E greu sa rezisti tentatiei introdusa in traditia scrisului romanesc de Bulina Rosie. Nu voi rezista nici eu si voi spune ca am avut dreptate. Am anticipat corect ca britanicii se vor opune constructiei UE si ca sunt o amenintare reala pentru orice hegemonie in Europa. Ei asta fac de 600 de ani, se opun unui imperiu european, si oricarui stat european cu intentii si pretentii de hegemonie continentala. Nu au cum sa se opreasca acum si sa ia o alta decizie. Chiar si asa, simpla aderare la tratatul Uniunii Europene, nu si la Spatiul Schengen sau moneda Euro, ii poate costa pe englezi despartirea de Scotia si apoi, cine stie... poate chiar Irlanda de Nord si Tara Galilor. Daca e sa ne luam dupa ce scrie presa britanica, dar mai ales comentatorii on-line ai presei britanice, nemultumirea e mare acolo la ei si miscari sociale cu efecte de cele mai perverse se pot naste oricand.
Britanicii se vor afara din UE, este din ce in ce mai evident. Ce ii deosebeste de alti eurosceptici este ca si clasa lor politica ia in serios acest lucru, ca pe o altenativa posibila. O eventulala iesire din Uniunea Europeana a unei tari de talia Marii Britanii va insemna desigur si un semnal puternic dat tarilor mai putin integrate. Dar nici Franta si nici Germania, principalele pretendente la hegemonie europeana si membre fondatoare ale Uniunii nu se vor grabi sa rupa tratatul. Dimpotriva, in virtutea traditionalelor lor pretentii de hegemonie europeana, aceste doua state vor face presiuni fara precedent pentru izolarea Marii Britanii.
In lupta lor pentru echilibru european si impotriva unei hegemonii in Europa, britanicii au apelat la diverse aliante cu tari care ar fi putut sa se opuna pretentiilor de hegemonie. Aliantele lor nu au fost niciodata traditionale, traditionale le-au fost doar interesele. Dusmanul de ieri putea fi oricand aliatul de maine. Mai mult, politica lor nu a fost niciodata de asteptare si rezistenta, ci a fost activa si provocatoare. Astazi insa, aceste aliante lipsesc, precum si o politica activa.
Am sa revin la ce am mai spus: razboiul de 100 de ani odata pierdut de catre englezi, acestia s-au retras din Europa. Neputand sa participe in mod real la o lupta pentru hegemonie in Europa, din izolarea insulei lor au reusit sa se indrepte spre alte zone ale pamantului punand acolo bazele unei lumi care astazi se simte din ce in ce mai prezenta: civilizatia pacifica. Englezii au fost marginali Europei. In general, cand spunem "cultura europeana" nu ne gandim imediat la englezi sau la alti supusi ai coroanei Marii Britanii. Renasterea inseamna Italia, secolul luminilor inseamna Franta iar cand e vorba de filozofie, ne gandim la germani. Shakespeare este o exceptie, insa pe el si pe alti reprezentanti ai culturii engleze si britanice in general ii apreciem astazi mult mai mult decat erau apreciati in epoca.
Neagu Djuvara spune despre hegemonul unei civilizatii ca cel mai probabil ajunge sa fie un stat marginal, venit din afara si integrat in civilizatie ceva mai tarziu. Nu acesta este cazul marginalitatii britanice. Ei au devenit marginali atat prin pozitia geografica cat si prin faptul ca au fost intr-un fel dati afara in momentul in care pretentiile lor continentale la coroana Frantei au fost definitiv inlaturate. In cele din urma, chiar ca stat si populatie britanicii sunt rezultatul plecarii din Europa continentala a vikingilor, fie ei si asimilati de cultura franceza, prin Wilhelm Cuceritorul.
Cultura politica britanica si cea stiintifica precum si cultura lor in general nu s-a creat pe bazele puse de Renastere sau Iluminism. Chiar daca Kant il pomeneste pe David Hume, Francis Bacon nu apreciaza deloc filozofia aristoteliana atat de cunoscuta si folosita in Europa. Gandirea filozofica si politica a britanicilor nu a avut mari influente asupra europenilor in general si nu are nici astazi, chiar daca autorii englezi sunt citati si poate cititi. Machiavelli este de multe ori mai prezent astazi in cultura europeana decat Thomas Hobbes, iar Jean-Jaques Rousseau decat Adam Smith; in randul maselor Galileo Galilei si Nicolaus Copernic il devanseaza in notorietate pe Isaac Newton. Acest lucru nu inseamna ca Europa le-a devenit indiferenta britanicilor. Dimpotriva. Din punct de vedere politic, Europa i-a interesat mereu pe englezi, insa nu ca un spatiu in care sa se afirme ci ca un spatiu de unde se putea naste un rival puternic. De aceea, urmarindu-si scopurile lor peste mari, ei nu au intors spatele Europei ci s-au straduit sa o tina mereu in sah.
Doua au fost cu adevarat incercarile de hegemonie in Europa: Franta lui Napoleon si Germania primului razboi mondial apoi cea a lui Hitler. Amandoua incercarile au fost ratate cu un important - poate cel mai important - aport britanic. Au facut-o constient, o recunosc si acum si cine citeste presa britanica din zilele acestea va gasi acolo aceasta marturisire odata cu apropierea comemorarii a 100 de ani de la inceputul Primului Razboi Mondial. Dar nu au facut-o singuri, englezii s-au priceput sa aiba o tesatura de aliante potrivite scopului lor de a impiedica o natiune europeana sa devina hegemonica si prea puternica pe continent. Din acest punct de vedere, civilizatia europeana s-ar inscrie si ea intr-o matrice a civilizatiilor asa cum a fost aceasta matrice definita de Neagu Djuvara: nu isi acopera integral matricea, este si ea la randul ei o exceptie de la modelul ideal, la fel cu toate celelalte civilizatii. Nu cred (laolata cu Neagu Djuvara, dar si cu mai toti cei care s-au oprit asupra subiectului civilizatiilor omenesti) ca civilizatia europeana ar include si Statele Unite impreuna creand o mare civilizatie occidentala al carei hegemon ar fi chiar Statele Unite. Statele Unite este mai mult decat o creatie britanica, este creatia unor oameni care au fugit de Europa, fie ca nu au apreciat-o, fie ca se saturasera de ea, fie ca Europa se saturase de ei. Alte argumente ar fi de gasit in chiar modelul propus de Neagu Djuvara si la ele ma voi opri in capitolele ce urmeaza.
Europa, ca civilizatie care nu a reusit sa-si atinga ultimul stadiu ramane incompleta. Realitatea insa tinde in mod natural sa acopere modelul ideal, astfel, principalii doi competitori europeni la hegemonie si-au dat mana si au cazut in cele din urma de acord sa isi imparta hegemonia din moment ce nici unul nu a reusit a o castiga si inca cu ce consecinte! Pentru prima data in istorie Marea Britanie este pusa in fata a doi competitori care nu mai doresc sa concureze ci, dipotriva, coopereaza si nu tocmai conform intereselor britanice. Din nefericire pentru Marea Britanie, ea nu mai are acea politica de aliante care sa se poata opune astazi Franco-Germaniei.
Vestul Europei este de-acum dominat fara drept de apel de alianta franco-germana. Mirajul Spaniol s-a terminat la fel de brusc precum a inceput, Tarile de Jos si in special Olanda nu prea mai joaca cum se canta la Londra, iar centrul European este german cu totul. Raman in sud Italia si Grecia, in est restul tarilor din balcani plus Romania si Polonia, iar in nord Norvegia si Finlanda. In nici una din aceste tari prezenta britanica nu se face simtita in materie de aliante politice. Marea Britanie pare ca abdicat in favoarea Uniunii Europene in ceea ce priveste relatiile directe economice si politice cu alte state de pe continent. Nu ar fi nimic daca englezii nu ar fi in mod real afectati negativ de apartenta la Uniunea Europeana si daca nu si-ar dori sa o paraseasca insa fara a avea curajul de a o face.
Samuel Huntington se refera la civilizatii fara a fi interesat de o matrice de dezvoltare a lor. Devenirea unei civilizatii, nasterea, marirea si decaderea ei nu intra in sfera sa de analiza, ci doar ceea ce o poate deosebi de o alta civilizatie. Se opreste asupra unor falii intre ceea ce el identifica doar dupa deosebirile de religie si spiritualitate ca fiind civilizatii. Analiza sa este mai mult un sir de instantanee a unor diferente interculturale si a unor stari de fapt statistic. Desi Huntington face o deosebire intre crestinismul apusean si cel oriental, ortodox, nu se grabeste sa faca aceeasi distinctie intre catolicism si crestinismul protestant, intre care este o diferenta poate la fel de mare ca si intre crestinismul ortodox si celelalte doua. Aceasta in timp ce Neagu Djuvara nu considera religia ca fiind un criteriu de departajare intre doua sau mai multe civilizatii, ci participarea la o istorie comuna avand preocupari si interese comune sau asemanatoare, ceea ce din punct de vedere politic ar duce in mod inevitabil la conflicte, dar nu intre civilizatii diferite ci in interiorul aceleiasi civilizatii.
Dupa Huntington, tari ca Grecia, Bulgaria, Romania, Serbia nu ar avea loc in Europa, facand parte dintr-o alta civilizatie. Granitele acestor tari ar fi chiar o falie de conflict intre est si vest. Nimic mai putin adevarat, tarile de mai sus sunt europene prin participarea la o istorie comuna europeana, chiar daca cu intensitate si aport diferit sau decalat temporar. Mai mult, noii hegemoni ai Europei insista sa-si afirme hegemonia lor chiar asupra acestor teritorii, ba si putin dincolo de ele. Intr-un fel, noi am fi exact marginalii chemati sa devenim hegemonii civilizatiei europene, intrucat am intrat in aceasta civilizatie de la margine si putin mai tarziu. Evident, locul este deja ocupat, este imposibil sa dai istoria inapoi, dar asa cum spuneam, matricea tinde sa isi umple forma cu continut, realitatea tinde mereu catre modelul ideal, fara a-l atinge insa.
Asadar, daca englezii ar lua in considerare teza lui Neagu Djuvara, ar trebui sa fie mult mai prezenti in aceasta parte de lume. Sub o posibila aparenta de creare a unui cordon de tampon intre Rusia si Europa, englezii ar avea justificarea perfecta pentru a juca un rol mult mai mare in aceasta parte de est a Europei. Intemeiata de o generatie de bonjuristi si un principe german, Romania moderna este un exemplu perfect de creatie 100% franco-germana nemultumita astazi cu statutul ei marginal si aspirand sa gaseasca un stat mai puternic care sa o ridice in chiar fata creatorilor sai, Franta si Germania. Semnalele date (axa Washington-Londra-Bucuresti de exemplu) n-au prea fost luate in seama de englezi, totusi prezenta printului Charles in Romania nu este lipsita de semnificatii. Poate ca si vizitele sefului Camerei Comunelor si a lui Tony Blair la Bucuresti nu sunt intamplatoare. Chiar si retinerea britanicilor in timpul evenimentelor din 2012 din Romania arata ca fata de noi pot avea o alta pozitie decat restul Europei. Cu siguranta ne-ar prinde bine si noua ne-ar da sperante, iar pentru o vreme englezii ar putea incerca prin noi sa isi implineasca matricea lor istorica in rivalitatea lor cu Europa. Daca in continuare nu o vor face, in continuare vor gresi.
Un comentariu:
Astept si restul.
Trimiteți un comentariu