De ce fumează oamenii

Stau în parc pe o bancă.
În faţa mea un om la vârsta de bunic stătea şi el. Ieşise cu nepoţica la joacă. Copila se juca în nisip cu lopeţelele iar bunicul trăgea puţin absent dintr-o ţigară. Trage fumul în piept, îl dă afară, apoi iar: trage fumul în piept, îl dă afară...

După atâţia zeci de ani în care oameni au fumat în jurul meu mă uit atent la cel din faţa mea. Ceva nu se potriveşte cu peisajul şi atmosfera. În funcţie de ce fel de copii au părinţii şi bunicii veniţi în parc sunt fie la fel de agitaţi ca şi copiii în încercarea lor de a-i supraveghea, fie liniştiţi. Dar bunicul din faţa mea are un aer grav. El nu este absent şi nici agitat. Fumează.

Când trage fumul în piept gestul este ca un oftat. Gravitate, probleme, responsabilitate. Oftatul este semnul involuntar al greutăţilor şi responsabilităţilor pe care un om le duce în spate. Iar un om cu responsabilităţi este un om important tocmai pentru că gestul său involuntar arată că omul îşi controlează problemele, îşi stăpâneşte greutăţile, este stăpân pe el şi pe ele.
Apoi dă fumul afară, tot un fel de oftat. Uşurare. Rezolvare. Succes. Merge şi cu un accent de gravitate. Acum depinde cum doreşte fiecare să pună accentul, poate şi după starea de moment.

Hai să fim serioşi, omul este doar un pensionar, un bunic ieşit în parc cu nepoţica. De unde atâta gravitate, probleme, responsabilitate? Nici gând, e doar o poză, o imagine.
Fumăm ca să ne dăm importanţi, să părem mai serioşi decât suntem, mai de succes decât putem fi. Semn de putere şi succes care cere respect. De fapt asta cerem, respectul care nu ni se cuvine.

Apoi devine obişnuinţă, dependenţă etc. Purtăm mereu imaginea pe care ne-am dorit-o cu noi şi nimeni nu mai dă doi bani pe ea.

Rahat. Am fumat 14 ani şi tot ce am reuşit să fac este să îmi grăbesc declanşarea unei boli de plămâni care altfel ar fi putut să rămâna mult timp latentă. Sau să rămâna astfel pur şi simplu.

Despre democrație, libertate, Sodoma și Gomora

Libertate și democrație; lumea nu le mai concepe astăzi separat. Unii cred că democrație înseamnă libertate; alții cred că democrație înseamnă respectarea drepturilor omului; alții spun că democrație înseamnă drepturi pentru minorități; din ce în ce mai puțini și mai feriți spun că democrația este dictatura majorității. Atât de mult repugnă cuvântul "dictatură" alăturat cuvântului "democrație" încât lumea a început să se ferească de a le alătura.

Și totuși... Adevărata democrație înseamnă ca minoritatea să se supună majorității și regulilor acesteia. La Roma faci ce fac romanii, este foarte simplu. Însuși exercițiul democratic se face prin vot, adică prin numărarea și însumarea unor voințe individuale, majoritatea având, prin vot, câștig de cauză. Nimeni dintre cei care susțin democrația nu pune sub semnul întrebării procedura votului. În absența acestei proceduri, democrația însăși nu ar mai fi nimic, doar o idee fără putința de manifestare. Iar votul nu face decât un singur lucru: să impună tuturor voința majorității.

Minoritățile sunt însă zgomotoase și din ce în ce mai zgomotoase pe masură ce primesc mai multe drepturi. Cu cât mai mult primesc, cu atât mai mult vor. Dacă într-o democrație majoritatea nu reușește să își impună regulile, normele și valorile, atunci înseamnă că majoritatea nu are conștiința majorității, este doar o sumă de indivizi, nimic mai mult. Degeaba se numără voturile, dacă după numărătoare, majoritatea nu poate să și controleze executarea dorințelor ei. Pentru aceasta este necesară coeziunea majorității dată de conștiinta identității, pentru aceasta este nevoie de voință comună. Simpla dorință nu este îndeajuns, voința implică și acțiunea de punere în real a dorinței, de realizare a ei.

Nimic din toate acestea nu implică libertatea (politică - despre adevărata libertate voi încerca să scriu separat). Democrația nu are o legatură directă cu libertatea. Ba chiar, în esență, nici o legătură. Libertatea politică este atributul aristocrației, nu al demosului (poporul). Libertatea era dreptul nobilului sau al unui oraș sau provincie de a ieși de sub un control absolut al regelui sau seniorului și limitarea depturilor acestora asupra vasalilor. Magna Charta Libertatum, prima constituție care garantează libertăți nu se aplica vulgului, ci doar celor cu sânge albastru: la anul 1215 nu toți oamenii erau freeman.

Astăzi, însă, toți oamenii se nasc, teoretic, liberi. Dacă drepturile se aplică doar celor liberi, atunci toți oamenii sunt egali în drepturi. Cum poate atunci democrația, un mod de impunere a voinței majorității, să apere libertatea fiecăruia, dreptul fiecăruia de a limita controlul absolut al majorității asupra sa? Este un conflict perpetuu între dreptul fiecăruia de a fi majoritar (democrație) și dreptul fiecăruia de a fi minoritar (libertate). Dar, în mod ciudat, astăzi democrația și libertatea nu pot divorța și ele se întâlnesc pe tărâmul egalității.

Pentru ca democrația să garanteze și să apere libertatea, este necesar ca indivizii să fie persoane, adică să aibă conștiință și voință, să nu fie sălbatici, trăind doar după nevoile imediate, ci să fie cultivați și instruiţi, exact cum erau pe vremuri aristocrații. Cu alte cuvinte, să învețe.

Doar așa, orice persoană care face parte la un moment dat dintr-o majoritate va putea să gândească mai mult decât cu stomacul (sau ce este sub el) și să iși dea seama că mâine, sau poimâine, sau într-o zi copiii lui (sau ai ei) vor fi parte a unei minorități. Pentru aceasta și pentru acest egoism bun al stării viitoare proiectate mental încă din prezent, majoritatea trebuie să apere drepturile minorităților. Dar, atentie! Nu a unei minoritati anume și nici ale tuturor luate fiecare în parte. Orice minoritate trebuie să poată trăi liniștită în minoritatea sa, dar la fel și majoritatea.

Dacă astăzi lucrurile nu se mai petrec astfel, de vină este majoritatea care iși pierde treptat identitatea. Lipsa de instrucție, lenea și lipsa de credință sunt cauzele datorită cărora majoritatea se lasă invadată de minorități. Minoritatea care devine supărătoare prin pretenții exagerate consider că trebuie asimilată sau eliminată. Este un pericol la adresa democraţiei și totodată la adresa libertății ca o minoritate să devină tiranică. Pentru că acea minoritate va deveni tiranică apoi la adresa tuturor, și a altor minorități. Dacă i-a reusit cu majoritatea, ce o va opri?

Nu am pus întâmplător Sodoma și Gomora în titlu. Nu am spus întâmplător că lipsa de credință duce la tirania minorității. Majoritatea celor care aduc în discuție amintirea orașelor biblice Sodoma și Gomora se referă la păcatul destrăbălării și al homosexualității. Acolo este însă ceva mai mult. Destrăbălarea și homosexualitatea sunt păcate de care fiecare dă socoteală în particular, sunt păcate personale. Nu avea nici o justificare ca Dumnezeu să distrugă orașele pentru acestea, dacă nu și altceva nu se întâmpla acolo.

Avraam a negociat cu Dumnezeu iertarea orașelor: Şi a mai zis Avraam: "Să nu se mânie Stăpânul meu de voi mai grăi încă o dată: Dar de se vor găsi acolo numai zece drepţi?" Iar Domnul i-a zis: "Pentru cei zece nu o voi pierde". Obiceiurile celor din Sodoma și Gomora nu erau obiceiurile tuturor oamenilor. Orașe mai erau la acea vreme: Senaar, Elasar, Elam, Gutim, Sodoma, Gomora, Adma, Peboim, Poar sunt menționate că au făcut război între ele, dar numai Sodoma și Gomora au fost pedepsite pentru păcatele lor. Erau, se vede, doar o minoritate cu obiceiuri rele dar nici celelalte orașe nu sunt pomenite pentru virtuți.

Ce înseamnă, deci, "Pentru cei zece nu o voi pierde"? Ce negociază de fapt Dumnezeu cu Avraam? Înseamnă că cel puțin zece oameni ar fi putut să trăiască acolo fără să fie alungați sau omorâți, deși nu ar fi urmat calea destrăbălării sodomiste. Minoritatea din Sodoma și Gomora nu ar fi fost tiranică. Ce s-a întâmplat în schimb? Locuitorii din Sodoma chiar și pe îngerii trimiși de Dumnezeu au vrut să-i batjocorească, vrând să-i ia cu de-a sila. Sodomiții nu numai că erau păcătoți, dar obligau pe oricine cădea în puterea lor să cadă în păcat. Degeaba ei erau în minoritate, ca și o haită de lupi care atacă turma de oi, în grup erau puternici față de orice individ, impunându-și voia împotriva lui. Voia Domnului, libertatea (sper să pot relua subiectul) era cea atacată, păcatul lor, al destrabalarii, de unul singur nu era așa de grav încât să merite o pedeapsă in corpore.

Și atunci Domnul a distrus Sodoma și Gomora nu pentru păcatul lor cât pentru răutatea cu care iși impuneau celorlalți păcatul lor. Nicăieri nu a mai existat o pedeapsă la fel de exemplară. Pentru păcate și neascultări alte orașe sau popoare, chiar și poporul ales, au fost date pe mâna dușmanilor lor, li s-au luat pământurile sau au fost luate în robie. Grecii aveau același păcat ca sodomiții, dar iată, grecii nu au fost pedepsiți cu dispariția în foc și pucioasă, ba dimpotrivă, au devenit bastion al credinței.

Revenind la democrație, este simplu de văzut că o minoritate care îşi impune voia împotriva majorității înseamnă sfârșitul democrației. Demosul, poporul adică, are ca principală caracteristică faptul că este mult, presupunând că se poate impune tocmai datorită numărului. Dacă nu o face, înseamnă ca o putere mai mare ca a lui îl stăpâneşte. Iar dacă un popor de oameni liberi nu îşi poate impune voia sa, mai este el un popor de oameni liberi? Cu siguranță, nu.

Echilibrul dintre democraţie şi libertate (politică) este garanţia că le vom avea pe amândouă. Să nu ne mai ferim să impunem voia majorităţii. Care ar mai fi avantajul democraţiei, daca nu o facem, ce rost ar mai avea majoritatea? Iar dacă majoritatea nu se poate impune, cine mai apără libertatea? Minorităţile pot fi tiranice dacă au prea multe drepturi. Tirania lor este singurul argument pe care îl pot impune voinţei celor mulţi, la vot ar pierde. Un lucru ar trebui să mai avem în vedere pentru a păstra libertatea: să nu schimbăm tirania minorităţii cu tirania majorităţii. Un om stăpân pe libertatea sa poate face parte dintr-o majoritate şi dintr-o minoritate în acelaşi timp. Poate fi membru al partidului care a câştigat alegerile, iar religia sa să nu fie foarte răspândită; poate fi heterosexual, iar etnia din care face parte să fie minoritară. Majoritatea trebuie şi are tot dreptul să rămână la putere impunându-şi regulile şi voinţa ei. Atât timp cât ea este compusă din oameni liberi conştienţi de libertatea lor nu va abuza de puterea ei şi nu se va lăsa abuzată.

Astăzi, ne lipseşte conştiinţa libertăţii.

Singurătatea coeficientului de inteligenţă (IQ 140)

Nu, n-am eu atât. Sau poate ca am, dar încă nu ştiu, n-am aflat şi încă nu-mi doresc să aflu.
Ideea e că nu te naşti cu aşa ceva, IQ = 140. Coeficientul de inteligenţă este cum e la fizică energia potenţială, Ep. Este doar o promisiune. Ca să se transforme în energie cinetică, Ec, are nevoie de un impuls. Fără un vector de mişcare, energia nu se manifestă.
La fel şi inteligenţa. Ea nu se manifestă dacă nu are un impuls, dacă nu este împinsă să se manifeste. Cu alte cuvinte, dacă nu este cultivată. Ar fi ca o cutie craniană fără conţinut.
Au fost cazuri şi, cu siguranţă mai sunt şi vor mai fi, când cultivarea inteligenţei a fost făcută metodic. Adică părinţii au băgat informaţie şi exerciţiu cu nemiluita în capul propriilor odrasle, în speranţa că făcându-i mai deştepţi, aceştia vor reuşi mai bine în viaţă. Au fost şi vor mai fi şi cazuri în care mediul de viaţă a stimulat pur şi simplu copilul să-şi cultive el singur potenţialul, făcând acest lucru în mod firesc, ca o parte de viaţă obişnuită. Dar oricum ar fi, important este că la final, prin aceste exerciţii voluntare sau involuntare, copiii au ajuns oameni care înţeleg şi văd lucruri pe care cei obişnuiţi nu le înţeleg şi nu le văd. Dacă le-ar vedea, ar răspunde şi ei bine la teste, ar întelege de exemplu care este urmarea logică a unui şir de iconuri geometrice.
"Ce este coeficientul de inteligenţă?" a fost întrebat un psiholog. "Ceea ce măsor eu prin testul de inteligenţă." a răspuns acesta.
Nimic mai adevărat. Pentru că ieşind din testul său de inteligenţă, inteligentul nu dovedeşte aptitudini deosebite. Nu ajunge preşedinte, prim-ministru, nici măcar un manager de succes. În cel mai bun caz ajunge un profesor universitar la o universitate medie. Dacă domeniul în care se manifestă este unul tehnic sau de ştiinţă fundamentală (mai precis, fizică), ar putea să ajungă în vreun laborator unde va rămâne un anonim pentru 99,(9)% din restul lumii, indiferent ce va descoperi. Şi indiferent ce va descoperi, nu va decide el, inteligentul, sau altul asemenea lui, dacă descoperirea este importantă şi dacă va fi folosită.
De fapt, indiferent ce ar spune, indiferent ce ar afla, indiferent cum ar gandi el lucrurile, muntele de normalitate din curba lui Gauss va spune: "nu înţelegem ce vrea ăsta de la noi; tot ce spune el sunt bazaconii, aşa ceva nu există, noi toţi vedem bine că nu există".
Dar nici unul dintre cei toţi nu poate să vada într-un test ceea ce vede cel care este singur. Iar lui, doar grila pusă peste răspunsuri îi dă dreptate. Iar grila aceea este făcută de un altul la fel ca el.
Einstein nu este un contra-exemplu. A fost nevoie să existe un scelerat ca Hitler pentru ca lumea să ştie cine este Einstein.
De ce am ales IQ 140? Pentru că acesta este pragul Mensa. Aceasta asociaţie nu ar fi existat dacă cei inteligenţi nu ar fi fost singuri. Au nevoie sa vorbească cu cei care îi înţeleg, iar aceştia sunt la fel ca ei. Sunt puţini şi răsfiraţi prin lumea normală, de aceea au nevoie să aparţină şi ei unei lumi a lor, ne-normală.
Dar dacă oamenii normali, cei aflaţi pe muntele din curba probabilităţii normale, apreciază atât de mult inteligenţa încât sunt dispuşi să îşi chinuie copiii doar-doar vor fi şi ei mai deştepţi, dacă leagă în mod inconştient reuşita în viaţă a propriilor copii de ridicarea nivelului de inteligenţă măcar până la acoperirea întregului potenţial, dacă nu şi peste, atunci cum se face că masa de normali au dezvoltaţi nişte anticorpi speciali împotriva celor cu IQ-ul foarte mare? De ce este mereu prostia, răutatea şi mediocritatea la conducere? De ce un IQ mare este întotdeauna o promisiune şi o ratare sigură în acelaşi timp?
Aş vrea ca cei inteligenţi să iasă din izolarea lor. Să se găsească unii pe alţii şi să facă ceea ce ştiu ei mai bine: să gândească. Dar nu orice, ci să gândească o lovitură de stare, e cazul să preia puterea de la cei mulţi. Faţă de ei, cei inteligenţi, mulţimea de normali sunt nişte proşti.

Comunismul - sinucidere altruista (XVI)

V. ANEXA


1. Texte cu privire la dezvoltarea suficientă a producţiei ca motor al emancipării proletariatului.

“Pentru concepţia socialistă, această nouă interpretare a istoriei era de cea mai mare importanţă. Ea dovedea că întreaga istorie de până acum s-a desfăşurat în antagonisme şi lupte de clasă, că întotdeauna au existat clase dominante şi clase dominate, clase exploatatoare şi clase exploatate şi că marea majoritate a oamenilor a fost întotdeauna osândită la o muncă aspră şi la o existenţă jalnică. Şi de ce? Pur şi simplu pentru că pe toate treptele anterioare de dezvoltare a omenirii producţia era încă atât de puţin dezvoltată, încât dezvoltarea istorică nu putea să se desfăşoare decât în această formă antagonistă, pentru că progresul istoric era lăsat în general şi întregime pe seama unei minorităţi restrânse, privilegiată, în timp ce marea masă rămânea condamnată să muncească pentru obţinearea mijloacelor ei sărăcăcioase de existenţă şi, pe deasupra, pentru sporirea continuă a avuţiilor celor privilegiaţi. Dar această interpretare a istoriei care explică în modul cel mai firesc şi mai raţional dominaţia de clasă de până acum, care altminteri poate fi explicată numai prin răutatea oamenilor, duce la înţelegerea faptului că, în urma creşterii uriaşe a forţelor de producţie, în prezent a dispărut, cel puţin în ţările cele mai avansate, şi ultimul temei pentru împărţirea oamenilor în stăpâni şi stăpâniţi, exploatatori şi exploataţi;”

Engels, Karl Marx (1877), apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, Editura Minerva, 1976, vol.l, pag. 10


“Şi tocmai datorită acestei revoluţii industriale forţa productivă a muncii omeneşti a atins un nivel atât de înalt, încâ a apărut posibilitatea - pentru prima oară de când există omenirea - ca, printr-o judicioasă diviziune a muncii, să se producă nu numai suficient pentru a se asigura tuturor membrilor societăţii un consum abundent şi pentru a se crea un bogat fond de rezervă, ci şi pentru a se lăsa fiecăruia în parte destul timp liber pentru a-şi însuşi ceea ce este într-adevăr valoros în cultura moştenită de-a lungul istoriei - ştiinţă, artă, reguli de comportament în societate etc. - şi nu numai pentru a-şi însuşi, ci şi pentru a transforma tot ceea ce este valoros în această moştenire dintr-un monopol al clasei stăpânitoare într-un bun al întregii societăţi, pe care să-l îmbogăţească continuu. Acesta este principalul. De îndată ce forţa productivă a muncii omeneşti va fi atins acest nivel înalt, dispare orice pretext pentru existenţa unei clase dominante.”

Engels, Contribuţii la problema locuinţelor (1872 - 1873) apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, Editura Minerva, 1976, voi. II, pag. 100


“Prin urmare, lucrurile au ajuns acum într-un punct în care indivizii trebuie să-şi însuşească totalitatea existentă a forţelor productive nu numai pentru a putea avea o autoactivitate, ci şi, în genere, pentru a-şi asigura existenţa. Această însuşire este condiţionată în primul rând de obiectul care urmează să fie însuşit, de forţele productive care s-au dezvoltat ca o totalitate şi există numai în cadrul unor relaţii universale. Această însuşire trebuie să aibă deci, datorită chiar şi numai acestui fapt, un caracter universal, corespunzător forţelor productive şi relaţiilor. însuşirea acestor forţe nu este în sine altceva decât dezvoltarea aptitudinilor individuale, corespunzătoare uneltelor de producţie materială. Prin însuşi faptul acesta, însuşirea unui ansamblu de unelte de producţie înseamnă dezvoltarea unui ansamblu de aptitudini la indivizii respectivi. Apoi această însuşire este condiţionată de indivizii care o realizează. Numai proletarii moderni, cu desăvârşire excluşi de la orice autoactivitate, sunt în stare să realizeze o autoactivitate deplină, care să nu mai fie limitată şi care să constea în însuşirea unui ansamblu de forţe productive şi în dezvoltarea unui ansamblu de aptitudini, dezvoltare care decurge din această însuşire.”

Marx şi Engels, Ideologia germană (1845-1846), apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, Editura Minerva, 1976, voi. II, pag. 79



2. Texte cu privire la posibilitatea interpretării conceptului de „forţă productivă a muncii umane” ca productivitate socială a muncii.

“[...] Căci avuţia reală rezidă în forţa productivă a tuturor indivizilor. Atunci măsura avuţiei [...] n-o va mai constitui în nici un caz timpul de muncă, ci timpul liber.”

Marx, Bazele criticii economiei politice (ciorna din 1857-1858), apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, Editura Minerva, 1976, vol.II, pag. 94


“Economisirea de timp de muncă echivalează cu sporirea timpului liber, adică a timpului destinat dezvoltării depline a individului, iar aceasta la rândul ei, acţionează asupra forţei productive a muncii ca o colosală forţă de producţie.”

Marx, Bazele criticii economiei politice (ciorna din 1857-1858), apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, Editura Minerva, 1976, vol.II, pag. 94



3. Texte cu privire la necesitatea desfiinţării diviziunii muncii.

“În orice caz, într-o organizare comunistă a societăţii dispare subordonarea artistului faţă de mărginirea locală şi naţională, izvorâtă exclusiv din diviziunea muncii, precum şi izolarea artistului în cadrul unei anumite arte, fapt datorită căruia el este exclusiv pictor, sculptor etc., astfel încât însăşi denumirea activităţii sale exprimă îndeajuns de clar mărginirea dezvoltării sale profesionale şi dependenţa sa de diviziunea muncii. într-o societate comunistă nu există pictori, ci, cel mult, oameni care printre altele se ocupă şi cu pictura.”

Marx şi Engels, Ideologia germană (1845-1846), apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, Editura Minerva, 1976, vol.II, pag. 84


“Am arătat mai sus că desfiinţarea orânduirii în cadrul căreia relaţiile devin de sine stătătoare şi se opun indivizilor, în cadrul căreia individualitatea este subordonată întâmplării, iar relaţiile personale ale indivizilor sunt subordonate relaţiilor generale de clasă etc. este condiţionată în ultimă instanţă de suprimarea diviziunii muncii. Am arătat, de asemenea, că suprimarea diviziunii muncii presupune o dezvoltare atât de universală a schimbului şi a forţelor productive încât proprietatea privată şi diviziunea muncii să devină pentru ele o cătuşă. Am mai arătat apoi că proprietatea privată poate fi desfiinţată numai cu condiţia unei dezvoltări omnilaterale a indivizilor, tocmai pentru că formele de relaţii şi forţele productive existente sunt omnilaterale şi numai indivizii care se dezvoltă omnilateral pot să şi le însuşească, adică să le transforme într-o manifestare liberă a vieţii lor. Am arătat că indivizii de astăzi trebuie să desfiinţeze proprietatea privată, deoarece forţele productive şi formele de relaţii sau dezvoltat într-atât încât sub dominaţia proprietăţii private ele au devenit forţe distructive şi deoarece antagonismul dintre clase s-a ascuţit la culme. În sfârşit, am arătat că desfiinţarea proprietăţii private şi a diviziunii muncii înseamnă unirea indivizilor pe baza creată de actualele forţe productive şi relaţii mondiale.”

Marx şi Engels, Ideologia germană (1845-1846), apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, Editura Minerva, 1976, vol.II, pag. 84-85



4. Texte cu privire la Revoluţia socialistă ca desăvârşire a revoluţiei burghezo-democratice.

“Să organizăm marea producţie pornind de la ceea ce a fost deja creat în capitalism, s-o organizăm noi înşine, muncitorii, sprijinindu-ne pe experienţa noastră muncitorească, făurind disciplina cea mai severă, o disciplină de fier, susţinută de puterea de stat a muncitorilor înarmaţi, să reducem pe funcţionarii de stat la rolul de simpli executori ai însărcinărilor noastre, la rolul „de supraveghetori şi de contabili” (bineînţeles, cu tot felul de tehnicieni de diferite specialităţi, de diferite categorii şi ranguri) răspunzători, revocabili, modest plătiţi - iată sarcina noastră proletară, iată cu ce putem şi trebuie să începem atunci când înfăptuim revoluţia proletară. Un asemenea început, care se bazează pe marea producţie, duce de la sine la „dispariţia" treptată a oricărei birocraţii, la făurirea treptată a unei ordini - ordine fără ghilimele, ordine care să nu semene cu robia salariată - a unei ordini în care funcţiile de supraveghere şi de contabilitate, din ce în ce mai simplificate, vor fi îndeplinite pe rând de toată lumea, vor deveni apoi o deprindere şi vor dispărea, în cele din urmă, ca funcţii speciale ale unei pături speciale de oameni.”

Lenin, Statul şi revoluţia (1917), apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, Editura Minerva, 1976, vol.II, pag. 111-112


“Puterea sovietică nu este un talisman miraculos. Ea nu poate lichida dintr-o dată racilele trecutului, analfabetismul, incultura, moştenirea lăsată de un război barbar, moştenirea capitalismului prădalnic. în schimb, ea ne dă posibilitatea să trecem la socialism. Ea dă celor care au fost asupriţi posibilitatea să se ridice şi să ia ei înşişi într-o măsură tot mai mare în mână întreaga conducere a statului, întreaga conducere a economiei, întreaga conducere a producţiei.”

Lenin, Cuvântări înregistrate pe plăci de gramofon (1919), apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, Editura Minerva, 1976, vol.II, pag. 248-249



5. Texte cu privire la justificarea discursului nationalist în socialism.

“Naţiunea şi statul vor continua să constituie încă multă vreme baza dezvoltării societăţii socialiste. Dezvoltarea naţiunii, întărirea statului socialist corespund cerinţelor obiective ale vieţii sociale; aceasta nu numai că nu vine în contradicţie cu interesele internaţionalismului socialist, ci, dimpotrivă, corespunde pe deplin acestor interese, solidarităţii internaţionale a oamenilor muncii, cauzei socialismului şi păcii. Dezvoltarea şi înflorirea fiecărei naţiuni socialiste, a fiecărui stat socialist egal în drepturi, suveran şi independent, constituie o cerinţă esenţială de care depind întărirea unităţii şi coeziunii ţărilor socialiste, creşterea înrâuririi lor asupra mersului înainte al omenirii spre socialism şi comunism.”

Nicolae Ceauşescu, România pe drumul desăvârşirii construcţiei socialiste, vol.I, apud Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă, Editura Humariitas 1994, pag. 97


“Noi, comuniştii, considerăm că este o datorie de onoare a studia, cunoaşte si cinsti cum se cuvine pe cei care au contribuit la făurirea naţiunii noastre, care şi-au dat viaţa pentru libertatea naţională şi socială a poporului român. Noi, comuniştii, suntem continuatorii a tot ceea ce are mai bun poporul român. Partidul Comunist nu apărut întâmplător în România. El este rezultatul unui întreg proces istoric de dezvoltare economică-socială care dus la maturizarea clasei muncitoare, a luptei revoluţionare şi la formarea Partidului Comunist Român. Oare cum ar fi posibil ca un partid care îşi propune să conducă poporul pe calea făuririi unei orânduiri mai drepte, a orânduirii socialiste, să nu cunoască trecutul de luptă?... Oare cum s-ar simţi un popor care nu şi-ar cunoaşte trecutul, nu şi-ar cunoaşte istoria, nu ar preţui şi cinsti acea istorie? Nu ar fi ca un copil care nu-şi cunoaşte părinţii şi se simte străin în lume? Fără nici o îndoială că aşa ar fi, tovarăşi.”

Nicolae Ceausescu, România pe drumul desăvârşirii construcţiei socialiste, vol.I, apud Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă, Editura Humanitas 1994, pag. 98


“Trebuie să avem o istorie unitară... în [care] istoria poporului român să cuprindă şi istoria mişcării revoluţionare a clasei muncitoare, şi a P.S.D.M.R., ca şi a P.C.R. Nu pot exista două istorii, o istorie a poporului şi o istorie a partidului. Poporul nostru are o singură istorie, iar activitatea P.C.R., împreună cu a altor partide din diverse perioade, constituie o parte inseparabilă a istoriei patriei.”

Nicolae Ceauşescu, România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral devoltate, vol.XXIV, apud Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă, Editura Humanitas 1994, pag. 99



6. Texte cu privire la modelul tripolar al schimbării sociale.

“Marx, însă, a dovedit că întreaga istorie de până acum este istoria luptelor de clasă, că în toate luptele politice, multiple şi încâlcite, nu a fost vorba decât de dominaţia socială şi politică a unor clase sociale, clasele mai vechi luptând pentru menţinerea acestei dominaţii, iar clasele care se ridică - pentru cucerirea ei.”

Engels, Karl Marx (1877), apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, Editura Minerva, 1976, vol.I, pag.9





Note şi bibliografie

I Introducere

1) Alain Besancon - Anatomia unui spectru, Editura Humanitas 1992, pag. 23

2) ibid., pag. 38

3) Szelenyi 1982:380, apud Katherine Verdery - Compromis şi rezistenţă, Editura Humanitas 1994, pag. 49

4) Feher, Helles şi Marcus 1983:67-68, apud Katherine Verdery - Compromis şi rezistenţă, Editura Humanitas 1994, pag. 49

5) Câmpeanu 1988:132, apud Katherine Verdery - Compromis şi rezistenţă, Editura Humanitas 1994, pag. 50

6) Alain Besancon - Anatomia unui spectru, Editura Humanitas 1992, pag. 39

7) ibid., pag. 40

8) din Programul P.C.R. de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism

9) Emil Moroianu şi Vasile Macoviciuc - Pledoarie pentru etica marxistă, Editura Albatros 1981, pag. 277



II Obiectivul ideologiei

12) vezi Ovidiu Drimba - Istoria culturii şi civilizaţiei, vol.I, Editura ştiintifică şi enciclopedică 1985, pag. 25

13) ibid., pag. 20

14) ibid., pag. 22

15) ibid., pag. 41

16) Horia Matei - Pigmeii, Editura tineretului 1965, pag. 125

17) Sigmund Freud - Opere I, Totem şi tabu, Editura ştiinţifică 1991, pag. 14

18) ibid., pag. 15

19) ibid., pag. 119

20) ibid., pag. 123

21) ibid., pag. 125

22) ibid., pag. 134

23) H. H. Stahl - Teorii şi ipoteze privind sociologia orânduirii tributare, Editura ştiinţifică şi enciclopedică 1980

24) vezi şi: Stanislaw Ossowski - The Marxian Synthesis, din Class Structure in the Social Consciousness, 1963

25) din Curs de socialism ştiinţific, Editura politică 1979, pag. 56, 57, 63

26) Zbigniew Brzezinski - Marele Eşec, Editura Dacia 1993, pag. 21

27) K. Marx şi F. Engels - Ideologia germană, Opere vol. 3, Editura politică 1962, pag. 33-34

28) Dicţionar politic, Editura politică 1975, pag. 327

29) K. Marx - Discurs aspra liber-schimbismului; K. Marx şi F. Engels - Opere vol.4, Editura politică 1963, pag. 459

30) Dicţionar politic, Editura politică 1975, pag. 283

31) ibid., pag. 283

32) Curs de socialism ştiinţific, Editura politică 1979, pag. 253

33) V. I. Lenin - Două utopii, Opere complete voi 22, Editura politică 1964, pag.

34) Curs de socialism ştiinţific, Editura politică 1979, pag. 261

35) K. Marx - Rezultatele viitoare ale stăpânirii britanice în India, apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese, sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, vol. 2, Editura Minerva 1976, pag. 156

36) K. Marx - Mizeria filosofiei, Opere voi. 4, Editura politică 1963, pag. 141

37) Dicţionar politic, Editura politică 1975, pag. 430

38) Zbigniew Brzezinski - Marele Eşec, Editura Dacia 1993, pag. 21-22

39) K. Marx - Muncă salariată şi capital, Noua gazetă renană, apud Marx, Engels, Lenin - Despre om şi umanism, texte alese, sistematizate şi comentate de Ion Ianoşi, vol.2, Editura Minerva 1976, pag. 20

40) V. I. Lenin - însemnările unui publicist, Opere complete vol.23, Editura politică 1964, pag. 328

41) Katherine Verdery - Compromis şi rezistenţă, Editura Humanitas 1994, pag. 67

42) ibid., pag. 66

43) ibid., pag. 71

44) ibid., pag. 71

45) Nicolae Ceauşescu - România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, vol.13, Editura politică 976, pag. 83

46) Katherine Verdery - Compromis şi rezistenţă, Editura Humanitas 1994, pag. 95

47) Curs de socialism ştiinţific, Editura politică 1979, pag. 471

48) ibid., pag. 472

49) ibid., pag. 468

50) ibid., pag. 493, 497

51) V. I. Lenin - Despre cultura proletară, Opere vol.41, Editura politică 1966, pag. 337

52) Curs de socialism ştiinţific, Editura politică 1979, pag. 452

53) V. I. Lenin - Socialismul şi războiul, Opere complete vol. 26, Editura politică 1964, pag. 331

54) V. I. Lenin - Mândria naţională a velicoruşilor, ibid., pag. 107 III Clasa politică



III Clasa politică

55) Dicţionar de sociologie, Editura Babel 1993, pag. 215

56) ibid., pag. 217

57) I.V. Stalin, scurtă biografie, Editura Partidului Comunist Român 1947, pag. 133

58) Alain Besancon, Present Sovietique et Passe Russe - Elogiul corupţiei, Dilema nr. 72/1994, pag. 15

59) V. Gozman şi A. Etkind - De la cultul puterii la puterea oamenilor, Editura Anima 1990, pag. 31

60) Dicţionar politic, Editura politică 1975, pag. 170-171

61) P. Bourdieu şi J.-C. Passeron - La Reproduction, Les Editions de Minuit, Paris 1970, apud Fred Mahler - sociologia educaţiei şi învăţământului. Antologie de texte, pag. 195

62) ibid., pag. 196

63) ibid., pag. 195-196

64) ibid., pag. 198

65) ibid., pag. 198

66) V. Gozman şi A. Etkind - De la cultul puterii la puterea oamenilor, Editura Anima 1990, pag. 31-32

67) M. Dogan şi D. Pelassy - Cum să comparăm naţiunile, Editura Alternative 1993, pag. 88



IV Sfârşitul comunismului

68) Joseph Schumpeter - The Rise and Fall of Whole Classes, din Imperialism and Social Classes, Meridian Books 1960

69) vezi şi: Max Weber - Etica protestantă şi spiritul capitalismului, cap. I, secţiunile 2, 3



Bibliografie necitată în text

1) Andrew, Christopher şi Gordievski, Oleg - KGB. Istoria secretă, Editura ALL 1994

2) Arendt, Hannah - Originile totalitarismului, Editura Humanitas 1994

3) Bottomore, T. B. - Elites & Society, New York, Penguin Books 1964

4) Cazacu, Aculin - Sociologia educaţiei, Editura Hyperion XXI 1992

5) Durkheim, Emile - Despre sinucidere, Institutul European pentru Cooperare Cultural-Ştiinţifică, Iaşi 1993

6) Hariton, T. şi Ralea, Mihai - Sociologia succesului, Editura ştiinţifică 198

7) Istrati, Panait-Spovedanie pentru învinşi, Editura Dacia 1990

8) Popper, K. R. - Societatea deschisă şi duşmanii ei, voi. II, Editura Humanitas 1993

9) Lachmann, Richard - Class Formation without Class Struggle, American Sociological Review, vol.55/June 1990

10) Sfera politicii noiembrie/1993, Ivan Gabriel - Restauraţie şi stagnare

11) ibid., Pîrvulescu R. Cristian - Tipologia clasei politice în România post-totalitară

12) Sfera politicii decembrie/1994, Sandu Dumitru - Elite, rute, instituţii

13) Sfera politicii nr. 11/1993, Tănase Stelian - Simple note

Comunismul - sinucidere altruista (XV)

Noile elite


Revoltele anticomuniste nu propulsează elite noi deoarece nu promovează ideologii noi. Aceasta nu înseamnă însă că elitele nu se înnoiesc, în sensul că se produce un proces de schimbare a naturii lor şi chiar de diversificare. Pentru că revoltele anticomuniste nu intră în tipologia revoluţiilor clasice, ele nefiind urmarea blocării accesului la guvernare a unei elite de tip nou decât în măsura în care regimul comunist nu suportase anterior un proces de reformă, există câteva categorii sociale, poate chiar socio-profesionale, care pot „concura” pentru poziţia de viitoare clasă dominantă. Cred că, în mare, acestea ar putea fi următoarele: diplomaţii de carieră, angajaţii serviciilor secrete, activiştii politici de carieră - cei care în cea mai mare parte formau vechea elită politică şi clasă dominantă -, intelectualii, sau, mai precis, intelighenţia, şi prin aceasta înţeleg acea categorie care a dobândit autoritate culturală recunoscută, şi delicvenţii. S-ar mai putea adăuga aici şi o mică parte din categoria celor devianţi faţă de vechile norme, dar numai indivizi dispuşi să rişte foarte mult şi foarte energici şi ambiţioşi.

[corpul diplomatic]
Am arătat că membrii vechii elite comuniste au tendinţa de a renunţa la exercitarea rolului lor politic. Diplomaţii de carieră, deşi iniţial pot fi consideraţi ca făcând parte din această elită, se distanţează tipologic de ea prin faptul că locul activităţii lor favorizează nu numai sustragerea faţă de un control simbolic cu funcţii de socializare continuă, dar prin contactele pe care le au ei sunt supuşi în permanenţă unor mesaje ce pot avea rolul unor agenţi de socializare rivali. Mai mult chiar, natura activităţii lor le cere să se facă înţeleşi de către indivizi purtători ai unor valori ce aparţin unor culturi politice diferite, deci ei sunt obligaţi să le înveţe limbajul şi simbolurile. Diplomaţii de carieră sunt persoane care potenţial îşi pot oricând asuma roluri politice în cazul schimbării regimului comunist şi în plus, prin faptul că activitatea pe care o au este atât politică cât şi specializată, ei deţin monopolul ei cel puţin într-un moment iniţial, deci vor fi chiar păstraţi în preajma celor ce preiau puterea politică şi vor participa la ea cel puţin în acord cu specialitatea lor.

[serviciile secrete]
Angajaţii serviciilor secrete formează la rândul lor o categorie de oameni care se pot sustrage controlului la care o guvernare comunistă supune întreaga viaţă socială. Ei sunt de fapt reprezentanţii unor instituţii a căror menire este să exercite cel puţin o parte a controlului social, dar care prin natura activităţii pe care o depun sunt în realitate foarte greu de controlat. Accesul celor care pot fi incluşi într-o astfel de categorie la privilegii şi poziţii politice este practic nelimitat, mai puţin limitele la care sunt supuşi de către propriile instituţii pentru care lucrează. Este de ajuns să mai menţionez în favoarea lor şi faptul că accesul la informaţii este cu totul altul decât pentru restul populaţiei, iar munca lor îi ţine mereu aproape de puterea politică sau de activităţile economice. De aceea, angajaţii serviciilor secrete constituie un nucleu pentru dezvoltarea unor elite politice şi antreprenoriale.

[activiştii de partid]
Activiştii de partid şi toţi cei care au deţinut funcţii politice; ei sunt de fapt vechea elită politică care a renunţat la rolul său politic. Dar dacă renunţarea la rolul politic s-a făcut înainte în baza principiului păstrării privilegiilor, revoltele anticomuniste, care ameninţă tocmai aceste privilegii, obligă la o conduită activă. Comportamentul lor, însă, nu va fi politic, căci partidul comunist nu a reuşit să inducă propriilor membri un astfel de comportament. Totuşi, pentru că în urma răsturnării regimurilor comuniste o nouă clasă politică tinde să se formeze, profitând şi folosindu-se de privilegiile pe care încă le mai deţin, rămăşiţele partidului comunist vor încerca să şi le apere pe acestea de la un nivel politic. Neputinţa lor, însă, este faptul că deşi pot ajunge să deţină funcţii politice, modul în care îşi vor apăra şi proteja privilegiile nu va fi politic. Pentru că partidul era deja un administrator al propriilor privilegii, rămăşiţele lui vor forma aşa-zisa tehnocraţie din estul Europei, meseriaşii care îşi asumă roluri politice pentru ca în mod declarat să nu şi le onoreze, încercând să le dea acestora o altă definiţie conformă celor ce au învăţat şi ştiu ei să facă. De aici provine şi eşecul lor politic imediat, însă ei pot forma o viitoare elită managerială.

[intelectualii]
În regimurile comuniste, intelighenţia este în primul rând creată de către partid pentru a servi scopurilor sale de control simbolic. În acest fel, prin faptul că acestei categorii i se permite accesul la cunoaştere şi datorită scopului pentru care a fost permisă crearea sa, partidul comunist deschide căile prin care cei care compun intelighenţia pot observa adevărata natură amorală a partidului: mai întâi prin cunoaştere, şi apoi prin faptul că se apropie de putere. Din acest punct de vedere, intelighenţia poate fi înscrisă în categoria deviantă, însă ea are o identitate proprie prin faptul că membrii care o compun sunt deţinătorii unui tip de autoritate: autoritate culturală. Tocmai datorită acestor caracteristici intelighenţia este capabilă să-şi asume roluri politice şi să le îndeplinească.

Intelighenţia, la rândul ei, se divide în două subcategorii: cei care acceptă amoralitatea în schimbul unor privilegii şi cei care nu o acceptă - posibil ajutaţi fiind şi de situaţii particulare care să le permită sustragerea de la sancţiunile unui control coercitiv. Prima subcategorie are în perioada regimului comunist un comportament care se poate înscrie în logica comportamentului elitei comuniste, ei constituind majoritatea funcţionarilor culturali, însă după căderea regimului comunist ei pot să îşi apere privilegiile într-un mod politic, de la un nivel politic, şi aici apare distanţarea lor de partidul comunist. Pentru a da un exemplu, aş spune că un caz tipic îl constituie Vadim Tudor.

În a doua subcategorie a intelighenţiei se regăsesc de obicei dizidenţii. Aceştia din urmă nu vor putea constitui foarte uşor un nucleu din care să se dezvolte o elită politică. Fie că asociază amoralitatea elitei comuniste cu activitatea politică şi atunci nu-şi doresc decât păstrarea autorităţii culturale - cazul discipolilor cei mai de seamă ai lui Noica - deci nu adoptă un comportament politic, fie că adoptarea de către ei a unui comportament politic îi face uşor vulnerabili şi pot fi uşor compromişi. Dizidenţii care adoptă un comportament politic îl vor adopta în mod public, pe faţă, considerând că preschimbarea autorităţii lor culturale în autoritate politică li se cuvine de drept, legitimaţi fiind de trecutul lor dizident. Dar cazuri ca cel al lui Vaclav Havel nu pot apărea în ţări în care cenzura asupra jocului politic a fost făcută cu succes, în timp ce evenimente ca Primăvara de la Praga au scos în evidenţă adevărata natură a clasei politice.

Compromiterea celor care adoptă o conduită politică evidentă este foarte uşoară în astfel de ţări pentru că o astfel de conduită este deja asociată cu pretinderea de privilegii pe care o populaţie formată în marea ei majortate de o categorie definită mai înainte ca „normală” nu poate să le recunoască ca legitime. Nu este deci de mirare că în România, FSN, şi mai apoi FDSN, a câştigat alegerile susţinând că nu este partid politic iar liderii PDSR încă se feresc să spună că fac politică sau să se declare ca fiind oameni politici. Pentru că noua clasă politică are nuclee diferite din care se poate forma, într-o societate în care lupta pentru resurse este reală, jocul politic capătă accente dure, adesea lipsind comunicarea şi negocierea. De aici provine şi insistenţa cu care au fost vânaţi de către mineri toţi cei care lăsau numai impresia că sunt dornici de a face politică.

[delicvenţii]
În fine, ultima categorie, delicvenţii, este categoria care prin natura activităţii ei a dominat o întreagă economie subterană în timpul regimului comunist. În primul rând, delicvenţii nu erau străini de mărfurile de contrabandă şi prin acest lucru activitatea lor se supunea în mod strict legii cererii şi a ofertei. De aceea, odată cu răsturnarea regimului comunist şi cu apariţia primelor încercări de renunţare la o economie dirijată şi în special la un comerţ dirijat, categoria delicventă va ajunge în scurt timp să domine din punct de vedere economic. Dar pentru că valoarea centrală a unei subculturi delicvente, proprie acestei categorii sociale, este încălcarea legii, de la „legalizarea bişniţei” la apariţia adevăraţilor patroni este doar o problemă de durată.

Cine sunt și ce vor ordoliberalii români

Mai întâi ar fi institutul condus de Valeriu Stoica, ISP-ul (Institutul de Studii Populare), un - zic ei - think-tank al PDL. Ar fi apoi Noua Republică a lui Mihail Neamțu și Mișcarea Populară a lui Sebastian Lăzăroiu + EBA, care a făcut și oficiile de înregistrare la tribunal. E clar prin urmare că totul se învârte în jurul unui partid mai mare - PDL - care și-a făcut mici sateliți.

Ideea sateliților în politică nu este nouă. FSN-ul avea sateliți o grămadă mai pe la începuturile democrației postdecembriste. Scopul acestora era în mod nedeclarat, dar evident, să spele cumva imaginea partidului central de toate excesele și toți extremiștii, împinși către și culeși de sateliții care apoi își arătau susținerea lor partidului părinte, creând totodată impresia unui larg consens social în jurul ideilor marețe ale lui Ion Iliescu și facându-i să pară marginali și neadaptați pe contestatari. Așadar, ordoliberalii de astăzi nu sunt decât niste epigoni ai lui Ion Iliescu, cel puțin în ceea ce privește organizarea lor politică.

Dacă până aici mie mi-e clar, sa vedem și ce propun ei. În linii mari de la ei vin tot felul de idei privind proprietatea și responsabilitatea statului față de cetățeni. Mai întâi se declară împotiva proprietății de stat argumentând că statul este cel mai prost administrator. Drept pentru care soluția ar fi privatizarea a orice este de stat.

Însă mecanismul prin care statul devine cel mai prost administrator nu-l explică nimeni, se pornește de la această idee ca de la axioma dreptei. Se ignoră cu bună știință faptul că și companiile proprietate privată dau faliment, ba chiar mai ales acestea. Deci buna administrare nu are nici o legătură cu felul proprietății. Mai degrabă are legătură cu știința conducerii, experiența lucrului, buna credință și responsabilitatea față de ceea ce trebuie să faci.

Dar acești factori nu-i ia nimeni în considerare. Dacă în conducerea statului, în general, și a fiecărei instituții a sa, în particular, s-ar avea în vedere funcțiile managementului, anume funcția de previziune, de organizare, de coordonare, funcția de motivare și cea de evaluare și control, atunci lucrurile ar sta altfel în stat și nu cred că ar mai fi nevoie de ordoliberali să ne spună ca nu merge statul. Pentru că ar merge. Dacă numirile în funcțiile de conducere s-ar face pe competențe profesionale și nu pe criterii politice, și instituțiile de stat ar funcționa la fel de bine ca SMURD-ul. Dacă toți cei care ajung să conducă ar fi responsabili și responsabilizați în fața celor care îi trimit acolo, adica cetățenii, deciziile lor ar avea legătură cu interesul public și nu cu interesul personal sau privat.

Și atunci, când ideea că statul nu este responsabil în fața cetățenilor săi și pentru toți aceștia este emisă din cercuri ordoliberale, la ce să ne așteptăm? Dacă ei impun ideea statului iresponsabil ca legitimă, atunci devine legitim ca deciziile lor în calitate de conducători să nu mai fie legate de interesul public, ci de cel particular, întrucât nu ar mai avea nici o responsabilitate față de cei care i-au trimis acolo sus, ci doar față de ei înșiși și de bunăstarea lor. Aceasta este ideologia ordoliberală și de aici vine și insistența lor în ceea ce privește privatizarea. Deoarece ei nu privatizare pe bani privați vor, ci vor privatizare pe bani publici.

Efectul îl vedem de douăzeci și... de ani. Mai întâi industria românească a fost trecută la mormanul de fiare vechi, pentru a putea fi cumparată ieftin și apoi vândută chiar la fiare vechi, ca să nu se vadă șmecheria și pentru că cei care le-au luat nu aveau nici știința de a conduce, nici buna credință care responsabilizează pe cei cinstiți. În schimb aveau o mare foame de bani, avere și privilegii. Acum, cand nu mai au ce să vândă, vin cu ideea privatizării serviciilor publice care funcționeazăă cu bani publici, de la buget. Pentru o mai bună administrare, spun ei. Pentru că izvorul banilor siguri pentru ei a secat, spun eu și acum caută alte surse aducătoare de bani fără bătaie de cap. Căci ei exact știința conducerii nu au, aceasta le dă bătăi mari de cap.

Aș vrea să vad și eu un ordoliberal să susțină privatizerea pe bani privați românești. N-ai să vezi. Ei vor toate de-a gata. Să vină marii investitori strategici, le creează toate condițiile, chiar dacă asta înseamnă și că le vor lua cetățenilor români proprietatea și le-o vor da străinilor cu bani. Și asta după ce ridică la rang de icoană proprietatea privată! Roșia Montană este exemplul cel mai străveziu. Dar și dărâmarea buticurilor din capitală ca să se facă loc pe piață marilor retaileri intră în aceeași categorie. Sigur, e mai curat, pare mai civilizat, dar asta s-a făcut cu samavolnicie și pe banii pierduți ai întreprinzătorilor români. Aceștia trebuiau ajutați și îndrumați ca să ajungă și ei la aceeași civilizatie, dar pentru asta trebuie știința conducerii și buna credință pe care ei nu o au. Acum mă gandesc și la Cornel Penescu, dacă nu-și făcea lanțul de magazine PIC cred că putea să mituiască arbitrii de fotbal până la adânci bătrâneți, n-ar fi concurat Carrefour-ul, Auchan-ul, Real-ul...

Comuniștii furau mai puțin, spun oamenii. Ăștia de acum fură mult mai mult. Nici comuniștii nu aveau mare știință de ceva, ei au crezut în mod real ca sunt în avangarda istoriei, deși nu o înțelegeau și mulți nici nu o știau. Dar ei nu se așteptau ca istoria să o ia înapoi, spre ceea ce credeau ei că este trecutul. Ei dețineau nu resursele, ci accesul la ele și le foloseau după bunul plac. La ce să le fi furat? Aveau orice, oricând doreau. Era chiar în ideologia lor că toate sunt la comun.

În ideologia ordoliberală, nimic nu mai este la comun, nici măcar ceea ce este public. De aceea aceștia încercă să confiște tot în folosul personal. Nu proprietatea privată este ceea ce admiră ei cel mai mult, ci proprietatea LOR privată. Iar cum resursele nu mai sunt la comun și cum cei mai anticomuniști (nu întâmplator!) sunt ordoliberalii, ca să-și asigure accesul la resurse, ordoliberalii vor bloca accesul celorlalti la ele. Iar toate acestea le vor face în numele unei ideologii, la fel ca și comuniștii, ieri icoana era proprietatea întregului popor la care poporul nu avea acces, azi icoana se numește proprietatea privată la care cei mulți nu mai pot accede, fiind prea săraci să o aibă.

Și atunci cine sunt și ce vor ordoliberalii români?

Voi încheia cu un citat din lucrarea lui Alexis de Tocqueville, "Despre democrație în America" (Editura Humanitas, 1995), scris în jurul anului 1830 și mai actual ca niciodată:

"[...] Problema ar fi ușor de rezolvat dacă am vrea să facem o paralelă între o republică democratică și o monarhie absolută [vezi statul despotic]. Se va descoperi că în prima cheltuielile publice sunt mai mari decât în cea de-a doua. Dar așa este în toate statele libere, când sunt comparate cu cele care nu sunt. Este cert că despotismul îi sărăcește pe oameni, împiedicându-i mai curând să producă decât răpindu-le bogăția dobândită. Dimpotrivă, libertatea produce de o mie de ori mai multe bunuri decât distruge și la popoarele care o cunosc, resursele oamenilor cresc întotdeauna mai repede decât impozitele".

Vedeți? Libertatea, nu ordo-libertatea...

Energiile româneşti de iarnă - Constanta valahă (continuare)

M-am gândit să reiau puţin mai în amănunt ideea constantei valahe. În privinţa duratei dintre două evenimente se observă două tendinţe contrare: una de mărire a intervalului şi una de micşorare a intervalului. Evident, sunt şi factori externi, este nevoie şi de o întâmplare care să aprindă scânteia energiilor populare, dar putem să privim şi ce se întâmplă în intervalul dintre două evenimente, cred că putem găsi acolo o explicaţie pentru cele doua tendinţe.

Să iau mai întâi perioadele mai lungi.

Între revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi revoluţia de la 1848 din ţările române (27 de ani) gasim o perioadă de creştere a Principatelor Române, dar mai ales de emancipare. Sub conducerea generalului rus Pavel Dmitrievici Kiseliov (Pavel Kiseleff) ţările române au parte nu numai de o conducere unică, dar atunci apar şi primele constituţii româneşti, regulamentele organice. Atât de recunoscători îi sunt şi astăzi românii lui Pavel Kiseleff încât cel mai important bulevard din Bucureşti îi poartă numele. El a fost preşedintele parlamentelor (divanurilor) Ţării Româneşti şi Moldovei şi nu cred că este exclus ca de aici chiar să fi venit ideea unirii Principatelor sub acelaşi domn în 1859.

Următoarea perioadă mai lungă, cea mai lungă de fapt, (30 de ani) este între Razboiul de Independenţă şi Rascoala de la 1907. Deşi puternică, rascoala ţărănească de la 1888 nu a rămas în istoria noastră cu acelaşi răsunet ca şi cea de la 1907. Ea nu este o mişcare socială în adevăratul sens al cuvântului, fiind determinată de aplicarea defectuoasă a unor legi neclare precum şi de corupţia din sânul administraţiei locale din acea vreme, cu consecinţe privind legile agricole. De altfel, modificările din legislaţia agricolă au făcut ca revoltele să se repete şi în 1889 şi 1893.

Epoca, în schimb, este caracterizată de spiritul critic al Junimii şi nu numai. Este epoca lui Eminescu, Creangă, Caragiale, Dobrogeanu-Gherea, Maiorescu, Spiru Haret şi B.P. Haşdeu şi a multor altora. Este perioada în care se formează burghezia română. Devenirea noastră culturală a fost strâns legată de formarea burgheziei şi chiar semnul ei, chiar dacă a apărut sub forma unei reacţiuni la schimbarea societăţii. În general, perioada cuprinsă între anii 1877 şi 1907 a fost o perioadă de transformare profundă, de progres şi devenire a societăţii româneşti. În aceşti ani România a încercat să se sincronizeze cultural şi economic cu ţările europene, dar viteza cu care a făcut acest lucru a condus la apariţia unor decalaje sociale. Din acest motiv, Răscoala de la 1907 nu a fost o revoltă a ţăranilor nemulţumiţi, ci o mişcare socială determinată de nerezolvarea unor probleme structurale. Ea a antrenat energii populare care, în lipsa unei direcţii ideologice, s-au marginit la a-şi păstra forma de răscoală, ameninţând însă pe toată durata ei că s-ar putea transforma în ceva mai mult, ceea ce nu s-a mai întâmplat de la Răscoala lui Horea.

Perioada de la 1940 la 1968 este puţin deosebită, dar păstrează întrucâtva caracteristicile dezvoltării şi ale transformării. Chiar dacă construirea unei societăţi socialiste nu constituie un progres, ci mai degrabă un experiment cu efecte de cataclism social, din punct de vedere economic, atât transformarea cât şi dezvoltarea sunt evidente.

Perioadele mai scurte, de la Revoluţia de la 1848 la Unirea Principatelor şi de la Răscoala de la 1907 la Unirea cea Mare sunt caracterizate de stagnare sau chiar regres: reinstaurarea protectoratului rusesc asupra Principatelor Române, anularea drepturilor românilor transilvăneni câştigate în urma revoluţiei şi consfinţite prin Constituţia Imperiului Autro-Ungar (4 martie 1849) şi nemodificarea legislaţiei agricole şi a situaţiei ţăranilor dupa Rascoala de la 1907.

Există şi două perioade foarte apropiate de medie: cea dintre 1918 şi 1940, şi cea dintre 1968 şi 1989. Caracteristic pentru aceste perioade sunt avîntul şi speranţa care iau naştere în sânul societăţii româneşti ca urmare a unei schimbări de substanţă, urmate apoi spre finalul perioadei de o foarte mare dezamagire şi de o situaţie socială şi economică grea, generatoare de mari frustrări. Politic, situaţiile sunt destul de asemănătoare: avem dictatura regală în prima perioadă şi dictatura ceauşistă în cea de-a doua. Semnificativ este faptul ca astăzi, după 21 de ani de la Revoluţia din 1989, avem o situaţie de acelaşi fel. 1989-2012 este o perioadă de durată medie, începută cu mare speranţă şi cu mari aşteptări din partea românilor, dar care se termină într-o dezamăgire generală şi cu un regim politic autoritar şi discreţionar impus de tandemul Băsescu-Boc.

Şi acum, să vedem când au inceput şi cu ce evenimente s-au sfârşit mişcările sociale analizate.

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu a început în 23 ianuarie 1821 odată cu Proclamaţia de la Padeş şi se poate considera încheiată pe 7 iunie 1821 după bătălia de la Drăgăşani în care asasinul lui Tudor Vladimirescu, Alexandru Ipsilanti, a fost învins de oastea otomană.

Revoluţia de la 1848 a început la date diferite în fiecare dintre ţările române. 27 martie în Moldova, 9 iunie în Muntenia şi 3 mai în Transilvania. De asemenea, durata şi finalul au fost mult diferite, dacă în Moldova revoluţia a durat practic trei zile, până pe 29 martie, în Muntenia s-a terminat odată cu căderea guvernului revoluţionar, pe 13 septembrie, iar în Transilvania a ţinut până anul următor pe 27 iulie, când încetează asediul maghiar asupra cetăţii Alba Iulia.

Unirea Principatelor are loc la datele deja binecunoscute 5 ianuarie 1859 şi 24 ianuarie 1859, cand Alexandru Ioan Cuza a fost ales succesiv domnitor al Moldovei şi apoi al Ţării Româneşti. Procesul efectiv al unirii încetează pe 1 septembrie 1859 când Alexandru Ioan Cuza ordonă ridicarea taberei militare de la Floreşti (Prahova) după ce imperiile Otoman şi Austro-Ungar accepta în mod oficial la Paris, la 25 august, noua organizare a Principatelor Române.

Războiul de Independenţă începe la 9 mai 1877 odată cu Declaraţia de Independenţă rostită în Parlament de Mihail Kogălniceanu şi se încheie pe 19 februarie 1878 odată cu pacea de la San-Stefano şi capitularea turcilor (în faţa ruşilor).

Răscoala ţărănească de la 1907 se declanşează la 8 februarie 1907 pe moşia lui Mihalache Sturdza arendată lui Mochi Fischer şi este înăbuşită brutal pe 29 martie 1907 când armata ţărănească ameninţa să intre în Bucureşti.

Unirea cea Mare, deşi este un proces mai îndelungat, iar în cursul anului 1918 mai multe teritorii româneşti se alipesc ţării (27 martie 1918 - Basarabia, 15 noiembrie 1918 - Bucovina), ea este consfinţită de unirea cu Transilvania la 1 decembrie 1918. Dar, Unirea nu s-a definitivat doar cu Declaraţia de la Alba Iulia, pentru această Unire românii au luptat până la 3 august când au ocupat Budapesta regimului bolşevic al lui Bela Kun.

Rebeliunea legionară, evenimentul care a pus capăt Statului Legionar s-a petrecut în datele de 21-23 ianuarie 1941. Tensiunea acumulată atunci consider că s-a descărcat în 22 iulie 1941 când Ion Antonescu a ordonat trupelor române să treacă Prutul.

1968, anul Primăverii de la Praga a fost totodată şi anul lui Nicolae Ceauşescu. Era un tip obscur până în acel moment, însă poziţia sa curajoasă faţă de sovietici a fost posibilă şi datorită puternicei adeziuni populare. Niciodată până atunci şi niciodată de atunci încolo Partidul Comunist Român nu a mai fost, practic, luat cu asalt de cei care voiau să se înscrie! Printre cei care au făcut-o atunci a fost şi Paul Goma şi menţionez aici acest fapt ca semnificativ. Ascensiunea lui Nicolae Ceauşescu începe pe 21 august 1968 când după invadarea Cehoslovaciei de către sovietici secretarul general al PCR condamnă public acest gest în faţa a câtorva zeci de mii de români strânşi în Piaţa Palatului. Momentul său de glorie poate fi considerat închis odată cu destituirea lui Dubcek de la conducerea Cehoslovaciei, la 17 aprilie 1969.

Mai aproape de noi, Revoluţia anticomunistă din 1989 are începutul la 16 decembrie la Timişoara şi se termină cu mineriada a treia din Bucureşti şi evenimentele din 13-15 iunie 1990.

Ce se observă? Toate evenimentele enumerate, mai puţin Răscoala de la 1907, se integrează într-o sferă mai larga a unor evenimente internaţionale. Totuşi unele dintre ele ne aparţin nouă în totalitate în timp ce altele sunt importate, legate strâns de evenimentele externe, fără de care nu ar fi putut avea loc în forma în care au avut loc. Acestea din urmă au folosit o energie acumulată în rândul poporului, dar nu au fost rezultatul iniţial al voinţei lui. Practic, au fost preluate mai înainte ca poporul să îşi găsească singur calea către o voinţă proprie, în timp ce evenimentele din prima categorie s-au folosit - atunci când au avut - de evenimente externe doar ca factor declanşator şi oportunitate.

Astfel, Revoluţia de la 1848, Războiul de Independenţă şi ascensiunea lui Nicolae Ceauşescu sunt evenimente din categoria celor de import. Nici unul din acestea nu s-a declanşat iarna.

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, Unirea Principatelor, Răscoala de la 1907, Unirea cea Mare, Rebeliunea legionara, Revoluţia din 1989 sunt evenimente din prima categorie. Toate au fost declanşate iarna şi au avut tendinţa de a se termina vara. Faptul că Rascoala de la 1907 a izbucnit iarna şi independent de orice conjunctură externă, de altfel absentă, vine să întărească caracteristicile acestei categorii de evenimente.

Şi acum să revin la evenimentele din 2012. Exista conjunctura externă: criza economică şi tulburările recente din alte ţări cum ar fi Grecia sau ţările arabe. Dar este un eveniment pur românesc, corespunde unei nevoi particulare, anume nemulţumirea pe care a adus-o cu sine traseul istoric al României în anii scurşi de la Revoluţia din 1989 şi toate lucrurile lăsate nerezolvate de atunci şi până acum. Respectă media perioadei aşa cum am calculat-o luând în considerare evenimentele pe care le-am descris şi are caracteristica perioadei medii. Revolta românilor din 2012 este o legitate istorică, este manifestarea energiei acestei naţii aşa cum a fost ea canalizată să se manifeste în mod neintenţionat de către cei care sunt la timona istoriei. Au fost şi perioade în care energia poporului s-a manifestat cladind ceva şi în special făcând Unirile cea mică şi cea mare. Probabil că dacă revolta de astăzi va fi înăbuşită, în 11-12 ani vom izbucni şi vom izbândi Unirea cu Basarabia, căci avem nevoie de un proiect naţional care sa ne canalizeze energiile înăbuşite. Aşa s-a întâmplat după 1848 şi după 1907. Probabil că dacă revolta de astăzi va reuşi, vom trăi în continuare o perioadă de 25-30 de ani de transformări şi progres la capătul căreia sper, ca în absenţa oricărei nemulţumiri sociale, să putem să ne folosim energia următoarei generaţii într-un proiect comun tuturor românilor. În 2037-2038.