Comunismul - Sinucidere altruista (I)

I. Introducere


In 1988 putini puteau banui ca sfarsitul regimurilor comuniste era atat de aproape. Nici chiar sociologii si politologii occidentali, dar si cei din est, nu au putut prevedea anul 1989. Este o idee atat de larg acceptata incat nu fac decat sa o accept la randul meu. Ce-i drept, o prabusire atat de brusca si spectaculoasa a unui regim politic care geografic se intindea pe aproximativ 1/3 din suprafata populata a pamantului si care era mai mult decat un simplu regim politic, nu pare in firea lucrurilor. Sfarsitul comunismului, asa cum il stim astazi, contine in el forta unor decizii luate de catre niste oameni a caror pozitie le confera o putere imensa. Astfel de oameni nu iau, insa, decizii dupa bunul lor plac, ceea ce ne face sa ne gandim ca sfarsitul comunismului ar fi survenit oricum, iar evenimentele, istorice de altfel, pe care le-am trait cu totii nu au fost decat incercarea de a mai salva ceea ce mai ramasese. Desi nu imi statea initial in intentie, nu ma pot eschiva sa nu compar comunismul cu un cancer. Asa precum cancerul netratat (extirpat) la momentul oportun sfarseste prin a ucide organismul din care se hraneste, si comunismul moare de la sine atunci cand nu mai are ce sa distruga. Observatia cum ca “scopul declarat al sistemului este intotdeauna de a construi comunismul”(1) este esentiala. Conform invataturii marxist-leniniste, socialismul ar trebui sa se impuna ca oranduire sociala in virtutea superioritatii sale intrinseci si ca urmare a unor conditii istorice obiective. Privite din acesta perspectiva, revolutiile socialiste nu ar fi fost altceva decat desavarsirea precedentelor revolutii burghezo-democratice, ceea ce de fapt se si afirma. Ele accelerau aparitia conditiilor pentru trecerea la noua oranduire. In acelasi spirit, legitimarea puterii in socialism consta in construirea socialismului pana in faza sa ultima, comunismul, adica in activitatile pe care puterea le intreprindea in scopul crearii conditiilor pentru faurirea societatii comuniste. Faptul ca nici macar socialismul nu se realiza cu adevarat nu tulbura deloc puterea. Nereusitele in acest sens se imputau ramasitelor materiale si morale ale vechiului regim si care se cerea sa fie extirpate si combatute. Insasi construirea socialismului consta dintr-un lung sir de astfel de extirpari si combateri ale unor manifestari si fenomene sociale care ar fi aparut ca normale in societatile al caror destin nu fusese descris dinainte. Socialismul ar fi deci sinonim cu distrugerea normalului, in sensul in care acest normal desemneaza evolutia naturala, neprescrisa a lucrurilor. In regimurile comuniste, puterea distruge in mod continuu normalul subsumat conceptului de capitalism deoarece acesta este modul principal prin care ea se legitimeaza.

Aceasta este ceea ce numeste Alain Besancon “primul principiu al construirii socialismului” care “sfarseste progresiv prin distrugerea tuturor bunurilor si tuturor oamenilor”(2). Analistii socialismului real au remarcat aceasta tendinta a sistemelor de tip sovietic. Principala lor problema, insa, a fost descifrarea mecanismelor economice specifice, iar unii si-au pus chiar intrebarea daca se poate intr-adevar vorbi despre o economie socialista sau doar de o politica economica socialista. Cum una dintre principalele caracteristici ale regimurilor comuniste a fost asumarea de catre politic a celorlalte functii de baza ale sistemului social, o delimitare stricta este practic imposibila. Institutiile economice, sociale si culturale erau de fapt politice. Dar ceea ce a consumat energiile tuturor acestor analisti a fost in special descifrarea modului in care politicul isi subsumeaza functiile economicului. Probabil caceea ce a indreptat cercetarile in aceasta directie a fost o diferenta evidenta intre tarile cu regimuri comuniste si lumea occidentala. Anume, daca in fostul bloc comunist situatia era de natura in care isi asuma “de jure” celelalte functii ale sistemului social, in democratiiile occidentale si in cele asemantoare lor, economicul tinde tot mai mult sa isi asume “de facto” functii de conducere specifice politicului, si nu numai atat. Interesele economice stau la originea deciziilor politice majore si tot in urma unor interese economice se creeaza sau apar noi politici destinate sa modifice modele culturale pe arii mai mult sau mai putin extinse.

Pe scurt, analistii dinamicii socialismului real s-au aplecat mai mult asupra principiilor maximizarii puterii alocative si a redistribuirii birocratice. Dupa ce au aratat ca nu problema tipului de proprietate este esentiala in analiza socialismului, au gasit ca “principiul central de legitimare al socialismului este redistribuirea rationala, ideologia prin care aparatul birocratic justifica insusirea plusvalorii si alocarea sa potrivit prioritatilor pe care le-a stabilit partidul”(3). Astfel, principala caracteristica a socialismului este tendinta de a maximize puterea redistributiva si nicidecum plusvaloarea. “Maximizarea puterii alocative nu inseamna neaparat maximizarea resurselor disponibile pentru alocare si anume surplusul social. Dimpotriva: ceea ce este mai important, sistemic, decat sporirea fondului de resurse este retinerea celor mai importante – in special resursele care genereaza mai multe resurse – sub controlul aparatului astfel incat, in masura posibilului, resursele generate in cadrul societatii sa ramana in interiorul aparatului puterii mai curand decat sa dispara in consum”(4). Se explica astfel saracia si nivelul scazut de trai al populatiei pe un fond de potential economic ridicat. Logica sistemului devine acumularea de capacitate alocvativa si nu de resurse care pot fi redistribuite, deoarece accentul cade pe controlul avutiei sociale si nu pe sporirea ei. Economiile socialiste produc, de aceea, mijloace de productie si nu bunuri de consum, asadar, in loc ca plusvaloarea sa revina celui care o produce, asa cum preconiza Marx, in fapt se renunta treptat la ea odata cu sporirea controlului. O diminuare sau o anulare a controlului ar fi condus, insa, la comportamente economice normale dar definite ideologic ca fiind capitaliste si retrograde. Cum prin producerea de mijloace de productie “anume pentru a nu le vinde” acestea isi “transmit non-valoarea tuturor obiectelor destinate vanzarii pe care le produc”, gasim aici mecanismul care le confera economiilor socialiste un character sinucigas (5).

Totusi, puterea comunista se legitimeaza prin construirea continua a socialismului. Se poate presupune, asadar, existenta la un nivel informal a unui al doilea principiu de functionare a regimurilor bazate pe ideologia marxist-leninista: “Trebuie conservat suficient capitalism pentru ca puterea sa nu fie amenintata in baza sa materiala si politica” (6). Este gresit, dupa parerea mea, sa se traga concluzia ca principiul doi ar putea echilibra tendintele sinucigase ale sistemului. El nu functioneaza decat provizoriu si conduce doar la compromisuri instabile in timp ce “construirea socialismului este reluata inadata ce compromisul si-a epuizat efectele favorabile” (7). Ceea ce legitimeaza cu adevarat puterea este chiar construirea socialismului pana la faza de communism, aceasta insemnand ca legitimitatea puterii si a regimului impus de ea este conditionata de rezultate.

Dar nu numai functionarea principiului doi este provizorie. Provizoratul este insasi esenta doctrinei partidelor marxist-leniniste. Rezultatul ultim al activitatilor lor este chiar autodizolvarea: “Partidul va exista atata timp cat isi va exercita misiunea de a conduce transformarea revolutionara a societatii, edificarea socialismului si comunismului. Partidul va disparea treptat, odata cu disparitia claselor, cu omogenizarea deplina a societatii comuniste. Procesul de disparitie a partidului se va realiza, in mod evolutiv, prin integrarea sa in viata societatii, prin participarea tot mai organica a membrilor de partid la intreaga viata sociala in stransa legatura cu masele populare. Acest proces, care se va incheia in societatea comunista deplina, trece in mod obligatoriu prin intarirea si dezvoltarea la cel mai inalt nivel a rolului conducator al partidului in societate” (8).

Este normal ca in caste conditii rezultatul final sa fie amanat prin crearea de obiective intermediare, cum ar fi societatea socialista multilateral dezvoltata. Totusi, obiectivele intermediare pot fi atinse si trebuie sa fie astfel deoarece ele legitimeaza “procesul de faurire a noii societati” si continuarea lui. Adevaratul rezultat, insa, este functionarea neabatuta a “primului principiu al construirii socialismului” si acumularea consecintelor ca urmare a acestei functionari. Aici consider ca se afla germenele a ceea ce numesc “sinucidere”.

Dar, de ce “altruista”? Fata de ceea ce s-a scris pana acum, voi incerca o abordare putin diferita. Anume, voi incerca sa arat ca efectele pe care le are asumarea de catre politic a functiilor specifice institutiilor culturale si sociale sunt si ele conforme cu ”sinuciderea”. In urma participarii “tot mai organice” a partidului comunist la viata sociala, integrarea sociala prin socializare tinde din ce in ce mai mult sa se reduca la o integrare realizata prin socializare politica. Cum la aceasta se adauga si un proces de omogenizare sociala, diversitatea culturala a unei societati normale va disparea treptat, in locul ei impunandu-se un model nou, care nu va mai fi cultural, ci politic. Tipul ideal dupa care trebuie modelate personalitatile tuturor oamenilor este reflectarea altruismului invataturii marxist-leniniste. Comunistul, caci el este, este omul care isi afla “fericirea personala in si prin fericirea sociala” (9). Este, cred, evident ca “fericirea sociala” vrea sa insemne cu mult mai mult si cu totul altceva decat o eventuala “fericire a celorlalti”. Acelasi altruism ii cere si partidului comunist, ca elita a clasei muncitoare si apoi a intregii societati sa isi urmeze neabatut drumul spre construirea comunismului. Faptul ca, in mod programatic, partidul communist trebuie sa renunte la putere ii ofera acestuia un caracter de elita provizorie, de circumstanta chiar, din moment ce nici unul din membrii partidului comunist nu are vreun merit aprioric pentru faptul ca dobandit constiinta de clasa. Partidul comunist insusi isi va gasi “fericirea” in “fericirea sociala” numita societatea fara clase si se va contopi cu ea. De aceea nu s-a vorbit despre intarirea si dezvoltarea puterii partidului, ci despre intarirea si dezvoltarea rolului conducator al partidului in societate. La nevoie, aecasta se poate interpreta. Partidul comunist nu detine puterea, el destine conducerea politica, ceea ce in conditiile socialismului nu mai inseamna exercitarea puterii prin impunerea intereselor de clasa. In socialism conducerea politica a societatii “urmareste ca organele si organizatiile partidului comunist sa se integreze organic in viata economico-sociala, sa participle nemijlocit in fiecare loc de munca, la solutionarea concreta a problemelor. Conducerea politica de catre partidul comunist este straina de orice metode de comanda si se exercita, nu din afara, ci dinauntrul organismelor sociale, de stat si economice” (10). Conform ideologiei comuniste, “in toate societatile fundamentate pe clase, puterea politica a constituit principalul mijloc de exercitare a dominatiei de clasa” (11). In socialism, insa, puterea politica este ceea ce “cuceresc masele largi populare” in urma preluarii ei de catre partidul comunist si prin actiunile acestuia de “antrenare a maselor la conducere” ca “exponent al intereselor maselor”. Puterea politica este disipata deci in intreaga societate, asadar ea dispare. Ramane conducerea, care devine ceva diferit. Conducerii i se atribuie in discurs semnificatia de catalizator. A spune ca partidul comunist detine puterea devine o blasfemie. Partidul comunist a cucerit puterea pentru a o da intregului popor. Puterea este a intregului popor. Partidul comunist conduce, adica catalizeaza energiile. El nu trage foloase din aceasta. Aici se afirma altruismul ideologiei comuniste. Este ceea ce trebuie sa stie toata lumea, este ceea ce se spune. Realitatea este, insa, alta. Ea se intemeiaza pe “primul principiu al construirii socialismului” cu atat mai mult cu cat se incerca a fi ascunsa in spatele discursului ideologic. Este ceea ce vreau sa arat in continuare.

Lucrarea va cuprinde mai intai o abordare din interior a modului in care a functionat ideologia comunista. Deoarece in scrierile lui Marx se regasesc si puncte de vedere intrucatva diferite, dar care se refera la aceleasi probleme, tin sa specific de la inceput ca ceea ce va constitui obiectul acestei prime parti a lucrarii este marxismul ca teorie unificata ideologic, marxismul oficial, practicat, iar nu in ultimul rand marxism-leninismul ca ideologie comunista completa. Ideologia comunista este un marxism de texte alese si din acest motiv textele pe care le folosesc drept citate si referinte sunt texte care se regasesc in manuale si culegeri, pentru ca de fapt numai acestea conteaza intr-o analiza a comunismului asa cum a fost el in mod real.

Pe scurt, partea a doua analizeaza constrangerile interne ale ideologiei marxiste si felul in care actioneaza acestea asupra realitatii. Partea a treia cuprinde o analiza a felului in care actioneaza constrangerile ideologice asupra partidului comunist si modul acestuia specific de evolutie iar ultima parte a lucrarii abordeaza situatia care rezulta in urma acestui mod specific de evolutie: sfarsitul regimurilor comuniste.