Ora astrală a omenirii - ieri, 29 iulie 2012

Ieri a fost una dintre acele ore astrale ale omenirii. Poate că nu va rămâne scrisă în cărțile de istorie (cine știe daca vor mai fi cărți?), dar efectele a ceea ce au facut ieri românii vor fi înțelese abia mai târziu și acest lucru va interesa pe toata lumea, nu numai pe români.

Am văzut în ultimii ani cum ideologia drepturilor minorităților a avut efecte concrete. Ni s-au impus și ni se impun drepturi ale minorităților sexuale, etnice și de cine mai știe ce altă natură. Majoritatea a fost ocolită în astfel de decizii, obligată să le accepte și niciodată consulată în privința lor. Știm însă cu toții care este regula democrației: voința majorității exprimată prin vot are întâietate până la o nouă consultare. Cei care nu se exprimă nu contează în decizie, pentru că doar voința exprimată poate fi cunoscută. Printr-un artificiu, românilor care nu au avut voință sau ce să exprime, li s-a asumat voința altora. La ora la care scriu nu cunosc rezultatele finale ale numărătorii voturilor, dar estimările sunt suficiente pentru a arăta cum o minoritate își poate impune voința majorității chiar și printr-un vot liber exprimat direct. Asistăm sub ochii noștri la moartea democrației, nu ca egalitate între oameni, ci ca creație politică a oamenilor liberi, nu la noi, ci peste tot. Acesta este semnalul că se poate, fructele sunt coapte. Implicarea asa-zișilor lideri europeni în chestiunea referendumului românesc nu poate duce la altă concluzie. Am fost încă o dată un experiment reușit.

Schimbările nu vor interveni chiar imediat, la fel cum nu ne dăm seama cum îmbătrânim, la fel va fi și acum: ne vom trezi într-o bună zi privindu-ne în oglindă și ne vom întreba când s-a produs schimbarea. Copiii sau nepoții noștri, dacă vor fi în stare, abia ei vor înțelege cum păcatele noastre sunt asupra capetelor lor. Celor care ieri s-au abținut de la vot sau nu au fost interesați de asta nu le spun să le fie rusine, este prea târziu să mai avem ce face cu rușinea lor. Lor le spun să-i ierte Dumnezeu pentru că nu au știut ce fac.

Constanta valahă confirmată

Scriam pe 13 ianuarie primul articol din seria "Constanta valahă". Evenimentele din vara acesta au confirmat cele spuse atunci, anume că evenimentele determinate după constanta valahă tulbură profund societatea românească, dacă sunt născute exclusiv dintr-o nevoie internă și nu ca reacție la un eveniment major extern, atunci evenimentele au loc iarna și cu o tendința accentuată în a-și găsi o rezolvare sau un final în vară. De asemenea spuneam că poporul participă la evenimente, fiind motorul lor principal și că se deosebesc două tipuri de final: primul în care poporul este victorios și cel de-al doilea, firește, cazul în care poporul nu răzbește și este învins.

Astăzi avem situația în care am ajuns la un nou referendum de demitere a președintelui, tot Traian Băsescu. Sondajele dau ca participare la vot de peste 60% din cetățenii cu drept de vot, ceea ce înseamnă după toate standardele democrației o implicare puternică a populației în eveniment. Spre deosebire de anul 2007 când demiterea președintelui era un act pur politic, al membrilor Parlamentului, la care poporul nu a achiesat, astăzi, suspendarea președintelui a fost făcută de parlament tocmai pentru că presiunea populară este mare în acestă direcție. Felul în care a fost făcută această suspendare este dubios, a întors pe mulți împotriva demiterii, dar nervozitatea si agitația populației a rămas la fel de mare sau poate chiar s-a mai mărit odată cu apropierea de deznodământ.

Spuneam în ianuarie că dacă voința populară va învinge, urmează peste 20 de ani de transformari fundamentale ale țării, conform constantei valahe. De asemenea, dacă voința populară este înfrântă, sunt de așteptat 30 de ani de stagnare și poate săracie, cu un "nou" vechi proiect național, anume Unirea, în 10-11 ani de la evenimente. Deși energiile populare par a fi predominat însdreptate astăzi într-o singură direcție și anume aceea a demiterii președintelui, nu este sigur ca poporul va reuși să-și impună voința. Pragul nominal pentru participarea la referendum de peste 9,1 milioane de cetățeni nu reprezintă cei 50% +1 din numărul cetățenilor cu drept de vot hotărâți de Curtea Constituțională atât timp cât ultimul recensământ dădea ca cifră a populației declarate din România și diasporă puțin peste 20 milioane. Se adaugă presiunile Uniunii Europene care nu dorește ceea ce dorește poporul român și este ajutată nu numai de o clasă politică vâdută și coruptă în cea mai mare parte a ei, dar și fără bărbăție atunci când este cazul.

Și atunci rămâne întrebarea ce va fi după referendumul din 29 iulie 2012? Evident, sunt două posibilități.


Cazul 1: Traian Băsescu este demis

După referendum lumea se va destinde, încordarera va disparea. Va fi un moment de pauză, ca după un efort îndelungat, ca atunci cand urci pe munte și după un pieptiș iei un respiro uitându-te pe unde să mergi mai departe.
În noiembrie urmează alegerile. Dispărând Băsescu, fiecare politician va începe să-și vadă de ale lui, interesele fiecăruia încep să se nuanțeze și se vor îndepartă unii de alții, alianțele de acum având tendința de a se destrăma, fiecare dorind să meargă mai departe pe drumul său.
Până la alegeri și populația se va relaxa și vechile raportări ale fiecăruia față de partidele politice își vor face din nou apariția. În noiembrie nu va mai fi doar USL vs. PDL. Nu numai ca alianța se poate destrama oficial până atunci, dar nici populația nu va dori să o mai voteze în bloc. În schimb, populația va avea timpul și relaxarea necesară sa privească și spre alte partide, înființate sau încă neînființate.
PSD a demonstrat de prea multe ori că 30% votruri la alegeri este un adevărat prag pentru el, nu se poate îndeparta prea mult în sus sau în jos. PNL are un electorat stabil de 10% – 15%. PDL, daca va mai rămâne în viață și va renunța pe bune la Elena Udrea, Elena Băsescu, Adriean Videanu, Roberta Anastase și Mircea Toader, poate reveni la procentul său dintotdeauna, 10%. Avem asadar vechile partide împreună cu 55% și rămân încă 45% loc virgin pentru noi partide. UDMR își va menține procentul său, 7%. Tot mai rămân 38%. Aici e loc de partide noi. PP-DD ar putea fi unul, procentul său ar putea crește de la 10% în prezent la 15% – 20%. Am auzit că și unii jurnaliști ar vrea să-și înființeze propriul partid, Liviu Mihaiu a făcut aluzii destul de străvezii la Radio Guerrilla. Mai este și Mihai Răzvan Ungureanu cu Mihail Neamțu și Sebastian Lăzăroiu cu Noua Republică, o să se zbată și Remus Cernea…
Oricum, Parlamentul va fi dominat tot de vechile tabere: PSD și PNL pe deoparte și PDL cu ceva aliați, posibil câțiva din Noua Republică de cealaltă parte. Ce se va schimba va fi pivotul, căci taberele politice de unele singure nu vor putea sa aiba majoritatea necesară pentru a trece legi importante. De această data pivotul, cel care iși va negocia avantajele și legile proprii contra votului în Parlament va fi alt partid decât UDMR. Pentru prima dată în 20 de ani, românii vor fi politic independenți. Probabil că, la cum arată acum sondajele, această forță politică va fi PP-DD. Credc ă pentru multă vreme de acum înainte diversitatea parlamentară împletită cu vechile dușmanii va face ca și unii și alții să fie foarte atenți la matrapazlâcurile celorlalți. Poate în felul acesta ne vom obișnui clasa politică și pe noi înșine sa nu ne mai furam unii pe alții și în final propria căciulă. Vor fi 20 de ani de transformare iar țara va arăta cu totul diferit și oamenii la fel, peste 20 de ani.


Cazul 2: Traian Băsescu rămâne președinte

În acest caz, după referendumul din 29 iulie nu va mai fi nimic. Vom fi un popor învins de noi înșine, mort și îngropat de Uniunea Europeană care ne-a săpat groapa, dar nu a căzut în ea, conform proverbului. Nici alegeri în noiembrie nu vor mai fi. Chiar dacă se vor organiza alegeri parlamentare, algeri nu vor fi, pentru ca nimeni nu va mai vrea să aleagă nimic, pentru ca motivația ar dispărea și la fel și energia și voința. Anticipez o prezență la vot în noiembrie de 5%-10%, probabil vor mai merge la vot doar membri de partid sau cei platiți și duși cu autocarele. Probabil ca va câștiga PDL-ul, însă nu știu ce va câștiga, poate doar niște voturi ale propriilor membri. Cum fiecare om nu se va mai regăsi în ceilalți de lângă el, toți vom căuta soluții din ce în ce mai individuale de supraviețuire. Mulți vor pleca din țară în valuri ca după mineriade; ceilalți care vor rămâne se vor înfeuda care pe unde va găsi un potentat care să-i ofere protecție. Dar mai ales fiecare se va închide în sine și între noi nu va mai exista comunicare. Și dacă rușii vor veni să ia Moldova cu totul până la Siret, și dacă ungurii vor veni sa ia Ardealul până la Brașov, nimeni nu va mai zice nimic și nu se va găsi cineva să miște un deget. Fiecare se va uita în farfuria lui, însă nu știu ce va mai vedea acolo.
Cum o astfel de țară mortificată ar avea nevoie de ceva să o resusciteze, se va relua proiectul unirii cu ciosvârta din Moldova care a mai rămas netrecută de Stalin la Ucraina. Probabil ca în 10 ani se va putea face, dar asta nu va entuziasma pe mulți, unii vor vedea doar un alt prilej pentru a fi taxați și impozitați, căci Moldova este săracă și regiunea va avea nevoie de ajutor financiar de la buget, iar cei de pe malul celălalt vor vedea doar prilejul de a ajunge cât mai repede în Vest. Și astfel ura dintre noi și nepăsarea vor mai dura cel puțin 30 de ani de acum înainte.

Despre China

China - țara Marelui Zid pe care l-a construit în juru-i.
China - țara soldaților de teracotă puși sa o păzească etern.
China - țara orașului interzis, unde timpul a stat, stă și va sta pe loc.
China - țara care a inventat hârtia și tiparul.
China - țara care a inventat praful de pușcă.
China - țara care astăzi este candidată la detronarea Statelor Unite.
China - milenară, eternă, adâncă și ascunsă.

China - țara suficientă sieși care s-a înconjurat de lumea dinafară cu un zid pe care nici ea nu a dorit să-l treacă.
China - țara care nu se schimbă precum nici armata de teracotă nu se mișcă.
China - țara în care cei care o conduc se izoleaza o dată în plus de restul lumii.
China - țara care nu și-a tipărit înțelepciunea pe hârtie preferând să o deseneze.
China - țara care nu avea armate înzestrate cu armament modern când britanicii au cucerit Hong-Kongul.
China - țara care astăzi a luat locul de acum 20 de ani al Japoniei, adică locul 2.
China - țara care este atât de eternă încât va rata toate momentele.

Secantele își ating întotdeauna dreapta din drumul lor, chiar dacă după ce o secționează se depărtează de ea. Istoria este făcută de actori care apar, fac și trec, astfel rămânând. China este însă o asimptotă care are doar tendințe, dar niciodată împliniri. De aceea nu va fi niciodată, deși pare a fi mereu.

Comportamentul consumatorului de brânzeturi - aplicaţie fără studiu de caz

Acest articol îl dedic celui care a căutat pe Google după cuvintele "comportamentul consumatorului de brînzeturi studiu de caz".

Dacă după o asemenea căutare a ajuns la mine pe blog, atunci musai să îmi cheltui şi eu puţin timp cu asta. Nu sunt un specialist în aşa ceva, dar ceva-ceva tot mi-a mai ramas în cap din cele învăţate acum câtva timp, iar dacă mi-au rămas atunci au fost sedimentate de experienţă, deci sunt verificate. Cine caută aici sursă pentru vreun referat mi-e teamă că nu va găsi (deşi, cine ştie?!), dar cine caută doar să se instruiască din experienţa altuia este invitatul meu să citească în continuare.

***

Comportamentul consumatorului nu are specificităţi atât de adânci, cum ar fi comportamentul consumatorului de brânză. Este un comportament tipologic, împărţindu-se după tipologii mai generale şi nu întotdeauna după tipologii ale produselor. În mare se poate împărţi în trei: comportament de cumpărare influenţat de un comportament general uman, un comportament de cumparare după tipologia subiectului (adică a cumpărătorului) şi un comportament de cumpărare după tipologia obiectului (adică a produsului cumpărat). Sa le iau pe rând.

În mod esenţial, comportamentul uman nu este legat de cumpărare. Cumpărarea este doar o derivaţie specifică a comportamentului general uman. Pe scara devenirii istorice, cumpărarea de bunuri a apărut relativ târziu şi ca un răspuns la anumite necesităţi care nu (mai) puteau fi satisfăcute pe căi naturale. Ceea ce ne interesează aici din punct de vedere practic este ce caută şi cum anume ajunge cumpărătorul la acest lucru râvnit.
Mai întâi omul va cauta acel lucru care să îi satisfacă nevoia. Aşadar, dacă îi este foame va căuta hrană. De unde ştim că va căuta - să zicem - brânză, asta este altceva. De fapt nu ştim dacă va căuta brânză, ştim că omul va căuta mai întâi să îşi satisfacă nevoia într-un mod cât mai plăcut şi convenabil, cel puţin atât timp cât nevoia nu devine stringentă. Numai dacă îi place să mănânce brânză, atunci va căuta brânză.
Ca să ajungă la lucrul căutat, omul va face un drum, fie şi până la frigiderul din casă. Dacă cel care citeşte îşi va analiza inclusiv propriul comportament va observa că fie şi în propria casă are trasee favorite şi trasee pe care le ocoleşte. Cu atât mai mult pe stradă; de fapt fiecare dintre noi are o hartă subiectivă a locului în care traieşte, de la locuinţă până la întregul oraş, ba chiar şi pentru drumurile care ies din oraş. Cu toţii preferăm să mergem prin anumite locuri şi nu prin altele. Să analizez acum acest fenomen este prea mult, important este cum îl foloseşte cineva care vrea să vândă brânză. Nu-i un secret că printre comercianţi locul în care se întretaie sau se întrepătrund mai multe asemenea trasee favorite ale unor oameni diferiţi se numeşte "vad". Vadul trebuie însă cercetat cu grijă, nu este doar o aglomeraţie. Sunt locuri pe unde oamenii doar trec şi locuri în care preferă să se şi oprească şi, deci, este mult mai probabil să şi cumpere.

Comportamentul de cumpărare după tipologia cumpărătorului este în sine un capitol care se poate trata într-o lucrare cât Enciclopedia Britannica. Este ceva ce ţine de educaţie, de stare financiară, de status social, de cultura locului şi de multe altele. Dar practic şi de folosinţă imediată trebuie spus că o persoană care, prin caracteristici (ale vârstei, mediului de provenienţă etc.) ce îl definesc, este de aşteptat să fie o persoană tradiţionalistă va cumpăra produse tradiţionaliste. Brânza, de exemplu, este un produs alimentar tradiţional la români; un om mai în vârstă este de aşteptat să fie mai puţin deschis la nou şi mai tradiţionalist, deci un om mai în vârsta este de aşteptat să cumpere mai degrabă brânză decât iaurt cu fructe şi invers: un tânăr va prefera un iaurt cu fructe şi nu o brânză.

De asemenea, după felul produsului se disting mai multe feluri de comportament de cumpărare. Dacă produsele sunt alimentare sau nonalimentare, dacă produsele sunt consumabile, perisabile sau de folosire îndelungată etc. De exemplu, pentru produsele alimentare cumpăratorul va aloca un timp proporţional cu ponderea cheltuielilor alimentare în buget. Dacă cheltuiala cu produsele alimentare este o parte importantă din venitul său, cumpăratorul va acorda mai multă atenţie produselor pe care le cumpără vis-a-vis de preţ, calitate, termen de garanţie. Pentru hârtia de scris, plicuri sau creioane nu va acorda aceeaşi atenţie nu datorită preţului ci faptului că hârtie de scris nu cumpără în fiecare zi. Aşteptaţi-vă, aşadar, ca persoanele cu venituri mici, pensionarii mai ales, să acorde un timp mai îndelungat şi o atenţie sporită cumpărării de brânzeturi.

(Pentru produsele de folosinţă îndelungată, cumpărătorul este mult mai dispus să îşi părăsească traseele favorite. Disponibilitatea sa este cu atât mai mare cu cât certitudinea că va găsi exact produsul căutat este mai mare. Va merge chiar şi în locuri în care nu a mai fost până atunci.)

Ar mai fi de spus că orice comportament de cumpărare are două părţi: una raţională şi una iraţională. Iraţională (deşi poate fi justificată) este harta subiectivă despre care am pomenit mai sus, sau preferinţa pentru anumite culori sau forme. Raţională este alegerea în funcţie de niste criterii ierarhizate, chiar dacă subiective, dar atât timp cât alegerea rămâne conştientă. Primordial este însă comportamentul iraţional, cel raţional urmând după acesta. Ca să exemplific, omul mai întâi va hotărî ca vrea să cumpere brânză (iraţional) şi abia apoi va alege un sortiment în funcţie de ceea ce i se oferă (raţional). Nu discut aici situaţia în care datorită neatenţiei sau a altor factori alegerea este făcută greşit conform propriilor criterii ale cumpărătorului.

Şi acum, ca să onorez titlul, voi încerca o aplicaţie ipotetică a celor scrise mai sus.
Sunt diverse tipuri de brânzeturi. Le voi împărţi tipologic în două: brânzeturi româneşti şi brânzeturi străine. Am stabilit deja că după profil cumpăratorul de brânzeturi este o persoana cu înclinaţii traditionaliste, deci mă aştept să prefere brânzeturile româneşti. Dar, să presupunem că sunt reprezentantul unei companii care comercializează brânzeturi straine. Întrebarea este ce aş face.
Este firesc să încerc să păstrez identitatea produselor mele, dar în acelaşi timp trebuie să determin cumpărătorul tradiţionalist să le cumpere într-un volum care să îmi garanteze un minim de profit pentru a putea menţine afacerea. De exemplu, aş comercializa brânză franţuzească cu mucegai. Diferenţa dintre telemeaua românească şi brânza cu mucegai este evidentă, deci n-aş avea probleme cu păstrarea identităţii produsului, în schimb trebuie să înving acea parte iraţională din comportamentul celui care cumpără. De aceea aş insista ca în magazine produsul meu să nu se comercializeze la un raft separat de celelalte brâzeturi, cel puţin atât timp cât adresabilitatea produsului meu este generală (altfel, aş insista să se comercializeze vizibil separat la un raion de delicatese şi cu un preţ adecvat, adică mare). Apoi aş încerca să aliniez preţul cu cele ale produselor autohtone. Dacă nu pe kilogram, cel puţin pe unitatea vândută. Iar ca ultim pas aş încerca să vând produsul la raionul cu produse vrac. Practic, aş face cu brânza franţuzească cu mucegai ceea ce fac acum companiile care produc brânza de tipul cremos, din uleiuri vegetale şi proteină lactică, care numai brânză nu e.
Punând produsele pe acelaşi raft mă folosesc de harta subiectivă a cumpărătorului care se duce întins către raftul cunoscut cu produse tradiţionale brânzeturi. La acel raft va găsi posibilitatea de a alege în mod egal atât între brânzeturile româneşti cât şi între brânzeturile româneşti şi cele străine. Încerc astfel să folosesc partea raţională a comportamentului pentru a "sparge" partea iraţională, prin oferirea oportunităţii. În final, prin vânzarea vrac încerc să folosesc în avantajul meu iraţionalitatea alegerii tradiţionale prin imitarea formei tradiţionale de comerţ.

De aici încolo se mai pot adăuga talentul, inspiraţia şi experienţa fiecăruia. Succes la vândut brânză!

De ce fumează oamenii

Stau în parc pe o bancă.
În faţa mea un om la vârsta de bunic stătea şi el. Ieşise cu nepoţica la joacă. Copila se juca în nisip cu lopeţelele iar bunicul trăgea puţin absent dintr-o ţigară. Trage fumul în piept, îl dă afară, apoi iar: trage fumul în piept, îl dă afară...

După atâţia zeci de ani în care oameni au fumat în jurul meu mă uit atent la cel din faţa mea. Ceva nu se potriveşte cu peisajul şi atmosfera. În funcţie de ce fel de copii au părinţii şi bunicii veniţi în parc sunt fie la fel de agitaţi ca şi copiii în încercarea lor de a-i supraveghea, fie liniştiţi. Dar bunicul din faţa mea are un aer grav. El nu este absent şi nici agitat. Fumează.

Când trage fumul în piept gestul este ca un oftat. Gravitate, probleme, responsabilitate. Oftatul este semnul involuntar al greutăţilor şi responsabilităţilor pe care un om le duce în spate. Iar un om cu responsabilităţi este un om important tocmai pentru că gestul său involuntar arată că omul îşi controlează problemele, îşi stăpâneşte greutăţile, este stăpân pe el şi pe ele.
Apoi dă fumul afară, tot un fel de oftat. Uşurare. Rezolvare. Succes. Merge şi cu un accent de gravitate. Acum depinde cum doreşte fiecare să pună accentul, poate şi după starea de moment.

Hai să fim serioşi, omul este doar un pensionar, un bunic ieşit în parc cu nepoţica. De unde atâta gravitate, probleme, responsabilitate? Nici gând, e doar o poză, o imagine.
Fumăm ca să ne dăm importanţi, să părem mai serioşi decât suntem, mai de succes decât putem fi. Semn de putere şi succes care cere respect. De fapt asta cerem, respectul care nu ni se cuvine.

Apoi devine obişnuinţă, dependenţă etc. Purtăm mereu imaginea pe care ne-am dorit-o cu noi şi nimeni nu mai dă doi bani pe ea.

Rahat. Am fumat 14 ani şi tot ce am reuşit să fac este să îmi grăbesc declanşarea unei boli de plămâni care altfel ar fi putut să rămâna mult timp latentă. Sau să rămâna astfel pur şi simplu.

Despre democrație, libertate, Sodoma și Gomora

Libertate și democrație; lumea nu le mai concepe astăzi separat. Unii cred că democrație înseamnă libertate; alții cred că democrație înseamnă respectarea drepturilor omului; alții spun că democrație înseamnă drepturi pentru minorități; din ce în ce mai puțini și mai feriți spun că democrația este dictatura majorității. Atât de mult repugnă cuvântul "dictatură" alăturat cuvântului "democrație" încât lumea a început să se ferească de a le alătura.

Și totuși... Adevărata democrație înseamnă ca minoritatea să se supună majorității și regulilor acesteia. La Roma faci ce fac romanii, este foarte simplu. Însuși exercițiul democratic se face prin vot, adică prin numărarea și însumarea unor voințe individuale, majoritatea având, prin vot, câștig de cauză. Nimeni dintre cei care susțin democrația nu pune sub semnul întrebării procedura votului. În absența acestei proceduri, democrația însăși nu ar mai fi nimic, doar o idee fără putința de manifestare. Iar votul nu face decât un singur lucru: să impună tuturor voința majorității.

Minoritățile sunt însă zgomotoase și din ce în ce mai zgomotoase pe masură ce primesc mai multe drepturi. Cu cât mai mult primesc, cu atât mai mult vor. Dacă într-o democrație majoritatea nu reușește să își impună regulile, normele și valorile, atunci înseamnă că majoritatea nu are conștiința majorității, este doar o sumă de indivizi, nimic mai mult. Degeaba se numără voturile, dacă după numărătoare, majoritatea nu poate să și controleze executarea dorințelor ei. Pentru aceasta este necesară coeziunea majorității dată de conștiinta identității, pentru aceasta este nevoie de voință comună. Simpla dorință nu este îndeajuns, voința implică și acțiunea de punere în real a dorinței, de realizare a ei.

Nimic din toate acestea nu implică libertatea (politică - despre adevărata libertate voi încerca să scriu separat). Democrația nu are o legatură directă cu libertatea. Ba chiar, în esență, nici o legătură. Libertatea politică este atributul aristocrației, nu al demosului (poporul). Libertatea era dreptul nobilului sau al unui oraș sau provincie de a ieși de sub un control absolut al regelui sau seniorului și limitarea depturilor acestora asupra vasalilor. Magna Charta Libertatum, prima constituție care garantează libertăți nu se aplica vulgului, ci doar celor cu sânge albastru: la anul 1215 nu toți oamenii erau freeman.

Astăzi, însă, toți oamenii se nasc, teoretic, liberi. Dacă drepturile se aplică doar celor liberi, atunci toți oamenii sunt egali în drepturi. Cum poate atunci democrația, un mod de impunere a voinței majorității, să apere libertatea fiecăruia, dreptul fiecăruia de a limita controlul absolut al majorității asupra sa? Este un conflict perpetuu între dreptul fiecăruia de a fi majoritar (democrație) și dreptul fiecăruia de a fi minoritar (libertate). Dar, în mod ciudat, astăzi democrația și libertatea nu pot divorța și ele se întâlnesc pe tărâmul egalității.

Pentru ca democrația să garanteze și să apere libertatea, este necesar ca indivizii să fie persoane, adică să aibă conștiință și voință, să nu fie sălbatici, trăind doar după nevoile imediate, ci să fie cultivați și instruiţi, exact cum erau pe vremuri aristocrații. Cu alte cuvinte, să învețe.

Doar așa, orice persoană care face parte la un moment dat dintr-o majoritate va putea să gândească mai mult decât cu stomacul (sau ce este sub el) și să iși dea seama că mâine, sau poimâine, sau într-o zi copiii lui (sau ai ei) vor fi parte a unei minorități. Pentru aceasta și pentru acest egoism bun al stării viitoare proiectate mental încă din prezent, majoritatea trebuie să apere drepturile minorităților. Dar, atentie! Nu a unei minoritati anume și nici ale tuturor luate fiecare în parte. Orice minoritate trebuie să poată trăi liniștită în minoritatea sa, dar la fel și majoritatea.

Dacă astăzi lucrurile nu se mai petrec astfel, de vină este majoritatea care iși pierde treptat identitatea. Lipsa de instrucție, lenea și lipsa de credință sunt cauzele datorită cărora majoritatea se lasă invadată de minorități. Minoritatea care devine supărătoare prin pretenții exagerate consider că trebuie asimilată sau eliminată. Este un pericol la adresa democraţiei și totodată la adresa libertății ca o minoritate să devină tiranică. Pentru că acea minoritate va deveni tiranică apoi la adresa tuturor, și a altor minorități. Dacă i-a reusit cu majoritatea, ce o va opri?

Nu am pus întâmplător Sodoma și Gomora în titlu. Nu am spus întâmplător că lipsa de credință duce la tirania minorității. Majoritatea celor care aduc în discuție amintirea orașelor biblice Sodoma și Gomora se referă la păcatul destrăbălării și al homosexualității. Acolo este însă ceva mai mult. Destrăbălarea și homosexualitatea sunt păcate de care fiecare dă socoteală în particular, sunt păcate personale. Nu avea nici o justificare ca Dumnezeu să distrugă orașele pentru acestea, dacă nu și altceva nu se întâmpla acolo.

Avraam a negociat cu Dumnezeu iertarea orașelor: Şi a mai zis Avraam: "Să nu se mânie Stăpânul meu de voi mai grăi încă o dată: Dar de se vor găsi acolo numai zece drepţi?" Iar Domnul i-a zis: "Pentru cei zece nu o voi pierde". Obiceiurile celor din Sodoma și Gomora nu erau obiceiurile tuturor oamenilor. Orașe mai erau la acea vreme: Senaar, Elasar, Elam, Gutim, Sodoma, Gomora, Adma, Peboim, Poar sunt menționate că au făcut război între ele, dar numai Sodoma și Gomora au fost pedepsite pentru păcatele lor. Erau, se vede, doar o minoritate cu obiceiuri rele dar nici celelalte orașe nu sunt pomenite pentru virtuți.

Ce înseamnă, deci, "Pentru cei zece nu o voi pierde"? Ce negociază de fapt Dumnezeu cu Avraam? Înseamnă că cel puțin zece oameni ar fi putut să trăiască acolo fără să fie alungați sau omorâți, deși nu ar fi urmat calea destrăbălării sodomiste. Minoritatea din Sodoma și Gomora nu ar fi fost tiranică. Ce s-a întâmplat în schimb? Locuitorii din Sodoma chiar și pe îngerii trimiși de Dumnezeu au vrut să-i batjocorească, vrând să-i ia cu de-a sila. Sodomiții nu numai că erau păcătoți, dar obligau pe oricine cădea în puterea lor să cadă în păcat. Degeaba ei erau în minoritate, ca și o haită de lupi care atacă turma de oi, în grup erau puternici față de orice individ, impunându-și voia împotriva lui. Voia Domnului, libertatea (sper să pot relua subiectul) era cea atacată, păcatul lor, al destrabalarii, de unul singur nu era așa de grav încât să merite o pedeapsă in corpore.

Și atunci Domnul a distrus Sodoma și Gomora nu pentru păcatul lor cât pentru răutatea cu care iși impuneau celorlalți păcatul lor. Nicăieri nu a mai existat o pedeapsă la fel de exemplară. Pentru păcate și neascultări alte orașe sau popoare, chiar și poporul ales, au fost date pe mâna dușmanilor lor, li s-au luat pământurile sau au fost luate în robie. Grecii aveau același păcat ca sodomiții, dar iată, grecii nu au fost pedepsiți cu dispariția în foc și pucioasă, ba dimpotrivă, au devenit bastion al credinței.

Revenind la democrație, este simplu de văzut că o minoritate care îşi impune voia împotriva majorității înseamnă sfârșitul democrației. Demosul, poporul adică, are ca principală caracteristică faptul că este mult, presupunând că se poate impune tocmai datorită numărului. Dacă nu o face, înseamnă ca o putere mai mare ca a lui îl stăpâneşte. Iar dacă un popor de oameni liberi nu îşi poate impune voia sa, mai este el un popor de oameni liberi? Cu siguranță, nu.

Echilibrul dintre democraţie şi libertate (politică) este garanţia că le vom avea pe amândouă. Să nu ne mai ferim să impunem voia majorităţii. Care ar mai fi avantajul democraţiei, daca nu o facem, ce rost ar mai avea majoritatea? Iar dacă majoritatea nu se poate impune, cine mai apără libertatea? Minorităţile pot fi tiranice dacă au prea multe drepturi. Tirania lor este singurul argument pe care îl pot impune voinţei celor mulţi, la vot ar pierde. Un lucru ar trebui să mai avem în vedere pentru a păstra libertatea: să nu schimbăm tirania minorităţii cu tirania majorităţii. Un om stăpân pe libertatea sa poate face parte dintr-o majoritate şi dintr-o minoritate în acelaşi timp. Poate fi membru al partidului care a câştigat alegerile, iar religia sa să nu fie foarte răspândită; poate fi heterosexual, iar etnia din care face parte să fie minoritară. Majoritatea trebuie şi are tot dreptul să rămână la putere impunându-şi regulile şi voinţa ei. Atât timp cât ea este compusă din oameni liberi conştienţi de libertatea lor nu va abuza de puterea ei şi nu se va lăsa abuzată.

Astăzi, ne lipseşte conştiinţa libertăţii.

Singurătatea coeficientului de inteligenţă (IQ 140)

Nu, n-am eu atât. Sau poate ca am, dar încă nu ştiu, n-am aflat şi încă nu-mi doresc să aflu.
Ideea e că nu te naşti cu aşa ceva, IQ = 140. Coeficientul de inteligenţă este cum e la fizică energia potenţială, Ep. Este doar o promisiune. Ca să se transforme în energie cinetică, Ec, are nevoie de un impuls. Fără un vector de mişcare, energia nu se manifestă.
La fel şi inteligenţa. Ea nu se manifestă dacă nu are un impuls, dacă nu este împinsă să se manifeste. Cu alte cuvinte, dacă nu este cultivată. Ar fi ca o cutie craniană fără conţinut.
Au fost cazuri şi, cu siguranţă mai sunt şi vor mai fi, când cultivarea inteligenţei a fost făcută metodic. Adică părinţii au băgat informaţie şi exerciţiu cu nemiluita în capul propriilor odrasle, în speranţa că făcându-i mai deştepţi, aceştia vor reuşi mai bine în viaţă. Au fost şi vor mai fi şi cazuri în care mediul de viaţă a stimulat pur şi simplu copilul să-şi cultive el singur potenţialul, făcând acest lucru în mod firesc, ca o parte de viaţă obişnuită. Dar oricum ar fi, important este că la final, prin aceste exerciţii voluntare sau involuntare, copiii au ajuns oameni care înţeleg şi văd lucruri pe care cei obişnuiţi nu le înţeleg şi nu le văd. Dacă le-ar vedea, ar răspunde şi ei bine la teste, ar întelege de exemplu care este urmarea logică a unui şir de iconuri geometrice.
"Ce este coeficientul de inteligenţă?" a fost întrebat un psiholog. "Ceea ce măsor eu prin testul de inteligenţă." a răspuns acesta.
Nimic mai adevărat. Pentru că ieşind din testul său de inteligenţă, inteligentul nu dovedeşte aptitudini deosebite. Nu ajunge preşedinte, prim-ministru, nici măcar un manager de succes. În cel mai bun caz ajunge un profesor universitar la o universitate medie. Dacă domeniul în care se manifestă este unul tehnic sau de ştiinţă fundamentală (mai precis, fizică), ar putea să ajungă în vreun laborator unde va rămâne un anonim pentru 99,(9)% din restul lumii, indiferent ce va descoperi. Şi indiferent ce va descoperi, nu va decide el, inteligentul, sau altul asemenea lui, dacă descoperirea este importantă şi dacă va fi folosită.
De fapt, indiferent ce ar spune, indiferent ce ar afla, indiferent cum ar gandi el lucrurile, muntele de normalitate din curba lui Gauss va spune: "nu înţelegem ce vrea ăsta de la noi; tot ce spune el sunt bazaconii, aşa ceva nu există, noi toţi vedem bine că nu există".
Dar nici unul dintre cei toţi nu poate să vada într-un test ceea ce vede cel care este singur. Iar lui, doar grila pusă peste răspunsuri îi dă dreptate. Iar grila aceea este făcută de un altul la fel ca el.
Einstein nu este un contra-exemplu. A fost nevoie să existe un scelerat ca Hitler pentru ca lumea să ştie cine este Einstein.
De ce am ales IQ 140? Pentru că acesta este pragul Mensa. Aceasta asociaţie nu ar fi existat dacă cei inteligenţi nu ar fi fost singuri. Au nevoie sa vorbească cu cei care îi înţeleg, iar aceştia sunt la fel ca ei. Sunt puţini şi răsfiraţi prin lumea normală, de aceea au nevoie să aparţină şi ei unei lumi a lor, ne-normală.
Dar dacă oamenii normali, cei aflaţi pe muntele din curba probabilităţii normale, apreciază atât de mult inteligenţa încât sunt dispuşi să îşi chinuie copiii doar-doar vor fi şi ei mai deştepţi, dacă leagă în mod inconştient reuşita în viaţă a propriilor copii de ridicarea nivelului de inteligenţă măcar până la acoperirea întregului potenţial, dacă nu şi peste, atunci cum se face că masa de normali au dezvoltaţi nişte anticorpi speciali împotriva celor cu IQ-ul foarte mare? De ce este mereu prostia, răutatea şi mediocritatea la conducere? De ce un IQ mare este întotdeauna o promisiune şi o ratare sigură în acelaşi timp?
Aş vrea ca cei inteligenţi să iasă din izolarea lor. Să se găsească unii pe alţii şi să facă ceea ce ştiu ei mai bine: să gândească. Dar nu orice, ci să gândească o lovitură de stare, e cazul să preia puterea de la cei mulţi. Faţă de ei, cei inteligenţi, mulţimea de normali sunt nişte proşti.