Eram zilele trecute cu copiii prin oras. Iesiseram la o plimbare, voiam sa le arat copiilor centrul Bucurestilor. Cum eram pe la Piata Unirii le spun "La Curtea Veche, haideti sa va arat Curtea construita de Vlad Tepes". Ei nu erau prea convinsi. Parea ceva foarte complicat si... vechi! Ce sa vada la o curte veche?! Unii spun ca ar fi chiar mai veche decat Vlad Tepes.
Mai de voie, parca de nevoie, copiii isi taraiau picioarele in directia propusa de mine. Deodata zaresc cladirea Bibliotecii Nationale si le place. Aluminiu stralucitor si sticla. Dar, mai ales, e o cladire noua! Asta le place lor, sa vada lucruri noi si curate. "Ce e cladirea aia?" ma intreaba. "Biblioteca Nationala, in sfarsit au terminat-o" le raspund. "Desi nu se prea vede ce este, ca pe ea scrie doar SAMSUNG". "Vrem sa vedem Biblioteca Nationala", zic ei. "Nu prea aveti ce vedea, ia, acolo, o cladire", incerc eu sa-i conving ca nu aceea e directia cea buna. Copiii se bosumfla si repeta ca vor sa vada Biblioteca Nationala si ca nu vor sa mearga pana la Curtea Veche si nu vor sa o vada in viata lor. Nu-i intereseaza.
"Bine, hai la Biblioteca Nationala", ma dau batut. Mai bine sa am liniste decat sa ii fortez sa vada ceva ce isi vor da silinta sa uite in secunda urmatoare. Asa ca ne indreptam sprea mareata cladire de pe malul Dambovitei. Ajungem acolo, intram si... wow! "Maaa-maaa, ce misto eee...!". Copiii sunt entuziasmati. Numai marmura, un hol central inalt cat cladirea si etaje deschise, acoperis de sticla care lasa lumina zilei sa patrunda in holul central, mobilier modern si cu gust. Oameni la mese care isi fac de lucru, mai cu o carte, mai cu o revista sau la un laptop. Frumos. Grandios. Copiilor le place si incep sa zburde prin cladire. Era pentru ei un mare loc de joaca unde sa isi satisfaca curiozitatile.
Cumva reusesc sa-i potolesc, trebuie pastrata o liniste decenta intr-o biblioteca. Le arat scarile rulante care urca de la parter la mezanin, un semi-etaj care arata ca o sala de lectura deschisa. Ne avantam impreuna pe scari in sus sa privim de la inaltime cum se vede holul si mai ales sa aflam ce gasim la mezanin. Desigur, un nou "wow!". De frumos, e frumos. Atmosfera este linistita si linistea are ecou. Ne plimbam pe etaj si trecem print-o zona impanzita de panouri albastre cu ceva poze si scrise in limba germana. "Ce sunt astea?" intreaba copiii? "Niste panouri." le raspund banal. "Si ce-i cu ele aici?" nu se lasa ei. "Nu stiu". Chiar nu stiu. Nu inteleg o boaba nemteste, ma uit pe panouri doar-doar oi intelege ce-i cu ele acolo si ce vor. Ceva cu premiul Nobel, ca asta e in limbaj international si vad si o poza cu Herta Muller. Caut un cuvant romanesc pe panourile acelea sa ma pot agata de ceva, sa le spun copiilor ce-i cu panourile acelea, dar nu gasesc nimic. Le spun ca e ceva cu o scriitoare romana dar care e de fapt nemtoaica si care a plecat din Romania si a scris niste carti si a luat premiul Nobel pentru literatura. Dar asta stiam eu, nu am citit pe panouri. Din panourile acelea nu am inteles decat ca limba germana este la mare cinste la Biblioteca Nationala a Romaniei. Panouri in limba romana n-am gasit.
Zarim apoi mai incolo niste bannere care ne lasau sa intelegem ca marcheaza "American corner". Mergem la coltul american dar in afara de afisele de pe balustrada mezaninului nu gasim nimic. Nici macar in limba engleza. Ne mai uitam putin peste balustrada la holul imens din centrul cladirii. Superb!
Copiii vor la toaleta. Hai sa vedem pe unde e. E o institutie publica mare, trebuie sa gasim repede una, sa gasim indicatoare, ma gandesc. Realitatea este insa mai puternica decat gandurile mele. La mezanin nu gasim nimic, doar hidranti. Buni si aia, zic eu, dar nu la ce aveam nevoie acum. Gasim si un plan al cladirii, ba gasim pe fiecare latura cate un plan al cladirii. Veceurile sunt acolo, pe plan, dar nu le gasim deloc cand le cautam in cladire. In fine, presiunea este din ce in ce mai mare. "Vrem la baie!" devine un fel de cosmar. "Asta mai imi trebuia acum cu voi", le zic. "Va apuca in locul si momentul cel mai nepotrivit. Hai sa cautam si la parter si peste tot pana cand gasim ceva. Pastrati-va calmul" le mai spun, autosugestionandu-ma.
Coboram la parter si caut toaletele prin toate cotloanele cladirii. Dam peste o expozitie dedicata regelui Mihai I al Romaniei si felului in care a fost el expulzat din tara de Ion Iliescu. Cand cauti un veceu asta nu mai intereseaza pe nimeni asa ca trecem in mare viteza pe langa afisele expuse pe niste panouri. Noroc cu documentele reproduse in facsimil, acestea erau in limba romana.
Gasim o usa care da spre un hol lateral. Deasupra usii gasim semnul salvator: "Toilete", un dreptunghi verde cu cele trei desene schematizate, barbat, femeie si persoana cu dizabilitati, ca nu am voie sa spun handicapati. Mai jos insa, pe usa de sticla era un cerc rosu cu semnul de interzis: "Interzis accesul persoanelor neautorizate". Hait! Am incurcat-o! Aici iti trebuie autorizatie ca sa mergi la veceu. Bag capul pe usa totusi: nu vad nici o usa care sa semene a toaleta, doar birouri si usi pe care scrie ca dincolo de ele se gasesc persoane cu functii destul de importante. "Aici s-or da si autorizatii?" ma gandesc, dar ma gandesc si ca e mai bine sa renunt. Ceva imi spune ca totul e construit simetric si ca exact in partea cealalta a cladirii voi gasi o toaleta, sper, fara autorizatie. Asa si este. In cele din urma intru pe un hol mai putin luminat si pe langa alte birouri importante, aproape de iesire gasim si mult dorita toaleta. Cred ca eu m-am bucurat mai mult decat copiii.
Apoi, daca tot ne-am mai linistit, hai iar pe sus sa vedem cum functioneaza o biblioteca nationala. Am vazut in trecere ca erau oameni la mese in fata unor calculatoare si lucrau, cautau sau studiau. Altii aveau carti, altii aveau reviste. Altii se jucau la laptopuri si beau o cafea de la dozator. Foarte bine. E doar un loc in care sa studiezi dar si in care te poti destinde in mici pauze luate de la studiu. Urcam iar la mezanin, la sala deschisa de lectura unde gasim si catalogul sistematic. Pentru necunoscatori, este vorba de acele dulapuri cu sertarase in care se gasesc fisele cartilor, continand denumirea cartii, autorul, domeniul, editura si anul aparitiei si codul de catalogare al cartii, adica locul in care poate fi gasita cartea in depozitul bibliotecii, toate ordonate alfabetic si pe domenii. Imi spun ca este momentul sa le arat copiilor cum se foloseste o biblioteca, sper sa li se para mai interesant decat folosirea calculatorului. Ar fi ca si cum esti propriul motor de cautare intr-o mare baza de date.
Luminile de pe etaj incep sa se stinga treptat. Intai cele de pe margini, apoi cele mai din centru si tot asa pana cand se sting toate luminile. Langa mine, unul dintre copii se juca la un panou cu touch screen frumos luminat. Scria ceva pe el (acum as zice ca tot in germana) si se aprindea frumos si colorat cand atingeai randurile. Zic, "Poti sa apesi pe panou la fel cum era la inceput?". "Sigur!" si apasa. Luminile se aprind toate deodata. "Ce am facut? Am stins lumina?". Surpriza, panica? Orice ar fi fost i-a trecut repede. Mai greu a fost sa nu-l mai las acolo sa continue. Ii placuse foarte mult cum se aprindea ecranul acela si mai ales acum ca a aflat ca luminile se pot stinge/aprinde treptat sau toate deodata, ecranul aparea ca jucaria perfecta.
Revin la dulapul cu sertarase. "Haideti sa vedeti cum se cauta o carte in biblioteca" le spun. "Uite, sa zicem ca stii ce carte cauti..." si ma uit pe domeniile scrise deasupra dulapurilor ca sa incep cu ceva ce ar putea fi pe intelesul lor. "A-ha! Uite, sa zicem ca incepem cu domeniul Generalitati...". N-avea rost sa incep cu ceva complicat, filozofie sau altceva, m-am gandit. Acum cautam din ochi un sertaras cu ceva care sa le capteze curiozitatea. Citesc: "Fenomene neelucidate (16)". Ei, da! Ce poate fi mai interesant decat sa cauti niste carti despre fenomene pe care stiinta inca nu le intelege? Chiar stiam niste titluri si ceva autori, le citisem si eu cand eram copil. Eric von Daeniken, Dan Apostol, Doru Davidovici... "Ia veniti aici" imi chem copiii. "Priviti..." si deschid sertarasul. Prima categorie din sertarul "Fenomene neelucidate (16)" este... "(001.92.631) Agricultura". Tare! D-aia o ducem noi asa de rau si nu reusim sa facem nimic cu tara asta numita candva granarul Europei! La noi agricultura este intr-adevar un fenomen inca neelucidat! Unde au disparut sitemele de irigatii, unde s-au topit statiunile de mecanizare a agriculturii, de ce s-au desfiintat CAP-urile in loc sa se transforme in ceea ce ar fi trebuit sa fie inca de la bun inceput, de ce orice strain care se ocupa de agricultura in Romania devine rapid milionar in euro sau dolari in timp ce taranii nostri sunt din ce in ce mai saraci, iata cate intrebari fara raspuns si fenomene neelucidate din agricultura romaneasca.
Bine, dar sa vedem ce carti sunt la Agricultura. Desfac la intamplare cartonasele si citesc: "La radio y la television ?modifican su vida?" de Hector M. Bonaparte (III82051). Normal, ma gandesc ca de cand se fac schimburi de mame de la familiile de la oras la cele de la sate toti taranii stau cu ochii pe televizor asa ca si agricultura tot acolo se face. Televizorul a modificat si viata agriculturii. Dau mai departe: "Propaganda and promotional activities" de Harold D. Lasswell (III81905). Bune si astea, imi zic, dar parca mai bine ar fi sa ai ce sa promovezi mai intai. Sau ar fi buna putina propaganda pentru agricultura, ca nu prea se mai ocupa nimeni cu ea, cine stie? Ma rog, dau cartonasele mai departe si apare si un titlu in limba romana: "Organizarea sistemului de informare economica a intreprinderii" de C.M. Dragan (III88556) - o carte aparuta in 1970. Daca stie cineva cum se poate lega asta de agricultura, astept propuneri, dar mi-e teama ca va ramane inca un fenomen neelucidat...
Nu ma las si impins de curiozitate mai dau un cartonas. Copiii incepeau sa se plictiseasca tot asteptand se la prezint cum se foloseste o biblioteca si mai ales sa afle la ce e buna ea. Partea cu "nationala" oricum le scapase si nimic nu arata ca s-ar putea regasi pe acolo. "Stai sa mai vad un cartonas", le spun. "Pe urma mergem si va explic pe drum ce e cu biblioteca si cum se procedeaza. Poate mergem totusi la Curtea Veche?..." indraznesc. "Nuuuu! Mergem mai bine acasa ca ne e foame." sunt pus la punct imediat de copii.
Insistenta imi este insa rasplatita din plin. Pe urmatorul cartonas scria: "The Management of libraries and informational centers", editor Lowell Mildred Hawksworth, o lucrare majora din cate pare, in trei volume. Nu cunosc daca le-a si consultat cineva.
Acest BLOG este un forum de atitudine și solidaritate socială, filozofie, poezie și inacțiune mioritică. Căci ce Mare Brânză poate face un popor de ciobani transhumantat de unul singur și de la sine pe unde a-nțărcat Mutu bălaia???!
Postare prezentată
Etica capitalistă și spiritul ortodoxiei
"Biserica fiind sobornicească în toate părțile sale, fiecare dintre mădularele sale - nu numai clerul, ci și fiecare laic - este chemat...
Se afișează postările cu eticheta cultură. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta cultură. Afișați toate postările
vineri, 19 iulie 2013
duminică, 31 martie 2013
De ce nu se termina criza. Unde gresesc americanii, de ce Europa se va prabusi iar China este in avantaj
Sunt mai multe paradigme care explica acelasi lucru: de ce nu se termina criza civilizatiei occidentale. Nu voi incerca o abordare exhaustiva a fenomenului numit criza, desi ma simt tentat, dar aici nu este locul si nu stiu nici daca ma tin puterile intelectuale. Am sa incerc insa sa arat cat mai simplu de ce consider eu ca a trebuit sa pun acest titlu.
Sa presupunem ca traim pe o insula izolata si ca toti banii pe care ii avem sunt 100 de lei. Daca suntem stransi la punga si ne abtinem cat de mult putem de la a cheltui acesti bani, dupa o luna putem presupune ca am cumparat produse de 100 de lei, iar banii ramasi in joc sunt, fireste, 100 de lei. Daca insa suntem ceva mai dinamici, chiar foarte dinamici, putem cheltui aceasta suta de lei in fiecare zi a unei luni, la finalul lunii avand produse cumparate de 3000 de lei si bani ramasi in joc, desigur, tot 100 de lei. Cu alte cuvinte, cu aceeasi suta de lei, suntem mai bogati de 30 de ori. Asa cum am aratat si mai inainte, viteza banilor inmulteste bogatia unei societati.
Totusi, viteza banilor nu poate creste la nesfarsit. Sunt limite fizice pe care nu le putem trece. Ce se intampla daca producatorii pacaliti de mirajul cresterii perpetue a bogatiei prin cresterea vitezei de rulare a banilor produc marfuri sau ofera servicii, sau pun in vanzare pe piata lucruri care la un moment dat depasesc valoarea maxima pe care o pot aduce banii existenti? Sau, ca sa ma incadrez in exemplul meu de mai sus, produc marfuri de 4000 de lei? Evident, vor fi produse fara acoperire si care nu isi vor gasi cumparatori, iar costul lor nu se va mai recupera. De aici inainte totul este cunoscut, pierderile financiare duc la ceea ce traim acum, adica criza economica.
Intre valoarea celor existente pe o piata (bunuri, marfuri, servicii etc.) si valoarea pe care o pot da banii nominali (suta aceea de lei) tendinta este intotdeauna de echilibrare. Din pacate, echilibrul nu se face in mod natural "in sus" adica prin marirea vitezei de rulare a banilor si deci a valorii lor, ci "in jos", adica fie prin ieftinirea tuturor celor aflate pe o piata, fie prin cresterea preturilor la produsele care intr-adevar se pot vinde. Instinctul de conservare joaca un rol important aici, dar nu neaparat benefic. De altfel, rolul instinctului de conservare nu este de a prezerva specia, ci de a salva individul. Astfel, in mod natural indivizii vor cheltui din ce in ce mai putin devenind din ce in ce mai stransi la punga si in felul acesta lasand din ce in ce mai mult din valoarea pietei neacoperita de valoarea banilor aflati in circulatie. Austeritatea nu face decat sa adanceasca criza. Cu cat mai multa austeritate, cu atat mai multa saracie. Vedem asta in fiecare zi in Europa.
De aceea, singura solutie corecta este ca deficitul de valoare in moneda sa fie acoperit prin tiparirea de bancnote. Americanii fac asta numind fiecare emisiune de moneda quantitative easing. Americanii au tiparit bonuri valorice (bancnote) atunci cand au avut nevoie si in trecut, inca din vremea cand erau colonie engleza, nu este ceva nou pentru ei ceea ce fac acum. Fara vreo teorie inalta, in mod empiric, ei au simtit ca asa se solutioneaza problema lipsei banilor sau a oricarei alte valori de pe piata. Modul lor de a solutiona aceste crize i-a adus treptat in postura pe care o au astazi, aceea de prima economie a lumii, prima superputere a lumii. Astazi insa este ceva diferit si pare ca nu le mai iese la fel de bine ca pana acum. Unde este problema?
Problema provine din modul in care se introduc banii tipariti in piata si anume prin imprumuturi cu dobanda. Dobanda este aceea care cere ca valoarea banilor fizici aflat pe piata sa creasca si aceasta se poate face doar in doua feluri: fie prin cresterea vitezei banilor, care nu se poate face la nesfarsit, fie prin adaugarea de bani fizici, adica tiparirea de moneda. Insa banii tipariti trebuie introdusi si ei in piata si aceasta se face prin imprumuturi cu dobanda. Avem deci un cerc vicios si o problema a carei rezolvare nu face decat sa adanceasca problema.
Apare evident ca rezolvarea corecta este introducerea de bani in realitate fara dobanda, astfel incat acesti bani sa achite soldurile nu sa le creasca. Si cel mai bun mod de a face asta este ca cel care are drept de tiparire de moneda, proprietarul banilor (adica statul, de cele mai multe ori) sa isi plateasca angajatii pentru munca depusa in folosul sau chiar cu acesti bani tipariti. In felul acesta banii intra in economie negrevati de vreo datorie iar prin existenta lor pe piata vor achita soldurile. Din acest punct de vedere, statele puternic birocratice vor fi in avantaj fata de cele puternic liberale. China este un astfel de stat birocratic, cu un aparat de stat masiv si un sector bugetar enorm.
Se schiteaza deja un raspuns la intrebarile din titlu. Totusi, America a dovedit ca un stat liberal nu este neaparat neputincios sa rezolve problema unei crize financiare si economice. Marea Criza a trecut cu New Deal-ul, iar in acea vreme America era chiar mai liberala decat acum. Statul insa a investit enorm in infrastructura, aceasta fiind calea prin care a injectat in economie bani curati. Ca o continuare, razboiul al doilea mondial i-a venit Americii turnat ca o manusa, statul a putut sa introduca in economie bani curati atat cat a avut nevoie. Am impresia ca medicare-ul propus acum de Obama ar fi avut acelasi rol si nu inteleg de ce a existat o asa de mare opozitie impotriva lui.
Ar mai fi o solutie, desi e doar un fel de a mari raza cercului vicios, insa timpul castigat ofera ragazul gasirii de noi solutii: cei care imprumuta sa fie curati, adica fara alte datorii. Cei care deja au datorii si imprumuta bani cu dobanda, nu fac altceva decat sa mareasca datoria adancind criza. In plus, este mult mai greu sa imprumuti bani celor care deja au datorii. Deci calea de a introduce bani in economie prin imprumuturi cu dobanda este mai usoara daca aduci din alta parte oameni noi care sa se imprumute. Adica sa incurajezi imigratia, exact ceea ce europenii nu o fac, ci dimpotriva. Din nou, este vorba de instinctul de conservare care se manifesta mai puternic decat ratiunea. Europa se dovedeste mai pregatita ca niciodata pentru prabusire si dezintegrare. Fie ca va incuraja imigratia si atunci Europa nu va mai fi a europenilor, fie ca europenii se vor inchide din ce in ce mai mult si se vor apropia de colapsul economic final cu toate urmarile lui sociale, Europa nu pare a mai avea drum de intoarcere de pe panta pe care a luat-o. Dar cel mai rau este ca Europa se inchide acum avand deja mari comunitati de ne-europeni care se dezvolta puternic. Aceasta nu va face decat sa grabeasca si mai mult caderea ei.
Renuntarea la dobanda ar fi si ea o solutie. Camata, adica dobanda la imprumut, este puternic condamnata de Iisus Hristos. Insa astazi ni se pare ca o economie fara imprumuturi cu dobanda nu are cum sa existe. Satul imprumuta bancile, iar bancile imprumuta companiile si populatia, toate cu dobanda. Si totusi, pana acum aproape 200 de ani asa au functionat bancile, fara dobanda la imprumut, dar cu participare la profit, sau pierdere.
In final, China; desi este avantajata de aceasta criza, o posibila iesire din criza a Americii ar readuce-o la ceea ce a fost mai inainte. Oricum, cultural si traditional, China nu are datele necesare pentru a deveni un lider, adica sa fie un model de urmat. Poate fi puternica, niciodata nu a incetat sa fie, dar nu va fi niciodata un lider. Chinezii au inventat praful de pusca, dar au fost luati pe nepregatite de armele moderne ale europenilor. Chinezii au inventat busola, dar nu am auzit de mari navigatori chinezi si descoperirile lor geografice. Chinezii au inventat bancnota pe cand europenii inca mai aveau monezi de metal, fiind economic constransi sa se dezvolte doar cat metal de moneda aveau, dar China nu a ajuns o mare putere economica decat acum, in zilele noastre si nu cu bani proprii ci cu bani americani. Vedem cum prin arhitectura si stil de viata chinezii incerca sa imite aparentele altor culturi, europene sau americana, dar pe chinezi nu ii imita nimeni. Fac copii fidele de marci renumite de masini, fac pana si copii la scara naturala de orase europene, dar nici macar vecinii lor nu-i imita in nimic. Nici nu-i de mirare, chinezii isi sunt suficienti lor insisi, sunt natiunea care s-a inconjurat de un zid ca sa nu mai aiba legatura cu cei din afara lor. Cand nu-si mai incap in piele, ei nu se revarsa ca apa, ci ca mercurul.
P.S.
Bibliografie: sunt realmente fascinat de ceea ce spune acest domn, Richard Hoskins:
http://www.financialsense.com/contributors/clif-droke/2011/07/21/the-debt-crisis-and-the-war-cycle
Sa presupunem ca traim pe o insula izolata si ca toti banii pe care ii avem sunt 100 de lei. Daca suntem stransi la punga si ne abtinem cat de mult putem de la a cheltui acesti bani, dupa o luna putem presupune ca am cumparat produse de 100 de lei, iar banii ramasi in joc sunt, fireste, 100 de lei. Daca insa suntem ceva mai dinamici, chiar foarte dinamici, putem cheltui aceasta suta de lei in fiecare zi a unei luni, la finalul lunii avand produse cumparate de 3000 de lei si bani ramasi in joc, desigur, tot 100 de lei. Cu alte cuvinte, cu aceeasi suta de lei, suntem mai bogati de 30 de ori. Asa cum am aratat si mai inainte, viteza banilor inmulteste bogatia unei societati.
Totusi, viteza banilor nu poate creste la nesfarsit. Sunt limite fizice pe care nu le putem trece. Ce se intampla daca producatorii pacaliti de mirajul cresterii perpetue a bogatiei prin cresterea vitezei de rulare a banilor produc marfuri sau ofera servicii, sau pun in vanzare pe piata lucruri care la un moment dat depasesc valoarea maxima pe care o pot aduce banii existenti? Sau, ca sa ma incadrez in exemplul meu de mai sus, produc marfuri de 4000 de lei? Evident, vor fi produse fara acoperire si care nu isi vor gasi cumparatori, iar costul lor nu se va mai recupera. De aici inainte totul este cunoscut, pierderile financiare duc la ceea ce traim acum, adica criza economica.
Intre valoarea celor existente pe o piata (bunuri, marfuri, servicii etc.) si valoarea pe care o pot da banii nominali (suta aceea de lei) tendinta este intotdeauna de echilibrare. Din pacate, echilibrul nu se face in mod natural "in sus" adica prin marirea vitezei de rulare a banilor si deci a valorii lor, ci "in jos", adica fie prin ieftinirea tuturor celor aflate pe o piata, fie prin cresterea preturilor la produsele care intr-adevar se pot vinde. Instinctul de conservare joaca un rol important aici, dar nu neaparat benefic. De altfel, rolul instinctului de conservare nu este de a prezerva specia, ci de a salva individul. Astfel, in mod natural indivizii vor cheltui din ce in ce mai putin devenind din ce in ce mai stransi la punga si in felul acesta lasand din ce in ce mai mult din valoarea pietei neacoperita de valoarea banilor aflati in circulatie. Austeritatea nu face decat sa adanceasca criza. Cu cat mai multa austeritate, cu atat mai multa saracie. Vedem asta in fiecare zi in Europa.
De aceea, singura solutie corecta este ca deficitul de valoare in moneda sa fie acoperit prin tiparirea de bancnote. Americanii fac asta numind fiecare emisiune de moneda quantitative easing. Americanii au tiparit bonuri valorice (bancnote) atunci cand au avut nevoie si in trecut, inca din vremea cand erau colonie engleza, nu este ceva nou pentru ei ceea ce fac acum. Fara vreo teorie inalta, in mod empiric, ei au simtit ca asa se solutioneaza problema lipsei banilor sau a oricarei alte valori de pe piata. Modul lor de a solutiona aceste crize i-a adus treptat in postura pe care o au astazi, aceea de prima economie a lumii, prima superputere a lumii. Astazi insa este ceva diferit si pare ca nu le mai iese la fel de bine ca pana acum. Unde este problema?
Problema provine din modul in care se introduc banii tipariti in piata si anume prin imprumuturi cu dobanda. Dobanda este aceea care cere ca valoarea banilor fizici aflat pe piata sa creasca si aceasta se poate face doar in doua feluri: fie prin cresterea vitezei banilor, care nu se poate face la nesfarsit, fie prin adaugarea de bani fizici, adica tiparirea de moneda. Insa banii tipariti trebuie introdusi si ei in piata si aceasta se face prin imprumuturi cu dobanda. Avem deci un cerc vicios si o problema a carei rezolvare nu face decat sa adanceasca problema.
Apare evident ca rezolvarea corecta este introducerea de bani in realitate fara dobanda, astfel incat acesti bani sa achite soldurile nu sa le creasca. Si cel mai bun mod de a face asta este ca cel care are drept de tiparire de moneda, proprietarul banilor (adica statul, de cele mai multe ori) sa isi plateasca angajatii pentru munca depusa in folosul sau chiar cu acesti bani tipariti. In felul acesta banii intra in economie negrevati de vreo datorie iar prin existenta lor pe piata vor achita soldurile. Din acest punct de vedere, statele puternic birocratice vor fi in avantaj fata de cele puternic liberale. China este un astfel de stat birocratic, cu un aparat de stat masiv si un sector bugetar enorm.
Se schiteaza deja un raspuns la intrebarile din titlu. Totusi, America a dovedit ca un stat liberal nu este neaparat neputincios sa rezolve problema unei crize financiare si economice. Marea Criza a trecut cu New Deal-ul, iar in acea vreme America era chiar mai liberala decat acum. Statul insa a investit enorm in infrastructura, aceasta fiind calea prin care a injectat in economie bani curati. Ca o continuare, razboiul al doilea mondial i-a venit Americii turnat ca o manusa, statul a putut sa introduca in economie bani curati atat cat a avut nevoie. Am impresia ca medicare-ul propus acum de Obama ar fi avut acelasi rol si nu inteleg de ce a existat o asa de mare opozitie impotriva lui.
Ar mai fi o solutie, desi e doar un fel de a mari raza cercului vicios, insa timpul castigat ofera ragazul gasirii de noi solutii: cei care imprumuta sa fie curati, adica fara alte datorii. Cei care deja au datorii si imprumuta bani cu dobanda, nu fac altceva decat sa mareasca datoria adancind criza. In plus, este mult mai greu sa imprumuti bani celor care deja au datorii. Deci calea de a introduce bani in economie prin imprumuturi cu dobanda este mai usoara daca aduci din alta parte oameni noi care sa se imprumute. Adica sa incurajezi imigratia, exact ceea ce europenii nu o fac, ci dimpotriva. Din nou, este vorba de instinctul de conservare care se manifesta mai puternic decat ratiunea. Europa se dovedeste mai pregatita ca niciodata pentru prabusire si dezintegrare. Fie ca va incuraja imigratia si atunci Europa nu va mai fi a europenilor, fie ca europenii se vor inchide din ce in ce mai mult si se vor apropia de colapsul economic final cu toate urmarile lui sociale, Europa nu pare a mai avea drum de intoarcere de pe panta pe care a luat-o. Dar cel mai rau este ca Europa se inchide acum avand deja mari comunitati de ne-europeni care se dezvolta puternic. Aceasta nu va face decat sa grabeasca si mai mult caderea ei.
Renuntarea la dobanda ar fi si ea o solutie. Camata, adica dobanda la imprumut, este puternic condamnata de Iisus Hristos. Insa astazi ni se pare ca o economie fara imprumuturi cu dobanda nu are cum sa existe. Satul imprumuta bancile, iar bancile imprumuta companiile si populatia, toate cu dobanda. Si totusi, pana acum aproape 200 de ani asa au functionat bancile, fara dobanda la imprumut, dar cu participare la profit, sau pierdere.
In final, China; desi este avantajata de aceasta criza, o posibila iesire din criza a Americii ar readuce-o la ceea ce a fost mai inainte. Oricum, cultural si traditional, China nu are datele necesare pentru a deveni un lider, adica sa fie un model de urmat. Poate fi puternica, niciodata nu a incetat sa fie, dar nu va fi niciodata un lider. Chinezii au inventat praful de pusca, dar au fost luati pe nepregatite de armele moderne ale europenilor. Chinezii au inventat busola, dar nu am auzit de mari navigatori chinezi si descoperirile lor geografice. Chinezii au inventat bancnota pe cand europenii inca mai aveau monezi de metal, fiind economic constransi sa se dezvolte doar cat metal de moneda aveau, dar China nu a ajuns o mare putere economica decat acum, in zilele noastre si nu cu bani proprii ci cu bani americani. Vedem cum prin arhitectura si stil de viata chinezii incerca sa imite aparentele altor culturi, europene sau americana, dar pe chinezi nu ii imita nimeni. Fac copii fidele de marci renumite de masini, fac pana si copii la scara naturala de orase europene, dar nici macar vecinii lor nu-i imita in nimic. Nici nu-i de mirare, chinezii isi sunt suficienti lor insisi, sunt natiunea care s-a inconjurat de un zid ca sa nu mai aiba legatura cu cei din afara lor. Cand nu-si mai incap in piele, ei nu se revarsa ca apa, ci ca mercurul.
P.S.
Bibliografie: sunt realmente fascinat de ceea ce spune acest domn, Richard Hoskins:
http://www.financialsense.com/contributors/clif-droke/2011/07/21/the-debt-crisis-and-the-war-cycle
duminică, 27 ianuarie 2013
Prostia celor cu carte
Aşa se spune, că unde este carte multă este şi prostie multă. Paradoxal? Nu, doar la prima vedere.
De cele mai multe ori cei care au carte multă, au cunoştinţe dar nu înţeleg ceea ce cunosc. Cantitatea de cunoaştere nu este o garanţie că ştii şi să administrezi ceea ce cunoşti.* Ba, dimpotrivă, cu cât ştii mai multe dar fără să înţelegi ceea ce cunoşti cu atât este mai probabil să amesteci lucrurile şi să le faci varză, ca cel mai mare ageamiu. De unde şi proverbul.
...Şi unde este cea mai multă carte dacă nu chiar la sursa ei, la edituri?! Despre prostia editorilor români - căci pe alţii nu-i cunosc - va fi vorba mea în continuare.
Căutând ceva, ajung ieri pe site-ul Nemira. Tronează acolo chiar în mijlocul paginii o mare reducere de 89% la peste 400 de titluri! Dau pe Elefant, reduceri masive la cele mai vândute cărţi, peste 40%! Ca să se înţeleagă despre ce vorbesc, 89% reducere la un editor înseamnă în 89% din cazuri ca preţul de vânzare este sub cel de tipar. Nu mai vorbesc de costul total de producţie - ah, ce urât sună când e vorba de cărţi! - care include şi copyright-ul şi drepturile de traducere şi munca creatoare a cel puţin 3-4 oameni pentru fiecare carte: redactor, corector, tehnoredactor, designer. Iar 400 de titluri (active), pentru România, este un portofoliu suficient unei edituri de nivel mediu, adică imediat sub granzii Humanitas, Polirom, Litera, Nemira, RAO etc. care nu sunt deloc chiar aşa mari. Apoi, 40% reducere de la un distribuitor este enorm, înseamnă că distribuitorul achiţionează cărţile cu un discount mult mai mare ţinând cont că reducerile masive sunt chiar la cele mai vândute cărţi şi nicidecum la lichidări de stoc!
Încă îmi aduc aminte că a fost o vreme când un distribuitor de carte se putea considera fericit dacă obţinea un discount de 25% de la editor. Se lucra frecvent cu discounturi de 15-20%. Distribuitorii nu plăteau prea bine editurile de la care luau cărţi şi nici nu făceau promoţii, restanţele se adunau dar inflaţia le făcea din ce în ce mai mici. Editurile ştiau şi ele asta, dar toată lumea se complăcea in această situaţie, era un fel de prelungire a dictonului din vremea comunismului: eu mă fac că muncesc, tu te faci că mă plăteşti. Rezultatul a fost că nimeni nu a putut să capitalizeze pentru a se putea dezvolta. Iar puţinii bani care se strângeau în felul acesta erau consumaţi direct şi exclusiv de către patronat în scopuri casnice: mai o vilă, mai o maşina ultimul tip sau concedii pe Coasta de Azur la care au râvnit atât în comunism. Aici toţi patronii s-au comportat la fel, fie că erau cu carte şi facultăţi înalte - editorii - sau nu - distribuitorii.
Apoi a venit RTC-ul şi a facut Diverta, un nou concept. RTC avea capitalul, era deja dezvoltat, dar nu ştia nimic despre cum e cu cartea. Ştia însă cum e cu economicul, cu afacerile şi s-a prins repede de situaţia proastă în care stătea producţia şi piaţa de carte. Avea bani, aşa că şi-a permis să preseze pentru a aşeza piaţa de carte pe alte coordonate care păreau corecte din punct de vedere comercial şi chiar avantajoase pentru editori: discounturi mai mari şi mai corecte in contrapartidă cu siguranţa plăţii pentru cărţile cumpărate de la editori. Numai că RTC-ul era mult prea obişnuit cu afacerile ca să mai ştie că o tranzacţie comercială nu este totul. Editorii s-au lăsat greu convinşi de Diverta dar până la urmă au făcut-o, însă sentimentul că au fost înşelaţi a rămas şi, cum o dovedesc cifrele economice, nu doar sentimentul. Diverta a tratat totul ca pe o afacere, inclusiv relaţia sa cu clienţii. Odată cu Diverta au început să apară promoţiile şi tot ce e "noul concept" al tratării publicului ca pe o maimuţă care întinde mâna către banana cea mai mare, în acest caz promoţia, discountul, reducerea.
Or, aici stăteai de vorbă cu un public care, cel puţin când se punea în situaţia de public de carte, numai maimuţă nu era.
Apoi au venit hipermarcheturile, cu conceptul lor de cumparare de impuls. Adică, tradus, prosteala promoţiei capătului de raft: scot orice în drum să te împiedici de ceea ce scort eu în drum, pun o etichetă specială şi zic că este promoţie, iar tu maimuţă cumperi pentru că d-aia ai venit în hipermarchet, să cumperi ce îţi dă hipermarchetul. Cei cu carte multă, cea mai multă carte din ţară, editorii români s-au înghesuit care mai de care să ajungă pe capătul de raft. Brusc, maimuţele au devenit public de carte, iar discounturile date au crescut pe măsura dorinţei nebune a editorilor sa aibă parte de maimuţe în portofoliul lor de clienţi, public de carte. Dintr-odată, nimeni nu a mai fost interesat de cititori ci doar de cumpărători. Valoarea unei cărţi nu s-a mai măsurat în calitatea celor care o citesc ci în cantitatea celor care o cumpără. Cartea s-a transformat din acel obiect a cărui menire era să fie citit şi studiat, intr-un obiect de cumpărat, eventual un cadou, folositor ca un bibelou.
Aşa că astăzi avem discounturi aberante şi o plângere generală că nimeni nu mai citeşte. Câtă ipocrizie! Să te plângi că propriul public nu mai citeşte când de fapt pe nimeni nu a mai interesat exact asta!
Deunăzi am aflat dintr-o reclamă de la televizor că până şi berea se cumpără pentru gust, nu pentru promoţie.
Ok, promoţie, până la urmă ce e rău în asta? Cărţile şi aşa sunt scumpe, se plânge lumea că nu îşi mai permite să cumpere... Dar cărţile sunt scumpe tocmai pentru aceste promoţii, preţul cărţii conţine în el şi costul reducerii. Şi în fond nu asta este problema reală, preţul. Nu va cumpăra nimeni Mizeria istoricismului de Karl Popper doar pentru că ar putea fi mai ieftină decât Jocurile foamei; şi nici nu-şi va cumpăra cineva O istorie sinceră a poporului român a regretatului istoric prof. Florin Constantiniu doar pentru că este mai ieftină decât o pereche de pantofi.
În schimb, care este mesajul pe care îl dau editorii către propriul public? Sa faci o reducere de preţ de 89% la 400 de titluri înseamnă că ai publicat multă maculatură? Ce încredere să mai am eu, cititor, în calitatea cărţilor pe care îşi va mai pune acest editor sigla? Sau poate că editorul este în regulă şi a publicat numai cărţi bune. Atunci, publicul nu se ridică la aceeaşi înălţime, deci noi cititorii suntem proşti?
Dar cel care a cumpărat acum câteva luni cartea la preţ întreg şi poate că abia acum se apucă să o citească... Ce să creadă acest om când vede că putea lua aceeaşi carte cu doar 11% din cât a dat pe ea. Pe lângă faptul ca ar putea să renunţe la a o mai citi, căci sunt toate semnele că ar putea fi o carte proastă - asta e! şi-a luat ţeapă că a cumpărat-o, de ce să-şi mai ia o dată ţeapă pierzând timpul cu ea citind-o - nu se poate simţi el batjocorit şi frustrat? Ba eu cred că da şi ar avea toate motivele să se simtă astfel. Păi ce e cartea asta, fusta din sezonul toamna-iarnă de anul trecut? Pentru editor se pare că da.
Şi atunci, de ce să te întrebi de ce nu mai citeşte lumea? De ce se îndepărtează mai ales tinerii de cărţi? E mult mai uşor să dai vina pe televizor sau internet decât să te uiţi la propriile greşeli. Odată ce ai transformat singur cartea într-un obiect de cumpărat în treacăt şi fără un motiv bine întemeiat, odată ce ai transformat singur cartea într-un obiect monden şi efemer nu mai ai dreptul ca editor să te intrebi măcar, nicidecum să te mai şi plângi, de ce nu mai este "cool" să cumperi cărţi. Pentru că pur şi simplu nu a fost niciodată. Pentru că o carte - nu un manual sau o fiţuică legată frumos - este la fel de valabilă astăzi ca şi acum 3000 de ani şi încă 3000 de ani de acum încolo. Pentru că cei care fac şi vând cărţi în ţara asta - că alta n-am - nu au înţeles ceea ce fac indiferent câte facultăţi ar avea şi pentru că şi-au trădat şi abandonat publicul care are nevoie de răbdare şi comunicare şi l-au tratat ca pe nişte maimuţe momite de banane mari şi mărgele strălucitoare.
Dovada că noul "concept" este falimentar? Toţi cei care l-au aplicat au probleme mari finaciare în timp ce puţine hipermarcheturi nu şi-au micşorat raionul de carte pentru a face loc încă unui raft de salam sau detergenţi. Doar Compania de Librării cea veche şi comunistă, cea cu librăresele în halate albastre, care nu zâmbeau cumpărătorului din prima, ea este de atât amar de vreme singura companie care şi-a onorat constant toate obligaţiile către editori fără a vinde efemerităţi clienţilor. Poate nu întotdeauna la timp, dar nu mult mai rău decât alţii mai cu pretenţii. Şi asta fără a avea discounturile de care se bucură alţii, şi asta în timp ce a investit constant în modernizare şi - atenţie! - pregătire de personal. Bravo lor. Felicitări celor care au înţeles bine ceea ce ştiu.
Diverta a scos cititorii din librării şi i-a băgat în mall. Editorii au supralicitat la târgurile de carte şi au făcut în general tot ce le-a stat în putinţă ca să-şi fenteze reţeaua de distribuţie luând direct din publicul de librărie, fiind totuşi surprinşi ca librăriile se închid. Hipermarcheturile au bagatelizat ideea de carte cu acordul şi concursul avid de bani al editorilor. Cărtureştii şi Librarium încearcă să vândă cărţi ademenind publicul cu ceai şi vin şi, oricum, făcând să pară că a cumpăra o carte este ceva atat de elitist-monden că îmi vine să mă întreb când vom vedea şi o prezentare de modă. Mi-e dor de librăria aceea în care să ai prilejul să te afunzi în cărţi fără ca nările să simtă altceva decât mirosul cărţii, în care librarii să poată avea - măcar - o scurtă discuţie despre cartea pe care ţi-o doreşti, dovedind că îşi cunosc "marfa" şi în care cărţile sunt tratate cu respectul cuvenit conţinutului şi nu după mărimea preţului. A existat o astfel de librarie, Librăria NOI de la sala Dales. Ea este şi acum, dar... a fost cumpărată de Diverta şi nimic din ce era nu mai este.
_________________________
*celor interesaţi le recomand cartea Incertitudinea - o perspectivă psiho-sociologica, de prof. Cătălin Zamfir. Nu am idee de unde s-ar putea face rost de ea, descurcaţi-vă, există anticariate, Antic-Exlibris, parca pe Doamnei, vis-a-vis de Colţea şi încă unul la ieşire spre Librăria Eminescu.
De cele mai multe ori cei care au carte multă, au cunoştinţe dar nu înţeleg ceea ce cunosc. Cantitatea de cunoaştere nu este o garanţie că ştii şi să administrezi ceea ce cunoşti.* Ba, dimpotrivă, cu cât ştii mai multe dar fără să înţelegi ceea ce cunoşti cu atât este mai probabil să amesteci lucrurile şi să le faci varză, ca cel mai mare ageamiu. De unde şi proverbul.
...Şi unde este cea mai multă carte dacă nu chiar la sursa ei, la edituri?! Despre prostia editorilor români - căci pe alţii nu-i cunosc - va fi vorba mea în continuare.
Căutând ceva, ajung ieri pe site-ul Nemira. Tronează acolo chiar în mijlocul paginii o mare reducere de 89% la peste 400 de titluri! Dau pe Elefant, reduceri masive la cele mai vândute cărţi, peste 40%! Ca să se înţeleagă despre ce vorbesc, 89% reducere la un editor înseamnă în 89% din cazuri ca preţul de vânzare este sub cel de tipar. Nu mai vorbesc de costul total de producţie - ah, ce urât sună când e vorba de cărţi! - care include şi copyright-ul şi drepturile de traducere şi munca creatoare a cel puţin 3-4 oameni pentru fiecare carte: redactor, corector, tehnoredactor, designer. Iar 400 de titluri (active), pentru România, este un portofoliu suficient unei edituri de nivel mediu, adică imediat sub granzii Humanitas, Polirom, Litera, Nemira, RAO etc. care nu sunt deloc chiar aşa mari. Apoi, 40% reducere de la un distribuitor este enorm, înseamnă că distribuitorul achiţionează cărţile cu un discount mult mai mare ţinând cont că reducerile masive sunt chiar la cele mai vândute cărţi şi nicidecum la lichidări de stoc!
Încă îmi aduc aminte că a fost o vreme când un distribuitor de carte se putea considera fericit dacă obţinea un discount de 25% de la editor. Se lucra frecvent cu discounturi de 15-20%. Distribuitorii nu plăteau prea bine editurile de la care luau cărţi şi nici nu făceau promoţii, restanţele se adunau dar inflaţia le făcea din ce în ce mai mici. Editurile ştiau şi ele asta, dar toată lumea se complăcea in această situaţie, era un fel de prelungire a dictonului din vremea comunismului: eu mă fac că muncesc, tu te faci că mă plăteşti. Rezultatul a fost că nimeni nu a putut să capitalizeze pentru a se putea dezvolta. Iar puţinii bani care se strângeau în felul acesta erau consumaţi direct şi exclusiv de către patronat în scopuri casnice: mai o vilă, mai o maşina ultimul tip sau concedii pe Coasta de Azur la care au râvnit atât în comunism. Aici toţi patronii s-au comportat la fel, fie că erau cu carte şi facultăţi înalte - editorii - sau nu - distribuitorii.
Apoi a venit RTC-ul şi a facut Diverta, un nou concept. RTC avea capitalul, era deja dezvoltat, dar nu ştia nimic despre cum e cu cartea. Ştia însă cum e cu economicul, cu afacerile şi s-a prins repede de situaţia proastă în care stătea producţia şi piaţa de carte. Avea bani, aşa că şi-a permis să preseze pentru a aşeza piaţa de carte pe alte coordonate care păreau corecte din punct de vedere comercial şi chiar avantajoase pentru editori: discounturi mai mari şi mai corecte in contrapartidă cu siguranţa plăţii pentru cărţile cumpărate de la editori. Numai că RTC-ul era mult prea obişnuit cu afacerile ca să mai ştie că o tranzacţie comercială nu este totul. Editorii s-au lăsat greu convinşi de Diverta dar până la urmă au făcut-o, însă sentimentul că au fost înşelaţi a rămas şi, cum o dovedesc cifrele economice, nu doar sentimentul. Diverta a tratat totul ca pe o afacere, inclusiv relaţia sa cu clienţii. Odată cu Diverta au început să apară promoţiile şi tot ce e "noul concept" al tratării publicului ca pe o maimuţă care întinde mâna către banana cea mai mare, în acest caz promoţia, discountul, reducerea.
Or, aici stăteai de vorbă cu un public care, cel puţin când se punea în situaţia de public de carte, numai maimuţă nu era.
Apoi au venit hipermarcheturile, cu conceptul lor de cumparare de impuls. Adică, tradus, prosteala promoţiei capătului de raft: scot orice în drum să te împiedici de ceea ce scort eu în drum, pun o etichetă specială şi zic că este promoţie, iar tu maimuţă cumperi pentru că d-aia ai venit în hipermarchet, să cumperi ce îţi dă hipermarchetul. Cei cu carte multă, cea mai multă carte din ţară, editorii români s-au înghesuit care mai de care să ajungă pe capătul de raft. Brusc, maimuţele au devenit public de carte, iar discounturile date au crescut pe măsura dorinţei nebune a editorilor sa aibă parte de maimuţe în portofoliul lor de clienţi, public de carte. Dintr-odată, nimeni nu a mai fost interesat de cititori ci doar de cumpărători. Valoarea unei cărţi nu s-a mai măsurat în calitatea celor care o citesc ci în cantitatea celor care o cumpără. Cartea s-a transformat din acel obiect a cărui menire era să fie citit şi studiat, intr-un obiect de cumpărat, eventual un cadou, folositor ca un bibelou.
Aşa că astăzi avem discounturi aberante şi o plângere generală că nimeni nu mai citeşte. Câtă ipocrizie! Să te plângi că propriul public nu mai citeşte când de fapt pe nimeni nu a mai interesat exact asta!
Deunăzi am aflat dintr-o reclamă de la televizor că până şi berea se cumpără pentru gust, nu pentru promoţie.
Ok, promoţie, până la urmă ce e rău în asta? Cărţile şi aşa sunt scumpe, se plânge lumea că nu îşi mai permite să cumpere... Dar cărţile sunt scumpe tocmai pentru aceste promoţii, preţul cărţii conţine în el şi costul reducerii. Şi în fond nu asta este problema reală, preţul. Nu va cumpăra nimeni Mizeria istoricismului de Karl Popper doar pentru că ar putea fi mai ieftină decât Jocurile foamei; şi nici nu-şi va cumpăra cineva O istorie sinceră a poporului român a regretatului istoric prof. Florin Constantiniu doar pentru că este mai ieftină decât o pereche de pantofi.
În schimb, care este mesajul pe care îl dau editorii către propriul public? Sa faci o reducere de preţ de 89% la 400 de titluri înseamnă că ai publicat multă maculatură? Ce încredere să mai am eu, cititor, în calitatea cărţilor pe care îşi va mai pune acest editor sigla? Sau poate că editorul este în regulă şi a publicat numai cărţi bune. Atunci, publicul nu se ridică la aceeaşi înălţime, deci noi cititorii suntem proşti?
Dar cel care a cumpărat acum câteva luni cartea la preţ întreg şi poate că abia acum se apucă să o citească... Ce să creadă acest om când vede că putea lua aceeaşi carte cu doar 11% din cât a dat pe ea. Pe lângă faptul ca ar putea să renunţe la a o mai citi, căci sunt toate semnele că ar putea fi o carte proastă - asta e! şi-a luat ţeapă că a cumpărat-o, de ce să-şi mai ia o dată ţeapă pierzând timpul cu ea citind-o - nu se poate simţi el batjocorit şi frustrat? Ba eu cred că da şi ar avea toate motivele să se simtă astfel. Păi ce e cartea asta, fusta din sezonul toamna-iarnă de anul trecut? Pentru editor se pare că da.
Şi atunci, de ce să te întrebi de ce nu mai citeşte lumea? De ce se îndepărtează mai ales tinerii de cărţi? E mult mai uşor să dai vina pe televizor sau internet decât să te uiţi la propriile greşeli. Odată ce ai transformat singur cartea într-un obiect de cumpărat în treacăt şi fără un motiv bine întemeiat, odată ce ai transformat singur cartea într-un obiect monden şi efemer nu mai ai dreptul ca editor să te intrebi măcar, nicidecum să te mai şi plângi, de ce nu mai este "cool" să cumperi cărţi. Pentru că pur şi simplu nu a fost niciodată. Pentru că o carte - nu un manual sau o fiţuică legată frumos - este la fel de valabilă astăzi ca şi acum 3000 de ani şi încă 3000 de ani de acum încolo. Pentru că cei care fac şi vând cărţi în ţara asta - că alta n-am - nu au înţeles ceea ce fac indiferent câte facultăţi ar avea şi pentru că şi-au trădat şi abandonat publicul care are nevoie de răbdare şi comunicare şi l-au tratat ca pe nişte maimuţe momite de banane mari şi mărgele strălucitoare.
Dovada că noul "concept" este falimentar? Toţi cei care l-au aplicat au probleme mari finaciare în timp ce puţine hipermarcheturi nu şi-au micşorat raionul de carte pentru a face loc încă unui raft de salam sau detergenţi. Doar Compania de Librării cea veche şi comunistă, cea cu librăresele în halate albastre, care nu zâmbeau cumpărătorului din prima, ea este de atât amar de vreme singura companie care şi-a onorat constant toate obligaţiile către editori fără a vinde efemerităţi clienţilor. Poate nu întotdeauna la timp, dar nu mult mai rău decât alţii mai cu pretenţii. Şi asta fără a avea discounturile de care se bucură alţii, şi asta în timp ce a investit constant în modernizare şi - atenţie! - pregătire de personal. Bravo lor. Felicitări celor care au înţeles bine ceea ce ştiu.
Diverta a scos cititorii din librării şi i-a băgat în mall. Editorii au supralicitat la târgurile de carte şi au făcut în general tot ce le-a stat în putinţă ca să-şi fenteze reţeaua de distribuţie luând direct din publicul de librărie, fiind totuşi surprinşi ca librăriile se închid. Hipermarcheturile au bagatelizat ideea de carte cu acordul şi concursul avid de bani al editorilor. Cărtureştii şi Librarium încearcă să vândă cărţi ademenind publicul cu ceai şi vin şi, oricum, făcând să pară că a cumpăra o carte este ceva atat de elitist-monden că îmi vine să mă întreb când vom vedea şi o prezentare de modă. Mi-e dor de librăria aceea în care să ai prilejul să te afunzi în cărţi fără ca nările să simtă altceva decât mirosul cărţii, în care librarii să poată avea - măcar - o scurtă discuţie despre cartea pe care ţi-o doreşti, dovedind că îşi cunosc "marfa" şi în care cărţile sunt tratate cu respectul cuvenit conţinutului şi nu după mărimea preţului. A existat o astfel de librarie, Librăria NOI de la sala Dales. Ea este şi acum, dar... a fost cumpărată de Diverta şi nimic din ce era nu mai este.
_________________________
*celor interesaţi le recomand cartea Incertitudinea - o perspectivă psiho-sociologica, de prof. Cătălin Zamfir. Nu am idee de unde s-ar putea face rost de ea, descurcaţi-vă, există anticariate, Antic-Exlibris, parca pe Doamnei, vis-a-vis de Colţea şi încă unul la ieşire spre Librăria Eminescu.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)