M-am gândit să reiau puţin mai în amănunt ideea constantei valahe. În privinţa duratei dintre două evenimente se observă două tendinţe contrare: una de mărire a intervalului şi una de micşorare a intervalului. Evident, sunt şi factori externi, este nevoie şi de o întâmplare care să aprindă scânteia energiilor populare, dar putem să privim şi ce se întâmplă în intervalul dintre două evenimente, cred că putem găsi acolo o explicaţie pentru cele doua tendinţe.
Să iau mai întâi perioadele mai lungi.
Între revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi revoluţia de la 1848 din ţările române (27 de ani) gasim o perioadă de creştere a Principatelor Române, dar mai ales de emancipare. Sub conducerea generalului rus Pavel Dmitrievici Kiseliov (Pavel Kiseleff) ţările române au parte nu numai de o conducere unică, dar atunci apar şi primele constituţii româneşti, regulamentele organice. Atât de recunoscători îi sunt şi astăzi românii lui Pavel Kiseleff încât cel mai important bulevard din Bucureşti îi poartă numele. El a fost preşedintele parlamentelor (divanurilor) Ţării Româneşti şi Moldovei şi nu cred că este exclus ca de aici chiar să fi venit ideea unirii Principatelor sub acelaşi domn în 1859.
Următoarea perioadă mai lungă, cea mai lungă de fapt, (30 de ani) este între Razboiul de Independenţă şi Rascoala de la 1907. Deşi puternică, rascoala ţărănească de la 1888 nu a rămas în istoria noastră cu acelaşi răsunet ca şi cea de la 1907. Ea nu este o mişcare socială în adevăratul sens al cuvântului, fiind determinată de aplicarea defectuoasă a unor legi neclare precum şi de corupţia din sânul administraţiei locale din acea vreme, cu consecinţe privind legile agricole. De altfel, modificările din legislaţia agricolă au făcut ca revoltele să se repete şi în 1889 şi 1893.
Epoca, în schimb, este caracterizată de spiritul critic al Junimii şi nu numai. Este epoca lui Eminescu, Creangă, Caragiale, Dobrogeanu-Gherea, Maiorescu, Spiru Haret şi B.P. Haşdeu şi a multor altora. Este perioada în care se formează burghezia română. Devenirea noastră culturală a fost strâns legată de formarea burgheziei şi chiar semnul ei, chiar dacă a apărut sub forma unei reacţiuni la schimbarea societăţii. În general, perioada cuprinsă între anii 1877 şi 1907 a fost o perioadă de transformare profundă, de progres şi devenire a societăţii româneşti. În aceşti ani România a încercat să se sincronizeze cultural şi economic cu ţările europene, dar viteza cu care a făcut acest lucru a condus la apariţia unor decalaje sociale. Din acest motiv, Răscoala de la 1907 nu a fost o revoltă a ţăranilor nemulţumiţi, ci o mişcare socială determinată de nerezolvarea unor probleme structurale. Ea a antrenat energii populare care, în lipsa unei direcţii ideologice, s-au marginit la a-şi păstra forma de răscoală, ameninţând însă pe toată durata ei că s-ar putea transforma în ceva mai mult, ceea ce nu s-a mai întâmplat de la Răscoala lui Horea.
Perioada de la 1940 la 1968 este puţin deosebită, dar păstrează întrucâtva caracteristicile dezvoltării şi ale transformării. Chiar dacă construirea unei societăţi socialiste nu constituie un progres, ci mai degrabă un experiment cu efecte de cataclism social, din punct de vedere economic, atât transformarea cât şi dezvoltarea sunt evidente.
Perioadele mai scurte, de la Revoluţia de la 1848 la Unirea Principatelor şi de la Răscoala de la 1907 la Unirea cea Mare sunt caracterizate de stagnare sau chiar regres: reinstaurarea protectoratului rusesc asupra Principatelor Române, anularea drepturilor românilor transilvăneni câştigate în urma revoluţiei şi consfinţite prin Constituţia Imperiului Autro-Ungar (4 martie 1849) şi nemodificarea legislaţiei agricole şi a situaţiei ţăranilor dupa Rascoala de la 1907.
Există şi două perioade foarte apropiate de medie: cea dintre 1918 şi 1940, şi cea dintre 1968 şi 1989. Caracteristic pentru aceste perioade sunt avîntul şi speranţa care iau naştere în sânul societăţii româneşti ca urmare a unei schimbări de substanţă, urmate apoi spre finalul perioadei de o foarte mare dezamagire şi de o situaţie socială şi economică grea, generatoare de mari frustrări. Politic, situaţiile sunt destul de asemănătoare: avem dictatura regală în prima perioadă şi dictatura ceauşistă în cea de-a doua. Semnificativ este faptul ca astăzi, după 21 de ani de la Revoluţia din 1989, avem o situaţie de acelaşi fel. 1989-2012 este o perioadă de durată medie, începută cu mare speranţă şi cu mari aşteptări din partea românilor, dar care se termină într-o dezamăgire generală şi cu un regim politic autoritar şi discreţionar impus de tandemul Băsescu-Boc.
Şi acum, să vedem când au inceput şi cu ce evenimente s-au sfârşit mişcările sociale analizate.
Revoluţia lui Tudor Vladimirescu a început în 23 ianuarie 1821 odată cu Proclamaţia de la Padeş şi se poate considera încheiată pe 7 iunie 1821 după bătălia de la Drăgăşani în care asasinul lui Tudor Vladimirescu, Alexandru Ipsilanti, a fost învins de oastea otomană.
Revoluţia de la 1848 a început la date diferite în fiecare dintre ţările române. 27 martie în Moldova, 9 iunie în Muntenia şi 3 mai în Transilvania. De asemenea, durata şi finalul au fost mult diferite, dacă în Moldova revoluţia a durat practic trei zile, până pe 29 martie, în Muntenia s-a terminat odată cu căderea guvernului revoluţionar, pe 13 septembrie, iar în Transilvania a ţinut până anul următor pe 27 iulie, când încetează asediul maghiar asupra cetăţii Alba Iulia.
Unirea Principatelor are loc la datele deja binecunoscute 5 ianuarie 1859 şi 24 ianuarie 1859, cand Alexandru Ioan Cuza a fost ales succesiv domnitor al Moldovei şi apoi al Ţării Româneşti. Procesul efectiv al unirii încetează pe 1 septembrie 1859 când Alexandru Ioan Cuza ordonă ridicarea taberei militare de la Floreşti (Prahova) după ce imperiile Otoman şi Austro-Ungar accepta în mod oficial la Paris, la 25 august, noua organizare a Principatelor Române.
Războiul de Independenţă începe la 9 mai 1877 odată cu Declaraţia de Independenţă rostită în Parlament de Mihail Kogălniceanu şi se încheie pe 19 februarie 1878 odată cu pacea de la San-Stefano şi capitularea turcilor (în faţa ruşilor).
Răscoala ţărănească de la 1907 se declanşează la 8 februarie 1907 pe moşia lui Mihalache Sturdza arendată lui Mochi Fischer şi este înăbuşită brutal pe 29 martie 1907 când armata ţărănească ameninţa să intre în Bucureşti.
Unirea cea Mare, deşi este un proces mai îndelungat, iar în cursul anului 1918 mai multe teritorii româneşti se alipesc ţării (27 martie 1918 - Basarabia, 15 noiembrie 1918 - Bucovina), ea este consfinţită de unirea cu Transilvania la 1 decembrie 1918. Dar, Unirea nu s-a definitivat doar cu Declaraţia de la Alba Iulia, pentru această Unire românii au luptat până la 3 august când au ocupat Budapesta regimului bolşevic al lui Bela Kun.
Rebeliunea legionară, evenimentul care a pus capăt Statului Legionar s-a petrecut în datele de 21-23 ianuarie 1941. Tensiunea acumulată atunci consider că s-a descărcat în 22 iulie 1941 când Ion Antonescu a ordonat trupelor române să treacă Prutul.
1968, anul Primăverii de la Praga a fost totodată şi anul lui Nicolae Ceauşescu. Era un tip obscur până în acel moment, însă poziţia sa curajoasă faţă de sovietici a fost posibilă şi datorită puternicei adeziuni populare. Niciodată până atunci şi niciodată de atunci încolo Partidul Comunist Român nu a mai fost, practic, luat cu asalt de cei care voiau să se înscrie! Printre cei care au făcut-o atunci a fost şi Paul Goma şi menţionez aici acest fapt ca semnificativ. Ascensiunea lui Nicolae Ceauşescu începe pe 21 august 1968 când după invadarea Cehoslovaciei de către sovietici secretarul general al PCR condamnă public acest gest în faţa a câtorva zeci de mii de români strânşi în Piaţa Palatului. Momentul său de glorie poate fi considerat închis odată cu destituirea lui Dubcek de la conducerea Cehoslovaciei, la 17 aprilie 1969.
Mai aproape de noi, Revoluţia anticomunistă din 1989 are începutul la 16 decembrie la Timişoara şi se termină cu mineriada a treia din Bucureşti şi evenimentele din 13-15 iunie 1990.
Ce se observă? Toate evenimentele enumerate, mai puţin Răscoala de la 1907, se integrează într-o sferă mai larga a unor evenimente internaţionale. Totuşi unele dintre ele ne aparţin nouă în totalitate în timp ce altele sunt importate, legate strâns de evenimentele externe, fără de care nu ar fi putut avea loc în forma în care au avut loc. Acestea din urmă au folosit o energie acumulată în rândul poporului, dar nu au fost rezultatul iniţial al voinţei lui. Practic, au fost preluate mai înainte ca poporul să îşi găsească singur calea către o voinţă proprie, în timp ce evenimentele din prima categorie s-au folosit - atunci când au avut - de evenimente externe doar ca factor declanşator şi oportunitate.
Astfel, Revoluţia de la 1848, Războiul de Independenţă şi ascensiunea lui Nicolae Ceauşescu sunt evenimente din categoria celor de import. Nici unul din acestea nu s-a declanşat iarna.
Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, Unirea Principatelor, Răscoala de la 1907, Unirea cea Mare, Rebeliunea legionara, Revoluţia din 1989 sunt evenimente din prima categorie. Toate au fost declanşate iarna şi au avut tendinţa de a se termina vara. Faptul că Rascoala de la 1907 a izbucnit iarna şi independent de orice conjunctură externă, de altfel absentă, vine să întărească caracteristicile acestei categorii de evenimente.
Şi acum să revin la evenimentele din 2012. Exista conjunctura externă: criza economică şi tulburările recente din alte ţări cum ar fi Grecia sau ţările arabe. Dar este un eveniment pur românesc, corespunde unei nevoi particulare, anume nemulţumirea pe care a adus-o cu sine traseul istoric al României în anii scurşi de la Revoluţia din 1989 şi toate lucrurile lăsate nerezolvate de atunci şi până acum. Respectă media perioadei aşa cum am calculat-o luând în considerare evenimentele pe care le-am descris şi are caracteristica perioadei medii. Revolta românilor din 2012 este o legitate istorică, este manifestarea energiei acestei naţii aşa cum a fost ea canalizată să se manifeste în mod neintenţionat de către cei care sunt la timona istoriei. Au fost şi perioade în care energia poporului s-a manifestat cladind ceva şi în special făcând Unirile cea mică şi cea mare. Probabil că dacă revolta de astăzi va fi înăbuşită, în 11-12 ani vom izbucni şi vom izbândi Unirea cu Basarabia, căci avem nevoie de un proiect naţional care sa ne canalizeze energiile înăbuşite. Aşa s-a întâmplat după 1848 şi după 1907. Probabil că dacă revolta de astăzi va reuşi, vom trăi în continuare o perioadă de 25-30 de ani de transformări şi progres la capătul căreia sper, ca în absenţa oricărei nemulţumiri sociale, să putem să ne folosim energia următoarei generaţii într-un proiect comun tuturor românilor. În 2037-2038.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu