Prostia celor cu carte

Aşa se spune, că unde este carte multă este şi prostie multă. Paradoxal? Nu, doar la prima vedere.

De cele mai multe ori cei care au carte multă, au cunoştinţe dar nu înţeleg ceea ce cunosc. Cantitatea de cunoaştere nu este o garanţie că ştii şi să administrezi ceea ce cunoşti.* Ba, dimpotrivă, cu cât ştii mai multe dar fără să înţelegi ceea ce cunoşti cu atât este mai probabil să amesteci lucrurile şi să le faci varză, ca cel mai mare ageamiu. De unde şi proverbul.

...Şi unde este cea mai multă carte dacă nu chiar la sursa ei, la edituri?! Despre prostia editorilor români - căci pe alţii nu-i cunosc - va fi vorba mea în continuare.

Căutând ceva, ajung ieri pe site-ul Nemira. Tronează acolo chiar în mijlocul paginii o mare reducere de 89% la peste 400 de titluri! Dau pe Elefant, reduceri masive la cele mai vândute cărţi, peste 40%! Ca să se înţeleagă despre ce vorbesc, 89% reducere la un editor înseamnă în 89% din cazuri ca preţul de vânzare este sub cel de tipar. Nu mai vorbesc de costul total de producţie - ah, ce urât sună când e vorba de cărţi! - care include şi copyright-ul şi drepturile de traducere şi munca creatoare a cel puţin 3-4 oameni pentru fiecare carte: redactor, corector, tehnoredactor, designer. Iar 400 de titluri (active), pentru România, este un portofoliu suficient unei edituri de nivel mediu, adică imediat sub granzii Humanitas, Polirom, Litera, Nemira, RAO etc. care nu sunt deloc chiar aşa mari. Apoi, 40% reducere de la un distribuitor este enorm, înseamnă că distribuitorul achiţionează cărţile cu un discount mult mai mare ţinând cont că reducerile masive sunt chiar la cele mai vândute cărţi şi nicidecum la lichidări de stoc!

Încă îmi aduc aminte că a fost o vreme când un distribuitor de carte se putea considera fericit dacă obţinea un discount de 25% de la editor. Se lucra frecvent cu discounturi de 15-20%. Distribuitorii nu plăteau prea bine editurile de la care luau cărţi şi nici nu făceau promoţii, restanţele se adunau dar inflaţia le făcea din ce în ce mai mici. Editurile ştiau şi ele asta, dar toată lumea se complăcea in această situaţie, era un fel de prelungire a dictonului din vremea comunismului: eu mă fac că muncesc, tu te faci că mă plăteşti. Rezultatul a fost că nimeni nu a putut să capitalizeze pentru a se putea dezvolta. Iar puţinii bani care se strângeau în felul acesta erau consumaţi direct şi exclusiv de către patronat în scopuri casnice: mai o vilă, mai o maşina ultimul tip sau concedii pe Coasta de Azur la care au râvnit atât în comunism. Aici toţi patronii s-au comportat la fel, fie că erau cu carte şi facultăţi înalte - editorii - sau nu - distribuitorii.

Apoi a venit RTC-ul şi a facut Diverta, un nou concept. RTC avea capitalul, era deja dezvoltat, dar nu ştia nimic despre cum e cu cartea. Ştia însă cum e cu economicul, cu afacerile şi s-a prins repede de situaţia proastă în care stătea producţia şi piaţa de carte. Avea bani, aşa că şi-a permis să preseze pentru a aşeza piaţa de carte pe alte coordonate care păreau corecte din punct de vedere comercial şi chiar avantajoase pentru editori: discounturi mai mari şi mai corecte in contrapartidă cu siguranţa plăţii pentru cărţile cumpărate de la editori. Numai că RTC-ul era mult prea obişnuit cu afacerile ca să mai ştie că o tranzacţie comercială nu este totul. Editorii s-au lăsat greu convinşi de Diverta dar până la urmă au făcut-o, însă sentimentul că au fost înşelaţi a rămas şi, cum o dovedesc cifrele economice, nu doar sentimentul. Diverta a tratat totul ca pe o afacere, inclusiv relaţia sa cu clienţii. Odată cu Diverta au început să apară promoţiile şi tot ce e "noul concept" al tratării publicului ca pe o maimuţă care întinde mâna către banana cea mai mare, în acest caz promoţia, discountul, reducerea.

Or, aici stăteai de vorbă cu un public care, cel puţin când se punea în situaţia de public de carte, numai maimuţă nu era.

Apoi au venit hipermarcheturile, cu conceptul lor de cumparare de impuls. Adică, tradus, prosteala promoţiei capătului de raft: scot orice în drum să te împiedici de ceea ce scort eu în drum, pun o etichetă specială şi zic că este promoţie, iar tu maimuţă cumperi pentru că d-aia ai venit în hipermarchet, să cumperi ce îţi dă hipermarchetul. Cei cu carte multă, cea mai multă carte din ţară, editorii români s-au înghesuit care mai de care să ajungă pe capătul de raft. Brusc, maimuţele au devenit public de carte, iar discounturile date au crescut pe măsura dorinţei nebune a editorilor sa aibă parte de maimuţe în portofoliul lor de clienţi, public de carte. Dintr-odată, nimeni nu a mai fost interesat de cititori ci doar de cumpărători. Valoarea unei cărţi nu s-a mai măsurat în calitatea celor care o citesc ci în cantitatea celor care o cumpără. Cartea s-a transformat din acel obiect a cărui menire era să fie citit şi studiat, intr-un obiect de cumpărat, eventual un cadou, folositor ca un bibelou.

Aşa că astăzi avem discounturi aberante şi o plângere generală că nimeni nu mai citeşte. Câtă ipocrizie! Să te plângi că propriul public nu mai citeşte când de fapt pe nimeni nu a mai interesat exact asta!

Deunăzi am aflat dintr-o reclamă de la televizor că până şi berea se cumpără pentru gust, nu pentru promoţie.

Ok, promoţie, până la urmă ce e rău în asta? Cărţile şi aşa sunt scumpe, se plânge lumea că nu îşi mai permite să cumpere... Dar cărţile sunt scumpe tocmai pentru aceste promoţii, preţul cărţii conţine în el şi costul reducerii. Şi în fond nu asta este problema reală, preţul. Nu va cumpăra nimeni Mizeria istoricismului de Karl Popper doar pentru că ar putea fi mai ieftină decât Jocurile foamei; şi nici nu-şi va cumpăra cineva O istorie sinceră a poporului român a regretatului istoric prof. Florin Constantiniu doar pentru că este mai ieftină decât o pereche de pantofi.

În schimb, care este mesajul pe care îl dau editorii către propriul public? Sa faci o reducere de preţ de 89% la 400 de titluri înseamnă că ai publicat multă maculatură? Ce încredere să mai am eu, cititor, în calitatea cărţilor pe care îşi va mai pune acest editor sigla? Sau poate că editorul este în regulă şi a publicat numai cărţi bune. Atunci, publicul nu se ridică la aceeaşi înălţime, deci noi cititorii suntem proşti?

Dar cel care a cumpărat acum câteva luni cartea la preţ întreg şi poate că abia acum se apucă să o citească... Ce să creadă acest om când vede că putea lua aceeaşi carte cu doar 11% din cât a dat pe ea. Pe lângă faptul ca ar putea să renunţe la a o mai citi, căci sunt toate semnele că ar putea fi o carte proastă - asta e! şi-a luat ţeapă că a cumpărat-o, de ce să-şi mai ia o dată ţeapă pierzând timpul cu ea citind-o - nu se poate simţi el batjocorit şi frustrat? Ba eu cred că da şi ar avea toate motivele să se simtă astfel. Păi ce e cartea asta, fusta din sezonul toamna-iarnă de anul trecut? Pentru editor se pare că da.

Şi atunci, de ce să te întrebi de ce nu mai citeşte lumea? De ce se îndepărtează mai ales tinerii de cărţi? E mult mai uşor să dai vina pe televizor sau internet decât să te uiţi la propriile greşeli. Odată ce ai transformat singur cartea într-un obiect de cumpărat în treacăt şi fără un motiv bine întemeiat, odată ce ai transformat singur cartea într-un obiect monden şi efemer nu mai ai dreptul ca editor să te intrebi măcar, nicidecum să te mai şi plângi, de ce nu mai este "cool" să cumperi cărţi. Pentru că pur şi simplu nu a fost niciodată. Pentru că o carte - nu un manual sau o fiţuică legată frumos - este la fel de valabilă astăzi ca şi acum 3000 de ani şi încă 3000 de ani de acum încolo. Pentru că cei care fac şi vând cărţi în ţara asta - că alta n-am - nu au înţeles ceea ce fac indiferent câte facultăţi ar avea şi pentru că şi-au trădat şi abandonat publicul care are nevoie de răbdare şi comunicare şi l-au tratat ca pe nişte maimuţe momite de banane mari şi mărgele strălucitoare.

Dovada că noul "concept" este falimentar? Toţi cei care l-au aplicat au probleme mari finaciare în timp ce puţine hipermarcheturi nu şi-au micşorat raionul de carte pentru a face loc încă unui raft de salam sau detergenţi. Doar Compania de Librării cea veche şi comunistă, cea cu librăresele în halate albastre, care nu zâmbeau cumpărătorului din prima, ea este de atât amar de vreme singura companie care şi-a onorat constant toate obligaţiile către editori fără a vinde efemerităţi clienţilor. Poate nu întotdeauna la timp, dar nu mult mai rău decât alţii mai cu pretenţii. Şi asta fără a avea discounturile de care se bucură alţii, şi asta în timp ce a investit constant în modernizare şi - atenţie! - pregătire de personal. Bravo lor. Felicitări celor care au înţeles bine ceea ce ştiu.

Diverta a scos cititorii din librării şi i-a băgat în mall. Editorii au supralicitat la târgurile de carte şi au făcut în general tot ce le-a stat în putinţă ca să-şi fenteze reţeaua de distribuţie luând direct din publicul de librărie, fiind totuşi surprinşi ca librăriile se închid. Hipermarcheturile au bagatelizat ideea de carte cu acordul şi concursul avid de bani al editorilor. Cărtureştii şi Librarium încearcă să vândă cărţi ademenind publicul cu ceai şi vin şi, oricum, făcând să pară că a cumpăra o carte este ceva atat de elitist-monden că îmi vine să mă întreb când vom vedea şi o prezentare de modă. Mi-e dor de librăria aceea în care să ai prilejul să te afunzi în cărţi fără ca nările să simtă altceva decât mirosul cărţii, în care librarii să poată avea - măcar - o scurtă discuţie despre cartea pe care ţi-o doreşti, dovedind că îşi cunosc "marfa" şi în care cărţile sunt tratate cu respectul cuvenit conţinutului şi nu după mărimea preţului. A existat o astfel de librarie, Librăria NOI de la sala Dales. Ea este şi acum, dar... a fost cumpărată de Diverta şi nimic din ce era nu mai este.


_________________________
*celor interesaţi le recomand cartea Incertitudinea - o perspectivă psiho-sociologica, de prof. Cătălin Zamfir. Nu am idee de unde s-ar putea face rost de ea, descurcaţi-vă, există anticariate, Antic-Exlibris, parca pe Doamnei, vis-a-vis de Colţea şi încă unul la ieşire spre Librăria Eminescu.

Despre păcatul originar

Sunt ani buni de când mă gândesc că ceva e în neregulă cu interpretarea populară a legendei biblice a păcatului originar. Nu-mi pare că problema era pomul acela şi fructele lui: daca ar fi fost aşa, Dumnezeu putea foarte uşor să îl pună nu în mijlocul Grădinii ci în afara ei, într-o jardinieră separată unde nici Adam şi nici şarpele nu ar fi putut ajunge, sau să facă la fel cum a facut mai târziu cu pomul vieţii, să-i pună pază heruvimi.

La predică şi în scrierile bisericeşti se spune că problema ar fi fost neascultarea - din lipsă de iubire faţă de Dumnezeu. Nici aici nu sunt 100% convins că aşa este. În lipsa cunoaşterii binelui şi răului nu văd cum s-ar fi putut aştepta Dumnezeu ca Adam să asculte porunca: omul nu ar fi ştiut că e rău să o încalce şi nici că este bine să o respecte. A se supune sau a nu se supune poruncii dumnezeieşti era lipsit de sens pentru Adam şi Eva. Mai devreme sau mai târziu tot ar fi ajuns să guste din fructul oprit.

Însă după încălcarea poruncii oamenii au ştiut ca au greşit, că au făcut rău. Fapta lor a căpătat dintr-o dată sens pentru ei, au înţeles ceea ce au făcut. Desigur, nu le-a plăcut nici lor ceea ce au făcut, de aceea s-au ascuns de la faţa lui Dumnezeu. Dar când Dumnezeu i-a cercetat, cunoscând de-acum binele şi răul, ei ce au ales să facă?

Au negat. Nu fapta, ar fi fost imposibil, ci vina. Mai grav, Adam a avut ceva de reproşat chiar Domnului! A zis, "femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine mi-a dat să mănânc şi eu am mâncat". Cu alte cuvinte, de vină ar fi fost femeia şi Dumnezeu că a creat-o.

Sigur, oamenii au greşit în faţa lui Dumnezeu neascultând porunca. Pedeapsa pentru acest lucru au primit-o, Scriptura spune destul de clar. Dar ar fi putut primi iertare şi nu pedeapsă dacă ei cunoscând binele şi răul nu ar fi urmat calea răului, ci a pocăinţei. Nu degeaba rugăciunea pentru iertarea de păcate se referă la toate păcatele săvârşite, cele cu voie şi cele fără de voie, cu știință și cu neștiință. Nu întâmplător Înaintemergătorul Lui Hristos, Sfântul Ioan Botezătorul spunea "pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor", adica vremea iertării şi a mântuirii.

Iată de ce cred că problema cu adevărat este nu mâncarea fructului, nu neascultarea, ci lipsa asumării greşelii laolaltă cu lipsa dorinţei de îndreptare şi persistenţa şi complacerea în păcat. Taina spovedaniei este răspunsul Bisericii pentru ca noi să avem şansa de nu repeta la nesfârşit greşeala adamică.


==============================
UPDATE 15.01.2015

Rămâne totuși o problemă: dacă nu cunoaștem binele și răul, dacă nu avem repere axiologice, cum putem acționa, de unde știm ce avem de făcut? Ce ne poate da repere pentru a ști ce avem de făcut? Un singur lucru: credința în Dumnezeu și în cuvântul Lui. Credința nu e curioasă și nu-și pune întrebări, dar având-o, știi. Căderea adamică este căderea din credință*.

Iisus Hristos a spus multora: "credința ta te-a mântuit". Dumnezeu poate ierta păcatele, dar numai credința este mântuitoare, căci ea te readuce lângă Dumnezeu (a se vedea și link-ul de la comments).


==============================
UPDATE 05.06.2015

Neascultarea este totuși parte din problemă.
Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât îmi dau seama că există o formă de cunoaștere în afara reperelor axiologice. Nu este cunoașterea care răspunde la întrebarea "de ce?", dar răspunde la întrebarea "ce?". Este cunoașterea firească și naturală a celui care știe semnele naturii, care știe ca primăvara vine odată cu întoarcerea berzelor la vechile cuiburi. Este aceeași cunoaștere pe care orice părinte încearcă să o dea copilului său atunci când îi cere să-l asculte; este o cunoaștere prin ascultare. Copilul va ști ce are de făcut fără să cunoască dacă e bine sau nu să facă ceea ce îi spune părintele său. Abia când își va pune problema să nu asculte de cuvântul părintelui, copilul poate avea parte de o cunoaștere nemijlocită (de cunoașterea anterioară a părintelui). Această cunoaștere nemijlocită este făcută prin neascultare iar de cele mai multe ori nu are și un final bun. Bun sau rău, finalul oferă posibilitatea verificării cunoașterii mijlocite prin ascultare. Dar însăși apariția acestei posibilități - a verificării - este semnul căderii din credința (încrederea) avută în părinte. Și cum orice verificare are ca final o confirmare, aceasta este șansa recâștigării încrederii (recăpătarea credinței) în părinte și în îndemnurile sale și revenirea la cunoașterea prin ascultare.

Iată pe scurt parcursul biblic: Facerea, Profeții, Evanghelia.

__________________________________
*Mulțumesc colegului și amicului L.P. care, prin discuțiile cu el, m-a ajutat să înțeleg acest lucru atât de simplu și elementar.