Comunismul - sinucidere altruista (XV)

Noile elite


Revoltele anticomuniste nu propulsează elite noi deoarece nu promovează ideologii noi. Aceasta nu înseamnă însă că elitele nu se înnoiesc, în sensul că se produce un proces de schimbare a naturii lor şi chiar de diversificare. Pentru că revoltele anticomuniste nu intră în tipologia revoluţiilor clasice, ele nefiind urmarea blocării accesului la guvernare a unei elite de tip nou decât în măsura în care regimul comunist nu suportase anterior un proces de reformă, există câteva categorii sociale, poate chiar socio-profesionale, care pot „concura” pentru poziţia de viitoare clasă dominantă. Cred că, în mare, acestea ar putea fi următoarele: diplomaţii de carieră, angajaţii serviciilor secrete, activiştii politici de carieră - cei care în cea mai mare parte formau vechea elită politică şi clasă dominantă -, intelectualii, sau, mai precis, intelighenţia, şi prin aceasta înţeleg acea categorie care a dobândit autoritate culturală recunoscută, şi delicvenţii. S-ar mai putea adăuga aici şi o mică parte din categoria celor devianţi faţă de vechile norme, dar numai indivizi dispuşi să rişte foarte mult şi foarte energici şi ambiţioşi.

[corpul diplomatic]
Am arătat că membrii vechii elite comuniste au tendinţa de a renunţa la exercitarea rolului lor politic. Diplomaţii de carieră, deşi iniţial pot fi consideraţi ca făcând parte din această elită, se distanţează tipologic de ea prin faptul că locul activităţii lor favorizează nu numai sustragerea faţă de un control simbolic cu funcţii de socializare continuă, dar prin contactele pe care le au ei sunt supuşi în permanenţă unor mesaje ce pot avea rolul unor agenţi de socializare rivali. Mai mult chiar, natura activităţii lor le cere să se facă înţeleşi de către indivizi purtători ai unor valori ce aparţin unor culturi politice diferite, deci ei sunt obligaţi să le înveţe limbajul şi simbolurile. Diplomaţii de carieră sunt persoane care potenţial îşi pot oricând asuma roluri politice în cazul schimbării regimului comunist şi în plus, prin faptul că activitatea pe care o au este atât politică cât şi specializată, ei deţin monopolul ei cel puţin într-un moment iniţial, deci vor fi chiar păstraţi în preajma celor ce preiau puterea politică şi vor participa la ea cel puţin în acord cu specialitatea lor.

[serviciile secrete]
Angajaţii serviciilor secrete formează la rândul lor o categorie de oameni care se pot sustrage controlului la care o guvernare comunistă supune întreaga viaţă socială. Ei sunt de fapt reprezentanţii unor instituţii a căror menire este să exercite cel puţin o parte a controlului social, dar care prin natura activităţii pe care o depun sunt în realitate foarte greu de controlat. Accesul celor care pot fi incluşi într-o astfel de categorie la privilegii şi poziţii politice este practic nelimitat, mai puţin limitele la care sunt supuşi de către propriile instituţii pentru care lucrează. Este de ajuns să mai menţionez în favoarea lor şi faptul că accesul la informaţii este cu totul altul decât pentru restul populaţiei, iar munca lor îi ţine mereu aproape de puterea politică sau de activităţile economice. De aceea, angajaţii serviciilor secrete constituie un nucleu pentru dezvoltarea unor elite politice şi antreprenoriale.

[activiştii de partid]
Activiştii de partid şi toţi cei care au deţinut funcţii politice; ei sunt de fapt vechea elită politică care a renunţat la rolul său politic. Dar dacă renunţarea la rolul politic s-a făcut înainte în baza principiului păstrării privilegiilor, revoltele anticomuniste, care ameninţă tocmai aceste privilegii, obligă la o conduită activă. Comportamentul lor, însă, nu va fi politic, căci partidul comunist nu a reuşit să inducă propriilor membri un astfel de comportament. Totuşi, pentru că în urma răsturnării regimurilor comuniste o nouă clasă politică tinde să se formeze, profitând şi folosindu-se de privilegiile pe care încă le mai deţin, rămăşiţele partidului comunist vor încerca să şi le apere pe acestea de la un nivel politic. Neputinţa lor, însă, este faptul că deşi pot ajunge să deţină funcţii politice, modul în care îşi vor apăra şi proteja privilegiile nu va fi politic. Pentru că partidul era deja un administrator al propriilor privilegii, rămăşiţele lui vor forma aşa-zisa tehnocraţie din estul Europei, meseriaşii care îşi asumă roluri politice pentru ca în mod declarat să nu şi le onoreze, încercând să le dea acestora o altă definiţie conformă celor ce au învăţat şi ştiu ei să facă. De aici provine şi eşecul lor politic imediat, însă ei pot forma o viitoare elită managerială.

[intelectualii]
În regimurile comuniste, intelighenţia este în primul rând creată de către partid pentru a servi scopurilor sale de control simbolic. În acest fel, prin faptul că acestei categorii i se permite accesul la cunoaştere şi datorită scopului pentru care a fost permisă crearea sa, partidul comunist deschide căile prin care cei care compun intelighenţia pot observa adevărata natură amorală a partidului: mai întâi prin cunoaştere, şi apoi prin faptul că se apropie de putere. Din acest punct de vedere, intelighenţia poate fi înscrisă în categoria deviantă, însă ea are o identitate proprie prin faptul că membrii care o compun sunt deţinătorii unui tip de autoritate: autoritate culturală. Tocmai datorită acestor caracteristici intelighenţia este capabilă să-şi asume roluri politice şi să le îndeplinească.

Intelighenţia, la rândul ei, se divide în două subcategorii: cei care acceptă amoralitatea în schimbul unor privilegii şi cei care nu o acceptă - posibil ajutaţi fiind şi de situaţii particulare care să le permită sustragerea de la sancţiunile unui control coercitiv. Prima subcategorie are în perioada regimului comunist un comportament care se poate înscrie în logica comportamentului elitei comuniste, ei constituind majoritatea funcţionarilor culturali, însă după căderea regimului comunist ei pot să îşi apere privilegiile într-un mod politic, de la un nivel politic, şi aici apare distanţarea lor de partidul comunist. Pentru a da un exemplu, aş spune că un caz tipic îl constituie Vadim Tudor.

În a doua subcategorie a intelighenţiei se regăsesc de obicei dizidenţii. Aceştia din urmă nu vor putea constitui foarte uşor un nucleu din care să se dezvolte o elită politică. Fie că asociază amoralitatea elitei comuniste cu activitatea politică şi atunci nu-şi doresc decât păstrarea autorităţii culturale - cazul discipolilor cei mai de seamă ai lui Noica - deci nu adoptă un comportament politic, fie că adoptarea de către ei a unui comportament politic îi face uşor vulnerabili şi pot fi uşor compromişi. Dizidenţii care adoptă un comportament politic îl vor adopta în mod public, pe faţă, considerând că preschimbarea autorităţii lor culturale în autoritate politică li se cuvine de drept, legitimaţi fiind de trecutul lor dizident. Dar cazuri ca cel al lui Vaclav Havel nu pot apărea în ţări în care cenzura asupra jocului politic a fost făcută cu succes, în timp ce evenimente ca Primăvara de la Praga au scos în evidenţă adevărata natură a clasei politice.

Compromiterea celor care adoptă o conduită politică evidentă este foarte uşoară în astfel de ţări pentru că o astfel de conduită este deja asociată cu pretinderea de privilegii pe care o populaţie formată în marea ei majortate de o categorie definită mai înainte ca „normală” nu poate să le recunoască ca legitime. Nu este deci de mirare că în România, FSN, şi mai apoi FDSN, a câştigat alegerile susţinând că nu este partid politic iar liderii PDSR încă se feresc să spună că fac politică sau să se declare ca fiind oameni politici. Pentru că noua clasă politică are nuclee diferite din care se poate forma, într-o societate în care lupta pentru resurse este reală, jocul politic capătă accente dure, adesea lipsind comunicarea şi negocierea. De aici provine şi insistenţa cu care au fost vânaţi de către mineri toţi cei care lăsau numai impresia că sunt dornici de a face politică.

[delicvenţii]
În fine, ultima categorie, delicvenţii, este categoria care prin natura activităţii ei a dominat o întreagă economie subterană în timpul regimului comunist. În primul rând, delicvenţii nu erau străini de mărfurile de contrabandă şi prin acest lucru activitatea lor se supunea în mod strict legii cererii şi a ofertei. De aceea, odată cu răsturnarea regimului comunist şi cu apariţia primelor încercări de renunţare la o economie dirijată şi în special la un comerţ dirijat, categoria delicventă va ajunge în scurt timp să domine din punct de vedere economic. Dar pentru că valoarea centrală a unei subculturi delicvente, proprie acestei categorii sociale, este încălcarea legii, de la „legalizarea bişniţei” la apariţia adevăraţilor patroni este doar o problemă de durată.