Paradoxul mincinosului este un exemplu clasic de sofism. "Eu mint", este fraza imposibilă a acestui paradox. Deşi aparent este o frază banală, consecinţele sunt paradoxale: dacă mint când spun că mint, înseamnă că am spus adevarul, iar dacă am spus adevarul, înseamnă că mint. Fraza este o constructie sintactică perfectă şi obişnuită dar cu o semantică imposibilă. În realitate, conţinutul acestei fraze nu există, nu putem deci să ne raportăm la un semen de-al nostru pornind de la conţinutul acestei fraze.
Deunăzi am vorbit cu cineva care nu a mers la vot pe 29 iulie. Susţinea că a făcut acest lucru pentru că nu era de acord cu referendumul şi îşi susţinea civismul prin acest lucru. Mă rog, eu aş fi considerat civism exact inversul, adică prezenţa la vot, pentru că ce fel de civism poate fi acela în care nu te interesează să faci tot posibilul ca de votul tau lipsă să nu se folosească altcineva, fie şi prin fraudă. Mi se părea mult mai simplu şi mai cinstit ca răspunsul la întrebarea referendumului să fie unul care să oblige la anularea votului şi nu absenţa de la vot.
Dincolo de bănuiala mea că civismul său era doar "chimval răsunator", interpretarea gestului său are aceleaşi consecinţe paradoxale ca şi paradoxul mincinosului: cu alte cuvinte omul mi-a spus că nu este de acord să spună ce vrea, DA, NU sau anularea votului, toate trei răspunsuri legitime. Şi atunci, dacă nu vrea să spună ce vrea, înseamna ca vrea să spună ce nu vrea, dar nu spune nimic. De unde rezultă că ceea ce vrea şi ceea ce nu vrea sunt unul şi acelaşi lucru.
Acest sofism este ceea ce ne propune actualul preşedinte suspendat Traian Basescu şi camarila sa drept bază juridică pentru întemeierea puterii lor politice. Poate i-o fi plăcând lui Andrei Pleşu, că el e filozof, să trăiască un sofism continuu, dar atunci să fie doar la el acolo; şi la Barroso; şi la Merkel; şi la Gitenstein, Gordon şi la toţi cei care pot concepe aşa ceva pentru alţii dar nu şi pentru ei.
miercuri, 15 august 2012
vineri, 10 august 2012
Pygmalion Adrian Năstase și My Fair Lady Victor Ponta
Reiau aici o postare ceva mai veche (dar nu foarte în acest moment). A fost pentru prima dată postată aici:
http://www.flecar.ro/2012/07/13/pygmalion-adrian-nastase-si-my-fair-lady-victor-ponta/
A fost mai întâi un tânăr care învăța binișor și s-a gândit să dea la drept. I-o fi plăcut lui cum sună “jurist” sau “avocat” sau “procuror”, nu știm; sau poate părinții l-au îndemnat să-și facă o carieră iar drumul dreptului li s-a părut lor cel mai potrivit, iar nu știm. Sigur e că tânărul a dat la drept și a intrat.
În facultate s-a dovedit a fi isteț. Cel puțin atât de isteț cât să atraga atenția profesorului său, un tip ambițios și bine înfipt în noua nomenclatură politică de după 1989. I-a atras atenția și semi-profilul său care aducea un pic cu cel al lui Nicolae Titulescu, suficient ca domnul profesor, crescut și format la școala de partid și de stat a regimului trecut să facă apel la vechile metehne ale vechilor conducatori: se foloseau de oameni ca să se deconecteze, jucându-se cu ei. În plus, ca lider politic ambițios ce era, profesorul chiar avea nevoie să strângă în jurul lui tineri inteligenți, dispuși să aibe o carieră pe măsura inteligenței lor și care să fie slabi, dar nu la caracter ci la ceea ce numim “spate”, adică neavând alți susținători să devină nu numai îndatorați lui, dar și fără el să nu însemne ceva.
Într-o zi i-a spus profesorul studentului său, care tocmai terminase facultatea de drept: ”Măi, nu vrei tu să vii pe langă mine la partid? O sa fiu prim-ministru și o să am nevoie de o echipă de oameni tineri, inteligenți și devotați cu care să fac treabă, să conducem țara”. Vă dați seama cum a sunat asta în urechile unui tânăr de 25 de ani, abia pornit pe calea vieții, mai mult ca sigur nerăbdător să arate tot ce poate și să pornească cu avântul tinereții să se facă cunoscut și să aibă cariera la care visase. Era mult prea frumos ce i se întâmpla ca să rateze o așa oportunitate. Oricine, dar absolut oricine ar fi fost în locul său ar fi făcut la fel, era convins, asta dacă a mai stat cumva să se gândească, căci la 25 de ani nu stai prea mult să te gândești.
Şi profesorul și-a respectat cuvântul și l-a luat pe tânăr în echipa sa de la guvern. Dar și tânărul a confirmat, chiar își făcea treaba ca la carte, fapt ce-i convenea mult profesorului care beneficia de tot ce avea nevoie pentru a lua decizii importante și a se poziționa din timp pe scena politică astfel încât sa fie mereu în avantaj. Desigur, tânărul fusese o alegere bună, merita chiar ceva mai mult, poate că ar fi fost bine să-l propulseze ceva mai sus, ar fi putut să-i fie de și mai mare ajutor. De aceea i se adresă din nou: “Auzi, nu vrei tu să faci un doctorat? Te-ar ajuta foarte mult în carieră, poate chiar în felul acesta m-ai putea ajuta și pe mine mai mult, dintr-o poziție pe care o merți.” Evident, tânărul nu avea cum să zică nu unei asemenea invitații. Titlul de doctor ar fi fost, de altfel, și o recunoaștere a meritelor sale de care, ca orice tânăr inteligent și studios, nu se îndoia. Poate că totuși un mic nor de îndoială i-a umbrit fruntea: “Domnule profesor, dar stau destul de rău cu timpul pentru studiu, doctoratul cere și el un efort suplimentar de cautare, studiu și redactare. Eu însă, mă vedeți, sunt la dispoziția dumneavoastră mai tot timpul și imi dau silința să rezolv sarcinile importante pe care mi le-ați dat”.
Avea dreptate. Timpul era puțin, dar pentru profesorul ambițios acesta nu părea un impediment. El își cunostea studentul, știa ce poate și ce știe, nu avea nevoie de alte confirmări prin tot felul de examene. Apoi, i-ar fi fost indrumător la doctorat, ceea ce nu ar fi însemnat decât o prelungire a colaborării dintre ei. Ca profesor îndrumator și om influent ce era, cu siguranță ar fi reușit să-l faca doctor pe tânarul său student. “Asta nu-i o problemă de netrecut”, i-a răspuns profesorul. “Rezolv eu și cu timpul tău de studiu și cu redactarea lucrării, chiar și cu publicarea. Tu trebuie doar să-mi spui dacă vrei să faci doctoratul”.
Cine ar fi spus nu? Vă amintiți? Fără profesorul său, tânărul nu ar fi fost nimic. Nu neapărat că-i era dator profesorului, dar era mai întâi dator față de el însuși să raspundă în singurul mod în care se putea răspunde: “Da”. Sau arătați-mi un alt student care a refuzat vreodată o asemenea propunere venită din partea profesorului său.
Mai peste ani, când datorită întâmplărilor vieții tânărul a reușit să iasă de sub tutela profesorului, rămânându-i totuși apropiat și îndatorat a venit și momentul în care profesorul a avut nevoie de ajutorul fostului său protejat. S-au găsit însă atunci niște oameni care au studiat lucrarea de doctorat a tânărului și au găsit acolo urmele concrete ale ajutorului dat de profesorul îndrumător, omul influent de altă dată. S-a spus atunci sus și tare ca tânărul a plagiat, s-au dat si nume ale celor de la care a plagiat. Dar, surpriză! Chiar cei în cauză au sărit să-l apere pe acuzat! Au spus cu subiect și predicat că tănărul nu a plagiat de la ei. De fapt, ei știau, era mai ales vina lor, au fost puși de către profesorul influent să-i redacteze lucrarea dar ei nu au făcut altceva decât să pună acolo pasaje întregi din lucrările lor. Nu puteau să spună asta însă fără să se compromită ei definitiv, întreg sistemul de învățământ și pe tânarul din povestea mea. Așa că au boicotat comisia pusă să analizeze plagiatul. Cazul era mult prea important cu mult prea multe implicații grave ca să poată fi dat în vileag.
Dar patosul(!) s-a născut și lumea se uită cu ciudă și cu ură la cel care nu a făcut altceva decât ce trebuia să facă. Pas cu pas, nu a greșit cu nimic în alegerile sale conform situației în care se afla atunci. Cum de la final toate au ajuns așa de greșite?! Profesorul i-a cerut și îi cere disperat ajutorul, ce să facă cum să aleagă acum fostul student? Pe deoparte îi este îndatorat profesorului pentru tot ce este acum, pe de alta parte tot ce i se întâmplă rău acum și îl împiedică să-l ajute i se datorează chiar lui, profesorului. Un fel de “eu te-am făcut, dar din cauza mea mori”.
Ce a făcut oare Eliza Doolittle la propunerile profesorului Higgins?
http://www.flecar.ro/2012/07/13/pygmalion-adrian-nastase-si-my-fair-lady-victor-ponta/
A fost mai întâi un tânăr care învăța binișor și s-a gândit să dea la drept. I-o fi plăcut lui cum sună “jurist” sau “avocat” sau “procuror”, nu știm; sau poate părinții l-au îndemnat să-și facă o carieră iar drumul dreptului li s-a părut lor cel mai potrivit, iar nu știm. Sigur e că tânărul a dat la drept și a intrat.
În facultate s-a dovedit a fi isteț. Cel puțin atât de isteț cât să atraga atenția profesorului său, un tip ambițios și bine înfipt în noua nomenclatură politică de după 1989. I-a atras atenția și semi-profilul său care aducea un pic cu cel al lui Nicolae Titulescu, suficient ca domnul profesor, crescut și format la școala de partid și de stat a regimului trecut să facă apel la vechile metehne ale vechilor conducatori: se foloseau de oameni ca să se deconecteze, jucându-se cu ei. În plus, ca lider politic ambițios ce era, profesorul chiar avea nevoie să strângă în jurul lui tineri inteligenți, dispuși să aibe o carieră pe măsura inteligenței lor și care să fie slabi, dar nu la caracter ci la ceea ce numim “spate”, adică neavând alți susținători să devină nu numai îndatorați lui, dar și fără el să nu însemne ceva.
Într-o zi i-a spus profesorul studentului său, care tocmai terminase facultatea de drept: ”Măi, nu vrei tu să vii pe langă mine la partid? O sa fiu prim-ministru și o să am nevoie de o echipă de oameni tineri, inteligenți și devotați cu care să fac treabă, să conducem țara”. Vă dați seama cum a sunat asta în urechile unui tânăr de 25 de ani, abia pornit pe calea vieții, mai mult ca sigur nerăbdător să arate tot ce poate și să pornească cu avântul tinereții să se facă cunoscut și să aibă cariera la care visase. Era mult prea frumos ce i se întâmpla ca să rateze o așa oportunitate. Oricine, dar absolut oricine ar fi fost în locul său ar fi făcut la fel, era convins, asta dacă a mai stat cumva să se gândească, căci la 25 de ani nu stai prea mult să te gândești.
Şi profesorul și-a respectat cuvântul și l-a luat pe tânăr în echipa sa de la guvern. Dar și tânărul a confirmat, chiar își făcea treaba ca la carte, fapt ce-i convenea mult profesorului care beneficia de tot ce avea nevoie pentru a lua decizii importante și a se poziționa din timp pe scena politică astfel încât sa fie mereu în avantaj. Desigur, tânărul fusese o alegere bună, merita chiar ceva mai mult, poate că ar fi fost bine să-l propulseze ceva mai sus, ar fi putut să-i fie de și mai mare ajutor. De aceea i se adresă din nou: “Auzi, nu vrei tu să faci un doctorat? Te-ar ajuta foarte mult în carieră, poate chiar în felul acesta m-ai putea ajuta și pe mine mai mult, dintr-o poziție pe care o merți.” Evident, tânărul nu avea cum să zică nu unei asemenea invitații. Titlul de doctor ar fi fost, de altfel, și o recunoaștere a meritelor sale de care, ca orice tânăr inteligent și studios, nu se îndoia. Poate că totuși un mic nor de îndoială i-a umbrit fruntea: “Domnule profesor, dar stau destul de rău cu timpul pentru studiu, doctoratul cere și el un efort suplimentar de cautare, studiu și redactare. Eu însă, mă vedeți, sunt la dispoziția dumneavoastră mai tot timpul și imi dau silința să rezolv sarcinile importante pe care mi le-ați dat”.
Avea dreptate. Timpul era puțin, dar pentru profesorul ambițios acesta nu părea un impediment. El își cunostea studentul, știa ce poate și ce știe, nu avea nevoie de alte confirmări prin tot felul de examene. Apoi, i-ar fi fost indrumător la doctorat, ceea ce nu ar fi însemnat decât o prelungire a colaborării dintre ei. Ca profesor îndrumator și om influent ce era, cu siguranță ar fi reușit să-l faca doctor pe tânarul său student. “Asta nu-i o problemă de netrecut”, i-a răspuns profesorul. “Rezolv eu și cu timpul tău de studiu și cu redactarea lucrării, chiar și cu publicarea. Tu trebuie doar să-mi spui dacă vrei să faci doctoratul”.
Cine ar fi spus nu? Vă amintiți? Fără profesorul său, tânărul nu ar fi fost nimic. Nu neapărat că-i era dator profesorului, dar era mai întâi dator față de el însuși să raspundă în singurul mod în care se putea răspunde: “Da”. Sau arătați-mi un alt student care a refuzat vreodată o asemenea propunere venită din partea profesorului său.
Mai peste ani, când datorită întâmplărilor vieții tânărul a reușit să iasă de sub tutela profesorului, rămânându-i totuși apropiat și îndatorat a venit și momentul în care profesorul a avut nevoie de ajutorul fostului său protejat. S-au găsit însă atunci niște oameni care au studiat lucrarea de doctorat a tânărului și au găsit acolo urmele concrete ale ajutorului dat de profesorul îndrumător, omul influent de altă dată. S-a spus atunci sus și tare ca tânărul a plagiat, s-au dat si nume ale celor de la care a plagiat. Dar, surpriză! Chiar cei în cauză au sărit să-l apere pe acuzat! Au spus cu subiect și predicat că tănărul nu a plagiat de la ei. De fapt, ei știau, era mai ales vina lor, au fost puși de către profesorul influent să-i redacteze lucrarea dar ei nu au făcut altceva decât să pună acolo pasaje întregi din lucrările lor. Nu puteau să spună asta însă fără să se compromită ei definitiv, întreg sistemul de învățământ și pe tânarul din povestea mea. Așa că au boicotat comisia pusă să analizeze plagiatul. Cazul era mult prea important cu mult prea multe implicații grave ca să poată fi dat în vileag.
Dar patosul(!) s-a născut și lumea se uită cu ciudă și cu ură la cel care nu a făcut altceva decât ce trebuia să facă. Pas cu pas, nu a greșit cu nimic în alegerile sale conform situației în care se afla atunci. Cum de la final toate au ajuns așa de greșite?! Profesorul i-a cerut și îi cere disperat ajutorul, ce să facă cum să aleagă acum fostul student? Pe deoparte îi este îndatorat profesorului pentru tot ce este acum, pe de alta parte tot ce i se întâmplă rău acum și îl împiedică să-l ajute i se datorează chiar lui, profesorului. Un fel de “eu te-am făcut, dar din cauza mea mori”.
Ce a făcut oare Eliza Doolittle la propunerile profesorului Higgins?
vineri, 3 august 2012
Curtea Constituţională a României şi democraţia
În realitate nu-i nici o democraţie aici. E dictatura sau arbitrariul a nouă oameni nealeşi de nimeni, sprijiniţi de laşitatea celor care au fost aleşi şi nesimţirea celor care ar trebui să aleagă. Democraţia este starea politică a oamenilor liberi, nu se subînţelege niciodată, ci întotdeauna se revendică manifest.
luni, 30 iulie 2012
Ora astrală a omenirii - ieri, 29 iulie 2012
Ieri a fost una dintre acele ore astrale ale omenirii. Poate că nu va rămâne scrisă în cărțile de istorie (cine știe daca vor mai fi cărți?), dar efectele a ceea ce au facut ieri românii vor fi înțelese abia mai târziu și acest lucru va interesa pe toata lumea, nu numai pe români.
Am văzut în ultimii ani cum ideologia drepturilor minorităților a avut efecte concrete. Ni s-au impus și ni se impun drepturi ale minorităților sexuale, etnice și de cine mai știe ce altă natură. Majoritatea a fost ocolită în astfel de decizii, obligată să le accepte și niciodată consulată în privința lor. Știm însă cu toții care este regula democrației: voința majorității exprimată prin vot are întâietate până la o nouă consultare. Cei care nu se exprimă nu contează în decizie, pentru că doar voința exprimată poate fi cunoscută. Printr-un artificiu, românilor care nu au avut voință sau ce să exprime, li s-a asumat voința altora. La ora la care scriu nu cunosc rezultatele finale ale numărătorii voturilor, dar estimările sunt suficiente pentru a arăta cum o minoritate își poate impune voința majorității chiar și printr-un vot liber exprimat direct. Asistăm sub ochii noștri la moartea democrației, nu ca egalitate între oameni, ci ca creație politică a oamenilor liberi, nu la noi, ci peste tot. Acesta este semnalul că se poate, fructele sunt coapte. Implicarea asa-zișilor lideri europeni în chestiunea referendumului românesc nu poate duce la altă concluzie. Am fost încă o dată un experiment reușit.
Schimbările nu vor interveni chiar imediat, la fel cum nu ne dăm seama cum îmbătrânim, la fel va fi și acum: ne vom trezi într-o bună zi privindu-ne în oglindă și ne vom întreba când s-a produs schimbarea. Copiii sau nepoții noștri, dacă vor fi în stare, abia ei vor înțelege cum păcatele noastre sunt asupra capetelor lor. Celor care ieri s-au abținut de la vot sau nu au fost interesați de asta nu le spun să le fie rusine, este prea târziu să mai avem ce face cu rușinea lor. Lor le spun să-i ierte Dumnezeu pentru că nu au știut ce fac.
Am văzut în ultimii ani cum ideologia drepturilor minorităților a avut efecte concrete. Ni s-au impus și ni se impun drepturi ale minorităților sexuale, etnice și de cine mai știe ce altă natură. Majoritatea a fost ocolită în astfel de decizii, obligată să le accepte și niciodată consulată în privința lor. Știm însă cu toții care este regula democrației: voința majorității exprimată prin vot are întâietate până la o nouă consultare. Cei care nu se exprimă nu contează în decizie, pentru că doar voința exprimată poate fi cunoscută. Printr-un artificiu, românilor care nu au avut voință sau ce să exprime, li s-a asumat voința altora. La ora la care scriu nu cunosc rezultatele finale ale numărătorii voturilor, dar estimările sunt suficiente pentru a arăta cum o minoritate își poate impune voința majorității chiar și printr-un vot liber exprimat direct. Asistăm sub ochii noștri la moartea democrației, nu ca egalitate între oameni, ci ca creație politică a oamenilor liberi, nu la noi, ci peste tot. Acesta este semnalul că se poate, fructele sunt coapte. Implicarea asa-zișilor lideri europeni în chestiunea referendumului românesc nu poate duce la altă concluzie. Am fost încă o dată un experiment reușit.
Schimbările nu vor interveni chiar imediat, la fel cum nu ne dăm seama cum îmbătrânim, la fel va fi și acum: ne vom trezi într-o bună zi privindu-ne în oglindă și ne vom întreba când s-a produs schimbarea. Copiii sau nepoții noștri, dacă vor fi în stare, abia ei vor înțelege cum păcatele noastre sunt asupra capetelor lor. Celor care ieri s-au abținut de la vot sau nu au fost interesați de asta nu le spun să le fie rusine, este prea târziu să mai avem ce face cu rușinea lor. Lor le spun să-i ierte Dumnezeu pentru că nu au știut ce fac.
joi, 19 iulie 2012
Constanta valahă confirmată
Scriam pe 13 ianuarie primul articol din seria "Constanta valahă". Evenimentele din vara acesta au confirmat cele spuse atunci, anume că evenimentele determinate după constanta valahă tulbură profund societatea românească, dacă sunt născute exclusiv dintr-o nevoie internă și nu ca reacție la un eveniment major extern, atunci evenimentele au loc iarna și cu o tendința accentuată în a-și găsi o rezolvare sau un final în vară. De asemenea spuneam că poporul participă la evenimente, fiind motorul lor principal și că se deosebesc două tipuri de final: primul în care poporul este victorios și cel de-al doilea, firește, cazul în care poporul nu răzbește și este învins.
Astăzi avem situația în care am ajuns la un nou referendum de demitere a președintelui, tot Traian Băsescu. Sondajele dau ca participare la vot de peste 60% din cetățenii cu drept de vot, ceea ce înseamnă după toate standardele democrației o implicare puternică a populației în eveniment. Spre deosebire de anul 2007 când demiterea președintelui era un act pur politic, al membrilor Parlamentului, la care poporul nu a achiesat, astăzi, suspendarea președintelui a fost făcută de parlament tocmai pentru că presiunea populară este mare în acestă direcție. Felul în care a fost făcută această suspendare este dubios, a întors pe mulți împotriva demiterii, dar nervozitatea si agitația populației a rămas la fel de mare sau poate chiar s-a mai mărit odată cu apropierea de deznodământ.
Spuneam în ianuarie că dacă voința populară va învinge, urmează peste 20 de ani de transformari fundamentale ale țării, conform constantei valahe. De asemenea, dacă voința populară este înfrântă, sunt de așteptat 30 de ani de stagnare și poate săracie, cu un "nou" vechi proiect național, anume Unirea, în 10-11 ani de la evenimente. Deși energiile populare par a fi predominat însdreptate astăzi într-o singură direcție și anume aceea a demiterii președintelui, nu este sigur ca poporul va reuși să-și impună voința. Pragul nominal pentru participarea la referendum de peste 9,1 milioane de cetățeni nu reprezintă cei 50% +1 din numărul cetățenilor cu drept de vot hotărâți de Curtea Constituțională atât timp cât ultimul recensământ dădea ca cifră a populației declarate din România și diasporă puțin peste 20 milioane. Se adaugă presiunile Uniunii Europene care nu dorește ceea ce dorește poporul român și este ajutată nu numai de o clasă politică vâdută și coruptă în cea mai mare parte a ei, dar și fără bărbăție atunci când este cazul.
Și atunci rămâne întrebarea ce va fi după referendumul din 29 iulie 2012? Evident, sunt două posibilități.
Cazul 1: Traian Băsescu este demis
După referendum lumea se va destinde, încordarera va disparea. Va fi un moment de pauză, ca după un efort îndelungat, ca atunci cand urci pe munte și după un pieptiș iei un respiro uitându-te pe unde să mergi mai departe.
În noiembrie urmează alegerile. Dispărând Băsescu, fiecare politician va începe să-și vadă de ale lui, interesele fiecăruia încep să se nuanțeze și se vor îndepartă unii de alții, alianțele de acum având tendința de a se destrăma, fiecare dorind să meargă mai departe pe drumul său.
Până la alegeri și populația se va relaxa și vechile raportări ale fiecăruia față de partidele politice își vor face din nou apariția. În noiembrie nu va mai fi doar USL vs. PDL. Nu numai ca alianța se poate destrama oficial până atunci, dar nici populația nu va dori să o mai voteze în bloc. În schimb, populația va avea timpul și relaxarea necesară sa privească și spre alte partide, înființate sau încă neînființate.
PSD a demonstrat de prea multe ori că 30% votruri la alegeri este un adevărat prag pentru el, nu se poate îndeparta prea mult în sus sau în jos. PNL are un electorat stabil de 10% – 15%. PDL, daca va mai rămâne în viață și va renunța pe bune la Elena Udrea, Elena Băsescu, Adriean Videanu, Roberta Anastase și Mircea Toader, poate reveni la procentul său dintotdeauna, 10%. Avem asadar vechile partide împreună cu 55% și rămân încă 45% loc virgin pentru noi partide. UDMR își va menține procentul său, 7%. Tot mai rămân 38%. Aici e loc de partide noi. PP-DD ar putea fi unul, procentul său ar putea crește de la 10% în prezent la 15% – 20%. Am auzit că și unii jurnaliști ar vrea să-și înființeze propriul partid, Liviu Mihaiu a făcut aluzii destul de străvezii la Radio Guerrilla. Mai este și Mihai Răzvan Ungureanu cu Mihail Neamțu și Sebastian Lăzăroiu cu Noua Republică, o să se zbată și Remus Cernea…
Oricum, Parlamentul va fi dominat tot de vechile tabere: PSD și PNL pe deoparte și PDL cu ceva aliați, posibil câțiva din Noua Republică de cealaltă parte. Ce se va schimba va fi pivotul, căci taberele politice de unele singure nu vor putea sa aiba majoritatea necesară pentru a trece legi importante. De această data pivotul, cel care iși va negocia avantajele și legile proprii contra votului în Parlament va fi alt partid decât UDMR. Pentru prima dată în 20 de ani, românii vor fi politic independenți. Probabil că, la cum arată acum sondajele, această forță politică va fi PP-DD. Credc ă pentru multă vreme de acum înainte diversitatea parlamentară împletită cu vechile dușmanii va face ca și unii și alții să fie foarte atenți la matrapazlâcurile celorlalți. Poate în felul acesta ne vom obișnui clasa politică și pe noi înșine sa nu ne mai furam unii pe alții și în final propria căciulă. Vor fi 20 de ani de transformare iar țara va arăta cu totul diferit și oamenii la fel, peste 20 de ani.
Cazul 2: Traian Băsescu rămâne președinte
În acest caz, după referendumul din 29 iulie nu va mai fi nimic. Vom fi un popor învins de noi înșine, mort și îngropat de Uniunea Europeană care ne-a săpat groapa, dar nu a căzut în ea, conform proverbului. Nici alegeri în noiembrie nu vor mai fi. Chiar dacă se vor organiza alegeri parlamentare, algeri nu vor fi, pentru ca nimeni nu va mai vrea să aleagă nimic, pentru ca motivația ar dispărea și la fel și energia și voința. Anticipez o prezență la vot în noiembrie de 5%-10%, probabil vor mai merge la vot doar membri de partid sau cei platiți și duși cu autocarele. Probabil ca va câștiga PDL-ul, însă nu știu ce va câștiga, poate doar niște voturi ale propriilor membri. Cum fiecare om nu se va mai regăsi în ceilalți de lângă el, toți vom căuta soluții din ce în ce mai individuale de supraviețuire. Mulți vor pleca din țară în valuri ca după mineriade; ceilalți care vor rămâne se vor înfeuda care pe unde va găsi un potentat care să-i ofere protecție. Dar mai ales fiecare se va închide în sine și între noi nu va mai exista comunicare. Și dacă rușii vor veni să ia Moldova cu totul până la Siret, și dacă ungurii vor veni sa ia Ardealul până la Brașov, nimeni nu va mai zice nimic și nu se va găsi cineva să miște un deget. Fiecare se va uita în farfuria lui, însă nu știu ce va mai vedea acolo.
Cum o astfel de țară mortificată ar avea nevoie de ceva să o resusciteze, se va relua proiectul unirii cu ciosvârta din Moldova care a mai rămas netrecută de Stalin la Ucraina. Probabil ca în 10 ani se va putea face, dar asta nu va entuziasma pe mulți, unii vor vedea doar un alt prilej pentru a fi taxați și impozitați, căci Moldova este săracă și regiunea va avea nevoie de ajutor financiar de la buget, iar cei de pe malul celălalt vor vedea doar prilejul de a ajunge cât mai repede în Vest. Și astfel ura dintre noi și nepăsarea vor mai dura cel puțin 30 de ani de acum înainte.
Astăzi avem situația în care am ajuns la un nou referendum de demitere a președintelui, tot Traian Băsescu. Sondajele dau ca participare la vot de peste 60% din cetățenii cu drept de vot, ceea ce înseamnă după toate standardele democrației o implicare puternică a populației în eveniment. Spre deosebire de anul 2007 când demiterea președintelui era un act pur politic, al membrilor Parlamentului, la care poporul nu a achiesat, astăzi, suspendarea președintelui a fost făcută de parlament tocmai pentru că presiunea populară este mare în acestă direcție. Felul în care a fost făcută această suspendare este dubios, a întors pe mulți împotriva demiterii, dar nervozitatea si agitația populației a rămas la fel de mare sau poate chiar s-a mai mărit odată cu apropierea de deznodământ.
Spuneam în ianuarie că dacă voința populară va învinge, urmează peste 20 de ani de transformari fundamentale ale țării, conform constantei valahe. De asemenea, dacă voința populară este înfrântă, sunt de așteptat 30 de ani de stagnare și poate săracie, cu un "nou" vechi proiect național, anume Unirea, în 10-11 ani de la evenimente. Deși energiile populare par a fi predominat însdreptate astăzi într-o singură direcție și anume aceea a demiterii președintelui, nu este sigur ca poporul va reuși să-și impună voința. Pragul nominal pentru participarea la referendum de peste 9,1 milioane de cetățeni nu reprezintă cei 50% +1 din numărul cetățenilor cu drept de vot hotărâți de Curtea Constituțională atât timp cât ultimul recensământ dădea ca cifră a populației declarate din România și diasporă puțin peste 20 milioane. Se adaugă presiunile Uniunii Europene care nu dorește ceea ce dorește poporul român și este ajutată nu numai de o clasă politică vâdută și coruptă în cea mai mare parte a ei, dar și fără bărbăție atunci când este cazul.
Și atunci rămâne întrebarea ce va fi după referendumul din 29 iulie 2012? Evident, sunt două posibilități.
Cazul 1: Traian Băsescu este demis
După referendum lumea se va destinde, încordarera va disparea. Va fi un moment de pauză, ca după un efort îndelungat, ca atunci cand urci pe munte și după un pieptiș iei un respiro uitându-te pe unde să mergi mai departe.
În noiembrie urmează alegerile. Dispărând Băsescu, fiecare politician va începe să-și vadă de ale lui, interesele fiecăruia încep să se nuanțeze și se vor îndepartă unii de alții, alianțele de acum având tendința de a se destrăma, fiecare dorind să meargă mai departe pe drumul său.
Până la alegeri și populația se va relaxa și vechile raportări ale fiecăruia față de partidele politice își vor face din nou apariția. În noiembrie nu va mai fi doar USL vs. PDL. Nu numai ca alianța se poate destrama oficial până atunci, dar nici populația nu va dori să o mai voteze în bloc. În schimb, populația va avea timpul și relaxarea necesară sa privească și spre alte partide, înființate sau încă neînființate.
PSD a demonstrat de prea multe ori că 30% votruri la alegeri este un adevărat prag pentru el, nu se poate îndeparta prea mult în sus sau în jos. PNL are un electorat stabil de 10% – 15%. PDL, daca va mai rămâne în viață și va renunța pe bune la Elena Udrea, Elena Băsescu, Adriean Videanu, Roberta Anastase și Mircea Toader, poate reveni la procentul său dintotdeauna, 10%. Avem asadar vechile partide împreună cu 55% și rămân încă 45% loc virgin pentru noi partide. UDMR își va menține procentul său, 7%. Tot mai rămân 38%. Aici e loc de partide noi. PP-DD ar putea fi unul, procentul său ar putea crește de la 10% în prezent la 15% – 20%. Am auzit că și unii jurnaliști ar vrea să-și înființeze propriul partid, Liviu Mihaiu a făcut aluzii destul de străvezii la Radio Guerrilla. Mai este și Mihai Răzvan Ungureanu cu Mihail Neamțu și Sebastian Lăzăroiu cu Noua Republică, o să se zbată și Remus Cernea…
Oricum, Parlamentul va fi dominat tot de vechile tabere: PSD și PNL pe deoparte și PDL cu ceva aliați, posibil câțiva din Noua Republică de cealaltă parte. Ce se va schimba va fi pivotul, căci taberele politice de unele singure nu vor putea sa aiba majoritatea necesară pentru a trece legi importante. De această data pivotul, cel care iși va negocia avantajele și legile proprii contra votului în Parlament va fi alt partid decât UDMR. Pentru prima dată în 20 de ani, românii vor fi politic independenți. Probabil că, la cum arată acum sondajele, această forță politică va fi PP-DD. Credc ă pentru multă vreme de acum înainte diversitatea parlamentară împletită cu vechile dușmanii va face ca și unii și alții să fie foarte atenți la matrapazlâcurile celorlalți. Poate în felul acesta ne vom obișnui clasa politică și pe noi înșine sa nu ne mai furam unii pe alții și în final propria căciulă. Vor fi 20 de ani de transformare iar țara va arăta cu totul diferit și oamenii la fel, peste 20 de ani.
Cazul 2: Traian Băsescu rămâne președinte
În acest caz, după referendumul din 29 iulie nu va mai fi nimic. Vom fi un popor învins de noi înșine, mort și îngropat de Uniunea Europeană care ne-a săpat groapa, dar nu a căzut în ea, conform proverbului. Nici alegeri în noiembrie nu vor mai fi. Chiar dacă se vor organiza alegeri parlamentare, algeri nu vor fi, pentru ca nimeni nu va mai vrea să aleagă nimic, pentru ca motivația ar dispărea și la fel și energia și voința. Anticipez o prezență la vot în noiembrie de 5%-10%, probabil vor mai merge la vot doar membri de partid sau cei platiți și duși cu autocarele. Probabil ca va câștiga PDL-ul, însă nu știu ce va câștiga, poate doar niște voturi ale propriilor membri. Cum fiecare om nu se va mai regăsi în ceilalți de lângă el, toți vom căuta soluții din ce în ce mai individuale de supraviețuire. Mulți vor pleca din țară în valuri ca după mineriade; ceilalți care vor rămâne se vor înfeuda care pe unde va găsi un potentat care să-i ofere protecție. Dar mai ales fiecare se va închide în sine și între noi nu va mai exista comunicare. Și dacă rușii vor veni să ia Moldova cu totul până la Siret, și dacă ungurii vor veni sa ia Ardealul până la Brașov, nimeni nu va mai zice nimic și nu se va găsi cineva să miște un deget. Fiecare se va uita în farfuria lui, însă nu știu ce va mai vedea acolo.
Cum o astfel de țară mortificată ar avea nevoie de ceva să o resusciteze, se va relua proiectul unirii cu ciosvârta din Moldova care a mai rămas netrecută de Stalin la Ucraina. Probabil ca în 10 ani se va putea face, dar asta nu va entuziasma pe mulți, unii vor vedea doar un alt prilej pentru a fi taxați și impozitați, căci Moldova este săracă și regiunea va avea nevoie de ajutor financiar de la buget, iar cei de pe malul celălalt vor vedea doar prilejul de a ajunge cât mai repede în Vest. Și astfel ura dintre noi și nepăsarea vor mai dura cel puțin 30 de ani de acum înainte.
luni, 2 iulie 2012
Despre China
China - țara Marelui Zid pe care l-a construit în juru-i.
China - țara soldaților de teracotă puși sa o păzească etern.
China - țara orașului interzis, unde timpul a stat, stă și va sta pe loc.
China - țara care a inventat hârtia și tiparul.
China - țara care a inventat praful de pușcă.
China - țara care astăzi este candidată la detronarea Statelor Unite.
China - milenară, eternă, adâncă și ascunsă.
China - țara suficientă sieși care s-a înconjurat de lumea dinafară cu un zid pe care nici ea nu a dorit să-l treacă.
China - țara care nu se schimbă precum nici armata de teracotă nu se mișcă.
China - țara în care cei care o conduc se izoleaza o dată în plus de restul lumii.
China - țara care nu și-a tipărit înțelepciunea pe hârtie preferând să o deseneze.
China - țara care nu avea armate înzestrate cu armament modern când britanicii au cucerit Hong-Kongul.
China - țara care astăzi a luat locul de acum 20 de ani al Japoniei, adică locul 2.
China - țara care este atât de eternă încât va rata toate momentele.
Secantele își ating întotdeauna dreapta din drumul lor, chiar dacă după ce o secționează se depărtează de ea. Istoria este făcută de actori care apar, fac și trec, astfel rămânând. China este însă o asimptotă care are doar tendințe, dar niciodată împliniri. De aceea nu va fi niciodată, deși pare a fi mereu.
China - țara soldaților de teracotă puși sa o păzească etern.
China - țara orașului interzis, unde timpul a stat, stă și va sta pe loc.
China - țara care a inventat hârtia și tiparul.
China - țara care a inventat praful de pușcă.
China - țara care astăzi este candidată la detronarea Statelor Unite.
China - milenară, eternă, adâncă și ascunsă.
China - țara suficientă sieși care s-a înconjurat de lumea dinafară cu un zid pe care nici ea nu a dorit să-l treacă.
China - țara care nu se schimbă precum nici armata de teracotă nu se mișcă.
China - țara în care cei care o conduc se izoleaza o dată în plus de restul lumii.
China - țara care nu și-a tipărit înțelepciunea pe hârtie preferând să o deseneze.
China - țara care nu avea armate înzestrate cu armament modern când britanicii au cucerit Hong-Kongul.
China - țara care astăzi a luat locul de acum 20 de ani al Japoniei, adică locul 2.
China - țara care este atât de eternă încât va rata toate momentele.
Secantele își ating întotdeauna dreapta din drumul lor, chiar dacă după ce o secționează se depărtează de ea. Istoria este făcută de actori care apar, fac și trec, astfel rămânând. China este însă o asimptotă care are doar tendințe, dar niciodată împliniri. De aceea nu va fi niciodată, deși pare a fi mereu.
joi, 3 mai 2012
Comportamentul consumatorului de brânzeturi - aplicaţie fără studiu de caz
Acest articol îl dedic celui care a căutat pe Google după cuvintele "comportamentul consumatorului de brînzeturi studiu de caz".
Dacă după o asemenea căutare a ajuns la mine pe blog, atunci musai să îmi cheltui şi eu puţin timp cu asta. Nu sunt un specialist în aşa ceva, dar ceva-ceva tot mi-a mai ramas în cap din cele învăţate acum câtva timp, iar dacă mi-au rămas atunci au fost sedimentate de experienţă, deci sunt verificate. Cine caută aici sursă pentru vreun referat mi-e teamă că nu va găsi (deşi, cine ştie?!), dar cine caută doar să se instruiască din experienţa altuia este invitatul meu să citească în continuare.
Comportamentul consumatorului nu are specificităţi atât de adânci, cum ar fi comportamentul consumatorului de brânză. Este un comportament tipologic, împărţindu-se după tipologii mai generale şi nu întotdeauna după tipologii ale produselor. În mare se poate împărţi în trei: comportament de cumpărare influenţat de un comportament general uman, un comportament de cumparare după tipologia subiectului (adică a cumpărătorului) şi un comportament de cumpărare după tipologia obiectului (adică a produsului cumpărat). Sa le iau pe rând.
În mod esenţial, comportamentul uman nu este legat de cumpărare. Cumpărarea este doar o derivaţie specifică a comportamentului general uman. Pe scara devenirii istorice, cumpărarea de bunuri a apărut relativ târziu şi ca un răspuns la anumite necesităţi care nu (mai) puteau fi satisfăcute pe căi naturale. Ceea ce ne interesează aici din punct de vedere practic este ce caută şi cum anume ajunge cumpărătorul la acest lucru râvnit.
Mai întâi omul va cauta acel lucru care să îi satisfacă nevoia. Aşadar, dacă îi este foame va căuta hrană. De unde ştim că va căuta - să zicem - brânză, asta este altceva. De fapt nu ştim dacă va căuta brânză, ştim că omul va căuta mai întâi să îşi satisfacă nevoia într-un mod cât mai plăcut şi convenabil, cel puţin atât timp cât nevoia nu devine stringentă. Numai dacă îi place să mănânce brânză, atunci va căuta brânză.
Ca să ajungă la lucrul căutat, omul va face un drum, fie şi până la frigiderul din casă. Dacă cel care citeşte îşi va analiza inclusiv propriul comportament va observa că fie şi în propria casă are trasee favorite şi trasee pe care le ocoleşte. Cu atât mai mult pe stradă; de fapt fiecare dintre noi are o hartă subiectivă a locului în care traieşte, de la locuinţă până la întregul oraş, ba chiar şi pentru drumurile care ies din oraş. Cu toţii preferăm să mergem prin anumite locuri şi nu prin altele. Să analizez acum acest fenomen este prea mult, important este cum îl foloseşte cineva care vrea să vândă brânză. Nu-i un secret că printre comercianţi locul în care se întretaie sau se întrepătrund mai multe asemenea trasee favorite ale unor oameni diferiţi se numeşte "vad". Vadul trebuie însă cercetat cu grijă, nu este doar o aglomeraţie. Sunt locuri pe unde oamenii doar trec şi locuri în care preferă să se şi oprească şi, deci, este mult mai probabil să şi cumpere.
Comportamentul de cumpărare după tipologia cumpărătorului este în sine un capitol care se poate trata într-o lucrare cât Enciclopedia Britannica. Este ceva ce ţine de educaţie, de stare financiară, de status social, de cultura locului şi de multe altele. Dar practic şi de folosinţă imediată trebuie spus că o persoană care, prin caracteristici (ale vârstei, mediului de provenienţă etc.) ce îl definesc, este de aşteptat să fie o persoană tradiţionalistă va cumpăra produse tradiţionaliste. Brânza, de exemplu, este un produs alimentar tradiţional la români; un om mai în vârstă este de aşteptat să fie mai puţin deschis la nou şi mai tradiţionalist, deci un om mai în vârsta este de aşteptat să cumpere mai degrabă brânză decât iaurt cu fructe şi invers: un tânăr va prefera un iaurt cu fructe şi nu o brânză.
De asemenea, după felul produsului se disting mai multe feluri de comportament de cumpărare. Dacă produsele sunt alimentare sau nonalimentare, dacă produsele sunt consumabile, perisabile sau de folosire îndelungată etc. De exemplu, pentru produsele alimentare cumpăratorul va aloca un timp proporţional cu ponderea cheltuielilor alimentare în buget. Dacă cheltuiala cu produsele alimentare este o parte importantă din venitul său, cumpăratorul va acorda mai multă atenţie produselor pe care le cumpără vis-a-vis de preţ, calitate, termen de garanţie. Pentru hârtia de scris, plicuri sau creioane nu va acorda aceeaşi atenţie nu datorită preţului ci faptului că hârtie de scris nu cumpără în fiecare zi. Aşteptaţi-vă, aşadar, ca persoanele cu venituri mici, pensionarii mai ales, să acorde un timp mai îndelungat şi o atenţie sporită cumpărării de brânzeturi.
(Pentru produsele de folosinţă îndelungată, cumpărătorul este mult mai dispus să îşi părăsească traseele favorite. Disponibilitatea sa este cu atât mai mare cu cât certitudinea că va găsi exact produsul căutat este mai mare. Va merge chiar şi în locuri în care nu a mai fost până atunci.)
Ar mai fi de spus că orice comportament de cumpărare are două părţi: una raţională şi una iraţională. Iraţională (deşi poate fi justificată) este harta subiectivă despre care am pomenit mai sus, sau preferinţa pentru anumite culori sau forme. Raţională este alegerea în funcţie de niste criterii ierarhizate, chiar dacă subiective, dar atât timp cât alegerea rămâne conştientă. Primordial este însă comportamentul iraţional, cel raţional urmând după acesta. Ca să exemplific, omul mai întâi va hotărî ca vrea să cumpere brânză (iraţional) şi abia apoi va alege un sortiment în funcţie de ceea ce i se oferă (raţional). Nu discut aici situaţia în care datorită neatenţiei sau a altor factori alegerea este făcută greşit conform propriilor criterii ale cumpărătorului.
Şi acum, ca să onorez titlul, voi încerca o aplicaţie ipotetică a celor scrise mai sus.
Sunt diverse tipuri de brânzeturi. Le voi împărţi tipologic în două: brânzeturi româneşti şi brânzeturi străine. Am stabilit deja că după profil cumpăratorul de brânzeturi este o persoana cu înclinaţii traditionaliste, deci mă aştept să prefere brânzeturile româneşti. Dar, să presupunem că sunt reprezentantul unei companii care comercializează brânzeturi straine. Întrebarea este ce aş face.
Este firesc să încerc să păstrez identitatea produselor mele, dar în acelaşi timp trebuie să determin cumpărătorul tradiţionalist să le cumpere într-un volum care să îmi garanteze un minim de profit pentru a putea menţine afacerea. De exemplu, aş comercializa brânză franţuzească cu mucegai. Diferenţa dintre telemeaua românească şi brânza cu mucegai este evidentă, deci n-aş avea probleme cu păstrarea identităţii produsului, în schimb trebuie să înving acea parte iraţională din comportamentul celui care cumpără. De aceea aş insista ca în magazine produsul meu să nu se comercializeze la un raft separat de celelalte brâzeturi, cel puţin atât timp cât adresabilitatea produsului meu este generală (altfel, aş insista să se comercializeze vizibil separat la un raion de delicatese şi cu un preţ adecvat, adică mare). Apoi aş încerca să aliniez preţul cu cele ale produselor autohtone. Dacă nu pe kilogram, cel puţin pe unitatea vândută. Iar ca ultim pas aş încerca să vând produsul la raionul cu produse vrac. Practic, aş face cu brânza franţuzească cu mucegai ceea ce fac acum companiile care produc brânza de tipul cremos, din uleiuri vegetale şi proteină lactică, care numai brânză nu e.
Punând produsele pe acelaşi raft mă folosesc de harta subiectivă a cumpărătorului care se duce întins către raftul cunoscut cu produse tradiţionale brânzeturi. La acel raft va găsi posibilitatea de a alege în mod egal atât între brânzeturile româneşti cât şi între brânzeturile româneşti şi cele străine. Încerc astfel să folosesc partea raţională a comportamentului pentru a "sparge" partea iraţională, prin oferirea oportunităţii. În final, prin vânzarea vrac încerc să folosesc în avantajul meu iraţionalitatea alegerii tradiţionale prin imitarea formei tradiţionale de comerţ.
De aici încolo se mai pot adăuga talentul, inspiraţia şi experienţa fiecăruia. Succes la vândut brânză!
Dacă după o asemenea căutare a ajuns la mine pe blog, atunci musai să îmi cheltui şi eu puţin timp cu asta. Nu sunt un specialist în aşa ceva, dar ceva-ceva tot mi-a mai ramas în cap din cele învăţate acum câtva timp, iar dacă mi-au rămas atunci au fost sedimentate de experienţă, deci sunt verificate. Cine caută aici sursă pentru vreun referat mi-e teamă că nu va găsi (deşi, cine ştie?!), dar cine caută doar să se instruiască din experienţa altuia este invitatul meu să citească în continuare.
***
Comportamentul consumatorului nu are specificităţi atât de adânci, cum ar fi comportamentul consumatorului de brânză. Este un comportament tipologic, împărţindu-se după tipologii mai generale şi nu întotdeauna după tipologii ale produselor. În mare se poate împărţi în trei: comportament de cumpărare influenţat de un comportament general uman, un comportament de cumparare după tipologia subiectului (adică a cumpărătorului) şi un comportament de cumpărare după tipologia obiectului (adică a produsului cumpărat). Sa le iau pe rând.
În mod esenţial, comportamentul uman nu este legat de cumpărare. Cumpărarea este doar o derivaţie specifică a comportamentului general uman. Pe scara devenirii istorice, cumpărarea de bunuri a apărut relativ târziu şi ca un răspuns la anumite necesităţi care nu (mai) puteau fi satisfăcute pe căi naturale. Ceea ce ne interesează aici din punct de vedere practic este ce caută şi cum anume ajunge cumpărătorul la acest lucru râvnit.
Mai întâi omul va cauta acel lucru care să îi satisfacă nevoia. Aşadar, dacă îi este foame va căuta hrană. De unde ştim că va căuta - să zicem - brânză, asta este altceva. De fapt nu ştim dacă va căuta brânză, ştim că omul va căuta mai întâi să îşi satisfacă nevoia într-un mod cât mai plăcut şi convenabil, cel puţin atât timp cât nevoia nu devine stringentă. Numai dacă îi place să mănânce brânză, atunci va căuta brânză.
Ca să ajungă la lucrul căutat, omul va face un drum, fie şi până la frigiderul din casă. Dacă cel care citeşte îşi va analiza inclusiv propriul comportament va observa că fie şi în propria casă are trasee favorite şi trasee pe care le ocoleşte. Cu atât mai mult pe stradă; de fapt fiecare dintre noi are o hartă subiectivă a locului în care traieşte, de la locuinţă până la întregul oraş, ba chiar şi pentru drumurile care ies din oraş. Cu toţii preferăm să mergem prin anumite locuri şi nu prin altele. Să analizez acum acest fenomen este prea mult, important este cum îl foloseşte cineva care vrea să vândă brânză. Nu-i un secret că printre comercianţi locul în care se întretaie sau se întrepătrund mai multe asemenea trasee favorite ale unor oameni diferiţi se numeşte "vad". Vadul trebuie însă cercetat cu grijă, nu este doar o aglomeraţie. Sunt locuri pe unde oamenii doar trec şi locuri în care preferă să se şi oprească şi, deci, este mult mai probabil să şi cumpere.
Comportamentul de cumpărare după tipologia cumpărătorului este în sine un capitol care se poate trata într-o lucrare cât Enciclopedia Britannica. Este ceva ce ţine de educaţie, de stare financiară, de status social, de cultura locului şi de multe altele. Dar practic şi de folosinţă imediată trebuie spus că o persoană care, prin caracteristici (ale vârstei, mediului de provenienţă etc.) ce îl definesc, este de aşteptat să fie o persoană tradiţionalistă va cumpăra produse tradiţionaliste. Brânza, de exemplu, este un produs alimentar tradiţional la români; un om mai în vârstă este de aşteptat să fie mai puţin deschis la nou şi mai tradiţionalist, deci un om mai în vârsta este de aşteptat să cumpere mai degrabă brânză decât iaurt cu fructe şi invers: un tânăr va prefera un iaurt cu fructe şi nu o brânză.
De asemenea, după felul produsului se disting mai multe feluri de comportament de cumpărare. Dacă produsele sunt alimentare sau nonalimentare, dacă produsele sunt consumabile, perisabile sau de folosire îndelungată etc. De exemplu, pentru produsele alimentare cumpăratorul va aloca un timp proporţional cu ponderea cheltuielilor alimentare în buget. Dacă cheltuiala cu produsele alimentare este o parte importantă din venitul său, cumpăratorul va acorda mai multă atenţie produselor pe care le cumpără vis-a-vis de preţ, calitate, termen de garanţie. Pentru hârtia de scris, plicuri sau creioane nu va acorda aceeaşi atenţie nu datorită preţului ci faptului că hârtie de scris nu cumpără în fiecare zi. Aşteptaţi-vă, aşadar, ca persoanele cu venituri mici, pensionarii mai ales, să acorde un timp mai îndelungat şi o atenţie sporită cumpărării de brânzeturi.
(Pentru produsele de folosinţă îndelungată, cumpărătorul este mult mai dispus să îşi părăsească traseele favorite. Disponibilitatea sa este cu atât mai mare cu cât certitudinea că va găsi exact produsul căutat este mai mare. Va merge chiar şi în locuri în care nu a mai fost până atunci.)
Ar mai fi de spus că orice comportament de cumpărare are două părţi: una raţională şi una iraţională. Iraţională (deşi poate fi justificată) este harta subiectivă despre care am pomenit mai sus, sau preferinţa pentru anumite culori sau forme. Raţională este alegerea în funcţie de niste criterii ierarhizate, chiar dacă subiective, dar atât timp cât alegerea rămâne conştientă. Primordial este însă comportamentul iraţional, cel raţional urmând după acesta. Ca să exemplific, omul mai întâi va hotărî ca vrea să cumpere brânză (iraţional) şi abia apoi va alege un sortiment în funcţie de ceea ce i se oferă (raţional). Nu discut aici situaţia în care datorită neatenţiei sau a altor factori alegerea este făcută greşit conform propriilor criterii ale cumpărătorului.
Şi acum, ca să onorez titlul, voi încerca o aplicaţie ipotetică a celor scrise mai sus.
Sunt diverse tipuri de brânzeturi. Le voi împărţi tipologic în două: brânzeturi româneşti şi brânzeturi străine. Am stabilit deja că după profil cumpăratorul de brânzeturi este o persoana cu înclinaţii traditionaliste, deci mă aştept să prefere brânzeturile româneşti. Dar, să presupunem că sunt reprezentantul unei companii care comercializează brânzeturi straine. Întrebarea este ce aş face.
Este firesc să încerc să păstrez identitatea produselor mele, dar în acelaşi timp trebuie să determin cumpărătorul tradiţionalist să le cumpere într-un volum care să îmi garanteze un minim de profit pentru a putea menţine afacerea. De exemplu, aş comercializa brânză franţuzească cu mucegai. Diferenţa dintre telemeaua românească şi brânza cu mucegai este evidentă, deci n-aş avea probleme cu păstrarea identităţii produsului, în schimb trebuie să înving acea parte iraţională din comportamentul celui care cumpără. De aceea aş insista ca în magazine produsul meu să nu se comercializeze la un raft separat de celelalte brâzeturi, cel puţin atât timp cât adresabilitatea produsului meu este generală (altfel, aş insista să se comercializeze vizibil separat la un raion de delicatese şi cu un preţ adecvat, adică mare). Apoi aş încerca să aliniez preţul cu cele ale produselor autohtone. Dacă nu pe kilogram, cel puţin pe unitatea vândută. Iar ca ultim pas aş încerca să vând produsul la raionul cu produse vrac. Practic, aş face cu brânza franţuzească cu mucegai ceea ce fac acum companiile care produc brânza de tipul cremos, din uleiuri vegetale şi proteină lactică, care numai brânză nu e.
Punând produsele pe acelaşi raft mă folosesc de harta subiectivă a cumpărătorului care se duce întins către raftul cunoscut cu produse tradiţionale brânzeturi. La acel raft va găsi posibilitatea de a alege în mod egal atât între brânzeturile româneşti cât şi între brânzeturile româneşti şi cele străine. Încerc astfel să folosesc partea raţională a comportamentului pentru a "sparge" partea iraţională, prin oferirea oportunităţii. În final, prin vânzarea vrac încerc să folosesc în avantajul meu iraţionalitatea alegerii tradiţionale prin imitarea formei tradiţionale de comerţ.
De aici încolo se mai pot adăuga talentul, inspiraţia şi experienţa fiecăruia. Succes la vândut brânză!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)