Comunismul - sinucidere altruista (V)

II.2 Obiectivul post revoluţionar (continuare)


[controlul resurselor simbolice]

„Limba de lemn” este creaţia nemijlocită a propagandei comuniste. Agenţii ei sunt propagandiştii, cei însărcinaţi cu educarea maselor. „Limba de lemn” devine partea cea mai importantă a întregului limbaj politic şi ideologic deoarece ea formează conştiinţele în direcţia dorită de partid prin faptul că restrânge şi standardizează imaginea lumii sociale. Cenzurarea discursului ideologic liber are acest efect de paradox. Deşi se declară libertatea conştiintei se recunoaşte si necesitatea formării ei. Conştiinta de tip nou este o necesitate istorică, rezultat al evoluţiei societătii. Chiar dacă este o constiintă săracă, acest lucru nu deranjează; este singura care poate fi. „Limba de lemn” este efectul hegemoniei ideologiei marxist-leniniste şi prin urmare principalul mijloc prin care se exercită controlul simbolic. Orice deviere de la modul în care înţelege partidul să educe masele până la un „înalt nivel de conştiinţă” este periculoasă pentru că poate conduce la deschiderea faţă de alternative şi argumente. Adevărul absolut nu lasă loc de alternative şi argumente. Sintagma „cine nu este cu noi este împotriva noastră” este celebră, dar sensul ei adevărat este „noi suntem împotriva tuturor celor care nu sunt cu noi”. Partidul comunist nu îşi putea legitima puterea prin deţinerea formulei magice care arată precis ce va fi şi totodată să admită că nu se realizează ceea ce a prevăzut. Cu atât mai mult, nimeni nu trebuia să vadă asta. De aceea, controlul simbolic şi „limba de lemn” ocupă o parte importantă în politica partidului de educare a maselor.

Controlul simbolic, însă, înseamnă mai mult decât folosirea „limbii de lemn”. El presupune luarea sub control a întregii producţii culturale. Preluarea controlului asupra mijloacelor de producţie este un pas important şi necesar, dar nu şi suficient. Pe lângă limbă, ca mijloc simbolic, şi edituri, tipografii etc., ca mijloace materiale de producţie culturală, un rol important îl au şi cei care sunt producătorii de cultură. Producţia culturală literară, fie că este vorba de literatură beletristică, ştiintifică ori jurnalistică, îi este necesară partidului pentru a-şi impune discursul.

În cazul producătorilor de cultură scrisă lucrurile se schimbă puţin. Fiindcă aceştia reprezentau de fapt intelectualitatea, se înţelege aproape de la sine că exercitarea controlului simbolic nu putea avea mari rezultate în ceea ce îi priveşte. În schimb capacitatea productivă a intelectualilor nu trebuia să sufere deoarece exista necesitatea ca cineva să compună discursul politic, să reproducă ideologia şi să o devolte, chiar ţinând cont de faptul că părinţii marxism-leninsmului nu s-au prea ocupat de dialectica dezvoltării societăţii după revoluţie. În optica lor, conştiinţa rezolva toate problemele. Dar intelectualitatea trebuia „convinsă” să participe alături de partid. Cu intelectualii devotaţi trup şi suflet cauzei lucrurile erau uşoare, deşi o decepţie ar fi costat mult pe oricine. Strategia de control din partea puterii se schimbă în această situaţie.

Am arătat că o deviere de la linia partidului nu putea fi acceptată. Se impunea, deci, de la sine ca intelectualii să fie sever controlaţi pentru a corespunde scopurilor partidului, acelea de a-şi impune discursul şi de promovare a unor noi valori. Modurile practice de exercitare a controlului erau în principal coerciţia: spectrul deportării, oprirea accesului la resurse atât materiale cât şi intelectuale şi cenzura. În acest fel producţia culturală era dirijată. De la început, instinctul de conservare obliga producţia culturală să se îndrepte numai spre anumite teme, tratate într-un mod corespunzător. Dacă instinctul de conservare nu funcţiona, atunci intervenea cenzura, sau autorul era discreditat în mod public. Blocarea accesului la resurse venea să întărească controlul. Accesul la unele lucrări şi publicaţii era interzis în timp ce se constituiau bibliografii obligatorii.

Aceste strategii de control, brutale şi directe, au dominat într-o fază incipientă a dezvoltării regimurile comuniste, cel puţin cele din Europa. Apoi, odată cu preluarea într-o măsură tot mai mare a controlului asupra resurselor materiale de către puterea comunistă şi strategia de control a producţiei culturale prin controlul producătorilor s-a rafinat. În primul rând, prin naţionalizarea editurilor, tipografiilor, ziarelor etc. intelectualilor li s-au tăiat posibilităţile de a se exprima pe cont propriu şi, ce-i mai important, să trăiască de pe urma activităţii depuse. S-au organizat în schimb tot felul de concursuri de creaţie iar editurile primeau subvenţii şi alte alocaţii după numărul şi calitatea lucrărilor publicate, deşi nu puteau publica orice. Se crea astfel un fel de concurenţă dar „mizele sunt cine obţine să scrie manuale şcolare care prezintă o anume versiune a realităţii, sau să producă o istorie oficială, sau să definească «canonul» literar, sau să stabiledască genealogia cunoaşterii filozofice; ale cui cărţi vor fi publicate şi în ce tiraje; ale cui proiecte vor primi investiţii care vor facilita alte investiţii mai târziu, ale cui lucrări vor primi premiile - valoroase nu pentru că ele sporesc vânzările şi, prin urmare, veniturile, ca în lumea capitalistă, ci fiindcă simpla primire a premiului măreşte pretenţiile de alocaţii viitoare şi promovează valorile pe care a fost construită o lucrare (care pot include, camuflat, valori de rezistenţă la efectele totalitariste ale conducerii de partid)” (43). Poate că aici se află un punct slab al acestui tip de control, dar din partea puterii riscul este totuşi mic, aproape inexistent. Este foarte puţin probabil ca nişte „valori de rezistenţă” atât de bine camuflate să sară în ochi publicului larg care nu are o pregătire şi o practică specială în a găsi nodurile din papură. Pe de altă parte, beneficiile acestei practici de control sunt mai mari, deoarece este un control mai puţin vizibil. Chiar dacă pentru a se afirma „autorii din socialism au mai puţină nevoie de un public de masă care să le cumpere lucrările decât de atenţia birocraţilor care le vor finanţa proiectele” (44), în felul acesta ei trăiesc şi activează într-o stare de dependenţă care permite, mai mult sau mai puţin direct o dirijare de către partid a producţiei culturale şi a circulaţiei valorilor. În comunism, intelectualii devin unelte ale controlului simbolic pe care partidul îl exercită asupra tuturor şi în special asupra tinerilor ce urmează a fi socializaţi în spiritul noilor valori.

Politica culturală a partidului comunist aflat la putere este o politică de impunere forţată a unor valori noi şi de cele mai multe ori străine. Numai astfel se explică accentul puternic pus pe strategiile de control ca strategii de aplicare a politicii culturale. Dar totodată se explică şi de ce strategiile de promovare a acestor valori iau câteodată forme bizare la o primă vedere.

Ridicarea conştiinţei maselor este o activitate ce conţine două etape. Mai întâi este asigurată hegemonia ideologiei marxist-leniniste. Acţiunea se autojustifică prin concepţia conform căreia doar marxism-leninismul poate ridica conştiinţele şi este etapa controlului simbolic. Poate fi considerată şi ca o măsură de precauţie pe care o ia puterea pentru a fi sigură că valorile promovate de ea nu pot avea concurenţă. Informaţia difuzată către publicul larg suportă un control bine motivat din acest punct de vedere. Iar când cantitatea sau densitatea informaţiei cu potenţial de pătrundere către receptori depăşeşte capacitatea de control eficient, pur şi simplu se blochează accesul la informaţie. Programul de televiziune de două ore şi televizoarele şi aparatele de radio cu o singură lungime de undă stau mărtuie în acest sens. Prin controlul asupra mijloacelor de informare se controlează sursa de informare şi implicit mesajul care ajunge la receptor. Ziarele locale au avut o soartă nefericită din această cauză. În felul acesta, prin controlul mijloacelor de informare nu numai că se elimină în mare măsură posibilitatea promovării unor valori neconforme, atât din interior, cât mai ales din exterior, dar se redefineşte rolul mijloacelor de informare. Ele devin mijloace de propagandă şi promovare a valorilor comuniste, având deci şi ele locul lor într-o politică culturală centrată pe control.

Promovarea valorilor noii societăţi are, în schimb, alte cerinţe în privinţa exercitării controlului. Strategiile de control simbolic, remunerativ sau coercitiv capătă un caracter instituţional. „Limba de lemn” ca formă de control informal şi controlul coercitiv direct asupra producătorilor de cultură nu lasă loc unui forme adecvate de promovare a valorilor. Trebuia deci construită una.