Postare prezentată

Etica capitalistă și spiritul ortodoxiei

"Biserica fiind sobornicească în toate părțile sale, fiecare dintre mădularele sale - nu numai clerul, ci și fiecare laic - este chemat...

marți, 23 iulie 2013

Unde gresesc românii...

... sau mai bine zis ce are poporul asta de e strâmb?


1. Câţi absolvenţi de ASE (Academia de Studii Economice) ştiu să deducă TVA dintr-un preţ?

2. Câţi absolvenţi de ASE (Academia de Studii Economice) ştiu care sunt rubricile unei facturi? Dar al unui aviz de însoţire a marfii? Dar care este diferenţa dintre cele două?

3. Cum se face că 1% din populaţia României a absolvit ASE-ul şi economia e la pământ? (Bibliografie: http://www.gandul.info/interviurile-gandul/ase-la-100-de-ani-interviu-cu-rectorul-pavel-nastase-1-din-populatia-romaniei-a-absolvit-ase-ul-cum-a-aparut-si-cand-se-va-incheia-criza-economica-10713270)

4. Cum se face că de când au înflorit facultăţile de drept este din ce în ce mai multă corupţie?

5. Cum se poate ca în ţara în care fondatorul de şcoală sociologică, Dimitrie Gusti, s-a ocupat în special de civilizaţia rurală românească (a facut şi un muzeu al satului), să nu se găsească soluţii la problema ţăranilor, sau cum şi-or mai zice cei care înca mai stau la ţară?

6. Şi ca să nu mă lungesc, că s-ar putea să nu termin niciodată, cum... (Doamne, iarta-mă!) partidul care se vrea stindardul dreptei (elitiste!) se numeşte Mişcarea populară! Şi mai e facut şi de absolvenţi de studii sociale!

vineri, 19 iulie 2013

Managementul bibliotecilor publice si al centrelor de informare

Eram zilele trecute cu copiii prin oras. Iesiseram la o plimbare, voiam sa le arat copiilor centrul Bucurestilor. Cum eram pe la Piata Unirii le spun "La Curtea Veche, haideti sa va arat Curtea construita de Vlad Tepes". Ei nu erau prea convinsi. Parea ceva foarte complicat si... vechi! Ce sa vada la o curte veche?! Unii spun ca ar fi chiar mai veche decat Vlad Tepes.

Mai de voie, parca de nevoie, copiii isi taraiau picioarele in directia propusa de mine. Deodata zaresc cladirea Bibliotecii Nationale si le place. Aluminiu stralucitor si sticla. Dar, mai ales, e o cladire noua! Asta le place lor, sa vada lucruri noi si curate. "Ce e cladirea aia?" ma intreaba. "Biblioteca Nationala, in sfarsit au terminat-o" le raspund. "Desi nu se prea vede ce este, ca pe ea scrie doar SAMSUNG". "Vrem sa vedem Biblioteca Nationala", zic ei. "Nu prea aveti ce vedea, ia, acolo, o cladire", incerc eu sa-i conving ca nu aceea e directia cea buna. Copiii se bosumfla si repeta ca vor sa vada Biblioteca Nationala si ca nu vor sa mearga pana la Curtea Veche si nu vor sa o vada in viata lor. Nu-i intereseaza.

"Bine, hai la Biblioteca Nationala", ma dau batut. Mai bine sa am liniste decat sa ii fortez sa vada ceva ce isi vor da silinta sa uite in secunda urmatoare. Asa ca ne indreptam sprea mareata cladire de pe malul Dambovitei. Ajungem acolo, intram si... wow! "Maaa-maaa, ce misto eee...!". Copiii sunt entuziasmati. Numai marmura, un hol central inalt cat cladirea si etaje deschise, acoperis de sticla care lasa lumina zilei sa patrunda in holul central, mobilier modern si cu gust. Oameni la mese care isi fac de lucru, mai cu o carte, mai cu o revista sau la un laptop. Frumos. Grandios. Copiilor le place si incep sa zburde prin cladire. Era pentru ei un mare loc de joaca unde sa isi satisfaca curiozitatile.

Cumva reusesc sa-i potolesc, trebuie pastrata o liniste decenta intr-o biblioteca. Le arat scarile rulante care urca de la parter la mezanin, un semi-etaj care arata ca o sala de lectura deschisa. Ne avantam impreuna pe scari in sus sa privim de la inaltime cum se vede holul si mai ales sa aflam ce gasim la mezanin. Desigur, un nou "wow!". De frumos, e frumos. Atmosfera este linistita si linistea are ecou. Ne plimbam pe etaj si trecem print-o zona impanzita de panouri albastre cu ceva poze si scrise in limba germana. "Ce sunt astea?" intreaba copiii? "Niste panouri." le raspund banal. "Si ce-i cu ele aici?" nu se lasa ei. "Nu stiu". Chiar nu stiu. Nu inteleg o boaba nemteste, ma uit pe panouri doar-doar oi intelege ce-i cu ele acolo si ce vor. Ceva cu premiul Nobel, ca asta e in limbaj international si vad si o poza cu Herta Muller. Caut un cuvant romanesc pe panourile acelea sa ma pot agata de ceva, sa le spun copiilor ce-i cu panourile acelea, dar nu gasesc nimic. Le spun ca e ceva cu o scriitoare romana dar care e de fapt nemtoaica si care a plecat din Romania si a scris niste carti si a luat premiul Nobel pentru literatura. Dar asta stiam eu, nu am citit pe panouri. Din panourile acelea nu am inteles decat ca limba germana este la mare cinste la Biblioteca Nationala a Romaniei. Panouri in limba romana n-am gasit.

Zarim apoi mai incolo niste bannere care ne lasau sa intelegem ca marcheaza "American corner". Mergem la coltul american dar in afara de afisele de pe balustrada mezaninului nu gasim nimic. Nici macar in limba engleza. Ne mai uitam putin peste balustrada la holul imens din centrul cladirii. Superb!

Copiii vor la toaleta. Hai sa vedem pe unde e. E o institutie publica mare, trebuie sa gasim repede una, sa gasim indicatoare, ma gandesc. Realitatea este insa mai puternica decat gandurile mele. La mezanin nu gasim nimic, doar hidranti. Buni si aia, zic eu, dar nu la ce aveam nevoie acum. Gasim si un plan al cladirii, ba gasim pe fiecare latura cate un plan al cladirii. Veceurile sunt acolo, pe plan, dar nu le gasim deloc cand le cautam in cladire. In fine, presiunea este din ce in ce mai mare. "Vrem la baie!" devine un fel de cosmar. "Asta mai imi trebuia acum cu voi", le zic. "Va apuca in locul si momentul cel mai nepotrivit. Hai sa cautam si la parter si peste tot pana cand gasim ceva. Pastrati-va calmul" le mai spun, autosugestionandu-ma.

Coboram la parter si caut toaletele prin toate cotloanele cladirii. Dam peste o expozitie dedicata regelui Mihai I al Romaniei si felului in care a fost el expulzat din tara de Ion Iliescu. Cand cauti un veceu asta nu mai intereseaza pe nimeni asa ca trecem in mare viteza pe langa afisele expuse pe niste panouri. Noroc cu documentele reproduse in facsimil, acestea erau in limba romana.

Gasim o usa care da spre un hol lateral. Deasupra usii gasim semnul salvator: "Toilete", un dreptunghi verde cu cele trei desene schematizate, barbat, femeie si persoana cu dizabilitati, ca nu am voie sa spun handicapati. Mai jos insa, pe usa de sticla era un cerc rosu cu semnul de interzis: "Interzis accesul persoanelor neautorizate". Hait! Am incurcat-o! Aici iti trebuie autorizatie ca sa mergi la veceu. Bag capul pe usa totusi: nu vad nici o usa care sa semene a toaleta, doar birouri si usi pe care scrie ca dincolo de ele se gasesc persoane cu functii destul de importante. "Aici s-or da si autorizatii?" ma gandesc, dar ma gandesc si ca e mai bine sa renunt. Ceva imi spune ca totul e construit simetric si ca exact in partea cealalta a cladirii voi gasi o toaleta, sper, fara autorizatie. Asa si este. In cele din urma intru pe un hol mai putin luminat si pe langa alte birouri importante, aproape de iesire gasim si mult dorita toaleta. Cred ca eu m-am bucurat mai mult decat copiii.

Apoi, daca tot ne-am mai linistit, hai iar pe sus sa vedem cum functioneaza o biblioteca nationala. Am vazut in trecere ca erau oameni la mese in fata unor calculatoare si lucrau, cautau sau studiau. Altii aveau carti, altii aveau reviste. Altii se jucau la laptopuri si beau o cafea de la dozator. Foarte bine. E doar un loc in care sa studiezi dar si in care te poti destinde in mici pauze luate de la studiu. Urcam iar la mezanin, la sala deschisa de lectura unde gasim si catalogul sistematic. Pentru necunoscatori, este vorba de acele dulapuri cu sertarase in care se gasesc fisele cartilor, continand denumirea cartii, autorul, domeniul, editura si anul aparitiei si codul de catalogare al cartii, adica locul in care poate fi gasita cartea in depozitul bibliotecii, toate ordonate alfabetic si pe domenii. Imi spun ca este momentul sa le arat copiilor cum se foloseste o biblioteca, sper sa li se para mai interesant decat folosirea calculatorului. Ar fi ca si cum esti propriul motor de cautare intr-o mare baza de date.

Luminile de pe etaj incep sa se stinga treptat. Intai cele de pe margini, apoi cele mai din centru si tot asa pana cand se sting toate luminile. Langa mine, unul dintre copii se juca la un panou cu touch screen frumos luminat. Scria ceva pe el (acum as zice ca tot in germana) si se aprindea frumos si colorat cand atingeai randurile. Zic, "Poti sa apesi pe panou la fel cum era la inceput?". "Sigur!" si apasa. Luminile se aprind toate deodata. "Ce am facut? Am stins lumina?". Surpriza, panica? Orice ar fi fost i-a trecut repede. Mai greu a fost sa nu-l mai las acolo sa continue. Ii placuse foarte mult cum se aprindea ecranul acela si mai ales acum ca a aflat ca luminile se pot stinge/aprinde treptat sau toate deodata, ecranul aparea ca jucaria perfecta.

Revin la dulapul cu sertarase. "Haideti sa vedeti cum se cauta o carte in biblioteca" le spun. "Uite, sa zicem ca stii ce carte cauti..." si ma uit pe domeniile scrise deasupra dulapurilor ca sa incep cu ceva ce ar putea fi pe intelesul lor. "A-ha! Uite, sa zicem ca incepem cu domeniul Generalitati...". N-avea rost sa incep cu ceva complicat, filozofie sau altceva, m-am gandit. Acum cautam din ochi un sertaras cu ceva care sa le capteze curiozitatea. Citesc: "Fenomene neelucidate (16)". Ei, da! Ce poate fi mai interesant decat sa cauti niste carti despre fenomene pe care stiinta inca nu le intelege? Chiar stiam niste titluri si ceva autori, le citisem si eu cand eram copil. Eric von Daeniken, Dan Apostol, Doru Davidovici... "Ia veniti aici" imi chem copiii. "Priviti..." si deschid sertarasul. Prima categorie din sertarul "Fenomene neelucidate (16)" este... "(001.92.631) Agricultura". Tare! D-aia o ducem noi asa de rau si nu reusim sa facem nimic cu tara asta numita candva granarul Europei! La noi agricultura este intr-adevar un fenomen inca neelucidat! Unde au disparut sitemele de irigatii, unde s-au topit statiunile de mecanizare a agriculturii, de ce s-au desfiintat CAP-urile in loc sa se transforme in ceea ce ar fi trebuit sa fie inca de la bun inceput, de ce orice strain care se ocupa de agricultura in Romania devine rapid milionar in euro sau dolari in timp ce taranii nostri sunt din ce in ce mai saraci, iata cate intrebari fara raspuns si fenomene neelucidate din agricultura romaneasca.

Bine, dar sa vedem ce carti sunt la Agricultura. Desfac la intamplare cartonasele si citesc: "La radio y la television ?modifican su vida?" de Hector M. Bonaparte (III82051). Normal, ma gandesc ca de cand se fac schimburi de mame de la familiile de la oras la cele de la sate toti taranii stau cu ochii pe televizor asa ca si agricultura tot acolo se face. Televizorul a modificat si viata agriculturii. Dau mai departe: "Propaganda and promotional activities" de Harold D. Lasswell (III81905). Bune si astea, imi zic, dar parca mai bine ar fi sa ai ce sa promovezi mai intai. Sau ar fi buna putina propaganda pentru agricultura, ca nu prea se mai ocupa nimeni cu ea, cine stie? Ma rog, dau cartonasele mai departe si apare si un titlu in limba romana: "Organizarea sistemului de informare economica a intreprinderii" de C.M. Dragan (III88556) - o carte aparuta in 1970. Daca stie cineva cum se poate lega asta de agricultura, astept propuneri, dar mi-e teama ca va ramane inca un fenomen neelucidat...

Nu ma las si impins de curiozitate mai dau un cartonas. Copiii incepeau sa se plictiseasca tot asteptand se la prezint cum se foloseste o biblioteca si mai ales sa afle la ce e buna ea. Partea cu "nationala" oricum le scapase si nimic nu arata ca s-ar putea regasi pe acolo. "Stai sa mai vad un cartonas", le spun. "Pe urma mergem si va explic pe drum ce e cu biblioteca si cum se procedeaza. Poate mergem totusi la Curtea Veche?..." indraznesc. "Nuuuu! Mergem mai bine acasa ca ne e foame." sunt pus la punct imediat de copii.

Insistenta imi este insa rasplatita din plin. Pe urmatorul cartonas scria: "The Management of libraries and informational centers", editor Lowell Mildred Hawksworth, o lucrare majora din cate pare, in trei volume. Nu cunosc daca le-a si consultat cineva.


    

duminică, 14 iulie 2013

12 luni de libertate. Scenariul de pe Branza Mare.

Motto:
Un gand subit, nerostit, ma-ncremeneste-n loc.

Nicu Covaci, In umbra marelui urs


Ceea ce urmeaza este inventie pura. Sau, daca vreti, pamflet.


Parintele Iustin Parvu, spun martorii, a profetit la moartea sa ca mai avem 12 luni de libertate:
http://www.realitatea.net/profetia-inspaimantatoare-facuta-de-parintele-iustin-parvu-inainte-de-moarte_1220233.html

Desigur, majoritatea se va gandi la "chip"-uri de pe cardurile de identitate si pasapoartele biometrice. Eu nu. Eu am sa alatur doua stiri aparent fara legatura.

Mai intai ca un fost PSD-ist, procuror (interesant!), dezvaluie cum Liviu Dragnea fura la referendumul pentru lovitura de stat a demiterii presedintelui, cu acordul lui Victor Ponta:
http://www.gandul.info/politica/un-senator-exclus-din-psd-face-un-denunt-in-dosarul-referendumului-dragnea-ne-a-cerut-falsificarea-prezentei-cred-ca-ponta-stia-11120540

Apoi, stim de ceva vreme ca seful de campanie pentru alegerile prezidentiale al lui Crin Antonescu este Niels Schnecker:
http://www.pnl.ro/stiri/crin-antonescu-niels-schnecker-va-fi-directorul-meu-de-campanie-electorala-pentru-alegerile-preziden-iale-din-2014

Dar cine este Niels Schnecker? Aici, cine este el: http://niels.schnecker.ro/wp-content/uploads/2013/04/Prezentare-NIELS-SCHNECKER_RO.pdf

Si acum, toate la un loc, adica pamfletul (adica o sa radeti, sper), inventia mea pura: 2014, anul de gratie. Se apropie alegerile prezidentiale. In Romania, tara procurorilor, (http://videonews.antena3.ro/video/romania/panorama-romania-tara-procurorilor.html) Prim-ministrul Victor Ponta va fi arestat pentru ca a masluit datele de la referendum impreuna cu secretarul general al guvernului Liviu Dragnea. Pentru ca lumea sa nu fie socata, se vor aresta pana atunci ceva ministri "penali" din guvernul Ponta (cum ar fi Relu Fenechiu: http://www.realitatea.net/relu-fenechiu-condamnat-la-5-ani-de-inchisoare-cu-executare-in-dosarul-transformatorul_1224105.html). Posibil ca si Gigi Becali sa faca parte din pregatirea psihologica - era deputat cand a fost arestat - la fel si Victor Babiuc, desi fost ministru.

Apoi se va dovedi ca Niels Schnecker este agent al unor servicii straine, chiar daca prietene (tocmai de aceea, pentru ca sunt prietene, Niels Scheneker va fi deconspirat, pe bune sau nu, asta conteaza mai putin in economia faptelor). In acest caz, Crin Antonescu va fi arestat pentru inalta tradare: a scapat el niste documente secrete catre Niels. Pana atunci, sau cam tot atunci, postul de televiziune Antena 3 va fi inchis de procurori, conform legii: http://www.hotnews.ro/stiri-esential-15167301-inseamna-inceperea-urmaririi-penale-impotriva-antena-group-intact-publishing-cum-dispune-dna-afacerea-media-familiei-voiculescu-mai-putin-antena-3.htm
Unde mai pui ca Niels Schnecker vine tot de la Antene!

Cu Prim-ministrul arestat, presedintele Senatului arestat, ce alegeri mai vreti? Basescu stie cel mai bine ce e aceea o lovitura de stat. Doar ca acum nu se va mai numi asa, ci instituirea statului de drept, domnia legii.
Ce nu a inteles Victor Ponta, cel care crede ca stie sa joace in politica si ce nu a priceput Crin Antonescu cel care crede ca dusmanii trebuie tratati principial si ce nu vor sa invete romanii care prefera o bere rece la umbra in locul implicarii in propria soarta: ocaziile se razbuna. Da' rau de tot. De acum in 12 luni, dupa cum a zis parintele Iustin Parvu.


P.S. (la cateva minute dupa postarea initiala):
These are my acknowledgements to American intelligence agencies which are my constant and most trustful audience and that means that they are intelligence indeed.

miercuri, 12 iunie 2013

Unde gresesc britanicii. Samuel Huntington vs. Neagu Djuvara (1)

E greu sa rezisti tentatiei introdusa in traditia scrisului romanesc de Bulina Rosie. Nu voi rezista nici eu si voi spune ca am avut dreptate. Am anticipat corect ca britanicii se vor opune constructiei UE si ca sunt o amenintare reala pentru orice hegemonie in Europa. Ei asta fac de 600 de ani, se opun unui imperiu european, si oricarui stat european cu intentii si pretentii de hegemonie continentala. Nu au cum sa se opreasca acum si sa ia o alta decizie. Chiar si asa, simpla aderare la tratatul Uniunii Europene, nu si la Spatiul Schengen sau moneda Euro, ii poate costa pe englezi despartirea de Scotia si apoi, cine stie... poate chiar Irlanda de Nord si Tara Galilor. Daca e sa ne luam dupa ce scrie presa britanica, dar mai ales comentatorii on-line ai presei britanice, nemultumirea e mare acolo la ei si miscari sociale cu efecte de cele mai perverse se pot naste oricand.

Britanicii se vor afara din UE, este din ce in ce mai evident. Ce ii deosebeste de alti eurosceptici este ca si clasa lor politica ia in serios acest lucru, ca pe o altenativa posibila. O eventulala iesire din Uniunea Europeana a unei tari de talia Marii Britanii va insemna desigur si un semnal puternic dat tarilor mai putin integrate. Dar nici Franta si nici Germania, principalele pretendente la hegemonie europeana si membre fondatoare ale Uniunii nu se vor grabi sa rupa tratatul. Dimpotriva, in virtutea traditionalelor lor pretentii de hegemonie europeana, aceste doua state vor face presiuni fara precedent pentru izolarea Marii Britanii.

In lupta lor pentru echilibru european si impotriva unei hegemonii in Europa, britanicii au apelat la diverse aliante cu tari care ar fi putut sa se opuna pretentiilor de hegemonie. Aliantele lor nu au fost niciodata traditionale, traditionale le-au fost doar interesele. Dusmanul de ieri putea fi oricand aliatul de maine. Mai mult, politica lor nu a fost niciodata de asteptare si rezistenta, ci a fost activa si provocatoare. Astazi insa, aceste aliante lipsesc, precum si o politica activa.

Am sa revin la ce am mai spus: razboiul de 100 de ani odata pierdut de catre englezi, acestia s-au retras din Europa. Neputand sa participe in mod real la o lupta pentru hegemonie in Europa, din izolarea insulei lor au reusit sa se indrepte spre alte zone ale pamantului punand acolo bazele unei lumi care astazi se simte din ce in ce mai prezenta: civilizatia pacifica. Englezii au fost marginali Europei. In general, cand spunem "cultura europeana" nu ne gandim imediat la englezi sau la alti supusi ai coroanei Marii Britanii. Renasterea inseamna Italia, secolul luminilor inseamna Franta iar cand e vorba de filozofie, ne gandim la germani. Shakespeare este o exceptie, insa pe el si pe alti reprezentanti ai culturii engleze si britanice in general ii apreciem astazi mult mai mult decat erau apreciati in epoca.

Neagu Djuvara spune despre hegemonul unei civilizatii ca cel mai probabil ajunge sa fie un stat marginal, venit din afara si integrat in civilizatie ceva mai tarziu. Nu acesta este cazul marginalitatii britanice. Ei au devenit marginali atat prin pozitia geografica cat si prin faptul ca au fost intr-un fel dati afara in momentul in care pretentiile lor continentale la coroana Frantei au fost definitiv inlaturate. In cele din urma, chiar ca stat si populatie britanicii sunt rezultatul plecarii din Europa continentala a vikingilor, fie ei si asimilati de cultura franceza, prin Wilhelm Cuceritorul.

Cultura politica britanica si cea stiintifica precum si cultura lor in general nu s-a creat pe bazele puse de Renastere sau Iluminism. Chiar daca Kant il pomeneste pe David Hume, Francis Bacon nu apreciaza deloc filozofia aristoteliana atat de cunoscuta si folosita in Europa. Gandirea filozofica si politica a britanicilor nu a avut mari influente asupra europenilor in general si nu are nici astazi, chiar daca autorii englezi sunt citati si poate cititi. Machiavelli este de multe ori mai prezent astazi in cultura europeana decat Thomas Hobbes, iar Jean-Jaques Rousseau decat Adam Smith; in randul maselor Galileo Galilei si Nicolaus Copernic il devanseaza in notorietate pe Isaac Newton. Acest lucru nu inseamna ca Europa le-a devenit indiferenta britanicilor. Dimpotriva. Din punct de vedere politic, Europa i-a interesat mereu pe englezi, insa nu ca un spatiu in care sa se afirme ci ca un spatiu de unde se putea naste un rival puternic. De aceea, urmarindu-si scopurile lor peste mari, ei nu au intors spatele Europei ci s-au straduit sa o tina mereu in sah.

Doua au fost cu adevarat incercarile de hegemonie in Europa: Franta lui Napoleon si Germania primului razboi mondial apoi cea a lui Hitler. Amandoua incercarile au fost ratate cu un important - poate cel mai important - aport britanic. Au facut-o constient, o recunosc si acum si cine citeste presa britanica din zilele acestea va gasi acolo aceasta marturisire odata cu apropierea comemorarii a 100 de ani de la inceputul Primului Razboi Mondial. Dar nu au facut-o singuri, englezii s-au priceput sa aiba o tesatura de aliante potrivite scopului lor de a impiedica o natiune europeana sa devina hegemonica si prea puternica pe continent. Din acest punct de vedere, civilizatia europeana s-ar inscrie si ea intr-o matrice a civilizatiilor asa cum a fost aceasta matrice definita de Neagu Djuvara: nu isi acopera integral matricea, este si ea la randul ei o exceptie de la modelul ideal, la fel cu toate celelalte civilizatii. Nu cred (laolata cu Neagu Djuvara, dar si cu mai toti cei care s-au oprit asupra subiectului civilizatiilor omenesti) ca civilizatia europeana ar include si Statele Unite impreuna creand o mare civilizatie occidentala al carei hegemon ar fi chiar Statele Unite. Statele Unite este mai mult decat o creatie britanica, este creatia unor oameni care au fugit de Europa, fie ca nu au apreciat-o, fie ca se saturasera de ea, fie ca Europa se saturase de ei. Alte argumente ar fi de gasit in chiar modelul propus de Neagu Djuvara si la ele ma voi opri in capitolele ce urmeaza.

Europa, ca civilizatie care nu a reusit sa-si atinga ultimul stadiu ramane incompleta. Realitatea insa tinde in mod natural sa acopere modelul ideal, astfel, principalii doi competitori europeni la hegemonie si-au dat mana si au cazut in cele din urma de acord sa isi imparta hegemonia din moment ce nici unul nu a reusit a o castiga si inca cu ce consecinte! Pentru prima data in istorie Marea Britanie este pusa in fata a doi competitori care nu mai doresc sa concureze ci, dipotriva, coopereaza si nu tocmai conform intereselor britanice. Din nefericire pentru Marea Britanie, ea nu mai are acea politica de aliante care sa se poata opune astazi Franco-Germaniei.

Vestul Europei este de-acum dominat fara drept de apel de alianta franco-germana. Mirajul Spaniol s-a terminat la fel de brusc precum a inceput, Tarile de Jos si in special Olanda nu prea mai joaca cum se canta la Londra, iar centrul European este german cu totul. Raman in sud Italia si Grecia, in est restul tarilor din balcani plus Romania si Polonia, iar in nord Norvegia si Finlanda. In nici una din aceste tari prezenta britanica nu se face simtita in materie de aliante politice. Marea Britanie pare ca abdicat in favoarea Uniunii Europene in ceea ce priveste relatiile directe economice si politice cu alte state de pe continent. Nu ar fi nimic daca englezii nu ar fi in mod real afectati negativ de apartenta la Uniunea Europeana si daca nu si-ar dori sa o paraseasca insa fara a avea curajul de a o face.

Samuel Huntington se refera la civilizatii fara a fi interesat de o matrice de dezvoltare a lor. Devenirea unei civilizatii, nasterea, marirea si decaderea ei nu intra in sfera sa de analiza, ci doar ceea ce o poate deosebi de o alta civilizatie. Se opreste asupra unor falii intre ceea ce el identifica doar dupa deosebirile de religie si spiritualitate ca fiind civilizatii. Analiza sa este mai mult un sir de instantanee a unor diferente interculturale si a unor stari de fapt statistic. Desi Huntington face o deosebire intre crestinismul apusean si cel oriental, ortodox, nu se grabeste sa faca aceeasi distinctie intre catolicism si crestinismul protestant, intre care este o diferenta poate la fel de mare ca si intre crestinismul ortodox si celelalte doua. Aceasta in timp ce Neagu Djuvara nu considera religia ca fiind un criteriu de departajare intre doua sau mai multe civilizatii, ci participarea la o istorie comuna avand preocupari si interese comune sau asemanatoare, ceea ce din punct de vedere politic ar duce in mod inevitabil la conflicte, dar nu intre civilizatii diferite ci in interiorul aceleiasi civilizatii.

Dupa Huntington, tari ca Grecia, Bulgaria, Romania, Serbia nu ar avea loc in Europa, facand parte dintr-o alta civilizatie. Granitele acestor tari ar fi chiar o falie de conflict intre est si vest. Nimic mai putin adevarat, tarile de mai sus sunt europene prin participarea la o istorie comuna europeana, chiar daca cu intensitate si aport diferit sau decalat temporar. Mai mult, noii hegemoni ai Europei insista sa-si afirme hegemonia lor chiar asupra acestor teritorii, ba si putin dincolo de ele. Intr-un fel, noi am fi exact marginalii chemati sa devenim hegemonii civilizatiei europene, intrucat am intrat in aceasta civilizatie de la margine si putin mai tarziu. Evident, locul este deja ocupat, este imposibil sa dai istoria inapoi, dar asa cum spuneam, matricea tinde sa isi umple forma cu continut, realitatea tinde mereu catre modelul ideal, fara a-l atinge insa.

Asadar, daca englezii ar lua in considerare teza lui Neagu Djuvara, ar trebui sa fie mult mai prezenti in aceasta parte de lume. Sub o posibila aparenta de creare a unui cordon de tampon intre Rusia si Europa, englezii ar avea justificarea perfecta pentru a juca un rol mult mai mare in aceasta parte de est a Europei. Intemeiata de o generatie de bonjuristi si un principe german, Romania moderna este un exemplu perfect de creatie 100% franco-germana nemultumita astazi cu statutul ei marginal si aspirand sa gaseasca un stat mai puternic care sa o ridice in chiar fata creatorilor sai, Franta si Germania. Semnalele date (axa Washington-Londra-Bucuresti de exemplu) n-au prea fost luate in seama de englezi, totusi prezenta printului Charles in Romania nu este lipsita de semnificatii. Poate ca si vizitele sefului Camerei Comunelor si a lui Tony Blair la Bucuresti nu sunt intamplatoare. Chiar si retinerea britanicilor in timpul evenimentelor din 2012 din Romania arata ca fata de noi pot avea o alta pozitie decat restul Europei. Cu siguranta ne-ar prinde bine si noua ne-ar da sperante, iar pentru o vreme englezii ar putea incerca prin noi sa isi implineasca matricea lor istorica in rivalitatea lor cu Europa. Daca in continuare nu o vor face, in continuare vor gresi.




sâmbătă, 11 mai 2013

"Iubiti si cainii vagabonzi" sau decadenta lumii de astazi

Stiu, este citarea unui titlu de cantec al lui Mihai Constantinescu, iubitor de catei vagabonzi. E artist, el are voie sa vada in ochii de catei ceea ce vrea el, mai ales daca il inspira.

Pe mine insa m-a inspirat acest articol si comentariul pe care il voi relua aici in totalitate:
http://www.lapunkt.ro/2013/04/28/despre-ciinii-strazii-si-oameni/

(cititi, va rog, mai intai articolul al carui link l-am pus mai sus)

"Impresia mea – doar o impresie – este ca abordarea dintr-o perspectiva morala a intentiei de a ucide cainii comunitari este o abordare gresita, nu prin natura ei (caci o latura morala nu poate fi exclusa din discutie), ci prin natura solutiilor pe care le propune. Ca sa parafrazez o binecunoscuta intrebare, ma bazez pe dezbaterea – aproape confruntarea – fara de sfasit de aproape 23 de ani incoace.

Cred ca cei mai multi dintre cei care sunt “pentru” uciderea cainilor strazii nu ar putea face cu mana lor acest lucru. Totdeauna vor sa o faca altii si cel mai sigur “primaria”, adica nu o persoana ci o institutie cat se poate de depersonalizata. Ma intreb daca intentia de a ucide cainii este chiar asa ceva, sau este o forma exprimata a ceva ce nu se poate exprima foarte usor.

In opinia mea, mai degraba ar fi vorba de dorinta de a nu mai exista aceasta problema a cainilor strazii si exasperarea celor mai multi ca problema nu se rezolva, ci se acutizeaza. Pur si simplu, asa-zisii “ucigasi” de caini ar vrea ca acestia sa dispara din peisajul citadin, sa nu-i mai intalneasca. Nu cred ca sunt prea multi cei care ar vrea la modul serios ca acesti caini sa moara de-adevaratelea. Practic, daca toti cainii stazii ar fi omorati, problema ar disparea. Cred ca aici este sursa acestei intentii ucigase, simplitatea logica a solutiei totale si usurinta cu care poate fi ea exprimata.

Apoi, sa nu ne amagim, cainii strazii nu (mai) sunt animale domestice. Si nu individul canin este cel care pune probleme, ci haitele. Pentru cine are rabdare sa studieze haitele de caini citadini va gasi surprinzatoare asemanari cu comportamentul suporterilor de fotbal sau al gastilor de cartier. Problema este ca pe acestia din urma stii unde sa-i gasesti si pe unde sa te feresti de prezenta lor (nu ma voi duce in galeria Rapidului daca tin cu Steaua, ba mai sigur e ca nu ma voi duce deloc indiferent cu cine tin, chiar si cu Rapidul), in timp ce haitele de caini sunt mai peste tot si ce-i mai grav in drumul spre casa sau spre scoala al copiilor.

Si pentru ca am adus aminte de copii, nu cred ca exista parinte care sa nu devina extrem de nervos atunci cand copilul sau de 2-3 ani care se joaca in parculetul din fata blocului la groapa de nisip se umple pe maini de excremente canine, pe care, eventual, ca orice copil mic, le va duce la gura. Crede-ma, puiul de om este pentru om incomensurabil mai valoros decat orice caine. Atat de mare este distanta, incat in reprezentarea mentala a parintelui cainele este ca si mort (si primarul totodata). De ce hotaraste parintele ca excrementul acela este de caine si nu de pisica? De unde stie ca este de caine comunitar si nu facut de cainele cuiva – sa zicem – neatent, nu stiu. Poate pentru ca este mult mai usor sa dai vina pe ceea ce vezi, iar prezenta cainilor comunitari este departe de a fi… invizibila.

In sfarsit, eu nu as spune ca incercam sa omoram problemele in loc sa le rezolvam. E mai degraba o reactie la faptul ca problemele ajung sa ne omoare pe noi tocmai pentru ca nimeni nu se inghesuie sa le rezolve (ai aratat asta in articol foarte bine). Indiferent de ceea ce spun statisticile (desi un singur om omorat de caini ai strazii este deja mult prea mult), omul – spre deosebire de caine – este capabil sa reactioneze anticipativ si la pericole potentiale, reale sau doar inchipuite, tocmai pentru ca avem aceasta abilitate de a crea imagini inca neexistente din amintirea unor fapte petrecute. Practic, asa am ajuns sa ne construim orasele – intai pe macheta, ca imagine a unor lucruri posibile si la inceput doar inchipuite – iar orasele noastre sunt acum pline de caini comunitari, animale care nu au participat cu nimic la construirea acestor locuri unde noi oamenii am considerat potrivit sa vietuim. Cainii nu sunt prezenti pe machete sau in schitele arhitectilor. Aparitia lor abia “dupa” schimba si de cele mai multe ori strica proiectul."

**********************


Poate ca nici acest articol nu m-ar fi facut sa trec la treaba, dar mai deunazi se gasi cineva pe LinkedIn sa propuna acordarea de drepturi umane (human rights!) animalelor inteligente, balena, delfinul, maimuta si elefantul. Cum tipul nu avea simtul ridicolului i-am urat subtil sa se insoare cu o maimuta, balena, delfina sau elefanta.

Ceea ce ma uimeste insa este ca oameni din mediul academic, absolventi de studii foarte superioare din domeniul umanist (si cel de pe LinkedIn era sociolog sau cam asa ceva) nu sesizeaza ceva ce pentru ei ar trebui sa fie parte din pregatirea lor profesionala: omul nu este animal, caine, balena maimuta sau elefant. Se marginesc cu totii sa puna problema in termeni de inteligenta (de parca ar fi siguri de ceea ce este inteligenta, desi nu sunt, profesional vorbind) sau de morala, ca nu e "bine" (?!) sa ucizi animalele neajutorate, ca omul e cel mai tare si ca ar insemna ca isi impune forta discriminatoriu. Adica asta ar fi diferenta, nu conditia, nu natura. Doar forta?! Nici nu vreau sa ma gandesc la forta unui elefant fata de un om, ma marginesc sa ma gandesc la cainii pe care ii am eu la curte: nu recomand nimanui, nici in gasca, sa sara gardul...

Mi-am amintit apoi de o intamplare din copilarie. Eram multi copii printre blocuri, nu ca astazi. Eram suficient de multi sa facem cel putin o echipa de fotbal la fiecare bloc, daca nu chiar mai multe, impartite pe varste. Si intr-o zi, ne-am hotarat baietii de la vreo trei blocuri sa facem un campionat-turneu. Se juca mult fotbal pe bani (sau nu), dar turneu cu echipe care sa castige o cupa inca nu se facuse. Si atunci am vrut sa facem ceva special, care sa imite ceea ce vedeam pe stadioane, voiam ca in mic, in lumea noastra sa fim si noi ca EI, fotbalistii pe care ii veneram, cei care castigau cupe si le ridicau deasupra capului.

Nu mai stiu cine, dar unul dintre noi a luat de acasa o vaza mai mare si a denumit-o Cupa. Vaza era una ordinara, nici macar noua sau frumoasa, era doar o vaza mare si atat. Bleumarin.

Ne-am cumparat toate trei echipele fiecare tricouri de aceeasi culoare si le-am imbracat. Am jucat meciurile. Am jucat ca si cum am fi jucat soarta noastra. Am jucat cu dedicatie, am jucat cu daruire, am jucat ravnind la Cupa. Eu nu am fost in echipa care a castigat. Dar in felul acesta imi amintesc poate mai bine bucuria celor care au castigat Cupa si felul in care au ridicat-o desupra capului facand cu ea turul terenului de fotbal din curtea scolii. La fel imi amintesc si tristetea noastra, a celor care am pierdut. Si imi mai amintesc si faptul ca ni s-a dus vestea si ca am avut spectatori ca la un turneu real, suporteri care ne-au sustinut sau ne-au huiduit, care au fost publicul nostru de pe stadionul inchipuit pe care am fi jucat. Iar cei care au castigat turneul au luat Cupa.

Cupa, adica acea vaza obisnuita, devenise pentru noi atunci un scop in sine. Desi veche si fara nici o valoare, vaza devenise ea insasi o valoare. Nu avea valoare, in schimb era o valoare. Acestea sunt valorile, acele lucruri care sunt sau au devenit un scop in sine, pentru care facem tot ceea ce facem fara ca acestea sa ne mijloceasca drumul catre altceva. Valorile sunt capatul de linie la care fiecare vrea sa ajunga.

La fel si omul este un scop in sine. Omul este o valoare dincolo de faptul ca este o fiinta vie. Orice persoana, chiar si cea mai bicisnica si fara valoare este totusi o valoare doar pentru ca este Om. Toate ideologiile si toata constructia sociala are la baza acest scop ultim, Omul. Dincolo de acesta nici o ideologie nu isi mai are rostul si nici o constructie sociala nu poate exista. Dar cainele? Cum poate fi cainele o valoare, sau maimuta, elefantul sau balena? Acestea sunt animale si deci au viata dupa cum le spune si numele, iar viata este o valoare. Animalele au valoare, dar ele nu sunt o valoare. Cainele nu este un scop in sine nici pentru caine, cainele nu este capatul de linie la care cineva normal la cap sa vrea sa ajunga.

Confuzia intre a fi si a avea, intre mijloace si scopuri nu este noua. Nou este numai faptul ca aceasta confuzie se extinde si spre valori pana nu demult considerate sigure, valori supreme, specifice naturii noastre umane si definitorii. Sa pui pe acelasi plan omul si orice alt animal arata ca nu mai suntem siguri de natura si conditia noastra de Om, sau chiar am renuntat la ea. Nu mai avem Omul ca valoare.

Cainele stie mai bine decat noi ca omul este o valoare. O dovedesc nenumaratele cazuri de caini care sunt fideli pana la sacrificiu fata de stapanii lor. Nu-i de mirare ca atunci cand omul insusi nu se mai considera pe sine o valoare, cainele ajunge sa-l vaneze in chiar mediul sau, orasul. Omul, din om ajunge vanat si e chiar confortabil cu noua lui conditie sau cel putin consolat.

Nu poti sa te uiti in statistici si sa spui ca sunt mai putini oameni omorati de caini decat cei morti in accidentele de circulatie daca inca mai consideri omul o valoare. Accidentele nu pun in pericol statutul de valoare al omului, dar omorurile da. Sa poti accepta chiar si un singur atac impotriva unei valori, inseamna ca nu mai consideri acel lucru o valoare. Cainele nu este o valoare, oricata valoare ar avea. Omul insa este. Cum sa accept ca o non-valoare sa omoare o valoare? Daca condamnam omorul facut de un om asupra altui semen, cu atat mai mult ar trebui sa ne oripileze un omor facut de un animal. In schimb, astazi am ajuns sa vorbim despre legitima(!) aparare la ursi si sa invocam statisticile favorabile cand e vorba de caini ai strazii care ucid oameni.

Traim intr-o cultura lipsita evident de repere. Identitatea noastra ca specie este pusa sub semnul intrebarii atunci cand nu stim ceea ce avem de facut cu celelate specii care ne agreseaza stilul de viata si habitatul nostru. Cainii, ursii si orice alt animal, paianjenul si furnica, toate celelalte vietati de pe planeta stiu fara urma de indoiala ce au de facut atunci cand sunt agresate in mediul lor de viata. Nu riposteaza doar atunci cand numai fuga le poate scapa viata, dar si aceste cazuri sunt destul de rare. Spunem ca noi suntem rationali si obligatoriu trebuie sa actionam altfel. Nu suntem. Nu e nimic rational in a te opune naturii si conditiei tale. Valorile pe care ne-am construit viata, cele care ne dau scopurile pe care le urmarim, nu au venit din neant. Ele au ca sursa chiar natura si conditia umana. Daca X sau Y renunta la ele este doar o problema personala a lui X sau Y. Dar daca noi ca societate renuntam la ele, inseamna ca renuntam la noi, si nu in sens de jertfa.

Nu cred ca poate exista un alt semn mai clar al decadentei unei societati decat atunci cand ea renunta la valorile ei fundamentale, constitutive, primordiale. Sa renunti la valoarea Om pentru orice altceva, este semnul disolutiei definitive, caci in lipsa scopului Om, nici o societate nu poate exista. Si atunci oamenii se vor organiza din nou in triburi totemice sau, de ce nu, in haite, ca tot le plac lor cainii.

marți, 30 aprilie 2013

comportamentul + consumatorului + studiu + de + caz

Adica: comportamentul consumatorului: studiu de caz. Asa arata Google felul in care cei mai multi ma gasesc. Pentru ei am urmatorul studiu de caz.

Acum ceva vreme, un guru indian dotat cu puteri extrasenzoriale a venit in Romania. Aici, viitorii sai adepti i-au cerut sa faca o mica demonstratie a puterilor pe care le detine. Indianul a fost repede de acord, pentru ca stia precis de ce este in stare.
- Uite, zice el, acel domn care se plimba agale pe strada. Intra in primul magazin si isi cumpara o inghetata de vanilie cu glazura de ciocolata. Zis si facut: omul intra in primul magazin si isi cumpara o inghetata de vanilie cu glazura de ciocolata.
Martorii nu au fost toti impresionati. Carcotasi ca toti romanii unii spuneau ca s-a nimerit, altii spuneau ca s-au inteles, altii pur si simplu nu erau convinsi. Asa ca indianul se hotari sa mai faca o demonstratie.
- Acea femeie care merge cu copilul de mana, o vedeti?
Se uitara toti, era intradevar o femeie care tragea un copil razgaiat de mana, care urla de mama focului tarsaindu-si picioarele a rezistenta. Femeia era fiarta ea insasi si plina de nervi.
- Femeia se va calma, copilul se va potoli si drept impacare ii va cumpara copilului o inghetata de vanilie cu glazura de ciocolata. Si asa se intampla. Copilul inceta dintr-odata sa mai urle, femeia se calma si ii cumpara copilului o inghetata de vanilie cu glazura de ciocolata.

De data aceasta multi au fost convinsi, dar unul carcotea in continuare:
- Hai dom'le, ca prea e cusuta cu ata alba, toata lumea cumpara inghetata de vanilie cu glazura de ciocolata! E o smecherie la mijloc, este un escroc!

Gurul indian se hotari atunci sa faca ceva ce nu mai facuse de fata cu lumea, ca sa convinga pana si pe cel mai carcotas. De data aceasta nu vor mai putea sa nege puterile lui!
Se aseza jos, in lotus: Vedeti lumina aceea din blocul de vis-à-vis, la etajul cinci? De la acea fereastra un om isi va arunca televizorul in strada, a spus el.

Si incepu sa se concentreze. Nimic. Se mai concentra o data: tot nimic.
Vantul a inceput sa bata, cerul se intuneca putin, gurul se concentra din ce in ce mai tare. Nimic, nimic, nimic! Nimeni nu iesea sa isi arunce televizorul pe fereastra.
Cu o ultima fortare, indianul facu geamurile sa blocului sa vibreze, alarmele masinilor de pe strada sa porneasca si... in sfarsit apare cineva la geamul de la etajul cinci si striga:

- INTELEGE CA N-AM TELEVIZOOOR!


********************************************

si acum analiza cazului:

Nu au bani. Nu cumpara. Nu sunt consumatori. Cautati sa descifrati comportamentul cuiva care nu (mai) exista. Exista lucruri mai bune de care sa va ocupati, si stiinta mai inalta pe care sa o cunoasteti.

vineri, 12 aprilie 2013

Limitele creşterii



1999. După aproape 3 ani de bâjbâieli şi încercări am ajuns la o înţelegere. Găsisem un model care să explice dar, mai ales, să anticipeze ceea ce se va întâmpla. Nu era vorba de economia mondială şi nici măcar de cea naţională. Era vorba strict de firma la care lucram.

Începusem de la nevoia de a găsi un model de distribuţie pentru a afla care sunt constantele pieţei urmând ca aplicat pe activitatea de distribuţie să indice unde trebuie schimbat ceva, unde trebuie insistat şi unde trebuie să renunţi pentru a nu cheltui în van resursele companiei. Am plecat de la nimic, nimeni nu avea nici un indiciu, singurii care faceau calcule erau contabilii şi patronii când îşi făceau calcule(!).

Apoi, când după ce am descoperit ceea ce urmează să prezint aici, am spus, dar nimeni nu m-a luat în serios. Întâmplător sau nu, prognoza mea s-a împlinit la câţiva ani după ce am plecat de la firma aceea. De atunci şi până astăzi am văzut cum acelaşi model se verifică şi la alţii. Practic nimeni nu scapă, doar cei care rămân mici. Firmele care cresc, nu scapă. Aşadar, mai jos voi încerca să explic modelul limitelor creşterii, aşa cum l-am găsit eu. Dacă l-a mai găsit cineva, asta e! Îi doresc să fie mai norocos ca mine şi să fie ascultat de cei care ar trebui să asculte.



Acest model îl consider valabil doar pentru companiile care produc bunuri de larg consum, sau adresabilitate generală.


Semnul că o companie se dezvoltă este faptul că îşi măreşte constant producţia. Orice manager se uită la cât produce compania pe care o conduce şi dacă valoarea de piaţă a acestei producţii creşte constant, el este fericit că îşi face treaba bine. Pentru ca această producţie să fie aşezată pe piaţă este nevoie ca ea să fie distribuită către clienţi, magazine de specialitate sau supermarcheturi, acordându-se un discount procentual din valoarea de piaţă a marfii. Acest discount poate varia de la un client la altul, dar în final compania îşi distribuie producţia cu un discount procentual mediu, iar toate calculele pe care şi le face un manager atunci când îşi planifică reluarea producţiei ţin cont de acest discount mediu general.

Strict pe partea de distribuţie şi vânzări, orice agent de vânzări mai cu experienţă ştie că nu tot ce se distribuie se şi transformă în bani încasaţi, şi că tot ce nu se recuperează ori se trece la pierderi, ori constă în marfă nevândută şi returnată, urmând a fi redistribuită iar într-un final, dacă tot nu se vinde, casată. Toată această valoare care se pierde are şi ea o caracteristică constantă: este o pierdere procentuală din valoarea distribuită.

Un manager bun va face orice poate pentru a da constanţă activităţii din companie, să nu aibă sincope, iar o firmă care lucrează cu constanţă este considerată de toată lumea o firmă buna, sănătoasă. Ceea ce se vede cu ochiul liber de oricine îşi aruncă ochii pe cifrele unei companii este că la o creştere constantă a producţiei există o creştere constantă a încasărilor. Diferenţa dintre valoarea de piaţă produsă şi valoarea distribuită creşte nominal, dar dacă este procentual constantă, atunci nici un manager nu-şi face probleme, pierderea este predictibilă din punctul său de vedere, deci este controlată. În plus este absolut inevitabilă, căci este vorba de discountul pe care TREBUIE să-l dea clientilor.

De asemenea, diferenţa dintre valoarea distribuită şi cea încasată nu este considerată a pune probleme atât timp cât este ţinută procentual constantă şi la un procent, să zicem, de bun simţ, chiar dacă asta înseamnă de fapt tot o creştere nominală a diferenţei dintre valoarea distribuită şi cea încasată. De altfel, orice om de vânzări cu experienţă ştie instinctiv că această pierdere este benefică, pentru că lipsa mărfii nevândute înseamnă absenţa mărfii de pe piaţă şi, deci, loc gol şi liber pentru concurenţă; iar cei de la marketing ar argumenta şi ei pentru această pierdere, pentru că prezenţa mărfii nevândute pe piaţă, în anumite limite, menţine produsul în actualitate.

Până acum am luat în calcul toate aceste trei variabile: totalul valorii produse, totalul valorii distribuite şi totalul valorii încasate. Graficul acestor valori arată aşa (toate cele trei marimi variabile pornesc din acelaşi loc, pentru ca prima valoare este cea minimă care prin recuperarea ei integrală permite de fapt prima reluare a procesului de producţie):





Bun, în realitate, graficul este mai aplecat spre o funcţie logaritmică decât spre o funcţie liniară, aşa cum e mai sus. Dar fenomenul scăderii procentuale se păstrează şi mie mi-a fost mai uşor să construiesc un grafic de funcţii liniare pentru demonstraţie.



În graficul de mai sus am considerat discountul ca fiind 35% (adică am fost chiar generos) iar pierderile le-am considerat la 25% din valoarea distribuită, ceea ce recunosc ca e cam mult, dar este doar o situaţie cu putere de exemplu şi în ultima vreme nu chiar neîntâlnită.


Până aici toate bune, doar că o companie are şi cheltuieli (cu depozitarea, cu salariile, cu distribuţia, cu promovarea şi marketingul etc.) iar pentru a produce din ce în ce mai mult investeşte din ce în ce mai mult. Amandouă aceste mărimi variază tot corelat cu valoarea producţiei (chiar şi atunci când contabilii le trec la cheltuieli fixe!). Ca să fie mai uşor, dacă le adunăm avem tot o marime care variază corelat cu valoarea producţiei, având o componentă procentuală. Ce înseamnă aceasta: la o variaţie constantă, diferenţa nominală dintre cheltuieli plus investiţii şi valoarea producţiei scade. Orice manager va urmări ca această diferenţă nominală să crească, dar surpriza este că nu poţi scăpa de această corelaţie care nu mai este procentuală curat, pentru că valoarea de piaţă este ajustată premeditat în jos nepăstrându-se un procent constant între valoarea investită şi valoarea totală a mărfii pe piaţă. Adică, dacă la 10 lei investiţi orice manager ştie că poate da mărfii o valoare de 50 de lei (să fixeze preţul de vânzare, practic) pentru că se aşteaptă ca piaţa să poată susţine această valoare, la 1000 de lei investiţi se va gândi de două ori înainte să fixeze un preţ care să ducă la o valoare totală de piaţă de 5000 de lei, de cele mai multe ori micşorând rata de profit pe unitate în favoarea volumului, că doar aşa se învaţă la şcolile de management că funcţionează economia de piaţă. 

Acum, graficul de mai sus va arăta aşa:



Ceea ce se vede marcat pe grafic este momentul în care suma cheltuielilor şi a investiţiei depăşeşte valoarea recuperată. Momentul este înşelător pentru că este ascuns de faptul ca valoarea distribuită este în continuare mai mare decat cea cheltuită şi investită iar valoarea de piaţă creşte în continuare în mod constant faţă de cheltuieli plus investiţii. Orice manager va considera deci că firma are un potenţial încă nevalorificat. Decizia clasică este de a reorganiza compartimentul de distribuţie astfel încât producţia să fie mai bine distribuită şi valoarea vândută să fie mai bine recuperată, iar o atenţie deosebită acordată marketingului şi promovării devine un "must". Graficul următor arată cum se vede "potenţialul" firmei din perspectiva managerului:





Un manager impetuos va încerca chiar şi un credit, ceea ce va duce rapid la o politică de austeritate in companie, creând nemulţumire în rândul angajaţilor. Este momentul în care angajaţii vechi care au contribuit la creşterea companiei sunt deodată necompetitivi, cârcotaşi, nedeschişi la nou, un factor de stagnare şi în consecinţă vor fi schimbaţi cu un personal nou. De cele mai multe ori administratorul companiei va schimba chiar managerul, aducand un "specialist", un tip renumit pentru politicile sale fără scrupule faţă de personal.

Problema se va acutiza repede. Noul manager se va uita la diferenţa dintre valoarea de piaţă a producţiei şi valoarea recuperată accentuând pespectiva şi politica "potenţialului nevalorificat", fixându-şi ca ţintă valorificarea lui. Aproape nimeni nu va lua în calcul posibilitatea de a stagna creşterea, sau chiar de a provoca o scădere. Rezultatul va fi precum în graficul care urmează: un "potenţial teoretic nevalorificat" şi un colaps general, posibil insolvenţă sau faliment în momentul în care suma totală a cheltuielilor şi a investiţiei nu mai poate fi recuperată nici teoretic, depăşind valoarea distribuită. (Să amintesc că de cele mai multe ori în această situaţie firma are deja credite restante pe care nu le poate achita).








Din nefericire nu am avut încă ocazia de a verifica o soluţie. Motivul este simplu, când firma creşte nimeni nu ascultă, iar când se întâmplă sunt printre cei vechi care trebuie schimbaţi. Totuşi, o soluţie ar putea exista, alta decât oprirea producţiei. Mă gândesc la schimbarea producţiei, intrarea pe alte pieţe. Modelul pe care l-am propus are o caracteristică ciudată: poate fi spart, dar şi multiplicat. Astfel, orice componentă (fizică) a producţiei generale va urma acelaşi model în mod independent. Dar dacă în loc ca acest model să se reproducă în mic la toate componentele producţiei în acelaşi timp, se reproduce în mod alternativ sau consecutiv, atunci asigură cicluri de producţie teoretic la nesfârşit.