Iată ce spunea Mircea Vulcănescu în conferința sa "Existența concretă în metafizica românească": "Aplecarea spre animism, predominarea ideii de ființă asupra ideii de lucru în existența particulară e vădită și de faptul că expresia de 'chip' dobândită de la ființă e valabilă (în sens de modalitate) și pentru lucruri [...]". Iar în lucrarea sa "Dimensiunea românească a existenței" scria același Mircea Vulcănescu: "Întrebările 'e semn bun?' ori 'e semn rău?' însoțesc, la român, orice întâmplare a acestei lumi. Și lumea lui nu este o lume neutră de întâmplări, fără sens și legatură; ci este o lume plină de puteri rele ori binevoitoare, de chemări și de tăceri, de arătări și de ascunderi. Într-un sens, toate lucrurile acestei lumi sunt ființe și au ceva de spus cui știe să le asculte".
Desigur, să acorzi sens întâmplărilor și existenței în general nu este un fapt necreștinesc, dar românul nu acordă sens, ci sensuri. Acordând sens, unul singur, consideri a fi o singură cauză pentru tot ce există, acordând sensuri, atunci consideri o altă cauză pentru fiecare alt lucru. Poate că tuturor pare firesc ca lucruri și întâmplări diferite să aibe cauze diferite, dar nu așa este și pentru creștin. Creștineste ar fi ca toate câte există să aibe o singură cauză, pornită dintr-o singură voință: aceea a lui Dumnezeu, manifestată prima dată în cuvintele "Să fie lumină!". Mai multe adevăruri înseamnă nici un adevăr, după cum spunea Petre Țuțea. "Eu sunt Alfa și Omega" după cum scrie în Apocalipsă. Dar Mircea Vulcănescu remarca reziduul animist al caracterului românesc, aparținător deci altei forme religioase, esențial diferită de crestinism, iar cheia înțelegerii felului de a fi a românilor o voi considera a fi aici.
Astfel, la nivelul voinței, românul nu are o călăuză, ci se încurcă mereu în tot felul de căi ritualice pe care formal trebuie să le urmeze. Nu veți vedea în două sate românești aceleași obiceiuri de înmormântare sau nuntă, fiecare uliță ajungând să aibe la un moment dat supestițiile ei. Lumea este plină de duhuri sau lucruri, fiecare cu voința proprie. Și atunci revine omului sarcina să mulțumească lumea nevazută prin tot felul de ritualuri și superstiții. De aici și obișnuința românilor de a face fiecare după capul lui, sau mai bine zis după ce crede fiecare că este bine să facă, toți neurmând un principiu unic de conduită și niciodată neputând a se pune de acord cu ceea ce este de făcut.
Cum afectează asta voința omului? Neexistând repere pentru construirea de scopuri, omul nu are către ce să își canalizeze voința. Voința este retrogradată la nivelul de dorință, satisfacere a unei nevoi imediate, iar calea către împlinirea, adică satisfacerea ei este doar un ritual complicat, dar de neocolit. Dacă inițial ritualurile au fost inventate pentru a mulțumi lumea nevăzută câștigându-i cel puțin neutralitatea, în viața socială actuală ritualurile acestea s-au transformat în birocrația endemică din societatea românească, pe care cu toții ne străduim să o mulțumim, câștigând cel puțin neutralitatea birocraților dacă nu putem să-i câștigăm de partea noastră. Mita este pentru noi, românii, un ritual la care cu fatalitate trebuie sa participăm, dar niciodată nu știm cât și cui trebuie să dăm, de aceea ne interesăm așa cum le ascultăm pe babele inițiate în superstițiile locale. Voința de a scapa de aceste proaste obiceiuri este inexistența, noi le suportam cu neplacere ca pe orice ritual de nuntă sau înmormântare cand "trebuie" să ne legam cine știe ce ațe, sau "trebuie" să spargem pahare, căni, farfurii etc. spre mulțumirea duhurilor nevăzute și cu puteri necunoscute, la fel ca o birocrație de stat.
Dar dacă fiecare lucru are o voință a sa independentă, lucrurile fiind animate așadar de ceva interior lor si de acelasi fel cu ființa, atunci lumea ar fi un talmes-balmes de neînțeles, ceea ce nu este. Există deci un principiu superior organizator posesor de voință proprie. În absența sa lumea s-ar bloca și nu ar mai funcționa. Voința acestui principiu organizator s-ar manifesta tocmai în această direcție de a armoniza existențele tuturor ființelor și lucrurilor, de a le da un cadru de manifestare a voințelor lor proprii. Acest principiu este Divinitatea Însăși, Dumnezeu, și El apare mai degrabă ca un arbitru pentru lumea văzută și nevăzută. Voința sa se manifestă spre rezolvarea accidentelor și nu spre urmarea unui plan. Dumnezeu are mai degrabă distanța și autoritatea unui moderator decât a unui stăpân. Astfel, voința omului trebuie să se armonizeze cu existența lumii așa după cum am arătat mai sus, mulțumind voința lucrurilor fără a se subsuma unui plan divin. Încă o dată se dovedește necesar ca voința omului să fie retrogradată la nivelul de dorință, căci în absența unui plan divin, orice plan omenesc riscă să strice organizarea lumii. De aceea, folosind cuvintele lui Mircea Vulcănescu voi spune și eu că omul românesc nimic nu hotărește când intenționează ceva, ci numai pune în gând. La fel și noi astăzi, doar ne punem în gând să facem ceva pentru a trăi mai bine, dar vedem că nimic nu se întâmplă, totul rămâne la nivel de intenție și nici o decizie nu devine o hotărâre, adică o obligație la acțiune.
Exista cale de iesire si pentru noi? Raspunsul meu este ca intotdeauna, da. Increstinarea profunda a poporului este in optica mea raspunsul adecvat, anume renuntarea la legatura cu religia pagana a preamaririi naturii, animismul. Toate aceste tare romanesti vor disparea cand romanii isi vor elabora legi clare si simple precum cele zece porunci date de Dumnezeu lui Moise.
Sa fim dar atenti la prima lege data de Dumnezeu: sa nu ai alti dumnezei afara de Mine. Acum nu mai apare nici arbitrara, nici vreo pledoarie "pro domo" aceasta prima lege. Este legea primordiala caci ea ordoneaza lumea in sensul implinirii si indeplinirii vointei lui Dumnezeu, omului revenindu-i in mod clar misiunea de a o cunoaste si executa. Este legea care exclude posibilitatea de mai fi o alta cauza pentru ceea ce exista.
A doua lege, sa nu-ti faci chip cioplit, nici vreo infatisare a celor care sunt sus in cer, sau jos pe pamant, sau in apa si sub pamant, sa nu te inchini lor, nici sa le slujesti [...] este exact opusul religiei naturale a pamantului, animismul prezent in matricea romaneasca. Omul nu ca nu are nevoie sa impace sau sa conlucreze cu puterile rele sau binevoitoare ale lumii, ci ii este interzis cu desavarsire sa o faca. Va avea drept urmare acces la scopuri proprii, reperul unic fiind gasit in prima lege.
Voi reveni.
duminică, 21 martie 2010
vineri, 12 martie 2010
Un demers ideologic
Ceea ce voi face o perioada de acum incolo va fi un demers ideologic.
Ideologiile sunt un fel de demersuri cu cauzalitate inversa demersurilor fenomenologice. Sa iau un exemplu, am sa aleg vestita lucrare a lui Max Weber "Etica protestanta si spiritul capitalismului". Sunt atatea referinte catre acesta lucrare in lumea academica chiar si din zilele nostre, incat am impresia ca a marcat istoria gandirii cel putin la fel precum "Capitalul" lui Karl Marx.
Ce se sustine acolo: ca doctrina predestinarii, traducerea cuvantului "chemare" prin "beruf" (care inseamna vocatie, dar si profesie) etc. au dus la formarea unei etici specifice protestantismului, fapt de natura sa conduca la nasterea spiritului capitalismului modern - si, as adauga eu, din pacate nu si contemporan. Aceasta este o explicatie stiintifica. Apeland la metoda fenomenologica Max Weber explica un fapt observabil. Alunecarea unei teorii in ideologie este insa de multe ori o pacaleala pe care nu toti sau nu tot timpul o putem sesiza. Daca acestei teorii i-ar fi fost dat sa fie o ideologie, atunci pe la anul 1400, deci inainte de aparitia lutheranismului si calvinismului, cineva ar fi trebuit sa spuna in felul urmator: daca s-ar traduce cuvantul "chemare" prin "vocatie" si s-ar introduce doctrina predestinarii in dogmele Bisericii, atunci lumea va dobandi o etica precum cea protestanta care va conduce la nasterea unui spirit nemaintalnit pana atunci, a ceea ce numim astazi capitalismul modern; vom face asta deoarece este singurul mod in care putem sa fim. In loc sa se explice un fapt observabil, s-ar fi stabilit o tinta.
Folosirea lui Daca/Atunci/Deoarece (trebuie) este de mare importanta in ideologie. Nu numai ca Daca/Atunci/Deoarece (trebuie) transforma o teorie in ideologie, dar ii schimba inclusiv sensul, pentru ca o ideologie nu se mai aplica faptelor ci se aplica unor deziderate. Ideologia are vointa.
Iata si motivul pentru care nu ma feresc de ideologie. Pentru ca tot ceea ce s-a facut s-a facut prin vointa. Fie ca interpretezi religios sau laic istoria umana, nu ai cum sa ocolesti vointa care a condus omul prin timp. De la "Sa fie lumina!" si pana la constatarea ca omul este singurul animal care isi modifica continuu si constient mediul in care traieste, vointa este ceea ce da curs si sens vietii noastre.
Totodata o ideologie justifica. Este partea ei cea mai importanta, anume justificarea alegerii noastre. Ea da sens si coerenta tuturor ideilor, credintelor si valorilor noastre. Le pune, ca sa zicem asa, la lucru. Schema de mai sus, "Daca - actiunea/Atunci - rezultatul/Deoarece (trebuie) - justificarea", devine in mod dinamic Cum (facem)/Ce (ceea ce facem)/De ce (din ce motiv). De aici nu trebuie trasa in mod necesar concluzia ca o ideologie este ceva arbitrar, un discurs determinat de interese subiective, ci doar ca o ideologie este exclusivista. Justificarea ideologica este intotdeauna un apel la o teorie pentru a legitima pledoaria pentru actiune. Teoria care sta in spatele ei este cea care da consistenta, valoare si valoare de adevar ideologiei. Dar tot teoria are pretentia de a fi exhaustiva, iar aceasta este exact ceea ce face dintr-o teorie ceea ce este.
Asadar, aici va fi, pentru o vreme cel putin, pledoaria mea pentru ideologie. Nu de ideologie ma feresc ci de ideologiile gresite, pornite din teorii gresite nascute la randul lor ca o justificare a unor credinte gresite izvorate dintr-o cunostere neintreaga. Primul pas l-am facut deja scriind "Noua ordine romaneasca". Chiar si "A fi sau a nu fi... acesta e raspunsul" este parte din demersul meu ideologic. Sper ca intr-un final sa ii pot da consistenta logica si, desigur, ideo-logica, adunand laolalta toate piesele de puzzle, articolele separate pe care le scriu cand gasesc timpul si starea necesara.
Ideologiile sunt un fel de demersuri cu cauzalitate inversa demersurilor fenomenologice. Sa iau un exemplu, am sa aleg vestita lucrare a lui Max Weber "Etica protestanta si spiritul capitalismului". Sunt atatea referinte catre acesta lucrare in lumea academica chiar si din zilele nostre, incat am impresia ca a marcat istoria gandirii cel putin la fel precum "Capitalul" lui Karl Marx.
Ce se sustine acolo: ca doctrina predestinarii, traducerea cuvantului "chemare" prin "beruf" (care inseamna vocatie, dar si profesie) etc. au dus la formarea unei etici specifice protestantismului, fapt de natura sa conduca la nasterea spiritului capitalismului modern - si, as adauga eu, din pacate nu si contemporan. Aceasta este o explicatie stiintifica. Apeland la metoda fenomenologica Max Weber explica un fapt observabil. Alunecarea unei teorii in ideologie este insa de multe ori o pacaleala pe care nu toti sau nu tot timpul o putem sesiza. Daca acestei teorii i-ar fi fost dat sa fie o ideologie, atunci pe la anul 1400, deci inainte de aparitia lutheranismului si calvinismului, cineva ar fi trebuit sa spuna in felul urmator: daca s-ar traduce cuvantul "chemare" prin "vocatie" si s-ar introduce doctrina predestinarii in dogmele Bisericii, atunci lumea va dobandi o etica precum cea protestanta care va conduce la nasterea unui spirit nemaintalnit pana atunci, a ceea ce numim astazi capitalismul modern; vom face asta deoarece este singurul mod in care putem sa fim. In loc sa se explice un fapt observabil, s-ar fi stabilit o tinta.
Folosirea lui Daca/Atunci/Deoarece (trebuie) este de mare importanta in ideologie. Nu numai ca Daca/Atunci/Deoarece (trebuie) transforma o teorie in ideologie, dar ii schimba inclusiv sensul, pentru ca o ideologie nu se mai aplica faptelor ci se aplica unor deziderate. Ideologia are vointa.
Iata si motivul pentru care nu ma feresc de ideologie. Pentru ca tot ceea ce s-a facut s-a facut prin vointa. Fie ca interpretezi religios sau laic istoria umana, nu ai cum sa ocolesti vointa care a condus omul prin timp. De la "Sa fie lumina!" si pana la constatarea ca omul este singurul animal care isi modifica continuu si constient mediul in care traieste, vointa este ceea ce da curs si sens vietii noastre.
Totodata o ideologie justifica. Este partea ei cea mai importanta, anume justificarea alegerii noastre. Ea da sens si coerenta tuturor ideilor, credintelor si valorilor noastre. Le pune, ca sa zicem asa, la lucru. Schema de mai sus, "Daca - actiunea/Atunci - rezultatul/Deoarece (trebuie) - justificarea", devine in mod dinamic Cum (facem)/Ce (ceea ce facem)/De ce (din ce motiv). De aici nu trebuie trasa in mod necesar concluzia ca o ideologie este ceva arbitrar, un discurs determinat de interese subiective, ci doar ca o ideologie este exclusivista. Justificarea ideologica este intotdeauna un apel la o teorie pentru a legitima pledoaria pentru actiune. Teoria care sta in spatele ei este cea care da consistenta, valoare si valoare de adevar ideologiei. Dar tot teoria are pretentia de a fi exhaustiva, iar aceasta este exact ceea ce face dintr-o teorie ceea ce este.
Asadar, aici va fi, pentru o vreme cel putin, pledoaria mea pentru ideologie. Nu de ideologie ma feresc ci de ideologiile gresite, pornite din teorii gresite nascute la randul lor ca o justificare a unor credinte gresite izvorate dintr-o cunostere neintreaga. Primul pas l-am facut deja scriind "Noua ordine romaneasca". Chiar si "A fi sau a nu fi... acesta e raspunsul" este parte din demersul meu ideologic. Sper ca intr-un final sa ii pot da consistenta logica si, desigur, ideo-logica, adunand laolalta toate piesele de puzzle, articolele separate pe care le scriu cand gasesc timpul si starea necesara.
vineri, 15 ianuarie 2010
A fi sau a nu fi... acesta e raspunsul
Recitesc din timp in timp ce am scris. Incerc sa imi dau seama ce am vrut sa spun, cum am gandit in momentul respectiv si verific daca sunt coerent cu mine insumi.
Am gasit, de exemplu, intr-o postare nu foarte veche, o constructie paradoxala. Am sustinut cumva ca Romania este o structura destructurata. Ceva care este si nu este in acelasi timp. Adica un paradox.
Mai ciudat este ca nu mi se pare o incoerenta. Pare ca face parte din ceva atat de adanc in interior, incat e definitoriu, chiar daca e mai greu de explicitat. Se leaga cumva cu o alta fraza mai veche: m-am simtit roman de prea multe ori.
Apoi a venit revelatia.
Am la doua companii o aplicatie soft de gestiune si comerciala. Evit pe cat posibil sa le spun firme, pentru acest cuvant - "firma" - imi suna ca in expresia "ti-ai dat cu firma-n cap", ceea ce pentru multi patroni din Romania este si foarte adevarat... si cumva foarte legat de ceea ce voi scrie in continuare.
Intr-o zi, la una dintre companii m-au rugat sa le modific programul astfel incat sa poata face si alte lucruri decat cele pe care le facea pana in acel moment. Era vorba despre modul in care ei voiau sa lucreze cu clientii. Am avut interior un scurt moment de ezitare, ceea ce mi se cerea se batea cap in cap cu ceea ce facea deja aplicatia. Descrisa verbal, situatia nu parea deloc nelalocul ei, insa in calculator trebuia sa produc un paradox: aplicatia sa inregistreze si sa nu inregistreze niste parametri. Insasi decizia daca acesti parametri trebuiau sau nu inregistrati urma sa fie luata de catre utilizator mult dupa ce programul isi facuse treaba, in functie de niste rezultate comerciale.
Apoi mi-am adus aminte ca de-a lungul timpului utilizatori din ambele companii unde aplicatia mea lucreaza mi-au cerut de foarte multe ori sa fac acelasi gen de lucruri. De fapt, ceea ce mi s-a cerut cu insistenta a fost numai acest fel de lucruri. Pentru toata lumea parea normal ca ceva sa fie si sa nu fie in acelasi timp, urmand sa decida asupra fiintarii finale a lucrurilor mai tarziu, mult dupa ce momentul in care lucrurile ar fi putut lua fiinta.
In logica oricarui programator ordinea in care se intampla evenimentele este esentiala. Asa am pornit si eu analiza a ceea ce aveam de facut. La o prima vedere, parea ca un fapt care trebuie sa se petreaca in prezent va fi afectat de o decizie din viitor. Insa cei care mi-au cerut modificarile la program au vrut deja sa ia aceasta decizie afectand de fapt un eveniment petrecut anterior. Decizia lor a fost constransa de felul in care lucra calculatorul si aceasta i-a determinat sa imi ceara modificarile. Ei nu au putut afecta evenimentul din trecut, insa nu au putut-o face in prezent. Am ajuns astfel la concluzia ca am nevoie ca o decizie din prezent sa afecteze un eveniment din trecut. Iar asta se poate face, cel putin calculatorul o poate face, readucand in prezent si modificand evenimentul inregistrat in trecut. Dar in viata noastra de fiecare zi acest lucru nu poate fi facut. Ce-i determina totusi pe oameni sa vrea cu incapatanare sa fie asa, ingnorand cu desavarsire logica trecerii timpului?
Sau ca sa cobor mai pe pamant, de ce pierdem ore, zile, sau adunate toate, poate chiar ani de discutii sterile despre ce ar fi fost daca... Foarte specific national, nu-i asa?
Energii masive se pierd in astfel de discutii. Ne certam, reprosandu-ne unii altora ce am facut sau ce nu am facut si nimeni nu are cel mai mic imbold sa treaca peste intamplarile trecutului. Nu ne putem impaca cu trecutul pentru ca el ne afecteaza prezentul intr-un mod ciudat. Pur si simplu nu ne lasa sa luam deciziile asa cum ne vine intr-un anumit moment. Trecutul se razbuna, parca, pentru faptul ca noi nu am gandit viitorul atunci cand trecutul era prezent. Dar asta nu ne impiedica sa luam mereu iar si iar decizii de moment, peste tot acolo unde putem. Si nu invatam nimic, indiferent cate certuri vom mai avea despre intamplarile din trecut. Toate aceste certuri si discutii sunt nimic altceva decat incercarile noastre a aduce in prezent un trecut care nu ne mai convine si sa-l modificam dupa cum de vine pe moment, la fel cum fac eu cu evenimentele memorate de calculator.
De ce asta? Nu am auzit, nu am intalnit la alte popoare acest caracter. Ne comportam si traim ca intr-un vesnic prezent si ne miram tot timpul ca trecutul ne trage de maneca si ne miram ca suntem unde suntem, suparandu-ne nu pe noi ci pe niste evenimente care s-a intamplat sa se intample. Ba chiar ne suparam si pe evenimentele care nu s-au intamplat.
De unde am plecat totusi? De la o dorinta a cuiva ca un lucru sa fie si sa nu fie in acelasi timp. Un paradox. Asa e gandirea romaneasca, paradoxala. Asa si suntem caracterizati, ca paradoxali. "Paradoxul romanesc", este deja o eticheta pusa pe aceasta tara. Si cum paradoxul nu poate fi explicat, nimeni nu intelege nimic din ceea ce se intampla cu noi. Nici noi nu ne intelegem de cele mai multe ori, desi sunt tot timpul romani care incearca sa se desprinda de acest paradox si privind din afara sa il inteleaga. Voi incerca aici nu atat o explicatie, ci mai degraba o implicatie.
Neputinta de a face o distinctie clara intre a fi si a nu fi, intre categorii concomitent exclusive are, ca orice pe lumea acesta, niste urmari. Iar eu cred ca aceste urmari se reflecta in special asupra felului in care se poate proiecta viitorul.
Viitorul nu este o consecinta automata a ceea ce este la un moment dat. Din aceasta perspectiva ar fi mai degraba un prezent privit dinspre o zona a trecutului. Viitorul este mai degraba proiectia noastra in viitor. A noastra ca indivizi, a noastra ca popor sau comunitate, a noastra ca organizatie, sau altceva care ne implica. Viitorul este mai intai de toate o constructie mentala a ceea ce va fi. El nu este pur si simplu, ci noi il construim mai intai in imaginatie cu ajutorul ideilor pe care le avem despre noi si despre lumea noastra. Este ceea ce credem ca va fi, dar nu oricum ci pentru ca vrem si ne dorim sa fie. Sau sa nu fie. De exemplu, ne proiectam viitorul spunand ca peste un numar de ani speranta medie de viata va fi 120 de ani. Asta este ceea ce va fi. In acelasi timp ne proiectam viitorul spunand ca peste un alt numar de ani motoarele cu ardere interna nu vor mai fi, iar asta este ceea ce nu va mai fi. Iar noi vom face tot ce putem sa ajungem in acest viitor, vom inventa noi medicamente chiar daca vor fi naturiste, este mai putin important, si vom cauta sa perfectionam alte tipuri de motoare pentru a renunta la cele cu ardere interna. Viitorul nostru arata foarte clar din acest punct de vedere, impartit simplu in cele doua categorii ale existentei: ceea ce va fi si ceea ce nu va fi.
O idee deja se contureaza. Pentru romani viitorul este imposibil. Daca a dori ca ceva sa fie si sa nu fie in acelasi timp este ceea ce ne caracterizeaza pe noi ca indivizi dar si ca popor, atunci nu avem cum sa ne proiectam viitorul. Nu poti sa spui ca speranta medie de viata va fi 120 de ani si in acelasi timp sa spui ca speranta medie de viata nu va fi 120 de ani. Romanii totusi, asa sunt obisnuiti sa gandeasca, chiar daca in cazuri particulare evidente nu o vor face. Si cand spun ca nu o vor face, inteleg prin acesta ca nu o vor face deloc, adica nu se vor pronunta. Ca mecanism psihologic este simplu de decriptat: cand logica formala vine in conflict evident cu matricea gandirii romanesti, romanul va alege cel mai probabil sa nu intre in conflict, evitand subiectul. Alegand intre logica formala si matricea gandirii romanesti, ar actiona chiar impotriva acestei matrici, caci ar transa adevarul intre a fi si a nu fi indiferent de alegerea facuta. Atat de paradoxala este aceasta matrice, incat ea evita un paradox tocmai prin faptul ca il conserva. Poate fi interesant ca mecanism al gandirii, insa nu ajuta deloc pe taramul faptelor.
Sa consideram celebrul "to be or not to be". In romaneste a fost tradus intotdeauna prin "a fi sau a nu fi". Sensul expresiei este foarte clar, o categorie a existentei o va exclude pe cealalta. In engleza, ca si in romana, infinitiviul include in el prezentul si viitorul, ca posibilitate. Dar, mai mult, "to be or not to be" ne arata ca posibilitatea contine in ea si imperativul ei. Expresia originala se poate traduce in romaneste la fel de bine si "sa fie sau sa nu fie", iar in engleza poate avea insemnatatea ambelor traduceri in acelasi timp. O data in plus, dorindu-ne in mod firesc ca ceva sa fie dar si sa nu fie in acelasi timp prezent, ni se arata ca nu putem sti de fapt cum trebuie sa arate ceea ce trebuie sa fie maine. De aceea noi, ca romani, nu vom putea construi nimic.
Precis, iata de ce orasele noastre arata total construite la intamplare, evident fara un plan coerent de sistematizare. De aceea toti angajatii sunt nemultumiti de sefii lor si mai ales de sefii din top management-ul companiilor. Si pe buna dreptate, caci acolo se fixeaza obiectivele, adica acolo se proiecteaza viitorul, sau ar trebui sa se proiecteze viitorul, cand de fapt tocmai acolo nu apare nici un fel de viziune. De aceea legile noastre sunt atat de strambe pentru ca nu corespund decat unor nevoi absolut circumstantiale. Iar circumstantele sunt doar rodul intamplarii, ba de multe ori sunt chiar exterioare legilor pe care le determina, cum ar fi dorinta de a avea si noi o lege ca a altora. Ca sa avem si noi falitii nostri, nu...? De aceea birocratia romanesca este atat de irationala (paradoxal nu?), cand birocratia este tocmai determinata de nevoia de rationalizare, de regularizare a unui proces social. Tocmai pentru ca regula la noi nu e clara fata de ceea ce trebuie sau nu sa fie, iar acolo unde regula este prin exceptie clara si coerenta, ea vine in contradictie cu matricea gandirii romanesti, ceea ce il va determina pe birocrat (functionarul de care ne lovim) sa amane cat poate el luarea unei decizii in ceea ce il priveste pe petitionar. De aici si plimbatul intre birouri, nimeni nedorind sa-si asume conflictul interior al luarii unei decizii. De ce spaga rezolva situatia? Simplu: decizia nu se mai ia in baza legii sau a regulamentului ci dupa logica profitului personal nemijlocit. Birocratia si birocratul scapa de conflictul sau interior si se alege si cu niste bani.
Poate ca pana aici nu am adus dovezi clare ale faptului ca matricea gandirii romanesti nu face distinctie clara intre a fi si a nu fi si ca "a fi" exclude pe "a nu fi". Dar cu totii am invatat sa fim de acord ca cel mai bine se vede fondul nostru ancestral in balade si in special si cel mai pregnant in Miorita. Sa ne oprim putin asupra ei, ar fi totodata si in ton cu numele blogului.
Voi trece peste faptul ca cei doi baci, ungureanul si vranceanul, se coalizeaza pentru a-l omori pe cel moldovean pentru simplul motiv ca e mai instarit. Este si aici evidentiata o trasatura de caracter, dar nu aceasta intereseaza acum. Foarte importanta este reactia ciobanului la aflarea vestii despre complot. Invatam la scoala ca este vorba de resemnare in fata mortii, a destinului etc. adica o impacare si o acceptare senina a ceea ce urmeaza sa se intample. Prezentarea este facuta ca si cum am fi martorii unei manifestari virtuoase a ciobanului victima, urmare a unei filozofii superioare asupra vietii si a mortii, asupra existentei in general. Dar chiar alegoria moarte-nunta este cea care ne arata substanta gandirii romanesti, matricea ei.
Implinirea vietii - nunta - in moarte si tratarea ei in mod asemanator, arata ca pentru ciobanas nu este foarte clar ca a muri inseamna sa nu mai traiesti. Chiar daca putem vorbi despre o existenta de alta natura, viata sub aspectul ei material ia cu siguranta sfarsit. Ciobanasului nu-i este foarte clar ca a fi si a nu fi in viata sunt doua categorii ale existentei care se exclud reciproc. Sentimentul mortii nu exista pentru ca aceasta inca nu s-a produs. Sursa linistii atat de senine a victimei ar putea fi aici. Fiind in imposibilitatea mentala de a distinge intre a fi si a nu fi in viata, ciobanasul nu-si poate vedea viitorul sau fara sine. Ar trebui ca evenimentul sa se intample ca sa il perceapa. Desi, in cazul mortii si acesta ar putea fi considerat un paradox, faptul este simptomatic pentru orice alt fel de eveniment s-ar fi putut produce. Perceperea zilei de maine nu poate fi facuta decat ca urmare logica in categorii de fals sau adevarat a ceea ce este. Viitorul este o retea de posibilitati ale carei noduri sunt compuse din valori de adevar exclusive, indiferent cate legaturi se pot face intr-un asemenea nod.
In nici un caz nu poate fi vorba de resemnare. Resemnarea este o atitudine care survine dupa ce toate incercarile au esuat, chiar daca aceste incercari au fost doar niste proiectii ipotetice ale unor posibilitati, adica incercari de proiectie a viitorului. Ciobanul din balada nu face nici o clipa asa ceva ci demonstreaza ca nu face mental o distinctie clara intre a fi in viata si a nu fi in viata. Ma hazardez sa spun ca a doua zi cand i s-ar fi intamplat sa primeasca un topor in cap ar fi realizat foarte clar si prozaic distinctia, insa de acesta data cu alta parte a gandirii. Dar foarte important este ca inactiunea sa mioritica este consecinta a nedistingerii ca separate a doua categorii opuse.
Implicatiile sunt chiar mai mari, afectand vointa. Cum poti sti precis ce vrei, cand nu poti face o distinctie clara intre doua lucruri opuse si exclusive? Catre ce iti poti canaliza vointa? Impulsul de a construi ziua de maine este un rezultat al vointei, dincolo de faptul ca nu intotdeauna lucrurile se petrec dupa vointa noastra. Dar acest lucru nu ar insemna decat ca vointa noastra a interferat cu vointa altora ajungand la un altfel de final pe care nu l-am controlat in totalitate sau chiar deloc. Romanul "ideal" este astfel prizonierul unui prezent continuu, suportand mereu consecinte ale unor actiuni pe care nu si le asuma ca rezultat al vointei sale, ceea ce intr-un fel este si corect intrucat ea nu exista. In felul acesta, trecutul este o poveste mai mult sau mai putin adevarata - nici nu conteaza, doar nu se face o distinctie clara intre adevarat si fals - iar viitorul nu exista. Singurul timp al romanului este prezentul. Simptomatic este ca romanii nu iau decizii, lasand lucrurile sa se intample, "si vedem noi atunci". De unde si vestitul "merge si asa" - pentru ca merge, e adevarat, se intampla acum, caci consecintele lui "merge acum" se vor suporta in viitor, dar mental acesta nu exista.
Caracteristica aceasta a timpului la romani a putut sa insele si sa creeze iluzia eternitatii si a neparticiparii la istorie. Nimic mai fals, romanii participa la istorie, dar o fac si au facut-o intotdeauna pasiv, de cele mai multe ori nici macar reactiv. Au participat la istorie suportand-o pentru ca oricum altceva nu puteau face lipsindu-le ontologic vointa de a face istorie. Pentru ca desi istoria se refera la trecut, ea se face construind viitorul.
Confuziile nu se opresc aici. S-a dat vina pe Biserica Ortodoxa pentru acest caracter inedit al romanilor. Voi incerca sa arat ca nimic nu este mai fals. Insasi ortodoxia ar trebui salvata de patrunderea acestui caracter de a vedea lucrurile nelamurit si indistinct.
Sa luam articolul al patrulea din rugaciunea domneasca, Tatal nostru, "Faca-se voia Ta". Avem aici sintetizata relatia crestinului fata de voia dumnezeiasca, cea care a dat nastere aceste lumi, a creat-o, si in virtutea careia lucrurile se intampla. Nu toti crestinii au aceeasi interpretare, grosso modo ar fi cam trei, cea catolica, cea protestanta si cea ortodoxa.
Pentru catolici, "Faca-se voia Ta" nu inseamna imediat existenta a doua vointe distincte, a Domnului si a omului. Vointa omului difera de cea a lui Dumnezeu numai daca omul este un pacatos nepocait iar faptele sale nu sunt recunoscute de Biserica ca fiind conforme cu dogma. Altfel, pentru cel legitimat fiind de autoritatea bisericeasca pe care o are sau i-a fost acordata de ierarhie, vointa sa este una cu vointa Domnului (sau mai degraba invers), prin vointa sa el indeplineste vointa lui Dumnezeu. Vointa omului chiar daca nu difera de cea dumnezeiasca, totusi este si se manifesta.
Pentru protestanti, partea cu legitimarea din partea Bisericii cade. Biserica nu este considerata ca legitima in a interpreta vointa Domnului stirbindu-I astfel din autoritate, interpunandu-se intre Dumnezeu si lume. Dar si protestantii au nevoie sa faca distinctia intre cei care fac voia Domnului si cei care nu o fac, deci un criteriu de departajare trebuie sa existe. Acest criteriu este reusita privita ca o confirmare. Iata cum protestantii au nevoie de reusita pentru a se dovedi ca fac voia Domnului, drept pentru care vointa lor de a face este foarte puternica si totodata mijloacele prin care incearca sa isi apropie reusita sunt foarte dezvoltate si au parte de o grija de ajustare si imbunatatire permanenta. Se poate spune ca in cazul lor vointa omului este cel mai puternic vizibila. Este, exista si se manifesta si trebuie sa se impuna prin reusita pentru a fi validata.
Ortodocsii se deosebesc aproape radical de aceste doua interpretari ale cuvintelor "Faca-se voia Ta". Ortodocsii vad doua vointe distincte si separate, vointa omului si vointa lui Dumnezeu. Insa vointa omului este pacatoasa prin insasi natura omului cazut in pacat. Vointa omului nu se poate amesteca sau pune laolalta cu vointa Domnului. De aceea interpretarea acestor cuvinte din rugaciunea Tatal nostru este urmatoarea: faca-se voia Ta, nu a mea. Crestinul ortodox isi suprima de buna voie propria vointa urmand a face voia Domnului. Felul in care va ajunge sa cunoasca aceasta voie a Domnului este insa mistic si nu se poate intampla in afara rugaciunii. Este o taina la care nu toti crestinii au acces, dar catre care toti trebuie sa aspire, urmand ca alegerea deslusirii adevaratei vointe a lui Dumnezeu sa Ii apartina Lui. Dar chiar si asa crestinul nu va avea cum sa urmeze aceasta voie premeditat si metodic ci interiorizat si asumat, intr-un fel in care nu el si-ar mai apartine. (Dupa cum spune si Sfantul Apostol Pavel: Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine. - I Corinteni 15.10)
Dar pentru ca acestea sa se poata intampla, pentru ca omul sa poata face voia Domnului trebuie sa renunte la voia sa, aceasta ar fi de fapt smerenia crestina. Ce se intampla cand omul nu poate avea vointa, pentru ca nu o poate structura, gandi, concepe. Sa ai o vointa inseamna sa iti poti stabili niste obiective, sa ai un tel si un plan de a-l atinge. In absenta ei, nu te mai poti smeri. In absenta ei, motorul actiunilor nu mai este vointa ci dorinta, ca pofta. De unde si confuzia care se pare ca este specifica romanilor, intre ce vor si ce poftesc. Neavand vointa proprie, romanii vor fi gata sa interpreteze vointa ca pe o pofta a altcuiva, un fel de toana discretionara. De aceea romanii nu-si vor bate capul sa inteleaga voia cuiva, nici macar a Domnului. Ii vor recunoaste atotputernicia lui Dumnezeu, dar nu vor cauta niciodata sa-i inteleaga voia.
Sa ma intorc la Miorita si la cei doi ciobani, cel ungurean si cu cel vrancean. Desi pare ca aveau un tel - sa ii ia baciului moldovean oile - si aveau un plan - sa il omoare - din poveste se desprinde clar ca impulsul actiunii lor este tocmai pofta. Vointa i-ar fi impins catre alte pasuni mai bune, si i-ar fi indemnat sa aibe grija altfel de turmele lor pentru a avea in final oi mai multe si mai cornute decat ciobanul moldovean. Pofta alege intotdeauna calea scurta (sau asa cum a spus odata Florin Calinescu, noi romanii traim intr-o cultura ejaculatorie - bine sintetizat!). Practic, aceeasi matrice a gandirii care il paralizeaza de facto pe ciobanasul moldovean ii impinge pe ceilalti doi catre crima. Nimic mai putin crestinesc la toti trei.
Asadar romanii, ca popor, prin firea lor nu se vor smeri si nu vor cauta la voia Domnului iar cei care invinuiesc Ortodoxia pentru caracterul romanesc ori nu inteleg nimic, ori sunt rau intentionati, nu fata de romani ci fata de Ortodoxie. De ce atunci confuzia si acuzele care se aduc credintei ortodoxe pentru caracterul romanilor?
Mai intai pentru ca ideologia nationala romaneasca are ca idee centrala faptul ca poporul roman s-a nascut crestin. Noi insine ne revendicam astfel firea ca fiind crestina. Apoi este lipsa vointei. Vizibil vointa nu se manifesta fie pentru ca nu este - si atunci nu are ce sa se manifeste - fie pentru ca este smerita, autocenzurata. Sigur, e mai usor sa renunti la propria vointa cand nu ai nici una, poate chiar de-a lungul timpului romanii s-au autoeducat in aceasta directie, dar aceasta este doar o smecherie, o salvare a aparentelor, lucru la care noi romanii suntem totodata si printre cei mai mari mesteri. Deci, n-ar fi exclus...
S-a spus si ca suntem primitivi... tot neadevarat. Gandirea romanilor este frapant de asemanatoare cu filozofia sofistilor. Doar ei gandeau si sustineau ca nimic nu exista, iar daca ar exista ceva, atunci nu ar putea fi cunoscut. Paradoxurile erau parte a discursului filozofic al sofistilor, specialitatea lor: sageata lui Zenon, paradoxul mincinosului s.a. Din pacate, la fel cum sageata lui Zenon nu isi atingea tinta niciodata, nici filozofia aceasta nu indemna la actiune, pentru ca o arata ca imposibila. Viitorul devenea si el imposibil. Totusi nimeni nu i-a invinuit pe sofisti ca ar avea o gandire primitiva. Dar Biserica le-a condamnat doctrina.
Ajuns in acest loc al scrierii, ar aparea ca legitima intrebarea: si ce este de facut? Putem da ca si pana acum vina pe orice altceva sau pe oricine altcineva pentru nerealizarile noastre, dar nu schimbam nimic in felul acesta. Putem si sa dam vina pe noi, incercand sa ne intelegem si incercand sa ne transformam. Solutia nu poate veni insa de prea departe, nu putem sa copiem alt neam, de pilda, fara sa devenim acel neam, sau cel putin sa nu mai fim noi nefiind nimic altceva in schimb, ceea ce ar fi si mai rau. Ar trebui poate sa privim mai aproape, catre ceea ce de fapt aspiram de mai multa vreme, chiar daca in ultimul timp, dezamagiti de faptul ca inca nu ne-am inteles, am inceput sa renuntam. Evident, si avertizez, solutia pe care o voi propune este de natura ideologica.
Ma voi opri asupra insistentei noastre de a ne proclama crestini ortodocsi. Poate ca in firea noastra adanca nu suntem astfel si acest lucru l-am si sustinut aici, insa este clar ca sute de ani asta am afirmat ca suntem. Ceea ce dovedeste ca cel putin asta ne-am dorit sa fim. Poate nu am reusit pentru ca mai intai ar fi trebuit sa ne intelegem asa cum suntem, pentru a afla de unde plecam ca sa stim unde trebuie sa ajungem. Dar ne putem stradui in continuare, poate ca ni se si potriveste mai bine decat sa incepem acum sa ne credem "europeni" sau crestini - sa zic asa - "all inclusiv". Nu pentru ca ar fi ceva rau, dar conceptele acestea sunt insuficient de clare, compozitia din spatele lor fiind destul de eterogena si insuficient amalgamata. Am avea astfel o tendinta de a deveni... nimic clar, ceea ce pentru multa lume, inclusiv pentru noi, deja suntem.
Cheia schimbarii si a devenirii o gasesc tot felul in care sunt tratate cele doua vointe, a omului si a lui Dumnezeu. Ortodoxia merge pe calea impacarii lui Dumnezeu cu lumea. Initiativa ii apartine, Iisus a venit pentru a ridica omul cazut din pacate si pentru a-l curati. Vointa omului este pacatoasa datorita naturii cazute a omului, insa Dumnezeu vrea sa se impace cu noi, sa ne poata ierta "dupa mare mila Sa". Omul, la randul sau, este dator inainte de a face voia Domnului sa primeasca mila Sa. Astfel, omul este dator mai intai sa nu se opuna voiei lui Dumnezeu, caci aceasta este de fapt voia Sa, sa mantuiasca lumea. Voia omului nu trebuie sa incalce voia Domnului mai inainte de toate. Sigur, ar fi ideal ca omul sa poata renunta la voia sa, smerenia sa sa fie neintrerupta, dar natura cazuta este cea care se opune. Pe cei care ajung pana la urma la o astfel de smerenie, Biserica ii numeste sfinti.
Cum stim insa ca voia noastra nu se impotriveste vointei divine? Simplu: vointa noastra nu trebuie sa incalce sau sa strice Legea, in cazul nostru, al crestinilor, Legea cea noua. Viitorul nu numai ca nu este interzis, dar este si posibil din aceasta perspectiva. Lucrurile sunt foarte clare: sa nu furi, sa nu ucizi, sa iti cinstesti parinti si familia odata cu ei, sa nu ravnesti la nimic din ce nu este al tau, sa nu minti despre cei pe care ii cunosti, sa nu judeci pe nimeni pentru ce a facut si sa ierti pe cei care iti gresesc. In Miorita nimic din toate acestea nu se gasesc. Iar cum tot ceea ce are un crestin de facut, este sa inmulteasca ceea ce a primit, iata calea sprea a gandi viitorul. Pentru crestinul ortodox importante sunt motivatia si consecintele. Fiecare om, in conceptia crestina, va fi judecat pentru ce a facut, dar nu fapta in sine va fi judeata, ci motivul, intentia care a dus la actiune dar si, foarte important, consecintele faptelor. Viitorul, prin analiza consecintelor fiecarui gest sau a fiecarei fapte, este o obligatie pentru orice crestin, nu in beneficiul propriu, ci intotdeauna pentru ceilalti, caci asa cum este in pilda Infricosatei judecati, tot ceea ce faci celuilalt de langa tine, nu lui ii faci ci Insusi lui Dumnezeu.
Iata cum crestinul este obligat sa fie foarte atent cu notiunile si categoriile. Este obligatoriu sa poata face o distinctie clara intre 'a fi' si a 'nu fi'. Romanii, daca ar fi crestini in adancul matricei lor, ar fi atenti la consecintele faptelor facute sau nefacute. Din pacate nu suntem asa. De exemplu, iata de ce nu avem sosele: pentru ca la timpul potrivit nu ne-am gandit ca vom avea nevoie. A spus-o presedintele tarii pe vremea cand era ministrul transporturilor: traficul din Romania nu justifica investitiile in autostrazi, iar de atunci traficul a explodat. Nici acum nu se fac, pentru ca nimeni nu sesizeaza consecintele, nici chiar cei care nu le fac. Este incredibil cum cei care ar trebui sa faca sosele in Romania, isi strica propriile masini si pierd propriul timp pe soselele de care nu se ingrijesc. Seamana comportamentul cu cel al unui batran senil care nu mai sesizeaza diferenta dintre a-si scapa nevoile in pantaloni sau a le face acolo unde trebuie. Iar exemplele ar putea continua in orice domeniul al vietii din Romania.
Inchei deocamdata aici. Cand pentru romani "a fi sau a nu fi" va fi cu adevarat o intrebare si nu raspunsul, vom avea cu totii o alta viata. Insa nici un roman nu va putea sa spuna cand va fi acest "cand", pentru ca asta ar insemna sa gandesca viitorul.
Am gasit, de exemplu, intr-o postare nu foarte veche, o constructie paradoxala. Am sustinut cumva ca Romania este o structura destructurata. Ceva care este si nu este in acelasi timp. Adica un paradox.
Mai ciudat este ca nu mi se pare o incoerenta. Pare ca face parte din ceva atat de adanc in interior, incat e definitoriu, chiar daca e mai greu de explicitat. Se leaga cumva cu o alta fraza mai veche: m-am simtit roman de prea multe ori.
Apoi a venit revelatia.
Am la doua companii o aplicatie soft de gestiune si comerciala. Evit pe cat posibil sa le spun firme, pentru acest cuvant - "firma" - imi suna ca in expresia "ti-ai dat cu firma-n cap", ceea ce pentru multi patroni din Romania este si foarte adevarat... si cumva foarte legat de ceea ce voi scrie in continuare.
Intr-o zi, la una dintre companii m-au rugat sa le modific programul astfel incat sa poata face si alte lucruri decat cele pe care le facea pana in acel moment. Era vorba despre modul in care ei voiau sa lucreze cu clientii. Am avut interior un scurt moment de ezitare, ceea ce mi se cerea se batea cap in cap cu ceea ce facea deja aplicatia. Descrisa verbal, situatia nu parea deloc nelalocul ei, insa in calculator trebuia sa produc un paradox: aplicatia sa inregistreze si sa nu inregistreze niste parametri. Insasi decizia daca acesti parametri trebuiau sau nu inregistrati urma sa fie luata de catre utilizator mult dupa ce programul isi facuse treaba, in functie de niste rezultate comerciale.
Apoi mi-am adus aminte ca de-a lungul timpului utilizatori din ambele companii unde aplicatia mea lucreaza mi-au cerut de foarte multe ori sa fac acelasi gen de lucruri. De fapt, ceea ce mi s-a cerut cu insistenta a fost numai acest fel de lucruri. Pentru toata lumea parea normal ca ceva sa fie si sa nu fie in acelasi timp, urmand sa decida asupra fiintarii finale a lucrurilor mai tarziu, mult dupa ce momentul in care lucrurile ar fi putut lua fiinta.
In logica oricarui programator ordinea in care se intampla evenimentele este esentiala. Asa am pornit si eu analiza a ceea ce aveam de facut. La o prima vedere, parea ca un fapt care trebuie sa se petreaca in prezent va fi afectat de o decizie din viitor. Insa cei care mi-au cerut modificarile la program au vrut deja sa ia aceasta decizie afectand de fapt un eveniment petrecut anterior. Decizia lor a fost constransa de felul in care lucra calculatorul si aceasta i-a determinat sa imi ceara modificarile. Ei nu au putut afecta evenimentul din trecut, insa nu au putut-o face in prezent. Am ajuns astfel la concluzia ca am nevoie ca o decizie din prezent sa afecteze un eveniment din trecut. Iar asta se poate face, cel putin calculatorul o poate face, readucand in prezent si modificand evenimentul inregistrat in trecut. Dar in viata noastra de fiecare zi acest lucru nu poate fi facut. Ce-i determina totusi pe oameni sa vrea cu incapatanare sa fie asa, ingnorand cu desavarsire logica trecerii timpului?
Sau ca sa cobor mai pe pamant, de ce pierdem ore, zile, sau adunate toate, poate chiar ani de discutii sterile despre ce ar fi fost daca... Foarte specific national, nu-i asa?
Energii masive se pierd in astfel de discutii. Ne certam, reprosandu-ne unii altora ce am facut sau ce nu am facut si nimeni nu are cel mai mic imbold sa treaca peste intamplarile trecutului. Nu ne putem impaca cu trecutul pentru ca el ne afecteaza prezentul intr-un mod ciudat. Pur si simplu nu ne lasa sa luam deciziile asa cum ne vine intr-un anumit moment. Trecutul se razbuna, parca, pentru faptul ca noi nu am gandit viitorul atunci cand trecutul era prezent. Dar asta nu ne impiedica sa luam mereu iar si iar decizii de moment, peste tot acolo unde putem. Si nu invatam nimic, indiferent cate certuri vom mai avea despre intamplarile din trecut. Toate aceste certuri si discutii sunt nimic altceva decat incercarile noastre a aduce in prezent un trecut care nu ne mai convine si sa-l modificam dupa cum de vine pe moment, la fel cum fac eu cu evenimentele memorate de calculator.
De ce asta? Nu am auzit, nu am intalnit la alte popoare acest caracter. Ne comportam si traim ca intr-un vesnic prezent si ne miram tot timpul ca trecutul ne trage de maneca si ne miram ca suntem unde suntem, suparandu-ne nu pe noi ci pe niste evenimente care s-a intamplat sa se intample. Ba chiar ne suparam si pe evenimentele care nu s-au intamplat.
De unde am plecat totusi? De la o dorinta a cuiva ca un lucru sa fie si sa nu fie in acelasi timp. Un paradox. Asa e gandirea romaneasca, paradoxala. Asa si suntem caracterizati, ca paradoxali. "Paradoxul romanesc", este deja o eticheta pusa pe aceasta tara. Si cum paradoxul nu poate fi explicat, nimeni nu intelege nimic din ceea ce se intampla cu noi. Nici noi nu ne intelegem de cele mai multe ori, desi sunt tot timpul romani care incearca sa se desprinda de acest paradox si privind din afara sa il inteleaga. Voi incerca aici nu atat o explicatie, ci mai degraba o implicatie.
Neputinta de a face o distinctie clara intre a fi si a nu fi, intre categorii concomitent exclusive are, ca orice pe lumea acesta, niste urmari. Iar eu cred ca aceste urmari se reflecta in special asupra felului in care se poate proiecta viitorul.
Viitorul nu este o consecinta automata a ceea ce este la un moment dat. Din aceasta perspectiva ar fi mai degraba un prezent privit dinspre o zona a trecutului. Viitorul este mai degraba proiectia noastra in viitor. A noastra ca indivizi, a noastra ca popor sau comunitate, a noastra ca organizatie, sau altceva care ne implica. Viitorul este mai intai de toate o constructie mentala a ceea ce va fi. El nu este pur si simplu, ci noi il construim mai intai in imaginatie cu ajutorul ideilor pe care le avem despre noi si despre lumea noastra. Este ceea ce credem ca va fi, dar nu oricum ci pentru ca vrem si ne dorim sa fie. Sau sa nu fie. De exemplu, ne proiectam viitorul spunand ca peste un numar de ani speranta medie de viata va fi 120 de ani. Asta este ceea ce va fi. In acelasi timp ne proiectam viitorul spunand ca peste un alt numar de ani motoarele cu ardere interna nu vor mai fi, iar asta este ceea ce nu va mai fi. Iar noi vom face tot ce putem sa ajungem in acest viitor, vom inventa noi medicamente chiar daca vor fi naturiste, este mai putin important, si vom cauta sa perfectionam alte tipuri de motoare pentru a renunta la cele cu ardere interna. Viitorul nostru arata foarte clar din acest punct de vedere, impartit simplu in cele doua categorii ale existentei: ceea ce va fi si ceea ce nu va fi.
O idee deja se contureaza. Pentru romani viitorul este imposibil. Daca a dori ca ceva sa fie si sa nu fie in acelasi timp este ceea ce ne caracterizeaza pe noi ca indivizi dar si ca popor, atunci nu avem cum sa ne proiectam viitorul. Nu poti sa spui ca speranta medie de viata va fi 120 de ani si in acelasi timp sa spui ca speranta medie de viata nu va fi 120 de ani. Romanii totusi, asa sunt obisnuiti sa gandeasca, chiar daca in cazuri particulare evidente nu o vor face. Si cand spun ca nu o vor face, inteleg prin acesta ca nu o vor face deloc, adica nu se vor pronunta. Ca mecanism psihologic este simplu de decriptat: cand logica formala vine in conflict evident cu matricea gandirii romanesti, romanul va alege cel mai probabil sa nu intre in conflict, evitand subiectul. Alegand intre logica formala si matricea gandirii romanesti, ar actiona chiar impotriva acestei matrici, caci ar transa adevarul intre a fi si a nu fi indiferent de alegerea facuta. Atat de paradoxala este aceasta matrice, incat ea evita un paradox tocmai prin faptul ca il conserva. Poate fi interesant ca mecanism al gandirii, insa nu ajuta deloc pe taramul faptelor.
Sa consideram celebrul "to be or not to be". In romaneste a fost tradus intotdeauna prin "a fi sau a nu fi". Sensul expresiei este foarte clar, o categorie a existentei o va exclude pe cealalta. In engleza, ca si in romana, infinitiviul include in el prezentul si viitorul, ca posibilitate. Dar, mai mult, "to be or not to be" ne arata ca posibilitatea contine in ea si imperativul ei. Expresia originala se poate traduce in romaneste la fel de bine si "sa fie sau sa nu fie", iar in engleza poate avea insemnatatea ambelor traduceri in acelasi timp. O data in plus, dorindu-ne in mod firesc ca ceva sa fie dar si sa nu fie in acelasi timp prezent, ni se arata ca nu putem sti de fapt cum trebuie sa arate ceea ce trebuie sa fie maine. De aceea noi, ca romani, nu vom putea construi nimic.
Precis, iata de ce orasele noastre arata total construite la intamplare, evident fara un plan coerent de sistematizare. De aceea toti angajatii sunt nemultumiti de sefii lor si mai ales de sefii din top management-ul companiilor. Si pe buna dreptate, caci acolo se fixeaza obiectivele, adica acolo se proiecteaza viitorul, sau ar trebui sa se proiecteze viitorul, cand de fapt tocmai acolo nu apare nici un fel de viziune. De aceea legile noastre sunt atat de strambe pentru ca nu corespund decat unor nevoi absolut circumstantiale. Iar circumstantele sunt doar rodul intamplarii, ba de multe ori sunt chiar exterioare legilor pe care le determina, cum ar fi dorinta de a avea si noi o lege ca a altora. Ca sa avem si noi falitii nostri, nu...? De aceea birocratia romanesca este atat de irationala (paradoxal nu?), cand birocratia este tocmai determinata de nevoia de rationalizare, de regularizare a unui proces social. Tocmai pentru ca regula la noi nu e clara fata de ceea ce trebuie sau nu sa fie, iar acolo unde regula este prin exceptie clara si coerenta, ea vine in contradictie cu matricea gandirii romanesti, ceea ce il va determina pe birocrat (functionarul de care ne lovim) sa amane cat poate el luarea unei decizii in ceea ce il priveste pe petitionar. De aici si plimbatul intre birouri, nimeni nedorind sa-si asume conflictul interior al luarii unei decizii. De ce spaga rezolva situatia? Simplu: decizia nu se mai ia in baza legii sau a regulamentului ci dupa logica profitului personal nemijlocit. Birocratia si birocratul scapa de conflictul sau interior si se alege si cu niste bani.
Poate ca pana aici nu am adus dovezi clare ale faptului ca matricea gandirii romanesti nu face distinctie clara intre a fi si a nu fi si ca "a fi" exclude pe "a nu fi". Dar cu totii am invatat sa fim de acord ca cel mai bine se vede fondul nostru ancestral in balade si in special si cel mai pregnant in Miorita. Sa ne oprim putin asupra ei, ar fi totodata si in ton cu numele blogului.
Voi trece peste faptul ca cei doi baci, ungureanul si vranceanul, se coalizeaza pentru a-l omori pe cel moldovean pentru simplul motiv ca e mai instarit. Este si aici evidentiata o trasatura de caracter, dar nu aceasta intereseaza acum. Foarte importanta este reactia ciobanului la aflarea vestii despre complot. Invatam la scoala ca este vorba de resemnare in fata mortii, a destinului etc. adica o impacare si o acceptare senina a ceea ce urmeaza sa se intample. Prezentarea este facuta ca si cum am fi martorii unei manifestari virtuoase a ciobanului victima, urmare a unei filozofii superioare asupra vietii si a mortii, asupra existentei in general. Dar chiar alegoria moarte-nunta este cea care ne arata substanta gandirii romanesti, matricea ei.
Implinirea vietii - nunta - in moarte si tratarea ei in mod asemanator, arata ca pentru ciobanas nu este foarte clar ca a muri inseamna sa nu mai traiesti. Chiar daca putem vorbi despre o existenta de alta natura, viata sub aspectul ei material ia cu siguranta sfarsit. Ciobanasului nu-i este foarte clar ca a fi si a nu fi in viata sunt doua categorii ale existentei care se exclud reciproc. Sentimentul mortii nu exista pentru ca aceasta inca nu s-a produs. Sursa linistii atat de senine a victimei ar putea fi aici. Fiind in imposibilitatea mentala de a distinge intre a fi si a nu fi in viata, ciobanasul nu-si poate vedea viitorul sau fara sine. Ar trebui ca evenimentul sa se intample ca sa il perceapa. Desi, in cazul mortii si acesta ar putea fi considerat un paradox, faptul este simptomatic pentru orice alt fel de eveniment s-ar fi putut produce. Perceperea zilei de maine nu poate fi facuta decat ca urmare logica in categorii de fals sau adevarat a ceea ce este. Viitorul este o retea de posibilitati ale carei noduri sunt compuse din valori de adevar exclusive, indiferent cate legaturi se pot face intr-un asemenea nod.
In nici un caz nu poate fi vorba de resemnare. Resemnarea este o atitudine care survine dupa ce toate incercarile au esuat, chiar daca aceste incercari au fost doar niste proiectii ipotetice ale unor posibilitati, adica incercari de proiectie a viitorului. Ciobanul din balada nu face nici o clipa asa ceva ci demonstreaza ca nu face mental o distinctie clara intre a fi in viata si a nu fi in viata. Ma hazardez sa spun ca a doua zi cand i s-ar fi intamplat sa primeasca un topor in cap ar fi realizat foarte clar si prozaic distinctia, insa de acesta data cu alta parte a gandirii. Dar foarte important este ca inactiunea sa mioritica este consecinta a nedistingerii ca separate a doua categorii opuse.
Implicatiile sunt chiar mai mari, afectand vointa. Cum poti sti precis ce vrei, cand nu poti face o distinctie clara intre doua lucruri opuse si exclusive? Catre ce iti poti canaliza vointa? Impulsul de a construi ziua de maine este un rezultat al vointei, dincolo de faptul ca nu intotdeauna lucrurile se petrec dupa vointa noastra. Dar acest lucru nu ar insemna decat ca vointa noastra a interferat cu vointa altora ajungand la un altfel de final pe care nu l-am controlat in totalitate sau chiar deloc. Romanul "ideal" este astfel prizonierul unui prezent continuu, suportand mereu consecinte ale unor actiuni pe care nu si le asuma ca rezultat al vointei sale, ceea ce intr-un fel este si corect intrucat ea nu exista. In felul acesta, trecutul este o poveste mai mult sau mai putin adevarata - nici nu conteaza, doar nu se face o distinctie clara intre adevarat si fals - iar viitorul nu exista. Singurul timp al romanului este prezentul. Simptomatic este ca romanii nu iau decizii, lasand lucrurile sa se intample, "si vedem noi atunci". De unde si vestitul "merge si asa" - pentru ca merge, e adevarat, se intampla acum, caci consecintele lui "merge acum" se vor suporta in viitor, dar mental acesta nu exista.
Caracteristica aceasta a timpului la romani a putut sa insele si sa creeze iluzia eternitatii si a neparticiparii la istorie. Nimic mai fals, romanii participa la istorie, dar o fac si au facut-o intotdeauna pasiv, de cele mai multe ori nici macar reactiv. Au participat la istorie suportand-o pentru ca oricum altceva nu puteau face lipsindu-le ontologic vointa de a face istorie. Pentru ca desi istoria se refera la trecut, ea se face construind viitorul.
Confuziile nu se opresc aici. S-a dat vina pe Biserica Ortodoxa pentru acest caracter inedit al romanilor. Voi incerca sa arat ca nimic nu este mai fals. Insasi ortodoxia ar trebui salvata de patrunderea acestui caracter de a vedea lucrurile nelamurit si indistinct.
Sa luam articolul al patrulea din rugaciunea domneasca, Tatal nostru, "Faca-se voia Ta". Avem aici sintetizata relatia crestinului fata de voia dumnezeiasca, cea care a dat nastere aceste lumi, a creat-o, si in virtutea careia lucrurile se intampla. Nu toti crestinii au aceeasi interpretare, grosso modo ar fi cam trei, cea catolica, cea protestanta si cea ortodoxa.
Pentru catolici, "Faca-se voia Ta" nu inseamna imediat existenta a doua vointe distincte, a Domnului si a omului. Vointa omului difera de cea a lui Dumnezeu numai daca omul este un pacatos nepocait iar faptele sale nu sunt recunoscute de Biserica ca fiind conforme cu dogma. Altfel, pentru cel legitimat fiind de autoritatea bisericeasca pe care o are sau i-a fost acordata de ierarhie, vointa sa este una cu vointa Domnului (sau mai degraba invers), prin vointa sa el indeplineste vointa lui Dumnezeu. Vointa omului chiar daca nu difera de cea dumnezeiasca, totusi este si se manifesta.
Pentru protestanti, partea cu legitimarea din partea Bisericii cade. Biserica nu este considerata ca legitima in a interpreta vointa Domnului stirbindu-I astfel din autoritate, interpunandu-se intre Dumnezeu si lume. Dar si protestantii au nevoie sa faca distinctia intre cei care fac voia Domnului si cei care nu o fac, deci un criteriu de departajare trebuie sa existe. Acest criteriu este reusita privita ca o confirmare. Iata cum protestantii au nevoie de reusita pentru a se dovedi ca fac voia Domnului, drept pentru care vointa lor de a face este foarte puternica si totodata mijloacele prin care incearca sa isi apropie reusita sunt foarte dezvoltate si au parte de o grija de ajustare si imbunatatire permanenta. Se poate spune ca in cazul lor vointa omului este cel mai puternic vizibila. Este, exista si se manifesta si trebuie sa se impuna prin reusita pentru a fi validata.
Ortodocsii se deosebesc aproape radical de aceste doua interpretari ale cuvintelor "Faca-se voia Ta". Ortodocsii vad doua vointe distincte si separate, vointa omului si vointa lui Dumnezeu. Insa vointa omului este pacatoasa prin insasi natura omului cazut in pacat. Vointa omului nu se poate amesteca sau pune laolalta cu vointa Domnului. De aceea interpretarea acestor cuvinte din rugaciunea Tatal nostru este urmatoarea: faca-se voia Ta, nu a mea. Crestinul ortodox isi suprima de buna voie propria vointa urmand a face voia Domnului. Felul in care va ajunge sa cunoasca aceasta voie a Domnului este insa mistic si nu se poate intampla in afara rugaciunii. Este o taina la care nu toti crestinii au acces, dar catre care toti trebuie sa aspire, urmand ca alegerea deslusirii adevaratei vointe a lui Dumnezeu sa Ii apartina Lui. Dar chiar si asa crestinul nu va avea cum sa urmeze aceasta voie premeditat si metodic ci interiorizat si asumat, intr-un fel in care nu el si-ar mai apartine. (Dupa cum spune si Sfantul Apostol Pavel: Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine. - I Corinteni 15.10)
Dar pentru ca acestea sa se poata intampla, pentru ca omul sa poata face voia Domnului trebuie sa renunte la voia sa, aceasta ar fi de fapt smerenia crestina. Ce se intampla cand omul nu poate avea vointa, pentru ca nu o poate structura, gandi, concepe. Sa ai o vointa inseamna sa iti poti stabili niste obiective, sa ai un tel si un plan de a-l atinge. In absenta ei, nu te mai poti smeri. In absenta ei, motorul actiunilor nu mai este vointa ci dorinta, ca pofta. De unde si confuzia care se pare ca este specifica romanilor, intre ce vor si ce poftesc. Neavand vointa proprie, romanii vor fi gata sa interpreteze vointa ca pe o pofta a altcuiva, un fel de toana discretionara. De aceea romanii nu-si vor bate capul sa inteleaga voia cuiva, nici macar a Domnului. Ii vor recunoaste atotputernicia lui Dumnezeu, dar nu vor cauta niciodata sa-i inteleaga voia.
Sa ma intorc la Miorita si la cei doi ciobani, cel ungurean si cu cel vrancean. Desi pare ca aveau un tel - sa ii ia baciului moldovean oile - si aveau un plan - sa il omoare - din poveste se desprinde clar ca impulsul actiunii lor este tocmai pofta. Vointa i-ar fi impins catre alte pasuni mai bune, si i-ar fi indemnat sa aibe grija altfel de turmele lor pentru a avea in final oi mai multe si mai cornute decat ciobanul moldovean. Pofta alege intotdeauna calea scurta (sau asa cum a spus odata Florin Calinescu, noi romanii traim intr-o cultura ejaculatorie - bine sintetizat!). Practic, aceeasi matrice a gandirii care il paralizeaza de facto pe ciobanasul moldovean ii impinge pe ceilalti doi catre crima. Nimic mai putin crestinesc la toti trei.
Asadar romanii, ca popor, prin firea lor nu se vor smeri si nu vor cauta la voia Domnului iar cei care invinuiesc Ortodoxia pentru caracterul romanesc ori nu inteleg nimic, ori sunt rau intentionati, nu fata de romani ci fata de Ortodoxie. De ce atunci confuzia si acuzele care se aduc credintei ortodoxe pentru caracterul romanilor?
Mai intai pentru ca ideologia nationala romaneasca are ca idee centrala faptul ca poporul roman s-a nascut crestin. Noi insine ne revendicam astfel firea ca fiind crestina. Apoi este lipsa vointei. Vizibil vointa nu se manifesta fie pentru ca nu este - si atunci nu are ce sa se manifeste - fie pentru ca este smerita, autocenzurata. Sigur, e mai usor sa renunti la propria vointa cand nu ai nici una, poate chiar de-a lungul timpului romanii s-au autoeducat in aceasta directie, dar aceasta este doar o smecherie, o salvare a aparentelor, lucru la care noi romanii suntem totodata si printre cei mai mari mesteri. Deci, n-ar fi exclus...
S-a spus si ca suntem primitivi... tot neadevarat. Gandirea romanilor este frapant de asemanatoare cu filozofia sofistilor. Doar ei gandeau si sustineau ca nimic nu exista, iar daca ar exista ceva, atunci nu ar putea fi cunoscut. Paradoxurile erau parte a discursului filozofic al sofistilor, specialitatea lor: sageata lui Zenon, paradoxul mincinosului s.a. Din pacate, la fel cum sageata lui Zenon nu isi atingea tinta niciodata, nici filozofia aceasta nu indemna la actiune, pentru ca o arata ca imposibila. Viitorul devenea si el imposibil. Totusi nimeni nu i-a invinuit pe sofisti ca ar avea o gandire primitiva. Dar Biserica le-a condamnat doctrina.
Ajuns in acest loc al scrierii, ar aparea ca legitima intrebarea: si ce este de facut? Putem da ca si pana acum vina pe orice altceva sau pe oricine altcineva pentru nerealizarile noastre, dar nu schimbam nimic in felul acesta. Putem si sa dam vina pe noi, incercand sa ne intelegem si incercand sa ne transformam. Solutia nu poate veni insa de prea departe, nu putem sa copiem alt neam, de pilda, fara sa devenim acel neam, sau cel putin sa nu mai fim noi nefiind nimic altceva in schimb, ceea ce ar fi si mai rau. Ar trebui poate sa privim mai aproape, catre ceea ce de fapt aspiram de mai multa vreme, chiar daca in ultimul timp, dezamagiti de faptul ca inca nu ne-am inteles, am inceput sa renuntam. Evident, si avertizez, solutia pe care o voi propune este de natura ideologica.
Ma voi opri asupra insistentei noastre de a ne proclama crestini ortodocsi. Poate ca in firea noastra adanca nu suntem astfel si acest lucru l-am si sustinut aici, insa este clar ca sute de ani asta am afirmat ca suntem. Ceea ce dovedeste ca cel putin asta ne-am dorit sa fim. Poate nu am reusit pentru ca mai intai ar fi trebuit sa ne intelegem asa cum suntem, pentru a afla de unde plecam ca sa stim unde trebuie sa ajungem. Dar ne putem stradui in continuare, poate ca ni se si potriveste mai bine decat sa incepem acum sa ne credem "europeni" sau crestini - sa zic asa - "all inclusiv". Nu pentru ca ar fi ceva rau, dar conceptele acestea sunt insuficient de clare, compozitia din spatele lor fiind destul de eterogena si insuficient amalgamata. Am avea astfel o tendinta de a deveni... nimic clar, ceea ce pentru multa lume, inclusiv pentru noi, deja suntem.
Cheia schimbarii si a devenirii o gasesc tot felul in care sunt tratate cele doua vointe, a omului si a lui Dumnezeu. Ortodoxia merge pe calea impacarii lui Dumnezeu cu lumea. Initiativa ii apartine, Iisus a venit pentru a ridica omul cazut din pacate si pentru a-l curati. Vointa omului este pacatoasa datorita naturii cazute a omului, insa Dumnezeu vrea sa se impace cu noi, sa ne poata ierta "dupa mare mila Sa". Omul, la randul sau, este dator inainte de a face voia Domnului sa primeasca mila Sa. Astfel, omul este dator mai intai sa nu se opuna voiei lui Dumnezeu, caci aceasta este de fapt voia Sa, sa mantuiasca lumea. Voia omului nu trebuie sa incalce voia Domnului mai inainte de toate. Sigur, ar fi ideal ca omul sa poata renunta la voia sa, smerenia sa sa fie neintrerupta, dar natura cazuta este cea care se opune. Pe cei care ajung pana la urma la o astfel de smerenie, Biserica ii numeste sfinti.
Cum stim insa ca voia noastra nu se impotriveste vointei divine? Simplu: vointa noastra nu trebuie sa incalce sau sa strice Legea, in cazul nostru, al crestinilor, Legea cea noua. Viitorul nu numai ca nu este interzis, dar este si posibil din aceasta perspectiva. Lucrurile sunt foarte clare: sa nu furi, sa nu ucizi, sa iti cinstesti parinti si familia odata cu ei, sa nu ravnesti la nimic din ce nu este al tau, sa nu minti despre cei pe care ii cunosti, sa nu judeci pe nimeni pentru ce a facut si sa ierti pe cei care iti gresesc. In Miorita nimic din toate acestea nu se gasesc. Iar cum tot ceea ce are un crestin de facut, este sa inmulteasca ceea ce a primit, iata calea sprea a gandi viitorul. Pentru crestinul ortodox importante sunt motivatia si consecintele. Fiecare om, in conceptia crestina, va fi judecat pentru ce a facut, dar nu fapta in sine va fi judeata, ci motivul, intentia care a dus la actiune dar si, foarte important, consecintele faptelor. Viitorul, prin analiza consecintelor fiecarui gest sau a fiecarei fapte, este o obligatie pentru orice crestin, nu in beneficiul propriu, ci intotdeauna pentru ceilalti, caci asa cum este in pilda Infricosatei judecati, tot ceea ce faci celuilalt de langa tine, nu lui ii faci ci Insusi lui Dumnezeu.
Iata cum crestinul este obligat sa fie foarte atent cu notiunile si categoriile. Este obligatoriu sa poata face o distinctie clara intre 'a fi' si a 'nu fi'. Romanii, daca ar fi crestini in adancul matricei lor, ar fi atenti la consecintele faptelor facute sau nefacute. Din pacate nu suntem asa. De exemplu, iata de ce nu avem sosele: pentru ca la timpul potrivit nu ne-am gandit ca vom avea nevoie. A spus-o presedintele tarii pe vremea cand era ministrul transporturilor: traficul din Romania nu justifica investitiile in autostrazi, iar de atunci traficul a explodat. Nici acum nu se fac, pentru ca nimeni nu sesizeaza consecintele, nici chiar cei care nu le fac. Este incredibil cum cei care ar trebui sa faca sosele in Romania, isi strica propriile masini si pierd propriul timp pe soselele de care nu se ingrijesc. Seamana comportamentul cu cel al unui batran senil care nu mai sesizeaza diferenta dintre a-si scapa nevoile in pantaloni sau a le face acolo unde trebuie. Iar exemplele ar putea continua in orice domeniul al vietii din Romania.
Inchei deocamdata aici. Cand pentru romani "a fi sau a nu fi" va fi cu adevarat o intrebare si nu raspunsul, vom avea cu totii o alta viata. Insa nici un roman nu va putea sa spuna cand va fi acest "cand", pentru ca asta ar insemna sa gandesca viitorul.
luni, 12 octombrie 2009
Despre oameni am mai scris...
Mi-a trimis un prieten niste poze cu exponatele de la Salonul Auto de la Paris de anul acesta (Multumesc Dragos!). Nu mi-au placut deloc masinilea acelea...
Masinile vorbesc despre oameni, despre oamenii care le conduc, despre oamenii care le fabrica. Mie mi-a placut si inca imi mai place, o sa radeti, Dacia 1300, Renault 12. Supermasina. Dupa Dacia 1100 sau Renault 8, care era imaginea unui Paris cochet, cu fetisuri pentru lucrurile mici, dar obtuz si fara energie ca un birocrat francez, a venit Renault 12, o revolutie. Bine echilibrata, spatioasa, dinamica si nervoasa dar usor de controlat, noua masina reprezenta noua generatie franceza, plina de sperante si putere. Conceputa in 1968, nu intamplator, masina a rezistat timpului cam cat a rezistat si generatia saisoptista, iesind la pensie odata cu ea. Insa spiritul acela a ramas viu, iar Dacia 1300, sa nu te mire, ar putea fi vreodata resapata si revigorata. De altfel, chiar Dacia Logan (by Renault) contine mult din vechiul Renault 12.
Si acum de ce ziceam ca nu mi-au placut masinile de la salon. Sunt prea futuriste.
Dar asta nu deranjeaza in sine. Ceea ce mi-a zgariat retina este faptul ca aratau futurist in stilul futurist al anilor 60, 70, 80, 90 etc. Aceeasi imagine neschimbata despre cum va arata secolul 21 si anii 2000. Prea conformist designul. Formele acelea au fost inventate de 40 de ani cel putin, nu prea imi vine sa cred ca au avut tupeul sa le prezinte ca fiind noi. Au fost poate prezentate ca ceea ce se stie de 40 ca va fi nou in anii 2000. Impresia mea este ca s-a sfarsit ceva si nu putem trece mai departe.
Masinile vorbesc despre oameni, despre oamenii care le conduc, despre oamenii care le fabrica. Mie mi-a placut si inca imi mai place, o sa radeti, Dacia 1300, Renault 12. Supermasina. Dupa Dacia 1100 sau Renault 8, care era imaginea unui Paris cochet, cu fetisuri pentru lucrurile mici, dar obtuz si fara energie ca un birocrat francez, a venit Renault 12, o revolutie. Bine echilibrata, spatioasa, dinamica si nervoasa dar usor de controlat, noua masina reprezenta noua generatie franceza, plina de sperante si putere. Conceputa in 1968, nu intamplator, masina a rezistat timpului cam cat a rezistat si generatia saisoptista, iesind la pensie odata cu ea. Insa spiritul acela a ramas viu, iar Dacia 1300, sa nu te mire, ar putea fi vreodata resapata si revigorata. De altfel, chiar Dacia Logan (by Renault) contine mult din vechiul Renault 12.
Si acum de ce ziceam ca nu mi-au placut masinile de la salon. Sunt prea futuriste.
Dar asta nu deranjeaza in sine. Ceea ce mi-a zgariat retina este faptul ca aratau futurist in stilul futurist al anilor 60, 70, 80, 90 etc. Aceeasi imagine neschimbata despre cum va arata secolul 21 si anii 2000. Prea conformist designul. Formele acelea au fost inventate de 40 de ani cel putin, nu prea imi vine sa cred ca au avut tupeul sa le prezinte ca fiind noi. Au fost poate prezentate ca ceea ce se stie de 40 ca va fi nou in anii 2000. Impresia mea este ca s-a sfarsit ceva si nu putem trece mai departe.
Cum zicea un cantec, "you don't need eyes to see, you need vision". Ceea ce nu mai exista.
luni, 27 aprilie 2009
Romania nu e pentru nimeni
Romania este un sistem destructurat. Indiferent cum vrei sa o iei, cultural, politic, economic sau social. In lipsa unor structuri, in sistem nu poate functiona decat ceea ce este provizoriu, pentru ca provizoriul nu se supune unor reguli stabile, deci nu este incorsetat de lipsa lor. Dar nici nu ajuta la crearea structurii. Cine stie cum suna o manea, o sa ma inteleaga. O iau ca exemplu pentru ca arata cel mai bine ca un sistem cultural poate fi destructurat. Nu stiu daca exista vreo creatie culturala de o mai mare superficialitate si cu o adresabilitate atat de provizorie, destinata sa multumeasca cat mai puternic si cat mai "acum" partea emotionala a psihicului. Poate hip-hopul american, dar spre deosebire de acesta, maneaua este un fenomen national in Romania, imaginea unei culturi ramasa fara un sistem de valori. Emotia de moment domina valorile culturale si le ascunde sub imperiul provizoratului unor sentimente superficiale.
Insa toate se leaga, destructurarea culturala a Romaniei este o latura a destructurarii ei totale. Dincolo de provizoriul functional, singura organizare posibila in acest sistem destructurat este organizarea de retea. Sigur, o retea este ea inasasi o structura, dar in Romania destructurata nu este numai o singura retea. Si, ca sa parafrazez, cate retele, atatea obiceie. De aici vine si senzatia de haos pe care o are oricine vrea sa inteleaga tara asta.
Puternic personalizata, reteaua poate sa para o structura chiar stabila atat timp cat "nodurile" ei raman aceleasi, insa nu exista nici o garantie. Dar si asa, ea este o structura aflata sub imperiul momentului si a bunei dispozitii celor care domina punctele ei de forta. Cu atat mai mult provizoriul isi va face simtita stapanirea de facto a societatii cu cat reteaua nu este unica ci este o increngatura de retele care interactioneaza dinamic intre ele, in functie de interesele momentului. Doar stim ca ni s-a dus vestea ca noi romanii nu putem sa facem planuri pe termene mai lungi si nici sa ne tinem de ele.
Lipsit de repere, locuitorul Romaniei are trei optiuni. Prima, sa innebuneasca. Nu este o solutie pana la capat, caci sistemul destructurat nu va avea cum sa ii poarte de grija unui nebun. Au fost si vor mai fi reportaje despre felul in care Romania isi trateaza cetatenii cu handicap si copiii din orfelinate.
A doua optiune ar fi sa emigreze. Nu-i de mirare ca milioanele de romani care au fugit la propriu de Romania se intorc acasa numai in vizita si din ce in ce mai rar. Nici lipsa de locuri de munca din noua lor tara nu ii face sa se intoarca acasa, oricat i-ar astepta unii teoreticieni politici cu glagorie la TV.
A treia optiune si cea mai intalnita este sa intre in retea, sa incerce sa ajunga cat mai aproape de un punct de forta al retelei si daca se poate sa-si construiasca propria retea, cat de mica. Datorita acestei optiuni, societatea romaneasca a ajuns sa semene cu reteaua neuronala din care este formata materia cenusie, o gramada de noduri mai mici sau mai mari legate intre ele cu mii de sinapse mai slabe sau mai puternice. Din pacate, reteaua asta numita Romania seamana mai mult cu maduva spinarii decat cu creierul. Destructurata fiind, nu constientizeaza, nu isi construieste reprezentari, nu anticipeaza si nu analizeaza. Precum maduva spinarii, reactioneaza doar la stimuli externi, dupa scheme foarte simple. De aceea, pentru romani toate sunt minuni si dureaza doar trei zile, in timp ce pe agenda de interes public nu pot avea loc doua subiecte importante in acelasi timp. Drept dovada, ziarele romanesti sunt un fel de tabloide, iar televiziunile la fel. Toate evenimentele din Romania au aspect de scandal iar in mai putin de zece zile, romanii pot sa se infierbante pe rand pentru Gigi Becali, Republica Moldova si la final pentru Tinutul Secuiesc, uitandu-le pe fiecare pe rand pentru a face loc in memoria de foarte scurta durata (very random access memory!) urmatorului eveniment.
Ce sa faca un om normal intors in Romania dintr-o tara normala? Singura sansa de supravietuire e sa intre la randul lui intr-o retea. Daca poate. Daca nu, va innebuni, se va sinucide sau va incerca disperat sa plece inapoi de unde s-a intors.
Semne ca traim de pe o zi pe alta, prada senzatiilor si necesitatilor imediate? Iata, legi provizorii care se dau pentru o singura persoana si valabile numai in perioada care trebuie. Politici provizorii care se modifica odata cu inscaunarea sau descaunarea unor ministri sau chiar directori. Impotenta patronatului roman de a-si propune obiective, toti patronii romani confundand scopul cu mijlocul, desigur scopul lor fiind banii si nu ceea ce au de facut in domeniul in care si-au ales sa fie antreprenori, de unde si impotmolirea economica a Romaniei in ciuda masivelor, enormelor cheltuieli atat ale guvernului cat si ale populatiei. Sau mai domestic, simbolica cerere pe care trebuie sa o faci pentru orice drept de care ar trebui sa beneficiezi "by default"; si nelipsitul dosar cu sina pe care orice roman trebuie sa il aibe indiferent de ghiseul la care ajunge. Autoritatea letargica nu se pune in miscare pana nu i se cere, ea nefiind in stare sa isi organizeze singura atributiile.
Romania nu este o solutie pentru nimeni. Nici pentru romani. Mai ales pentru cei plecati si curatati de modul mizerabil de viata din Romania. Ar fi ca si cum unui bolnav aproape vindecat i s-ar intoarce boala. Nu ar mai scapa a doua oara.
Insa toate se leaga, destructurarea culturala a Romaniei este o latura a destructurarii ei totale. Dincolo de provizoriul functional, singura organizare posibila in acest sistem destructurat este organizarea de retea. Sigur, o retea este ea inasasi o structura, dar in Romania destructurata nu este numai o singura retea. Si, ca sa parafrazez, cate retele, atatea obiceie. De aici vine si senzatia de haos pe care o are oricine vrea sa inteleaga tara asta.
Puternic personalizata, reteaua poate sa para o structura chiar stabila atat timp cat "nodurile" ei raman aceleasi, insa nu exista nici o garantie. Dar si asa, ea este o structura aflata sub imperiul momentului si a bunei dispozitii celor care domina punctele ei de forta. Cu atat mai mult provizoriul isi va face simtita stapanirea de facto a societatii cu cat reteaua nu este unica ci este o increngatura de retele care interactioneaza dinamic intre ele, in functie de interesele momentului. Doar stim ca ni s-a dus vestea ca noi romanii nu putem sa facem planuri pe termene mai lungi si nici sa ne tinem de ele.
Lipsit de repere, locuitorul Romaniei are trei optiuni. Prima, sa innebuneasca. Nu este o solutie pana la capat, caci sistemul destructurat nu va avea cum sa ii poarte de grija unui nebun. Au fost si vor mai fi reportaje despre felul in care Romania isi trateaza cetatenii cu handicap si copiii din orfelinate.
A doua optiune ar fi sa emigreze. Nu-i de mirare ca milioanele de romani care au fugit la propriu de Romania se intorc acasa numai in vizita si din ce in ce mai rar. Nici lipsa de locuri de munca din noua lor tara nu ii face sa se intoarca acasa, oricat i-ar astepta unii teoreticieni politici cu glagorie la TV.
A treia optiune si cea mai intalnita este sa intre in retea, sa incerce sa ajunga cat mai aproape de un punct de forta al retelei si daca se poate sa-si construiasca propria retea, cat de mica. Datorita acestei optiuni, societatea romaneasca a ajuns sa semene cu reteaua neuronala din care este formata materia cenusie, o gramada de noduri mai mici sau mai mari legate intre ele cu mii de sinapse mai slabe sau mai puternice. Din pacate, reteaua asta numita Romania seamana mai mult cu maduva spinarii decat cu creierul. Destructurata fiind, nu constientizeaza, nu isi construieste reprezentari, nu anticipeaza si nu analizeaza. Precum maduva spinarii, reactioneaza doar la stimuli externi, dupa scheme foarte simple. De aceea, pentru romani toate sunt minuni si dureaza doar trei zile, in timp ce pe agenda de interes public nu pot avea loc doua subiecte importante in acelasi timp. Drept dovada, ziarele romanesti sunt un fel de tabloide, iar televiziunile la fel. Toate evenimentele din Romania au aspect de scandal iar in mai putin de zece zile, romanii pot sa se infierbante pe rand pentru Gigi Becali, Republica Moldova si la final pentru Tinutul Secuiesc, uitandu-le pe fiecare pe rand pentru a face loc in memoria de foarte scurta durata (very random access memory!) urmatorului eveniment.
Ce sa faca un om normal intors in Romania dintr-o tara normala? Singura sansa de supravietuire e sa intre la randul lui intr-o retea. Daca poate. Daca nu, va innebuni, se va sinucide sau va incerca disperat sa plece inapoi de unde s-a intors.
Semne ca traim de pe o zi pe alta, prada senzatiilor si necesitatilor imediate? Iata, legi provizorii care se dau pentru o singura persoana si valabile numai in perioada care trebuie. Politici provizorii care se modifica odata cu inscaunarea sau descaunarea unor ministri sau chiar directori. Impotenta patronatului roman de a-si propune obiective, toti patronii romani confundand scopul cu mijlocul, desigur scopul lor fiind banii si nu ceea ce au de facut in domeniul in care si-au ales sa fie antreprenori, de unde si impotmolirea economica a Romaniei in ciuda masivelor, enormelor cheltuieli atat ale guvernului cat si ale populatiei. Sau mai domestic, simbolica cerere pe care trebuie sa o faci pentru orice drept de care ar trebui sa beneficiezi "by default"; si nelipsitul dosar cu sina pe care orice roman trebuie sa il aibe indiferent de ghiseul la care ajunge. Autoritatea letargica nu se pune in miscare pana nu i se cere, ea nefiind in stare sa isi organizeze singura atributiile.
Romania nu este o solutie pentru nimeni. Nici pentru romani. Mai ales pentru cei plecati si curatati de modul mizerabil de viata din Romania. Ar fi ca si cum unui bolnav aproape vindecat i s-ar intoarce boala. Nu ar mai scapa a doua oara.
joi, 27 noiembrie 2008
Noua ordine romaneasca
Am fost suparat rau pe romani. Cine ma stie de mai multa vreme, isi aduce aminte cum mi-am strigat acum vreo paisprezece ani dezamagirea: “Maaa, in tara asta pana si legionarii sunt de ….!” (Era vorba despre un comunicat de presa al organizatiei care se declara continuatoarea Legiunii interbelice, in care se justificau pentru numaistiuce actiune intreprinsesera, ceva fara mare importanta. Oricum, din cele scrise in declaratia lor reiesea destul de clar ca nici ei nu mai credeau in legitimitatea lor de natura national-divina, ci cautau justificari juridice, ceea ce mi-a smuls si exclamatia). Astazi insa, sunt intr-o dispozitie mai buna, sunt dispus sa-i iert. Sunt dispus sa-i justific, sa-i inteleg si sa-i explic. In fond am simtit de atatea ori ca sunt roman, incat nu am alta scapare, chiar daca nu ma regasesc in cele ce se petrec in Romania.
Mai intai, am realizat ca din ce in ce mai putini sunt romanii care se regasesc in tara lor. E ceva care nu ne reprezinta aici, tara noastra nu ne reprezinta pe noi. A ajuns aceasta stare sa fie… reprezentativa! Sunt nenumarate exemple din care vedem si aflam (oare a cata oara?) ca in Romania, romanii nu pot starpi coruptia, romanii nu pot sa schimbe o clasa politica despre care toti sunt de accord ca e compromisa, romanii nu pot sa administreze banii oferiti de catre programele de dezvoltare ale UE, ba chiar romanii nu sunt in stare sa renunte dar nici sa se descurce in propria birocratie. Dupa cum zicea Corneliu Vadim Tudor, romanii au compromis socialismul, apoi au compromis capitalismul si pana la urma romanii au compromis chiar si terorismul. Practic, tot ce ne reuseste plenar este esecul, dupa cum bine spune o lege a lui Murphy. Fenomenul este atat de bine ancorat in societatea noastra incat in ultima vreme aud si cunosc din ce in ce mai multe cazuri despre companiile private din Romania in care lucrurile nu stau prea bine. Sefii sunt de obicei incompetenti si chiulangii, de multe ori chiar hoti. Pana si procesul de selectie in ierarhia companiilor pare luat total dintr-o lume aiuristica, preferatii fiind nu cei cu rezultate masurabile, nu cei cu buna faima printre colegi, ci cei cu carti de vizita frumos desenate si CV-uri care dau bine, dar goale de continut si fapte concrete. Sentimentul general este ca virtuozitatea si reusita sociala sau profesionala sunt in Romania in relatie invers proportionala. Dar, ce-i cel mai interesant: toata lumea este de acord ca asa este, insa toti pun umarul la perpetuarea situatiei. Ca sa fiu sincer, ma si mir cum in Romania exista un orar al trenurilor si imi aduc aminte de vorba unui neamt care descria armata romana: suntem admirabil dezorganizati.
Si totusi… O data cu exodul romanilor catre vest se inmultesc marturiile ca romanii sunt buni muncitori. Nu doar harnici, dar buni si bine pregatiti profesional. Si nu neaparat muncitori manuali, ci si muncitori cu capul, buni profesionisti in orice domeniu incearca sa se afirme. Romanii dovedesc ca sunt buni constructori, buni militari, buni finantisti, buni medici, buni fizicieni si matematicieni, buni experti in stiinte administrative etc. Dar toti acestia buni odata intorsi in tara nu mai sunt buni pentru nimeni. Nimeni nu are ce face cu ei, nimeni nu le recunoaste posibilitatile daca nu meritele, iar toti se intrec in a le arata ca nu au loc in Romania. Nu la nivel declarativ ci factual, Romania nu ii recunoaste iar ei nu se regasesc in Romania. Pare ca din ce in ce mai multi romani traiesc si fac parte dintr-o alta lume decat tara lor. Nu-i de mirare ca o din ce in ce mai mare lehamite pune stapanire pe romani. Nu-i de mirare ca din ce in ce mai multi romani pleaca din tara si oricat de someri ar fi in strainatate, nu se mai intorc. Fug de Romania ca de dracu’.
Tocmai aici cred ca este cheia.
Sa iau mai intai problema alegerilor. Felul in care romanii se comporta atunci cand se confrunta cu clasa lor conducatoare, cu elitele politice pare de neinteles pentru multi. Dupa cum zicea o babuta, “O sa il aleg, maica, si pe Constantinescu, da’ mai intai sa fie presedinte…!”. Lipsa de logica a alegatorului roman este de poveste, fie daca acest alegator este un om concret sau este prototipul alegatorului roman, pana la urma romanul matur, intreg la minte si independent financiar, deplin integrat in societatea romaneasca. Desigur, s-au facut multe studii sociologice si economice, cu concluzii din cele mai intelepte, insa ceva a lasat impresia ca e nedescoperit, ceva scapa tuturor acestor studii. Romanii au ramas surprinzatori si de neexplicat de cele mai multe ori, oricat de mult au fost ei studiati. Asta nu poate sa insemne decat ca ceea ce ne defineste si ne face sa fim asa cum suntem e mai degraba de natura filosofica decat de natura empirica. Anume, acest ceva este ordinea romaneasca a lumii sau felul in care in imaginarul colectiv romanesc lumea este asezata.
Vedem ca de 20 de ani de cand ne-am debarasat de comunism alegem in mare parte pe aceiasi oameni. Ca si componenta, clasa politica romaneasca s-a schimbat prea putin si mai ales datorita evolutiei naturale a varstelor. Chiar si schimbarile au fost doar nominative, intrucat calitativ nu a fost nici o schimbare. Vorbim de coalitii transpartinice, insa nici odata cu modificarea procesului electoral – de la votul pe liste la cel uninominal – nu putem intrezari vreo schimbare. Nimic nu pare sa clinteasca status quo-ul elitei politice romanesti, din contra, acesta pare sa se consolideze cu ajutorul votului liber exprimat de cetatenii nemultumiti. La fel se intampla si in alte domenii ale vietii sociale. Elitele romanesti autohtone sunt se pare niste anti-elite. Tot ce mai rau se ridica tot mai sus cu consimtamantul celor pe care au incetat sa-i mai reprezinte sau, mai degraba, nu i-au reprezentat vreodata. Pentru felul in care arata astazi societatea romaneasca s-a dat vina pe comunism, s-a dat vina pe rusi, s-a dat vina pe turci si, dupa multi tapi ispasitori, s-a dat vina pe crestinismul ortodox.
Si iata ca ma intorc iarasi la ceea ce zic ca este cheia intelegerii situatiei. Dar nu as numi-o “vina” ci o conceptie neinteleasa de multi despre ordinea lumii. Popoare diferite au diferite conceptii despre cum e ordonata lumea. Se vede acest lucru in credintele si in mitologia popoarelor. Ordinea poate fi dinamica, intr-o devenire continua, sau statica, orice actiune insemnand o trecere de la echilibru catre o stare intermediara si apoi o restaurare a ordinii initiale sau, cel putin dupa aceleasi principii.
Ordinea romaneasca a lumii este statica, nu sufera transformari decat accidental si nu cu caracter permanent. Dar, nu elimina din continutul ei transformarea, din contra, exista o perpetua speranta a schimbarii acestei ordini. Ordinea romaneasca a lumii este pentru romani ceva dat, nu ceva care sa-i multumeasca. Insa sursa schimbarii mult asteptate este exterioara persoanei, nu vine din interior, este atribuita intotdeauna unui personaj providential. Ordinea romaneasca a lumii pare a fi eterna pentru ca pus in pozitia de a face ceva pentru a schimba ordinea lumii, romanul se retrage declinandu-si competenta.
Imaginea ierarhiei acestei lumi, ordinea ei cu alte cuvinte, este foarte importanta pentru a intelege fenomenul. Daca poporul roman este eminamente crestin, asa cum spunem, atunci matricea noastra culturala va contine nu numai valori crestine, dar si imagini crestine despre lume. Sa vedem mai intai cum se imparte lumea intre bine si rau, asa cum o regasim in evanghelii. Mantuitorul a binevestit imparatia cerurilor ca imparatia Lui Dumnezeu. Oridecateori a fost acuzat ca scoate duhurile rele cu ajutorul celui rau, in cuvantul sau s-a desprins clar o opozitie intre imparatia Lui Dumnezeu si imparatia satanei. In fata lui Pilat fiind a spus apoi foarte clar:
“Imparatia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă imparatia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca sa nu fiu predat iudeilor. Dar acum imparatia Mea nu este de aici.” (Ioan 18,36)
Asadar, in ordinea crestina a lumii, ceea ce este cel mai important, nu este aici, nu este in ceea ce ne inconjoara. In schimb, imparatia satanei este chiar in lumea acesta. Ispitit fiind Iisus de satana, Mantuitorului I s-a promis lumea in schimbul inchinarii. Or, logic, satana a promis sa dea exact ce stapaneste: bogatiile lumii. Stapanul bogatiilor lumii acesteia este diavolul, cel rau. Dumnezeu, cel bun, este stapanul cerurilor. Asadar, romanul, pus in situatia de a numi el stapanul lumii, nu face decat sa constientizeze conditia sa umana, deci inferioara oricarei divinitati, fie ea rea sau buna. Cu atat mai mult cu cat in calitatea Sa de Creator al intregii lumi Dumnezeu insusi alege sa fie doar imparatul din ceruri si nu stapanul bogatiilor lumii. Iata cum singura posibilitate de a participa la ordinea lumii este cea aleasa de romani: cine si-ar putea permite aroganta de a pune el pe Dumnezeu acolo de unde Dumnezeu s-a retras.
Am ajuns astfel la o concluzie partiala. Felul in care este privit locul si rolul conducatorilor acestei lumi este determinant pentru oamenii care sunt trimisi sa ocupe si sa indeplineasca acest rol. Romanii nu privesc deloc pe cei alesi ca fiindu-le reprezentanti, ci ei, prin procesul electoral, nu fac decat sa numeasca pe cei care vor fi stapanii bogatiilor. Cum stapanul bogatiilor nu poate fi decat diavolul, atunci e de asteptat ca cei alesi sa conduca sa fie dupa chipul si asemanarea acestuia: incapabili sa creeze ceva bun (deci, posibil prosti), in schimb lacomi, rai si ingamfati. Nici un roman nu se va simti reprezentat de elita proprie – politica, economica sau manageriala – asa cum nici un om cinstit nu se poate simti reprezentat de diavol.
Dar speranta schimbarii acestei situatii exista. Insa nu este de autoritatea noastra, a oamenilor de rand, sa producem acesta schimbare. De aici si perceptia despre “mamaliga romaneasca”. Schimbarea nu are cum sa vina decat din partea unui personaj providential, un salvator. Asta explica si de ce romanii s-au lipit atat de tare sufleteste si emotional de Ion Iliescu, desi nimic rational nu poate explica acest lucru. Pur si simplu, schimbarea mult asteptata si izbavitoare a fost asociata cu persoana lui.
Dar Ion Iliescu nu a fost pana la capat personajul asteptat de romani. "Nimic nu s-a schimbat dupa revolutie" este un laitmotiv al analizei politice populare. Oricum, schimbarea ordinii romanesti a lumii nu o poate face decat un personaj tragic, dupa modelul Mantuitorului. De aceea aproape toti eroii romanilor sunt cei care au fost tradati tocmai cand parea ca sunt atat de aproape sa-si impuna noua lor ordine, mai buna, in lumea romaneasca. Lungul sir incepe chiar de la Burebista, il contine pe Mihai Viteazu si se termina cu Cuza si Antonescu. Chiar si in cazul celor care au reusit sa dejoace tradarea (n-au fost decat vreo doi), tradata a fost pana la urma mostenirea lor, ordinea anterioara a lumii reluindu-si locul. Pusi ei insisi sa fie motorul schimbarii, romanii dovedesc ca nu isi doresc deloc acest rol, nefacand altceva decat sa puna pe fiecare in locul care se potriveste, ceea ce, de altfel, se si spune ca trebuie sa faca intr-o democratie.
Ruptura dintre romani si elita romaneasca este astfel ontologica. Elita va privi cu dispret la poporul pe care il reprezinta si il are in grija si supunere, in timp ce poporul isi va considera conducatorii un rau necesar, dar nu mai putin rau. De unde si vorba pur romaneasca: “rau cu rau, dar mai rau fara rau”.
Exista o solutie? Vom fi vreodata fericiti romanii la noi in tara? Cum sa facem sa ne impacam noi cu noi?
Raspunsul este, fara indoiala, da. Exista solutie si ea trebuie cautata tot acolo de unde provine si problema. Cum si in urma carui resort interior sau in urma carei ratiuni, nu stiu, dar Ion Bratianu a intuit-o: Monarhia constitutionala cu un principe strain pe tron. Sa vedem ce spune invatatura crestina:
Dumnezeu este Creatorul si in ultima instanta stapanul intregii lumi, atat a celei de aici de jos, cat si a celei din ceruri. Insa cu ingaduinta Lui, diavolul stapaneste temporar lumea noastra materiala, ce ne inconjoara, si mai ales bogatiile ei. Dumnezeu insusi a ales sa isi retraga prezenta sa nemijlocita din lume (prezenta lui Dumnezeu in lume este mijlocita de rugaciune), dar isi pastreaza rolul de judecator al lumii si al oamenilor, cel care va pedepsi faptele rele si va imparti dreptatea in final. Dar nu numai, dreptatea divina se face simtita si pana atunci, cu o diferenta insa: prin intermediari. Spre deosebire de Judecata de Apoi cand Dumnezeu va imparti dreptatea El insusi, in viata de zi cu zi, prezenta divina se face cunoscuta indirect si in chip minunat. Relatia crestinului cu Dumnezeu este si ea frecvent mediata de sfinti, carora crestinul cere ajutorul, asteptandu-l cu credinta. Ei bine, monarhia este exact institutionalizarea acestei relatii mediate intre om si Dumnezeu.
Cum nimic bun nu poate proveni din interior si sa si dureze – dupa cum am aratat ca se intampla in ordinea romaneasca a lumii –, rezulta in mod necesar ca monarhul trebuie sa fie din afara, deci strain, fara legaturi cu lumea romaneasca. Este, intr-un fel, si garantia impartialitatii, deci speranta unei justitii sociale corecte, simbolizand acest lucru. Regasim aici increderea lui Horea in judecata Imparatului Austriei, regasim aici si o posibila explicatie pentru intarzierea cu care romanii s-au organizat in state: nu aveau nevoie de un stat al lor, monarhul de care aveau nevoie se afla la Constantinopol.
S-a spus de catre multi filosofi sau analisti politici ca romanii au nevoie de “tatuc”, de dictatura. Nimic mai fals. Chiar daca nici clasa manageriala nu pare ca ar sti ce are de facut, si ea este o elita iesita din randul oamenilor obisnuiti. Asta nu inseamna ca romanii ar avea nevoie de cineva care sa le spuna ce au de facut. Nici nu cred ca exista romanul care sa nu stie el cel mai bine ce are de facut. Stiinta romanului este atat de mare aici incat ar putea sa o impartaseasca si altora, spunandu-le ce au de facut. Poate ca atitudinea asta isi are originea intr-o intelegere mai profunda a ordinii lumii, asa cum am aratat-o mai sus. Despotul luminat ar fi mai aproape de sufletul romanesc, dar nici el foarte potrivit. Despotul luminat ar fi cel ce se pune in rolul salvatorului, nu va reusi decat sa nasca invidii si in cele din urma va fi coplesit de ele si tradat. Vlad Tepes a fost un astfel de despot luminat. Ordinea lumii nu se va schimba decat pe moment, restauratia fiind apoi o situatie si mai greu de indurat. Romanii vor spera mereu intr-o schimbare a ordinii lumii, asa cum o concep ei. Schimbarea aceasta ar trebui sa fie ea insasi ordonata. Revolutiile nu-i caracterizeaza pe romani, si daca cercetam atent, toate revolutiile romanesti au fost de fapt de import. O schimbare instutionalizata si cu garantii de justete si dreptate este tot ceea ce-si doresc, monarhia fiind raspunsul corect. Monarhul ale carui dorinte de stapanire ar fi ingradite de o constitutie democrata devine astfel garantul dreptatii sociale, arbitrul impartial si in consecinta drept, bratul dreptatii lui Dumnezeu. Iar constitutia ar garanta ca orice ispita nu va putea avea succes, caci salvatorul este, de aceasta data, totusi om.
Mai intai, am realizat ca din ce in ce mai putini sunt romanii care se regasesc in tara lor. E ceva care nu ne reprezinta aici, tara noastra nu ne reprezinta pe noi. A ajuns aceasta stare sa fie… reprezentativa! Sunt nenumarate exemple din care vedem si aflam (oare a cata oara?) ca in Romania, romanii nu pot starpi coruptia, romanii nu pot sa schimbe o clasa politica despre care toti sunt de accord ca e compromisa, romanii nu pot sa administreze banii oferiti de catre programele de dezvoltare ale UE, ba chiar romanii nu sunt in stare sa renunte dar nici sa se descurce in propria birocratie. Dupa cum zicea Corneliu Vadim Tudor, romanii au compromis socialismul, apoi au compromis capitalismul si pana la urma romanii au compromis chiar si terorismul. Practic, tot ce ne reuseste plenar este esecul, dupa cum bine spune o lege a lui Murphy. Fenomenul este atat de bine ancorat in societatea noastra incat in ultima vreme aud si cunosc din ce in ce mai multe cazuri despre companiile private din Romania in care lucrurile nu stau prea bine. Sefii sunt de obicei incompetenti si chiulangii, de multe ori chiar hoti. Pana si procesul de selectie in ierarhia companiilor pare luat total dintr-o lume aiuristica, preferatii fiind nu cei cu rezultate masurabile, nu cei cu buna faima printre colegi, ci cei cu carti de vizita frumos desenate si CV-uri care dau bine, dar goale de continut si fapte concrete. Sentimentul general este ca virtuozitatea si reusita sociala sau profesionala sunt in Romania in relatie invers proportionala. Dar, ce-i cel mai interesant: toata lumea este de acord ca asa este, insa toti pun umarul la perpetuarea situatiei. Ca sa fiu sincer, ma si mir cum in Romania exista un orar al trenurilor si imi aduc aminte de vorba unui neamt care descria armata romana: suntem admirabil dezorganizati.
Si totusi… O data cu exodul romanilor catre vest se inmultesc marturiile ca romanii sunt buni muncitori. Nu doar harnici, dar buni si bine pregatiti profesional. Si nu neaparat muncitori manuali, ci si muncitori cu capul, buni profesionisti in orice domeniu incearca sa se afirme. Romanii dovedesc ca sunt buni constructori, buni militari, buni finantisti, buni medici, buni fizicieni si matematicieni, buni experti in stiinte administrative etc. Dar toti acestia buni odata intorsi in tara nu mai sunt buni pentru nimeni. Nimeni nu are ce face cu ei, nimeni nu le recunoaste posibilitatile daca nu meritele, iar toti se intrec in a le arata ca nu au loc in Romania. Nu la nivel declarativ ci factual, Romania nu ii recunoaste iar ei nu se regasesc in Romania. Pare ca din ce in ce mai multi romani traiesc si fac parte dintr-o alta lume decat tara lor. Nu-i de mirare ca o din ce in ce mai mare lehamite pune stapanire pe romani. Nu-i de mirare ca din ce in ce mai multi romani pleaca din tara si oricat de someri ar fi in strainatate, nu se mai intorc. Fug de Romania ca de dracu’.
Tocmai aici cred ca este cheia.
Sa iau mai intai problema alegerilor. Felul in care romanii se comporta atunci cand se confrunta cu clasa lor conducatoare, cu elitele politice pare de neinteles pentru multi. Dupa cum zicea o babuta, “O sa il aleg, maica, si pe Constantinescu, da’ mai intai sa fie presedinte…!”. Lipsa de logica a alegatorului roman este de poveste, fie daca acest alegator este un om concret sau este prototipul alegatorului roman, pana la urma romanul matur, intreg la minte si independent financiar, deplin integrat in societatea romaneasca. Desigur, s-au facut multe studii sociologice si economice, cu concluzii din cele mai intelepte, insa ceva a lasat impresia ca e nedescoperit, ceva scapa tuturor acestor studii. Romanii au ramas surprinzatori si de neexplicat de cele mai multe ori, oricat de mult au fost ei studiati. Asta nu poate sa insemne decat ca ceea ce ne defineste si ne face sa fim asa cum suntem e mai degraba de natura filosofica decat de natura empirica. Anume, acest ceva este ordinea romaneasca a lumii sau felul in care in imaginarul colectiv romanesc lumea este asezata.
Vedem ca de 20 de ani de cand ne-am debarasat de comunism alegem in mare parte pe aceiasi oameni. Ca si componenta, clasa politica romaneasca s-a schimbat prea putin si mai ales datorita evolutiei naturale a varstelor. Chiar si schimbarile au fost doar nominative, intrucat calitativ nu a fost nici o schimbare. Vorbim de coalitii transpartinice, insa nici odata cu modificarea procesului electoral – de la votul pe liste la cel uninominal – nu putem intrezari vreo schimbare. Nimic nu pare sa clinteasca status quo-ul elitei politice romanesti, din contra, acesta pare sa se consolideze cu ajutorul votului liber exprimat de cetatenii nemultumiti. La fel se intampla si in alte domenii ale vietii sociale. Elitele romanesti autohtone sunt se pare niste anti-elite. Tot ce mai rau se ridica tot mai sus cu consimtamantul celor pe care au incetat sa-i mai reprezinte sau, mai degraba, nu i-au reprezentat vreodata. Pentru felul in care arata astazi societatea romaneasca s-a dat vina pe comunism, s-a dat vina pe rusi, s-a dat vina pe turci si, dupa multi tapi ispasitori, s-a dat vina pe crestinismul ortodox.
Si iata ca ma intorc iarasi la ceea ce zic ca este cheia intelegerii situatiei. Dar nu as numi-o “vina” ci o conceptie neinteleasa de multi despre ordinea lumii. Popoare diferite au diferite conceptii despre cum e ordonata lumea. Se vede acest lucru in credintele si in mitologia popoarelor. Ordinea poate fi dinamica, intr-o devenire continua, sau statica, orice actiune insemnand o trecere de la echilibru catre o stare intermediara si apoi o restaurare a ordinii initiale sau, cel putin dupa aceleasi principii.
Ordinea romaneasca a lumii este statica, nu sufera transformari decat accidental si nu cu caracter permanent. Dar, nu elimina din continutul ei transformarea, din contra, exista o perpetua speranta a schimbarii acestei ordini. Ordinea romaneasca a lumii este pentru romani ceva dat, nu ceva care sa-i multumeasca. Insa sursa schimbarii mult asteptate este exterioara persoanei, nu vine din interior, este atribuita intotdeauna unui personaj providential. Ordinea romaneasca a lumii pare a fi eterna pentru ca pus in pozitia de a face ceva pentru a schimba ordinea lumii, romanul se retrage declinandu-si competenta.
Imaginea ierarhiei acestei lumi, ordinea ei cu alte cuvinte, este foarte importanta pentru a intelege fenomenul. Daca poporul roman este eminamente crestin, asa cum spunem, atunci matricea noastra culturala va contine nu numai valori crestine, dar si imagini crestine despre lume. Sa vedem mai intai cum se imparte lumea intre bine si rau, asa cum o regasim in evanghelii. Mantuitorul a binevestit imparatia cerurilor ca imparatia Lui Dumnezeu. Oridecateori a fost acuzat ca scoate duhurile rele cu ajutorul celui rau, in cuvantul sau s-a desprins clar o opozitie intre imparatia Lui Dumnezeu si imparatia satanei. In fata lui Pilat fiind a spus apoi foarte clar:
“Imparatia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă imparatia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca sa nu fiu predat iudeilor. Dar acum imparatia Mea nu este de aici.” (Ioan 18,36)
Asadar, in ordinea crestina a lumii, ceea ce este cel mai important, nu este aici, nu este in ceea ce ne inconjoara. In schimb, imparatia satanei este chiar in lumea acesta. Ispitit fiind Iisus de satana, Mantuitorului I s-a promis lumea in schimbul inchinarii. Or, logic, satana a promis sa dea exact ce stapaneste: bogatiile lumii. Stapanul bogatiilor lumii acesteia este diavolul, cel rau. Dumnezeu, cel bun, este stapanul cerurilor. Asadar, romanul, pus in situatia de a numi el stapanul lumii, nu face decat sa constientizeze conditia sa umana, deci inferioara oricarei divinitati, fie ea rea sau buna. Cu atat mai mult cu cat in calitatea Sa de Creator al intregii lumi Dumnezeu insusi alege sa fie doar imparatul din ceruri si nu stapanul bogatiilor lumii. Iata cum singura posibilitate de a participa la ordinea lumii este cea aleasa de romani: cine si-ar putea permite aroganta de a pune el pe Dumnezeu acolo de unde Dumnezeu s-a retras.
Am ajuns astfel la o concluzie partiala. Felul in care este privit locul si rolul conducatorilor acestei lumi este determinant pentru oamenii care sunt trimisi sa ocupe si sa indeplineasca acest rol. Romanii nu privesc deloc pe cei alesi ca fiindu-le reprezentanti, ci ei, prin procesul electoral, nu fac decat sa numeasca pe cei care vor fi stapanii bogatiilor. Cum stapanul bogatiilor nu poate fi decat diavolul, atunci e de asteptat ca cei alesi sa conduca sa fie dupa chipul si asemanarea acestuia: incapabili sa creeze ceva bun (deci, posibil prosti), in schimb lacomi, rai si ingamfati. Nici un roman nu se va simti reprezentat de elita proprie – politica, economica sau manageriala – asa cum nici un om cinstit nu se poate simti reprezentat de diavol.
Dar speranta schimbarii acestei situatii exista. Insa nu este de autoritatea noastra, a oamenilor de rand, sa producem acesta schimbare. De aici si perceptia despre “mamaliga romaneasca”. Schimbarea nu are cum sa vina decat din partea unui personaj providential, un salvator. Asta explica si de ce romanii s-au lipit atat de tare sufleteste si emotional de Ion Iliescu, desi nimic rational nu poate explica acest lucru. Pur si simplu, schimbarea mult asteptata si izbavitoare a fost asociata cu persoana lui.
Dar Ion Iliescu nu a fost pana la capat personajul asteptat de romani. "Nimic nu s-a schimbat dupa revolutie" este un laitmotiv al analizei politice populare. Oricum, schimbarea ordinii romanesti a lumii nu o poate face decat un personaj tragic, dupa modelul Mantuitorului. De aceea aproape toti eroii romanilor sunt cei care au fost tradati tocmai cand parea ca sunt atat de aproape sa-si impuna noua lor ordine, mai buna, in lumea romaneasca. Lungul sir incepe chiar de la Burebista, il contine pe Mihai Viteazu si se termina cu Cuza si Antonescu. Chiar si in cazul celor care au reusit sa dejoace tradarea (n-au fost decat vreo doi), tradata a fost pana la urma mostenirea lor, ordinea anterioara a lumii reluindu-si locul. Pusi ei insisi sa fie motorul schimbarii, romanii dovedesc ca nu isi doresc deloc acest rol, nefacand altceva decat sa puna pe fiecare in locul care se potriveste, ceea ce, de altfel, se si spune ca trebuie sa faca intr-o democratie.
Ruptura dintre romani si elita romaneasca este astfel ontologica. Elita va privi cu dispret la poporul pe care il reprezinta si il are in grija si supunere, in timp ce poporul isi va considera conducatorii un rau necesar, dar nu mai putin rau. De unde si vorba pur romaneasca: “rau cu rau, dar mai rau fara rau”.
Exista o solutie? Vom fi vreodata fericiti romanii la noi in tara? Cum sa facem sa ne impacam noi cu noi?
Raspunsul este, fara indoiala, da. Exista solutie si ea trebuie cautata tot acolo de unde provine si problema. Cum si in urma carui resort interior sau in urma carei ratiuni, nu stiu, dar Ion Bratianu a intuit-o: Monarhia constitutionala cu un principe strain pe tron. Sa vedem ce spune invatatura crestina:
Dumnezeu este Creatorul si in ultima instanta stapanul intregii lumi, atat a celei de aici de jos, cat si a celei din ceruri. Insa cu ingaduinta Lui, diavolul stapaneste temporar lumea noastra materiala, ce ne inconjoara, si mai ales bogatiile ei. Dumnezeu insusi a ales sa isi retraga prezenta sa nemijlocita din lume (prezenta lui Dumnezeu in lume este mijlocita de rugaciune), dar isi pastreaza rolul de judecator al lumii si al oamenilor, cel care va pedepsi faptele rele si va imparti dreptatea in final. Dar nu numai, dreptatea divina se face simtita si pana atunci, cu o diferenta insa: prin intermediari. Spre deosebire de Judecata de Apoi cand Dumnezeu va imparti dreptatea El insusi, in viata de zi cu zi, prezenta divina se face cunoscuta indirect si in chip minunat. Relatia crestinului cu Dumnezeu este si ea frecvent mediata de sfinti, carora crestinul cere ajutorul, asteptandu-l cu credinta. Ei bine, monarhia este exact institutionalizarea acestei relatii mediate intre om si Dumnezeu.
Cum nimic bun nu poate proveni din interior si sa si dureze – dupa cum am aratat ca se intampla in ordinea romaneasca a lumii –, rezulta in mod necesar ca monarhul trebuie sa fie din afara, deci strain, fara legaturi cu lumea romaneasca. Este, intr-un fel, si garantia impartialitatii, deci speranta unei justitii sociale corecte, simbolizand acest lucru. Regasim aici increderea lui Horea in judecata Imparatului Austriei, regasim aici si o posibila explicatie pentru intarzierea cu care romanii s-au organizat in state: nu aveau nevoie de un stat al lor, monarhul de care aveau nevoie se afla la Constantinopol.
S-a spus de catre multi filosofi sau analisti politici ca romanii au nevoie de “tatuc”, de dictatura. Nimic mai fals. Chiar daca nici clasa manageriala nu pare ca ar sti ce are de facut, si ea este o elita iesita din randul oamenilor obisnuiti. Asta nu inseamna ca romanii ar avea nevoie de cineva care sa le spuna ce au de facut. Nici nu cred ca exista romanul care sa nu stie el cel mai bine ce are de facut. Stiinta romanului este atat de mare aici incat ar putea sa o impartaseasca si altora, spunandu-le ce au de facut. Poate ca atitudinea asta isi are originea intr-o intelegere mai profunda a ordinii lumii, asa cum am aratat-o mai sus. Despotul luminat ar fi mai aproape de sufletul romanesc, dar nici el foarte potrivit. Despotul luminat ar fi cel ce se pune in rolul salvatorului, nu va reusi decat sa nasca invidii si in cele din urma va fi coplesit de ele si tradat. Vlad Tepes a fost un astfel de despot luminat. Ordinea lumii nu se va schimba decat pe moment, restauratia fiind apoi o situatie si mai greu de indurat. Romanii vor spera mereu intr-o schimbare a ordinii lumii, asa cum o concep ei. Schimbarea aceasta ar trebui sa fie ea insasi ordonata. Revolutiile nu-i caracterizeaza pe romani, si daca cercetam atent, toate revolutiile romanesti au fost de fapt de import. O schimbare instutionalizata si cu garantii de justete si dreptate este tot ceea ce-si doresc, monarhia fiind raspunsul corect. Monarhul ale carui dorinte de stapanire ar fi ingradite de o constitutie democrata devine astfel garantul dreptatii sociale, arbitrul impartial si in consecinta drept, bratul dreptatii lui Dumnezeu. Iar constitutia ar garanta ca orice ispita nu va putea avea succes, caci salvatorul este, de aceasta data, totusi om.
miercuri, 28 mai 2008
Nimic
Preotii s-au gandit sa-si faca sindicat. Doar sunt salariati ai statului, nu?
Mitropolitul Corneanu al Banatului se impartaseste cu catolicii la messa lor.
Caragiale este scos afara din scolile romanesti. E invechit si retrograd. Nou si bun de analizat la scoala e Jonathan Scheele. (Da' pe Jonathan l-a intrebat cineva daca vrea sa fie subiect de Bac?)
Lista va continua, desigur. Cineva, pe niste forumuri pierdute in hardurile de pe servere, vrea sa facem ceva. Sa luam atitudine.
Dar nu se va intampla nimic...
Poate o scrisoare deschisa semnata de cativa, poate o petitie pe Internet.... dar de fapt nimic.
Sunt poate pe receptie si parinti care au copii la scoala, in clase mici. Invata copiii vostri bine? Iau premiu? Cati dintre parinti nu au simtit ca pe o povara anuntatul premiu I al copilului? Iar cadou la invatatoare, iar bani pentru premiu... Milionul zboara din ce in ce mai repede din portofel. Sincer, pentru cati nu a ajuns o povara performanta scolara a copilului?
Si macar daca aceasta performanta ar fi ceva de capul ei. Dar luati la bani marunti, premiantii dovedesc ca nu cunosc mare lucru. Nici nu simt ca le-ar folosi la ceva. La ce bun sa stie? La varsta lor, copiii nu au un raspuns adecvat la astfel de intrebari. Dar ei vad ca jumatate din clasa ia premiul intai, iar jumatatea celalta ia si ea premiul doi. De fapt, nu mai reprezinta nimic. Se dau premii la gramada, nu mai conteaza decat ce sta in spatele acestor premii cu adevarat, banii de cadou pentru invatatoare, banii pentru premii, premii care se cumpara tot de la invatatoare. Si alti bani pentru te miri ce. Stiu, e din ce in ce mai ilegal sa dai bani la scoala. Asta spun legile din Romania. Dar fiecare stie ca notele copilului sau depind de felul in care se pregateste fiecare. Adica sa cumpere cele necesare performantei. Si cum sa nu o faci? Toti o fac. Chiar si parintii care nu pot rezolva probleme de clasa a doua din temele copiilor. Si copiii lor invata bine, adica si ei iau premiu. Ca parinte nu vrei ca propriul tau copil sa ramana mai in urma acestora. Mai ales cand stii ca tu poti si, la o adica, teoretic, si copilul tau ar putea.
Premiul a ajuns ca reclamele de la televizor: nimeni nu le mai baga in seama decat atunci cand lipsesc. Si ca sa nu lipseasca se dau bani buni. Nu vrem sa ne mai atraga atentia numai unii copii, ar fi discriminare.
Asta e scoala care ne educa copiii. Asta e scoala la care invata copiii care se sinucid pe capete. Asta e scoala in care invata copiii care isi mutileaza colegii pe cantece de "Aliluia" in timp ce se filmeaza cu telefonul mobil. E un specatcol de urmarit doar... Si pentru noi de cele mai multe ori este un spectacol de la ora cinci.
Si avem ore de religie. Si avem icoane pe peretii acestor scoli. Ce folos... Acasa, in autobus, pe strada si in piata copiii nostri vad cum parintii lor citesc tabloide. Tabloidele au can-can si tite pe fiecare pagina. Chiar si la meteo. Dar astea nu ne deranjeaza. Noi tinem la icoanele de pe pereti. Ne dau impresia ca le avem cu noi tot timpul. Dar nu este asa. Ele sunt langa noi. Cu noi ar fi daca le-am purta in suflet.
Era ieri o postare prin Internet care continea o intrebare: ne vom pastra noi credinta? Nu. In felul acesta nu.
Degeaba avem ore de religie. Ce sa inteleaga copiii din ora de religie cand dupa aceea invata bazaconii? E un fel de alegere? Ce alegi, copile, sa inveti tu la scoala? Cica se spune ca ar fi un Dumnezeu, sunt niste povesti frumoase in manualele acelea... Dar doamna de religie nu ne face nimic daca nu stim. Oricum e optionala materia, sa indrazneasca numai sa imi scada mie nota copilului, nu-l mai dau, sa vedem ce elevi mai are la ore, ar spune mai toti parintii... Exceptii, ceilalti.
O poveste, religia. De unii inventata... Banii, premiul, asta conteaza. Sa invete sa faca ceva, un ban sau o facultate, ce sa faci cu religia? Sa mori de foame? Culmea e ca popa are bani...! E putred de bogat.
Sa invatam ceva coerent, ceva care la baza sa aiba credinta? Sa facem scoala-scoala noi, cand altii nu o vor asa? No..., noi platim impozite la stat. Sa ne dea statul ce vrem noi. Si neaparat sa ne puna icoanele pe pereti. Dar chipul de pe ban nu il privim. Nu stim Scriptura noi, noi stim ce ne zice popa sau mai degraba babele. Cu Biblia in mana sunt numai aia, sectantii, niste idioti, nu-i inteleg... Or fi loviti de filoxera.
Si popii astia, ce le-o fi venit, sa nu te lase decat cu lumanari luate din biserica!... Hm! Ma rog, ai nevoie de ei, mai o nunta, mai o inmormantare... cine stie, mai rar si cate un botez. Nu stim de ce, asa se face, dar chiar nu stim de ce. Noi romanii, popor nascut crestin. Despre noi vorbesc. Despre noi si credinta noastra stramoseasca. Sa nu ucizi. Sa nu furi. Sa nu marturisesti stramb impotriva aproapelui tau. Sa nu ravnesti la femeia aproapelui tau, la vita lui si la nimic din ce este al aproapelui tau. Acestea nu le stim. Poate ca ne aducem aminte de ele daca ni le spune cineva, dar nu le stim. Sa iti cinstesti parintii.... Puah! Niste babalaci dobitoci! Si din ce in ce mai pedofili si incestuosi. Asculta Israele, Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, sa nu ai alti dumnezei in afara de Mine. O fi, dar noi suntem romani, aici pe veci stapani. Mai incolo sunt mitici. Aici, romani.
Ne vom pastra noi credinta? Cum adica, o mai avem? Poate cativa. Putini, din ce in ce mai putini. Si nu facem nimic. Doar platim impozite la stat, suntem majoritari iar statul ar trebui sa..., sa..., pentru ca suntem cetatenii sai.
Eu nu mai vreau sa fiu cetateanul sau. Fa-ma pe mine Doamne cetatean al Raiului... Nu membru de sindicat, fie el si popesc.
Nu mai vreau sa ascult liturghii pentru toti de-a valma, asa cum am auzit la Tomitan. Nu le-a cerut celor nebotezati sa iasa afara inainte de invocarea Sfantului Duh la savarsirea Sfintelor Taine ale Euharistiei, am auzit eu cu urechile mele, sau, mai degraba, n-am auzit. Nu mai vreau sa am in biserica mea ierarhi apostati si neanatemizati. Ii putem primi inapoi cand s-au pocait, dar acum sa plece. Nu mai vreau sa am ierarh un Daniel care s-a lepadat de Danielul din puscarie dar cere bani in fiecare duminica pentru indreptarea puscariasilor.
E adanc in noi raul care ne macina. E asa de adanc ca ne uitam la el si nu-l vedem. Ni se pare ca asa suntem noi, din nastere. Si ni se pare ca e normal sa fim asa. Ca homosexualii. Dar Dumnezeu priveste. Doar ca in marea Sa iubire de oameni e foarte rabdator. A rabdat judecata poporului sau, a rabdat drumul Golgotei, a rabdat suferintele pe Cruce. O mai rabda putin, ca suntem ai Lui. Mantuieste, Doamne, poporul Tau si binecuvanteaza mostenirea Ta! Ca acolo unde oamenii nu Te-au cunoscut si se inchina la idoli si chi-cong putem vedea la TV ce se intampla zi de zi. Ai Doamne rabdare cu noi, robii Tai nevrednici! Rabda-ne Doamne asa cum suntem, macar ca vor ramane doi sa se adune in numele Tau si sa se roage pentru noi.
Caci noi, de fapt, nu vom face nimic.
Mitropolitul Corneanu al Banatului se impartaseste cu catolicii la messa lor.
Caragiale este scos afara din scolile romanesti. E invechit si retrograd. Nou si bun de analizat la scoala e Jonathan Scheele. (Da' pe Jonathan l-a intrebat cineva daca vrea sa fie subiect de Bac?)
Lista va continua, desigur. Cineva, pe niste forumuri pierdute in hardurile de pe servere, vrea sa facem ceva. Sa luam atitudine.
Dar nu se va intampla nimic...
Poate o scrisoare deschisa semnata de cativa, poate o petitie pe Internet.... dar de fapt nimic.
Sunt poate pe receptie si parinti care au copii la scoala, in clase mici. Invata copiii vostri bine? Iau premiu? Cati dintre parinti nu au simtit ca pe o povara anuntatul premiu I al copilului? Iar cadou la invatatoare, iar bani pentru premiu... Milionul zboara din ce in ce mai repede din portofel. Sincer, pentru cati nu a ajuns o povara performanta scolara a copilului?
Si macar daca aceasta performanta ar fi ceva de capul ei. Dar luati la bani marunti, premiantii dovedesc ca nu cunosc mare lucru. Nici nu simt ca le-ar folosi la ceva. La ce bun sa stie? La varsta lor, copiii nu au un raspuns adecvat la astfel de intrebari. Dar ei vad ca jumatate din clasa ia premiul intai, iar jumatatea celalta ia si ea premiul doi. De fapt, nu mai reprezinta nimic. Se dau premii la gramada, nu mai conteaza decat ce sta in spatele acestor premii cu adevarat, banii de cadou pentru invatatoare, banii pentru premii, premii care se cumpara tot de la invatatoare. Si alti bani pentru te miri ce. Stiu, e din ce in ce mai ilegal sa dai bani la scoala. Asta spun legile din Romania. Dar fiecare stie ca notele copilului sau depind de felul in care se pregateste fiecare. Adica sa cumpere cele necesare performantei. Si cum sa nu o faci? Toti o fac. Chiar si parintii care nu pot rezolva probleme de clasa a doua din temele copiilor. Si copiii lor invata bine, adica si ei iau premiu. Ca parinte nu vrei ca propriul tau copil sa ramana mai in urma acestora. Mai ales cand stii ca tu poti si, la o adica, teoretic, si copilul tau ar putea.
Premiul a ajuns ca reclamele de la televizor: nimeni nu le mai baga in seama decat atunci cand lipsesc. Si ca sa nu lipseasca se dau bani buni. Nu vrem sa ne mai atraga atentia numai unii copii, ar fi discriminare.
Asta e scoala care ne educa copiii. Asta e scoala la care invata copiii care se sinucid pe capete. Asta e scoala in care invata copiii care isi mutileaza colegii pe cantece de "Aliluia" in timp ce se filmeaza cu telefonul mobil. E un specatcol de urmarit doar... Si pentru noi de cele mai multe ori este un spectacol de la ora cinci.
Si avem ore de religie. Si avem icoane pe peretii acestor scoli. Ce folos... Acasa, in autobus, pe strada si in piata copiii nostri vad cum parintii lor citesc tabloide. Tabloidele au can-can si tite pe fiecare pagina. Chiar si la meteo. Dar astea nu ne deranjeaza. Noi tinem la icoanele de pe pereti. Ne dau impresia ca le avem cu noi tot timpul. Dar nu este asa. Ele sunt langa noi. Cu noi ar fi daca le-am purta in suflet.
Era ieri o postare prin Internet care continea o intrebare: ne vom pastra noi credinta? Nu. In felul acesta nu.
Degeaba avem ore de religie. Ce sa inteleaga copiii din ora de religie cand dupa aceea invata bazaconii? E un fel de alegere? Ce alegi, copile, sa inveti tu la scoala? Cica se spune ca ar fi un Dumnezeu, sunt niste povesti frumoase in manualele acelea... Dar doamna de religie nu ne face nimic daca nu stim. Oricum e optionala materia, sa indrazneasca numai sa imi scada mie nota copilului, nu-l mai dau, sa vedem ce elevi mai are la ore, ar spune mai toti parintii... Exceptii, ceilalti.
O poveste, religia. De unii inventata... Banii, premiul, asta conteaza. Sa invete sa faca ceva, un ban sau o facultate, ce sa faci cu religia? Sa mori de foame? Culmea e ca popa are bani...! E putred de bogat.
Sa invatam ceva coerent, ceva care la baza sa aiba credinta? Sa facem scoala-scoala noi, cand altii nu o vor asa? No..., noi platim impozite la stat. Sa ne dea statul ce vrem noi. Si neaparat sa ne puna icoanele pe pereti. Dar chipul de pe ban nu il privim. Nu stim Scriptura noi, noi stim ce ne zice popa sau mai degraba babele. Cu Biblia in mana sunt numai aia, sectantii, niste idioti, nu-i inteleg... Or fi loviti de filoxera.
Si popii astia, ce le-o fi venit, sa nu te lase decat cu lumanari luate din biserica!... Hm! Ma rog, ai nevoie de ei, mai o nunta, mai o inmormantare... cine stie, mai rar si cate un botez. Nu stim de ce, asa se face, dar chiar nu stim de ce. Noi romanii, popor nascut crestin. Despre noi vorbesc. Despre noi si credinta noastra stramoseasca. Sa nu ucizi. Sa nu furi. Sa nu marturisesti stramb impotriva aproapelui tau. Sa nu ravnesti la femeia aproapelui tau, la vita lui si la nimic din ce este al aproapelui tau. Acestea nu le stim. Poate ca ne aducem aminte de ele daca ni le spune cineva, dar nu le stim. Sa iti cinstesti parintii.... Puah! Niste babalaci dobitoci! Si din ce in ce mai pedofili si incestuosi. Asculta Israele, Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, sa nu ai alti dumnezei in afara de Mine. O fi, dar noi suntem romani, aici pe veci stapani. Mai incolo sunt mitici. Aici, romani.
Ne vom pastra noi credinta? Cum adica, o mai avem? Poate cativa. Putini, din ce in ce mai putini. Si nu facem nimic. Doar platim impozite la stat, suntem majoritari iar statul ar trebui sa..., sa..., pentru ca suntem cetatenii sai.
Eu nu mai vreau sa fiu cetateanul sau. Fa-ma pe mine Doamne cetatean al Raiului... Nu membru de sindicat, fie el si popesc.
Nu mai vreau sa ascult liturghii pentru toti de-a valma, asa cum am auzit la Tomitan. Nu le-a cerut celor nebotezati sa iasa afara inainte de invocarea Sfantului Duh la savarsirea Sfintelor Taine ale Euharistiei, am auzit eu cu urechile mele, sau, mai degraba, n-am auzit. Nu mai vreau sa am in biserica mea ierarhi apostati si neanatemizati. Ii putem primi inapoi cand s-au pocait, dar acum sa plece. Nu mai vreau sa am ierarh un Daniel care s-a lepadat de Danielul din puscarie dar cere bani in fiecare duminica pentru indreptarea puscariasilor.
E adanc in noi raul care ne macina. E asa de adanc ca ne uitam la el si nu-l vedem. Ni se pare ca asa suntem noi, din nastere. Si ni se pare ca e normal sa fim asa. Ca homosexualii. Dar Dumnezeu priveste. Doar ca in marea Sa iubire de oameni e foarte rabdator. A rabdat judecata poporului sau, a rabdat drumul Golgotei, a rabdat suferintele pe Cruce. O mai rabda putin, ca suntem ai Lui. Mantuieste, Doamne, poporul Tau si binecuvanteaza mostenirea Ta! Ca acolo unde oamenii nu Te-au cunoscut si se inchina la idoli si chi-cong putem vedea la TV ce se intampla zi de zi. Ai Doamne rabdare cu noi, robii Tai nevrednici! Rabda-ne Doamne asa cum suntem, macar ca vor ramane doi sa se adune in numele Tau si sa se roage pentru noi.
Caci noi, de fapt, nu vom face nimic.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)