Stiu, este citarea unui titlu de cantec al lui Mihai Constantinescu, iubitor de catei vagabonzi. E artist, el are voie sa vada in ochii de catei ceea ce vrea el, mai ales daca il inspira.
Pe mine insa m-a inspirat acest articol si comentariul pe care il voi relua aici in totalitate:
http://www.lapunkt.ro/2013/04/28/despre-ciinii-strazii-si-oameni/
(cititi, va rog, mai intai articolul al carui link l-am pus mai sus)
"Impresia mea – doar o impresie – este ca abordarea dintr-o perspectiva morala a intentiei de a ucide cainii comunitari este o abordare gresita, nu prin natura ei (caci o latura morala nu poate fi exclusa din discutie), ci prin natura solutiilor pe care le propune. Ca sa parafrazez o binecunoscuta intrebare, ma bazez pe dezbaterea – aproape confruntarea – fara de sfasit de aproape 23 de ani incoace.
Cred ca cei mai multi dintre cei care sunt “pentru” uciderea cainilor strazii nu ar putea face cu mana lor acest lucru. Totdeauna vor sa o faca altii si cel mai sigur “primaria”, adica nu o persoana ci o institutie cat se poate de depersonalizata. Ma intreb daca intentia de a ucide cainii este chiar asa ceva, sau este o forma exprimata a ceva ce nu se poate exprima foarte usor.
In opinia mea, mai degraba ar fi vorba de dorinta de a nu mai exista aceasta problema a cainilor strazii si exasperarea celor mai multi ca problema nu se rezolva, ci se acutizeaza. Pur si simplu, asa-zisii “ucigasi” de caini ar vrea ca acestia sa dispara din peisajul citadin, sa nu-i mai intalneasca. Nu cred ca sunt prea multi cei care ar vrea la modul serios ca acesti caini sa moara de-adevaratelea. Practic, daca toti cainii stazii ar fi omorati, problema ar disparea. Cred ca aici este sursa acestei intentii ucigase, simplitatea logica a solutiei totale si usurinta cu care poate fi ea exprimata.
Apoi, sa nu ne amagim, cainii strazii nu (mai) sunt animale domestice. Si nu individul canin este cel care pune probleme, ci haitele. Pentru cine are rabdare sa studieze haitele de caini citadini va gasi surprinzatoare asemanari cu comportamentul suporterilor de fotbal sau al gastilor de cartier. Problema este ca pe acestia din urma stii unde sa-i gasesti si pe unde sa te feresti de prezenta lor (nu ma voi duce in galeria Rapidului daca tin cu Steaua, ba mai sigur e ca nu ma voi duce deloc indiferent cu cine tin, chiar si cu Rapidul), in timp ce haitele de caini sunt mai peste tot si ce-i mai grav in drumul spre casa sau spre scoala al copiilor.
Si pentru ca am adus aminte de copii, nu cred ca exista parinte care sa nu devina extrem de nervos atunci cand copilul sau de 2-3 ani care se joaca in parculetul din fata blocului la groapa de nisip se umple pe maini de excremente canine, pe care, eventual, ca orice copil mic, le va duce la gura. Crede-ma, puiul de om este pentru om incomensurabil mai valoros decat orice caine. Atat de mare este distanta, incat in reprezentarea mentala a parintelui cainele este ca si mort (si primarul totodata). De ce hotaraste parintele ca excrementul acela este de caine si nu de pisica? De unde stie ca este de caine comunitar si nu facut de cainele cuiva – sa zicem – neatent, nu stiu. Poate pentru ca este mult mai usor sa dai vina pe ceea ce vezi, iar prezenta cainilor comunitari este departe de a fi… invizibila.
In sfarsit, eu nu as spune ca incercam sa omoram problemele in loc sa le rezolvam. E mai degraba o reactie la faptul ca problemele ajung sa ne omoare pe noi tocmai pentru ca nimeni nu se inghesuie sa le rezolve (ai aratat asta in articol foarte bine). Indiferent de ceea ce spun statisticile (desi un singur om omorat de caini ai strazii este deja mult prea mult), omul – spre deosebire de caine – este capabil sa reactioneze anticipativ si la pericole potentiale, reale sau doar inchipuite, tocmai pentru ca avem aceasta abilitate de a crea imagini inca neexistente din amintirea unor fapte petrecute. Practic, asa am ajuns sa ne construim orasele – intai pe macheta, ca imagine a unor lucruri posibile si la inceput doar inchipuite – iar orasele noastre sunt acum pline de caini comunitari, animale care nu au participat cu nimic la construirea acestor locuri unde noi oamenii am considerat potrivit sa vietuim. Cainii nu sunt prezenti pe machete sau in schitele arhitectilor. Aparitia lor abia “dupa” schimba si de cele mai multe ori strica proiectul."
**********************
Poate ca nici acest articol nu m-ar fi facut sa trec la treaba, dar mai deunazi se gasi cineva pe LinkedIn sa propuna acordarea de drepturi umane (human rights!) animalelor inteligente, balena, delfinul, maimuta si elefantul. Cum tipul nu avea simtul ridicolului i-am urat subtil sa se insoare cu o maimuta, balena, delfina sau elefanta.
Ceea ce ma uimeste insa este ca oameni din mediul academic, absolventi de studii foarte superioare din domeniul umanist (si cel de pe LinkedIn era sociolog sau cam asa ceva) nu sesizeaza ceva ce pentru ei ar trebui sa fie parte din pregatirea lor profesionala: omul nu este animal, caine, balena maimuta sau elefant. Se marginesc cu totii sa puna problema in termeni de inteligenta (de parca ar fi siguri de ceea ce este inteligenta, desi nu sunt, profesional vorbind) sau de morala, ca nu e "bine" (?!) sa ucizi animalele neajutorate, ca omul e cel mai tare si ca ar insemna ca isi impune forta discriminatoriu. Adica asta ar fi diferenta, nu conditia, nu natura. Doar forta?! Nici nu vreau sa ma gandesc la forta unui elefant fata de un om, ma marginesc sa ma gandesc la cainii pe care ii am eu la curte: nu recomand nimanui, nici in gasca, sa sara gardul...
Mi-am amintit apoi de o intamplare din copilarie. Eram multi copii printre blocuri, nu ca astazi. Eram suficient de multi sa facem cel putin o echipa de fotbal la fiecare bloc, daca nu chiar mai multe, impartite pe varste. Si intr-o zi, ne-am hotarat baietii de la vreo trei blocuri sa facem un campionat-turneu. Se juca mult fotbal pe bani (sau nu), dar turneu cu echipe care sa castige o cupa inca nu se facuse. Si atunci am vrut sa facem ceva special, care sa imite ceea ce vedeam pe stadioane, voiam ca in mic, in lumea noastra sa fim si noi ca EI, fotbalistii pe care ii veneram, cei care castigau cupe si le ridicau deasupra capului.
Nu mai stiu cine, dar unul dintre noi a luat de acasa o vaza mai mare si a denumit-o Cupa. Vaza era una ordinara, nici macar noua sau frumoasa, era doar o vaza mare si atat. Bleumarin.
Ne-am cumparat toate trei echipele fiecare tricouri de aceeasi culoare si le-am imbracat. Am jucat meciurile. Am jucat ca si cum am fi jucat soarta noastra. Am jucat cu dedicatie, am jucat cu daruire, am jucat ravnind la Cupa. Eu nu am fost in echipa care a castigat. Dar in felul acesta imi amintesc poate mai bine bucuria celor care au castigat Cupa si felul in care au ridicat-o desupra capului facand cu ea turul terenului de fotbal din curtea scolii. La fel imi amintesc si tristetea noastra, a celor care am pierdut. Si imi mai amintesc si faptul ca ni s-a dus vestea si ca am avut spectatori ca la un turneu real, suporteri care ne-au sustinut sau ne-au huiduit, care au fost publicul nostru de pe stadionul inchipuit pe care am fi jucat. Iar cei care au castigat turneul au luat Cupa.
Cupa, adica acea vaza obisnuita, devenise pentru noi atunci un scop in sine. Desi veche si fara nici o valoare, vaza devenise ea insasi o valoare.
Nu avea valoare, in schimb
era o valoare. Acestea sunt valorile, acele lucruri care sunt sau au devenit un scop in sine, pentru care facem tot ceea ce facem fara ca acestea sa ne mijloceasca drumul catre altceva. Valorile sunt capatul de linie la care fiecare vrea sa ajunga.
La fel si omul este un scop in sine. Omul este o valoare dincolo de faptul ca este o fiinta vie. Orice persoana, chiar si cea mai bicisnica si fara valoare este totusi o valoare doar pentru ca este Om. Toate ideologiile si toata constructia sociala are la baza acest scop ultim, Omul. Dincolo de acesta nici o ideologie nu isi mai are rostul si nici o constructie sociala nu poate exista. Dar cainele? Cum poate fi cainele o valoare, sau maimuta, elefantul sau balena? Acestea sunt animale si deci au viata dupa cum le spune si numele, iar viata este o valoare.
Animalele au valoare, dar ele nu sunt o valoare. Cainele nu este un scop in sine nici pentru caine, cainele nu este capatul de linie la care cineva normal la cap sa vrea sa ajunga.
Confuzia intre
a fi si
a avea, intre mijloace si scopuri nu este noua. Nou este numai faptul ca aceasta confuzie se extinde si spre valori pana nu demult considerate sigure, valori supreme, specifice naturii noastre umane si definitorii. Sa pui pe acelasi plan omul si orice alt animal arata ca nu mai suntem siguri de natura si conditia noastra de Om, sau chiar am renuntat la ea. Nu mai avem Omul ca valoare.
Cainele stie mai bine decat noi ca omul este o valoare. O dovedesc nenumaratele cazuri de caini care sunt fideli pana la sacrificiu fata de stapanii lor. Nu-i de mirare ca atunci cand omul insusi nu se mai considera pe sine o valoare, cainele ajunge sa-l vaneze in chiar mediul sau, orasul. Omul, din om ajunge vanat si e chiar confortabil cu noua lui conditie sau cel putin consolat.
Nu poti sa te uiti in statistici si sa spui ca sunt mai putini oameni omorati de caini decat cei morti in accidentele de circulatie daca inca mai consideri omul o valoare. Accidentele nu pun in pericol statutul de valoare al omului, dar omorurile da. Sa poti accepta chiar si un singur atac impotriva unei valori, inseamna ca nu mai consideri acel lucru o valoare. Cainele nu este o valoare, oricata valoare ar avea. Omul insa este. Cum sa accept ca o
non-valoare sa omoare o valoare? Daca condamnam omorul facut de un om asupra altui semen, cu atat mai mult ar trebui sa ne oripileze un omor facut de un animal. In schimb, astazi am ajuns sa vorbim despre legitima(!) aparare la ursi si sa invocam statisticile favorabile cand e vorba de caini ai strazii care ucid oameni.
Traim intr-o cultura lipsita evident de repere. Identitatea noastra ca specie este pusa sub semnul intrebarii atunci cand nu stim ceea ce avem de facut cu celelate specii care ne agreseaza stilul de viata si habitatul nostru. Cainii, ursii si orice alt animal, paianjenul si furnica, toate celelalte vietati de pe planeta stiu fara urma de indoiala ce au de facut atunci cand sunt agresate in mediul lor de viata. Nu riposteaza doar atunci cand numai fuga le poate scapa viata, dar si aceste cazuri sunt destul de rare. Spunem ca noi suntem rationali si obligatoriu trebuie sa actionam altfel. Nu suntem. Nu e nimic rational in a te opune naturii si conditiei tale. Valorile pe care ne-am construit viata, cele care ne dau scopurile pe care le urmarim, nu au venit din neant. Ele au ca sursa chiar natura si conditia umana. Daca X sau Y renunta la ele este doar o problema personala a lui X sau Y. Dar daca noi ca societate renuntam la ele, inseamna ca renuntam la noi, si nu in sens de jertfa.
Nu cred ca poate exista un alt semn mai clar al decadentei unei societati decat atunci cand ea renunta la valorile ei fundamentale, constitutive, primordiale. Sa renunti la valoarea Om pentru orice altceva, este semnul disolutiei definitive, caci in lipsa scopului Om, nici o societate nu poate exista. Si atunci oamenii se vor organiza din nou in triburi totemice sau, de ce nu, in haite, ca tot le plac lor cainii.
