cu ochii. Daca nu vom lua in considerare sa ne schimbam mai intai noi in adancul firii nu vom mai fi aici decat o vaga amintire, dar nu a noastra ci a altora. Ca sa fim trebuie sa devenim, sa faptuim, sa muncim, sa slujim, iar toate acestea se fac cu vointa, prin renuntare la a satisface mai intai poftele imediate. Ar insemna sa ne crestinam in adancul firii.
Mi se poate obiecta totusi, de unde atunci faptul ca suntem crestini, ca am rezistat ortodocsi, ca avem o Biserica care ne reprezinta neamul daca noi nu suntem crestini in etosul nostru? Am sa raspund acum pe scurt, crestinismul la romani a fost pastrat acolo unde s-au putut citi scripturile, adica in biserici si manastiri si a fost transmis de preotii si invatatii neamului din generatie in generatie. La romani, voi spune cu tot riscul de a fi blamat, boierii au fost adevaratii crestini, nu taranii, adica poporul. Poporul i-a urmat pe boieri, oarecum mimetic, caci sa fi facut altceva ar fi insemnat sa strice ordinea lumii.
Voi reveni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu