Comunismul - sinucidere altruista (XIV)

IV. Sfârsitul comunismului


Sfârşitul comunismului are drept cauză şi faptul că partidul comunist ca elită şi clasă dominantă a societăţii nu mai aderă în mod real la ideologia pe care o afirmă şi de la care îşi revendică legitimitatea poziţiei sale. Ideologia comunistă rămâne să deţină numai o funcţionalitate externă clasei a cărei ideologie este de drept şi anume are doar funcţii de relaţionare a partidului comunist faţă de restul societăţii. Legăturile şi relaţiile dintre partid şi societate sunt filtrate ideologic şi doar prin prisma marxism-leninismului pentru că doar aşa îşi poate ascunde partidul comunist adevărata sa natură.

Joseph Schumpeter, în „The Rise and Fall of Whole Classes”, arată că „există o legătură între rangul social al unei clase şi funcţiile sale. Fiecare clasă este întotdeauna legată de o astfel de funcţie specifică. Fiecare clasă are o funcţie clar definită care trebuie pusă în acord total cu întreaga sa concepţie şi orientare.

De cele mai multe ori, poziţia fiecărei clase în structura naţională depinde, pe de o parte, de semnificaţia cu care este atribuită această funcţie, iar pe de altă parte, de gradul în care clasa îşi realizează funcţia” (68).

Conform celor de mai sus, o ideologie de clasă reprezintă modul în care o clasă îşi autodefineşte rolul şi funcţia sa în societate. Este obligatoriu, deci, ca o ideologie de clasă să fie imaginea socialului aşa cum îl percepe clasa respectivă şi totodată principalul ei instrument de percepere a socialului. Prin urmare, chiar dacă partidul comunist nu este clasa muncitoare şi nici ideologia sa nu este a sa în mod real, datorită faptului că partidul comunist trebuie să îşi pună în acord funcţiile pe care şi le atribuie cu orientarea şi concepţia pe care le afirmă, filtrul ideologic acţionează în ambele sensuri. Se ajunge în acest fel la situaţia în care ideologia domină realitatea şi o constrânge, fapt ce în final conferă revoltelor anticomuniste un caracter special, inclusiv prin urmări.


Schimbare şi bipolaritate

La o recapitulare succintă a binecunoscutei teorii marxiste, ceea ce iese imediat în evidenţă este faptul că în fiecare societate, exceptând numai pe cele primitive, Marx distinge două categorii de bază: a) clasa conducătoare, elita, şi b) una sau mai multe clase supuse. Conform acestei teorii, schimbarea devine inevitabilă atunci când între clasele dominante şi masele exploatate apare o nouă clasă ce se manifestă ca elită în ascensiune. De aici rezultă că, iniţial, Marx propune ca model al schimbării sociale un model tripolar, cei trei poli fiind elita dominantă, elita în ascensiune şi masele. În acest model, funcţia schimbării, rolul novator îl are întotdeauna elita în ascensiune.

Revenind însă la revoluţia socialistă, observăm că Marx consideră ca inevitabilă o schimbare socială după un model de data aceasta bipolar, Marx considerând capitalismul ca fiind o orânduire socială cu tendinte foarte puternice spre bipolaritate. O schimbare importantă se observă nu numai în cazul modelului propus iniţial ci şi la nivelul clasei ce se erijează în motor al schimbării societăţii. Ideologia clasei în ascensiune într-un model tripolar al schimbării este o ideologie pe care aş numi-o economic-productivă, în fapt o ideologie utilitaristă, înţelegând prin aceasta un set de idei, teorii şi principii mai mult sau mai puţin elaborate cu privire la creşterea acumulării în urma unor activităţi economice specifice. În cazul modelului bipolar, situaţia la nivelul ideologiei clasei în ascensiune este diferită.


[ideologii utilitariste vs. ideologii contestatare]

Insist puţin asupra a ceea ce numesc ideologii utilitariste, productive din punct de vedere economic. Acestea sunt ideologii care asigură un model al omului de succes. Cazul ideologiilor burgheze, care au evoluat astăzi în ceea ce numim ideologiile democratice occidentale, este cel mai evident. Aceste ideologii propun un model al omului de succes a cărui imagine, în mare, poate fi descrisă în felul următor: un om energic, dispus la efort, perseverent şi cumpătat, bine pregătit profesional, destul de cinstit şi inteligent astfel încât la nevoie să nu încalce legile, ci să le ocolească, păstrându-şi astfel intactă imaginea de om moral. Valorile promovate de astfel de ideologii stau la baza construirii unui model de acest tip.(69)

Modelul bipolarităţii schimbării sociale este un model construit din perspectiva unei ideologii contestatare. Ideologiile contestatare construiesc o identitate a grupului (conştiinţa de clasă) numai în opoziţie cu ceea ce este contestat. Identitatea grupului este construită în antiteză, „noi” neexistând altfel decât în contradicţie cu „ei”. Totodată, ideologiile contestatare reflectă o percepţie simplistă a realităţii. Dacă ar considera realitatea ca diversitate atunci posibilitatea contestării ar dispărea deoarece nu se mai poate construi o identitate antitetică. Considerând, însă, realitatea ca fiind simplă, bipolară şi dihotomică, implicit se acceptă că identitatea se construieşte prin raportare la ceilalţi, nicidecum prin raportare la propriul grup. Cum relaţia dintre „noi” şi „ei” este antitetică, tensiunile dintre cele două categorii ce coexistă în acelaşi spaţiu social apar ca fiind normale, naturale. Lupta dintre ele este lupta pentru resurse. Astfel, problema ce se pune pentru o clasă cu o ideologie contestatară nu este cum să-şi creeze propriile resurse, căci din perspectiva unei astfel de ideologii scopul este de a folosi resursele la care nu are acces deoarece nu îi aparţin încă.

Ideologia comunistă este o ideologie contestatară. Clasa muncitoare are creată identitatea prin contrast cu burghezia. Percepţia asupra realităţii sociale este simplistă, societatea împărţindu-se în această perspectivă între „cei care au” şi „cei care nu au”. Ideea de bază a revoluţiei proletare este că dacă „cei care nu au” trebuie oricum să aibă, atunci ei nu pot avea decât ceea ce au „cei care au”. De aici nimic nu apare ca fiind un nou tip de a produce bogăţia, ci numai un nou tip de a împărţi bogăţia. Astfel, o ideologie ce are ca scop revoluţionarea redistribuirii avuţiei în societate ajunge efectiv să împartă lumea socialului în doi poli, de data aceasta clar opuşi: „cei care alocă” şi „cei care cer alocaţii”. Nu există altă variantă în evoluţia unei societăţi dominate de o astfel de ideologie. Căci, dacă în imaginea socialului construită de o astfel de ideologie (pe care aş numi-o economic-redistributivă) nu încap decât anumite realităţi sociale, odată ajunsă să domine spaţiul ideatic şi ideologic al unei societăţi, ideologia proletară va încerca să elimine din realitate tot ceea ce nu se încadrează în propriile ei limite. Lupta pentru resurse devine astfel reală, chiar şi în cazul în care ea încetează a subordona sfera politicului ca ideologie. Cu alte cuvinte, chiar şi după căderea comunismului ca tip de organizare a societăţii şi ca ideologie dominantă, rămâne în urma sa o realitate socială în care există cu adevărat o luptă pentru resurse şi care datorită unei diversităţi aproape inexistente este realitatea unei societăţi cu puţine mijloace practice de acumulare a bogăţiei.

Ieşind din cadrul marxist al luptei de clasă putem considera modelul tripolarităţii schimbării sociale ca fiind un model ce oferă alternative - deci un posibil model democratic. O minimă condiţie în acest sens ar fi ca între vechea elită si noua elită în ascensiune să se stabilească relaţii contractuale de negociere. Astfel, ceea ce se negociază este lupta pentru putere. Prin negocieri succesive relaţiile dintre cei ce se simt îndreptăţiţi să deţină puterea se instituţionalizează, însăşi negocierea schimbării devenind instituţionalizată. Instituţionalizarea şi negocierea schimbării este, în realitate, principala caracteristică a democraţiilor occidentale. Modelul tripolarităţii este şi astăzi cel mai vizibil în Marea Britanie şi Statele Unite, state considerate reper pentru democraţie (sistemul bipartit).


[negocierea schimbării]

Nu se poate, totuşi, vorbi despre rolul unei ideologii de clasă într-un model tripolar al schimbării, fără să se amintească şi de ideologiile totalitare de tip fascist. Un prim semn că aceste ideologii pot intra în categoria ideologiilor utilitariste poate fi şi faptul că ele nu provin dintr-o singură teorie, unificată ideologic, ceea ce permite să vobim despre ele la plural. Dar ceea ce le este în comun este renaşterea ideii imperiale ca valoare centrală a lor. Astfel, în concordanţă cu această valoare, ideologiile de tip fascist propun un model al omului de succes: tipul Omului Eroic. Este tipul omului care prin faptele sale va fi dat exemplu de devotament şi eroism pentru multe generaţii. Orice comportament care conduce la recunoaşterea publică va fi promovat valoric, la fel ca şi în cazul ideologiilor burgheze. Chiar dintr-un punct de vedere propriu ideologiei comuniste, fascismul (de fapt, fascismele) este o formă - cea mai rea - a imperialismului capitalist.

Este adevărat, însă, că aceste ideologii nu par a fi dispuse să accepte negocierea ca valoare morală, iar ca atare nu pot fi înscrise în categoria ideologiilor democratice. Totuşi, dacă elitele care adoptă o astfel de ideologie pot fi considerate ca făcând parte din categoria „leilor”, pentru a folosi terminologia paretiană, se poate spune că şi „lei” se pot bate între ei. Dacă datorită unor evenimente istorice nu se poate şti cu siguranţă cum ar fi evoluat regimurile de tip fascist, există totuşi unele semne că şi aceşti „lei” pot fi detronaţi. România este un bun exemplu în acest sens: coparticiparea la putere în urma unor negocieri a legionarilor şi a militarilor a eşuat, însă militarii care au obţinut puterea politică au dovedit că sunt dispuşi în anumite condiţii să îşi negocieze participarea la putere cu alte elite ce nu pot fi incluse în categoria „leilor”. Dacă se consideră militarii de carieră ca formând o clasă ce poate oricând să-şi asume puterea politică, obişnuiţi fiind să conducă prin metode de comandă, se observă că întotdeauna această clasă a fost dispusă după o vreme să-şi negocieze participarea la putere (cazul dictaturilor militare).

Deci nu întotdeauna modelul tripolarităţii asigură negocierea puterii. Chiar şi istoria Angliei şi a SUA ilustrează acest lucru: exemplele pot fi Revoluţia engleză şi Războiul de Secesiune. Schimbarea în condiţii de tripolaritate poate fi şi violentă. Este de fapt şi situaţia pe care o ia în considerare Marx atunci când analizează revoluţiile burgheze, numai că el nu ia în considerare posibilitatea unei negocieri ulterioare. Probabil că o interpretare subiectivă a istoriei Revoluţiei franceze l-a determinat pe Marx să considere că, odată instalată la putere, burghezia creează condiţiile împărţirii societăţii în doi poli opuşi.

Într-adevăr, în cazul Revoluţiei franceze o încercare de negociere a puterii a eşuat. Decapitarea lui Ludovic al XVI-lea şi asasinarea de către Napoleon a ducelui d'Enghien au fost semne clare că din partea noilor deţinători ai puterii nu există nici o cale spre negociere. Totuşi, odată ajunsă la putere, burghezia impunând societăţii propria ideologie utilitaristă, economic-productivă, aceasta nu creează condiţiile unei bipolarizări a societăţii. O ideologie utilitaristă nu numai că nu se opune unei percepţii a diversităţii realităţii sociale, dar şi stimulează această percepţie. Mai mult decât atât, dacă din start calea spre negociere este închisă pentru vechea elită dar nu şi pentru eventualele elite viitoare, aceasta nu poate decât să stimuleze diversificarea alternativelor datorită eliminării monopolului asupra negocierii puterii (sistemul multipartit).

Dacă existenţa alternativelor apare ca ceva normal pentru un model al tripolarităţii, aceste alternative sunt excluse pentru modelul bipolarităţii, atât reale cât şi percepute ideologic. Din perspectiva unei ideologii contestatare alternativele nu pot exista, căci dacă într-un spaţiu nu au existat decât „ei" şi „noi”, odată „ei” fiind daţi la o parte, nu mai există alţii decât „noi”. Se construieşte aşadar o imagine nediferenţiată asupra socialului, ideea construirii societăţii fără clase fiind un exemplu.


[contestare vs. schimbare]

Am arătat că în urma faptului că partidul comunist ajunge să fie un agent de socializare rival propriilor instituţii ce deţin acest rol apare o categorie deviantă ce îşi creează un model propriu de socializare conform modului în care este percepută amoralitatea clasei dominante. Ia, deci, naştere un pattern cultural care faţă de arbitrariul cultural dominant se manifestă ca o contracultură. Dar asocierea care se poate face între nerespectarea unei conduite conforme cu normele şi valorile afirmate şi privilegiile elitei oferă acestei contraculturi un caracter de cultură contestatară, căci normele şi valorile specifice ei se construiesc în principal pe baza negării normelor şi valorilor sociale promovate oficial, tocmai datorită ineficacităţii acestora din urmă în sensul creării unor conduite ce ar fi putut fi asociate cu privilegiile.

Se poate pune întrebarea de ce într-o societate structurată bipolar şi al cărei spaţiu ideatic este dominat de o ideologie precum cea comunistă nu se poate vorbi de apariţia unei ideologii contestatare ca replică, ci doar de o contracultură. Practic, motivul principal ar fi că o ideologie contestatară care replică nu ar putea propune un alt standard moral, ea neputând fi decât o copie fidelă a ideologiei dominante, mai puţin în direcţia contestării. Or, o critică morală a stării de lucruri existente ar fi imposibilă folosind aceleaşi standarde morale. Faţă de aceasta,o contracultură este mai degrabă un ansamblu de atitudini şi comportamente ce se manifestă în opoziţie cu standardele morale pe care ideologia dominantă le promovează în acord cu ea însăşi ca imagine a socialului.

O cultură contestatară, însă, deşi parazită prin construcţie, poate conduce la limită la revolte. Blocarea accesului la privilegii datorită saturării pieţei poate da contestării un caracter activ ca manifestare a frustrării provenite ca urmare a decalajului dintre aspiraţii şi realizări. Revoltele anticomuniste sunt cel mai bun exemplu în acest sens. Aceste revolte nu propun ele însele o ideologie alternativă. Este rolul celor care preiau puterea în urma unor astfel de revolte să promoveze ideologii şi modele ale societăţii pornind de la o bază ce exclude ideologia comunistă. Dar ei se mişcă într-un spaţiu economic structurat conform nevoilor de redistribuţie şi alocare ale vechilor regimuri comuniste, iar în plus, societatea rămâne structurată - grosso-modo - bipolar, căci în momentul revoltei şi a răsturnării regimurilor comuniste nu există încă o nouă clasă în ascensiune. De aici provine şi lipsa unui model propriu de urmat în procesul de tranziţie şi împrumutul de ideologii democratice din Vest; de aici provine şi faptul că cei ce sunt la putere astăzi au făcut parte şi înainte dintre cei ce participau la putere, fiind componenţi ai aparatului de partid şi de stat - deoarece nu a existat o alternativă reală. Tot de aici provine şi forţa şi mărimea valului de contestaţii la adresa puterii, însă fără existenţa unei alternative coerente. De altfel, studii recente (ISCPT, 1992) în domeniul valorilor au scos în evidenţă tendinţa populaţiei, mai ales tinere, de a contesta unele valori fără a adera la altele ca alternativă.

În consecinţă, dacă un model politic este uşor de adoptat - practic este nevoie doar de câteva legi şi decrete de dat şi de pus în aplicare - să se structureze o realitate socială săracă într-un mod mai diversificat nu este un lucru simplu. Pentru ca schimbarea să devină reală ca realitate socială este nevoie ca cel mai simplu şi cel mai frecvent model al schimbării, modelul tripolarităţii, să capete un suport real. Este deci necesară stimularea apariţiei unei clase care să se constituie într-o elită în ascensiune, având propria sa ideologie utilitaristă, o ideologie economic-productivă. În ceea ce priveşte situaţiile reale de acest fel, consider că ceea ce se întâmplă în China este situaţia cea mai elocventă. În China, statul socialist a renunţat la monopolul său asupra economiei, lăsând astfel deschisă o cale spre percepţia diversităţii realităţii sociale, chiar dacă numai într-un singur domeniu al acestei realităţi, cel economic. Este totodată o cale deschisă formării unei noi elite ce îşi va disputa puterea mai devreme sau mai târziu cu cea actuală. Disputa va putea fi violentă sau nu în funcţie de cât de importantă va rămâne ideologia comunistă ca sursă de legitimare a actualei puteri din China, de felul relaţiilor dintre cei care deţin puterea şi cei care acced la putere, relaţii ce vor permite sau nu negocierea, şi de modul şi gradul în care între vechea si noua elită vor exista canale de comunicare si simbioză.

Referitor la tranziţia în România şi în ţări aflate într-o situaţie asemănătoare, situaţia pare a fi o imagine răsturnată a celei din China. Deşi politic ne putem considera o democraţie, în alte sfere ale socialului, inclusiv economic, lucrurile şchioapătă. Atâta timp cât se va inhiba apariţia unei clase puternice cu o ideologie utilitaristă proprie, modelul bipolarităţii societăţii rămâne cel real. În acest caz, orice model politic de factură democratică s-ar încerca introdus, agregarea intereselor la vârf se va face nu în jurul ideii de utilitate, productivitate, eficienţă, ci în jurul ideii de redistribuire, alocare. Definiţia cea mai bună a acestei stări de lucruri o poate constitui un proverb popular care spune că „cine-mparte, parte-şi face”. Astfel, se conturează şi o explicaţie a sentimentului de frustrare al celor ce consideră că nimic nu s-a schimbat.

Ca o concluzie, se poate spune că perioada de tranziţie de după o lungă perioadă de timp în care ideologia comunistă a fost dominantă nu este o situaţie prea fericită. Structurată în mare bipolar, societatea este săracă şi în mijloacele de a ieşi într-o perioadă scurtă din impas. Modelul bipolarităţii schimbării sociale s-a dovedit a fi fals, o construcţie artificială care s-a autorealizat prin consecinţe.