Ce s-a întâmplat cu Dacia până la descălecarea ţărilor române

De la retragerea romanilor în 271 şi până la descălecarea ţărilor române (1330 – Ţara Românească şi 1359 – Moldova) sunt ceva mai mult de 1000 de ani în care nu ştim mare lucru despre ce s-a ales din Dacia. Acest lucru poate fi un mister pentru cei care caută dovezi nemijlocite, însă istoria nu este ca un proces dintr-un tribunal american, acceptă şi dovezi circumstanţiale sau teorii comparative. Coerenţa şi plauzibilitatea explicaţiei sunt foarte importante pentru a pune în legătură piesele disparate ale puzzle-ului dovezilor istorice. Dacă acestea nu pot forma ele însele un tot coerent, este necesara intervenţia celui care cercetează, care pe baza unor cunoştinţe generale şi a circumstanţelor istorice, precum şi a unor dovezi indirecte, cum ar fi comparaţiile sau analogiile, trebuie să umple golul lăsat de lipsa documentelor.

Din această perspectivă metodologică, teoriile maghiare ale pământului nelocuit ar putea fi justificate, dar nu neapărat şi acceptate atât timp cât nu ţin cont de toate circumstanţele şi dovezile colaterale. Totuşi, nu combaterea acestora este scopul meu aici de faţă cât mai degrabă încercarea de a da un alt răspuns, încă nedat, la întrebarea din titlu.

Cred că dacă vrem să înţelegem ce s-a întâmplat după retragerea aureliană, trebuie mai întâi să înţelegem cucerirea romană, ce i-a îndemnat pe romani să cucerească Dacia şi cum au considerat ei să stăpânească acest teritoriu. Dacă înţelegem ce a putut să-i determine pe romani să renunţe la o linie de graniţă uşor de apărat: Dunărea, aventurându-se în teritorii greu de stăpânit, atunci vom putea să înţelegem mai uşor cele întâmplate în teritoriile cucerite.

Romanii au cucerit Dacia din două motive mari, cam toata lumea este de acord cu ele: nevoia de aur pentru a acoperi cu monedă nevoile crescânde ale unui Imperiu din ce în ce mai mare, aflat – dovedindu-se apoi – chiar la apogeul întinderii şi măreţiei sale şi asigurarea graniţelor de nord-est. Chiar înainte de domnia împăratului Domitian regii daci aveau încheiate alianţe cu Imperiul Roman. Însă în cazul unui stat mărginaş imperiului, o astfel de alianţă nu poate fi decât un tratat de vasalitate, nicidecum o înţelegere între egali. Cine putea să fie egalul Romei?

Ca în orice relaţie de vasalitate, pe lângă obligaţiile reciproce, fie de natură militară, fie de natură pecuniară sau de altă natură, suzeranul exercită asupra vasalului său şi o influenţă culturală şi politică. Lucrul acesta se verifică şi în cazul Daciei. Dacă la început, prin influenţa pe care o aveau puternicele cetăţi-colonii greceşti, dacii au adoptat în singularele lor scrieri alfabetul grecesc, mai apoi, după ce coloniile greceşti au intrat în stăpânirea romanilor şi odată cu încheierea alianţelor dintre daci şi romani, scrierea a fost făcuta cu litere latine. S-a trecut astfel de la zidul inscripţionat cu litere greceşti descoperit de Constantin Daicoviciu (conţinând cuvântul ZΠP) la Sarmizegetusa la vasul de lut pe care scrie DECEBALVS PER SCORILO.

Dacia apare astfel ca un stat vasal Romei, mărginaş culturii elenistice, dar cu o populaţie de familie tracică, conform lui Herodot, şi cu o limbă şi cultură proprie după cum mărturiseşte Ovidiu în descrierea Tomisului, oraşul în care şi-a trăit exilul. Nu rareori s-a întâmplat de-a lungul istoriei ca statele sau principatele vasale să se implice în luptele politice intestine ale statului suzeran. Nici nu putea fi altfel, relaţiile dintre suzeran şi vasal sunt biunivoce, orice vasal având interese nemijlocite la vârful puterii statului suzeran. Acelaşi lucru l-a făcut şi statul dac, mai întâi prin regele Burebista şi apoi prin “strămoşul” Decebal. Mai ştim şi că Decebal trecea frecvent Dunărea, mai ales iarna când era îngheţată şi prăda cetăţile şi pe supuşii Romei de pe malul sudic al fluviului.

Implicarea activă a regilor daci în luptele pentru succesiunea la tronul Romei şi încălcarea frecventă a tratatelor de vasalitate de către daci este semnul clar că împăraţii romani nu puteau avea încredere în asemenea vasali, care, ca orice vasal, erau obligaţi să-l apere pe suzeran de năvălirile duşmane, nicidecum să-i creeze în plus probleme de siguranţă şi securitate. Din acest punct de vedere cucerirea romană se justifică tocmai prin faptul că romanii aveau nevoie de o pacificare a malului stâng al Dunării şi de o zonă care să devină tampon între barbarii din nord-est şi lumea civilizată romană. Pentru aceasta aveau nevoie de o administrare romană a Daciei şi a resurselor ei, inclusiv umane, şi o supunere necondiţionată a unui popor aşa de rebel cum se arătau a fi dacii. Astfel, doar o victorie militară nu se arată a fi fost de ajuns, ci cucerirea trebuia să fie deplină, cu implicaţii sociale, iar romanii au depus eforturi chiar în acest sens după cum arată dovezile arheologice.

Şi atunci, răspunsul la întrebarea de ce s-au retras în anul 271, dincolo de argumentele imediate de tip justificativ, capătă o nouă dimensiune: romanii s-au retras pentru că zona numită Dacia prezenta siguranţă, era pacificată şi în mod natural vasală imperiului, deci cu o viaţă socială dependentă de Roma şi cu posibilitatea de a trăi atât militar cât şi economic în mod autonom. Că dacii au rămas păzitorii graniţelor romane o vedem şi din statuile de pe Arcul lui Constantin din Roma, unde sunt prezentaţi ca nişte războinici păzitori ai porţii de intrare, arcul.

Foarte probabil, firesc chiar, este ca o astfel de sarcină să aibă nevoie şi de o recompensă pe măsură. Nu poţi fi păzitorul graniţei fără să ai un statut onorant în imperiu. O astfel de poziţie care implică sacrificii trebuie recompensată cel puţin printr-un statut special acordat celor care sunt desemnaţi să apere hotarele, care să fie o recunoaştere publică a rolului lor important. Ar fi posibil ca administraţia romana din Dacia să fi încurajat formarea unor detaşamente compuse din populaţia locală care să participe la apărarea graniţelor Imperiului, în schimbul promisiunii cetăţeniei romane? Nu ar fi neobişnuit, s-a mai folosit de-a lungul istoriei. Cum altfel s-ar putea explica prezenţa dacilor ca daci şi nu ca soldaţi romani pe Arcul lui Constantin din Roma? Astfel, declarându-se romani – romanum sum – dacii se refereau de fapt la statutul lor juridic – real sau promis – şi nu la etnie, concept în fapt inexistent în acele timpuri. Aceasta este începutul originii poporului român, statutul juridic de cetăţeni romani al locuitorilor acestui teritoriu.

Vasalitatea statului dac faţă de Imperiul Roman este o cheie foarte importantă pentru înţelegerea lucrurilor. Burebista nu s-ar fi implicat în luptele politice interne ale Romei dacă nu ar fi avut acest statut şi, deci, interese directe faţă de succesiunea politică de acolo. O demonstrează nenumărate fapte istorice de până atunci şi de atunci încoace că doar cei aflaţi în această relaţie de vasalitate se implică în luptele politice interne ale metropolei, în urma sprijinului lor faţă de o partidă sau alta primind la schimb legitimitate la ei acasă şi susţinere. Faptul că Burebista avea nevoie de aşa ceva din partea Romei este demonstrat chiar de asasinarea sa de către nobilimea dacă după ce partida susţinută de el - Pompei - în luptele interne ale Romei pierde în faţa lui Cezar. Cezar însuşi plănuieşte o campanie de pedepsire împotriva lui Burebista, însă moartea tragică a regelui dac arată pierderea autorităţii şi legitimităţii în faţa supuşilor săi odată cu pierderea luptei politice pentru preluarea puterii la Roma. De altfel, chiar înţelegerea încheiată de Burebista cu Pompei ne spune clar despre ce fel de relaţie este vorba între Roma şi regatul dac: Burebista acordă sprijin miliar lui Pompei în schimbul recunoaşterii de către acesta a autorităţii lui Burebista în interiorul graniţelor regatului său. Intenţiile lui Cezar de pedepsire a regelui dac vin să întărească adevărul acestei relaţii de vasalitate, căci nu poţi pedepsi decât un supus rebel. Moartea lui Burebista nu are o cauză anecdotică, aşa cum i se atribuie, anume drept răzbunare pentru tăierea şi incendierea viilor, ci este o măsură luată de nobilii daci pentru a se apăra de o incursiune de pedepsire a armatei romane în urma căreia averile le-ar fi putut fi afectate şi totodată modul lor de a-şi reafirma vasalitatea faţă de Roma. Vom regăsi din nou acest comportament un mileniu şi ceva mai târziu atunci când domnitorii ţărilor române vor fi maziliţi şi ucişi din iniţiativa marilor boieri care vor prefera să-şi (re)afirme vasalitatea lor şi a ţării faţă de Poartă pentru a-şi putea păstra privilegiile şi poziţia.

Mai târziu, în timpul lui Decebal, se reînnoieşte statutul de vasalitate a regatului dac printr-un tratat încheiat de Decebal cu Domitian în urma războiului din anii 86-89, în care a avut loc renumita bătălie de la Tapae.

De ce insist asupra acestei vasalităţii? Mai întâi, vasalitatea înseamnă că există deja o relaţie între statul dac şi cel roman înainte de cucerirea romana definitivă din 106. Mai mult, comportamentul clasei conducătoare dace în situaţia dată de vasalitate explică totodată şi hotărârea de a cuceri Dacia şi preluarea controlului în mod direct asupra acestui teritoriu. Explică apoi şi procesul de romanizare care, după părerea mea, nu a fost unul firesc după cucerire şi dă indicii asupra scopului pentru care a fost demarat acest proces de romanizare. Poate că adevăratele motive nu sunt menţionate nicăieri însă documentele şi faptele istorice arată care au fost deciziile celor care au făurit istoria la un moment dat, pe când procesele cognitive care au stat în spatele acestor decizii sau hotărâri rămân ascunse. Totuşi, în lipsa unor jurnale sau autobiografii sincere, putem să le refacem noi urmând o schemă logică care să acopere faptele în mod firesc şi coerent. Este ceea ce încerc să fac şi eu mai departe.

Pentru a se declanşa un proces de romanizare prima condiţie este ca populaţia autohtonă să nu fie romanizată deja. Nu voi insista aici asupra teoriei proto-latinităţii dacilor, este suficient să amintesc faptul că poetul exilat Ovidiu menţionează limba dacilor (geților) ca fiind diferită de cea a grecilor şi a sa personală, lăudându-se chiar că a reuşit să înveţe limba dacilor suficient de bine încât să compună poeme în această limbă spre desfătarea anturajului său tomitan. Relaţiile de vasalitate, stăpânirea directă a unor provincii locuite de daci – Moesia, Dobrogea de astăzi – sunt argumente pentru a arăta că romanitatea nu era o lume străină pentru daci. Dacii foloseau monezile romane, aveau schimburi comerciale şi culturale cu lumea elenistică dominată de greci şi mai apoi de romani, iar vasalitatea presupunea prezenţa nemijlocită a unor trupe romane pe teritoriul Daciei înainte de războaiele din 101 – 102 şi 105 – 106 chiar şi la curtea regelui Decebal. Presupun deci că limba latină nu era chiar necunoscută dacilor, cel puţin în rândul clasei conducătoare şi a celor care se ocupau de negoţ.   

Mă îndrept apoi către unele indicii pe care le putem găsi şi în realităţile zilei de astăzi, pentru a vedea care este însemnătatea limbii latine pentru populaţia dacă trăitoare în nordul Dunării. Unul dintre acestea este cântecul popular ardelenesc binecunoscut “Noi suntem români”, iar alte indicii le găsim în principalul obiect al discordiei între români şi maghiari şi criteriile identitare după care se recunosc românii.

Din cântecul popular amintit aflăm că roman este totuna cu român şi că romanii/românii sunt stăpâni pe acest teritoriu. Nu este important când a fost compus acest cântec, ci important este că el transmite astăzi o idee foarte veche dar rămasă vie în legătură cu cei care sunt stăpânii acestor locuri, anume romanii şi implicit urmaşii lor, românii. În ceea ce priveşte principala problemă pe care o au românii în relaţiile lor cu maghiarii din Transilvania şi nu cu maghiarii în general, aproape toţi românii sunt instinctual de acord că faptul de a nu li se vorbi în limba română este cel mai deranjant, în special atunci când tonul sau poziţia maghiarului este de superioritate. Practic, un român va fi mai fericit sa fie înjurat de un maghiar în limba română decât să fie lăudat de acesta în limba maghiară! Vom înţelege poate mai uşor acest fenomen paradoxal dacă ne vom gândi că cele doua elemente principale care compun identitatea românească sunt limba română şi credinţa creştină ortodoxă (limba oficială și religia oficială în Imperiul Roman de după Constantin cel Mare!). Nu putem concepe un român care nu vorbeşte limba română. Când un fotbalist pleacă să joace în afara ţării, primul lucru la care sunt atenţi suporterii şi restul publicului este dacă mai vorbeşte corect limba română. Dacă un negru african sau un asiatic vorbeşte limba română fluent şi este cunoscut ca fiind creştin, dacă se poate chiar ortodox, orice român, dincolo de mirarea de început, nu va avea reţineri de a-l socoti pe acesta român deplin. Vedem întâmplându-se acest lucru în cazul multor metişi mulatri sau chiar a unor emigranţi sosiţi în România şi care ajung să vorbească limba română şi chiar să se convertească la religia noastră. Originea rasială, trăsăturile feţei sau alte semne exterioare nu contează cu adevărat în crearea identităţii de român. Există multe cazuri de români care au ca strămoşi, chiar pe linia bunicilor, evrei, sârbi, greci, unguri, bulgari etc. dar care nu sunt pentru aceasta consideraţi de cei din jurul lor mai puţini români şi chiar ei se consideră români deplini trăind sufleteşte împlinirile şi neîmplinirile care vin din acest statut. Atât de importantă este limba în auto-definirea noastră ca români, încât am întâlnit chiar şi evrei 100% care vorbeau despre ei ca fiind români şi simţind la unison cu noi ceilalţi români. Cel mai probabil de aici şi derivă atitudinea maghiarilor din România faţă de limba română, ei ştiu instinctiv că din momentul în care vor vorbi în limba română, originile lor vor mai conta prea puţin în ceea ce-i defineşte.

Care ar fi, deci, izvorul acestei legături între limba română, credinţa creştină şi calitatea de a fi român şi în consecinţă stăpân în acest loc? Toate cele trei realităţi amintite mai înainte, pentru a putea coexista au nevoie de un punct comun din care să se tragă. Statutul juridic de (cetăţean) roman al populaţiei dacice le poate explica perfect. Ştim că cetăţenia romană oferea celor care o aveau drepturi şi libertăţi pe întregul cuprins al imperiului şi, de asemenea, o oarecare imunitate în rest. Oriunde ajungea un cetăţean roman reprezenta şi ducea cu el puterea Romei, având susţinerea ei. Dar, foarte important, în interiorul graniţelor doar cetăţenii romani aveau garantat dreptul de a stăpâni pământuri. Să vedem ce s-a întâmplat din punct de vedere demografic odată cu cucerirea romană.

Înainte de cucerirea romană, populaţia Daciei a fost estimată la aproximativ 500 000. În urma războaielor cu romanii din 101 – 102 şi 105 – 106 au murit în lupte sau au fost luaţi în robie cam 10% din populaţie şi tot atâţia soldaţi romani au fost încartiruiţi în teritoriile ocupate, aproximativ 50 000 de oameni, bărbaţi. Numărul de coloni şi al celor din administraţie nu este cunoscut dar el vine să se adauge la numărul soldaţilor, iar povestea cu bărbaţii romani şi femeile dace care ar sta la baza formării poporului român pare a avea baze destul de reale. Soldaţii înşişi odată lăsaţi la vatră deveneau coloni la rândul lor, primind pământuri spre stăpânire în Dacia pentru ei şi urmaşii lor, urmaşii lor fiind tot cetăţeni romani. Dar romanii care au colonizat Dacia venind aici şi cumpărând pământ, cei care s-a stabilit aici ca făcând parte din administraţia romană, dar nu în ultimul rând soldaţii romani, nu erau romani din Roma, ci erau veniţi din toate colţurile imperiului. Limba latina era aşadar pentru ei un fel de lingua franca, singura în care aveau posibilitatea să se înţeleagă. Chiar dacă nu sunt dovezi, putem să considerăm că Roma a încurajat foarte mult romanizarea noilor teritorii cucerite, inclusiv prin limbă, având drept indiciu faptul că toate templele dacilor au fost dărâmate în timp ce alte temple ale zeităţilor romane au fost construite.

Nu le stătea în fire romanilor să facă acest lucru, de obicei ei respectau religiile şi zeii popoarelor pe care le cucereau şi chiar îi adoptau, ajungând să construiască temple ale acestor zei şi în alte părţi ale imperiului, preluând cultul şi religia. Singurul precedent îl găsim în arderea şi dărâmarea Templului din Ierusalim, în urma războiului cu iudeii din anul 70. Să vedem de unde vine această asemănare şi ce a rezultat din ea.

Primul lucru care sare în ochi este monoteismul dacilor, asemănător monoteismului iudeilor. Ştim că unul din vehiculele de păstrare a limbii unui popor este religia sa şi observăm asta până astăzi când vedem cum poporul evreu şi-a păstrat limba datorită religiei sale, la fel cum arabii îşi răspândesc limba lor prin Coran. Romanii au distrus astfel odată cu templele şi interzicerea cultului lui Zalmoxe şi limba dacilor dar şi obiceiurile lor războinice de care se temuseră atât de mult înainte şi care făceau din daci un popor nărăvaş şi atât de puţin previzibil din punctul lor de vedere. Romanizarea Daciei a fost aşadar o politică de stat imperială, iar semnul că aşa a fost este chiar dărâmarea templelor dacilor şi dispariţia religiei lui Zalmoxe. Imediat după cucerirea romană nu s-a mai auzit nimic de ea.

Avem aşadar până acum două momente din timp acoperite: înainte de cucerirea romană, Dacia era un stat vasal Romei în capitala căruia şi nu numai acolo, dar şi în oraşele mai importante, se cunoştea limba latină; în timpul cuceririi romane avem o dezrădăcinare forţată şi programată a populaţiei autohtone, atât la modul fizic, prin luarea în robie şi transferul de populaţie alogenă, dar şi cultural prin oprirea de la săvârşirea cultului religiei poporului dac şi ştergerea oricăror urme a acestei religii; după toate acestea rămâne să vedem ce a însemnat limba romană (adică latina) pentru cei rămaşi aici după retragerea aureliană şi cum a reflectat ea poziţia lor faţă de Imperiul Roman.

Nu sunt dovezi scrise, desigur, dar un caz mult mai apropiat în timp ne poate da indicii. Mă refer aici la secui. Ca şi dacii, au fost învestiţi cu misiunea de a apăra graniţele unui imperiu. În 1348 avem dovada clară că ei erau consideraţi şi se considerau o “naţiune”, mai exact, un popor, distinct de restul ungurilor. Cu siguranţă aveau origini comune, dar important este că se socoteau separat. Ceea ce a atras atenţia a fost faptul că ei au trăit şi au fost colonizaţi iniţial în zone locuite de români, însă nici până în ziua de astăzi nu s-au amestecat cu românii şi nu le-au preluat obiceiurile sau religia. Dimpotrivă, secuii au păstrat cea mai curată, se pare, limbă maghiară. Actul numit Unio Trio Nationum ar putea da o explicaţie acestui fapt.

Prin Unio Trio Nationum se certifică şi consfinţesc privilegiile şi drepturile a trei stări, nobilimea, locuitorii burgurilor şi a secuilor. Nobilimea era asimilată celor de neam maghiar şi religie catolică; locuitorii burgurilor erau prin natura lucrurilor de neam saxon, germani; iar secuii erau colonii de la marginea imperiului consideraţi oameni liberi, lipsiţi de servituţi senioriale, precum şerbii. Cum în majoritatea lor covârşitoare şerbii erau de neam români, orice amestec cu aceştia era natural privit ca o scădere de statut, iar orice imitaţie era de ocolit. Putem înţelege acum de ce limba secuilor s-a păstrat atât de curat maghiară iar amestecul populaţiilor nu s-a făcut. Limba în sine devenea semnul statutului social, de om liber.

Nu există nici un motiv să credem că acelaşi mecanism n-a putut lucra şi în cazul limbii românilor. Cum pe vremea aceea nu se făceau carduri de identitate, limba vorbită fluent, colocvial şi în familie era un semn destul de puternic al apartenenţei la Imperiu şi o marcă a statutului juridic şi social al persoanei vorbitoare. Abia că retragerea aureliană ar fi putut chiar sa accentueze folosirea limbii latine drept reacţie. Golul de legitimitate lăsat de plecarea autorităţilor romane în 271 nu putea fi umplut, dar folosirea pe mai departe a limbii latine de către noile oficialităti, oricare ar fi fost ele, putea să menţină iluzia prezenţei imperiale şi implicit ordinea socială. Nu-i de mirare că pe teritoriul Daciei nimeni nu s-a grăbit să înfiiţeze un alt stat, unul sau mai multe. Noii stăpâni nu aveau cum să îşi legitimize puterea în afara Romei, care acum se afla la sud de Dunăre. Practic, oricine ar fi stăpânit ceva în Dacia o putea face doar în calitate de vasal al Imperiului şi supus al acestuia. Sursa libertăţii juridice venea de acolo şi în consecinţă confirmarea statutului social. De ce ar fi vorbit atunci dacii alta limbă decât cea romană? Şi aş adăuga: în condiţiile în care limba latină era oricum vorbită sau cel puţin cunoscută de elita conducătoare a dacilor de câteva sute de ani… Astfel de fenomene de “uitare” a propriei limbi s-au mai întâlnit în istorie, de exemplu negrii americani la a doua generaţie după sosirea lor pe noul continent ca sclavi nu mai vorbeau limbile native; sau a se vedea vikingii cuceritori ai ţinutului francez al Normandiei (numit astfel după cuceritori), care de la prima năvălire în anul 878 şi până în 1066, anul bătăliei de la Hastings în care ducele lor William a dobândit tronul Angliei, au adoptat atât de bine limba franceză uitând-o pe a lor, încât au impus franceza ca limbă a monarhiei engleze până la revoluţia lui Oliver Cromwell şi decapitarea lui Charles I în 1648.

Totuşi, nu sunt izvoare despre românii din Dacia de la Retragerea Aureliana şi până la “descălecarea” statelor române? Puţine, dar sunt. Să vedem ce spun aceste izvoare despre populaţia de pe actualul teritoriu al României.

Știm despre Împăratul Iustinian cel Mare că s-a aliat cu poporul care locuia între Carpaţi şi Dunăre pentru a stăvili înaintarea anţilor, un popor migrator, cel mai probabil din neamul slavilor. În cele din urmă, a negociat chiar cu anţii stabilirea lor în jurul cetaţii Turris, la nord de Dunăre, loc care, deşi părăsit de romani şi jefuit de localnici, încă mai aparţinea de Imperiu.

Sunt mai multe lucruri pe care le putem desprinde de aici. Mai întâi, Iustinian s-a aliat cu poporul aflat la nord de Dunăre. Împăratul nu s-a aliat cu vreun rege local sau alt conducator, ci direct cu poporul, ceea ce înseamnă că la nord de Dunare nu era organizat nici un stat, nu existau conducători legitimi care să aibă supuşi şi administraţie, deşi exista acolo un popor având totuşi o viaţă organizată din moment ce se putea încheia o alianţă sau vreo altă înţelegere cu el. Încheind o alianţă cu Imperiul Roman – “Bizantin” îi spunem noi astăzi – poporul de la nord de Dunăre dovedeşte că recunoaşte autoritatea şi legitimitatea împăratului roman din moment ce îşi oferă serviciile punându-se în slujba lui. De asemenea, poporul este obligatoriu sedentar la acea dată din moment ce preferă o alianţă cu Imperiul împotriva migratorilor, având împreună un scop comun, oprirea acestora din urmă.

Apoi, aflăm că, deşi părăsite, cetăţile de la nord de Dunăre erau considerate de romani ca aparţinându-le. Evident, ele nu le mai puteau aparţine “de facto” şi atunci singurul mod în care mai puteau considera că sunt încă deţinătorii acelor cetăţi este “de jure”. Romanii considerau că legea lor funcţiona şi dincolo de graniţele Imperiului pe un teritoriu pe care odată îl stăpâniseră. Surpriza vine însă nu din ceea ce consideră romanii, ci din ceea ce se întâmplă cu adevărat, anume că anţii chiar se aşează pentru o vreme în locul ce le-a fost indicat de către Iustinian fără să apară vreo problemă cu poporul de la nord de Dunăre şi care nu era străin de cetatea Turris şi împrejurimi din moment ce aceasta fusese jefuită de “localnici”. Practic, legea romană funcţiona şi autoritatea împăratului era intactă într-un teritoriu părăsit deja de 300 de ani de administraţia romană.

Ceva mai târziu, dar înainte de “descălecarea“ ţărilor române avem parte de o nouă întâmplare menţionată de istorici. La sfârşitul secolului XII, după înfrângerea lui Manuel Comnenul la Myriokephalon (1176), acesta îşi întemniţează varul, pe Andronic Comnenul timp de mai mulţi ani, din motive de familie. Andronic Comnenul reuşeşte în cele din urmă să evedeze şi fuge la nord de Dunăre cu intenţia de a se refugia în ceea ce la vremea respectivă se numea Rusia poloneză. Dar când ajunge în apropiere de oraşul Halici este prins de un detaşament de vlahi, aceştia făcând cu el calea întoarsă pentru a-l preda la Constantinopol. În cele din urmă, Andronic Comnenul reuşeşte încă o dată să scape şi ajunge la Kiev, dar acest lucru este mai puţin important pentru ceea ce interesează aici.

Interesant mi se pare că se menţionează “un detaşament de vlahi”. Nu este foarte clar dacă “vlahi” se referă la etnia celor care umblau pe drumurile de la marginea Imperiului în formaţie militară sau “vlahi” este un termen care desemnează o funcţie sau o ocupaţie, cum mai târziu se putea vorbi în Moldova de un “detaşament de plăieşi”. Un lucru se observă însă foarte clar din această menţionare, anume că vlahii din acel detaşament erau un fel de poliţie de frontieră a Imperiului Bizantin. Or mai fi fost şi alte detaşamente de acest fel? Nu se spune nicăieri, dar de ce ar fi fost numai unul, şi anume acela? Mai normal ar fi să tragem concluzia că vlahii îşi asumaseră sau le fusese delegat rolul de grăniceri ai Imperiului. Nu contează dacă iniţiativa îndeplinirii acestei funcţii aparţine vlahilor sau nu, important este că relaţia populaţiei din nordul Dunării cu Imperiul Bizantin este reală şi neîntreruptă de la retragerea aureliană. Dacă avem cunoştinţe despre aceste legături şi natura lor la ambele capete ale intervalului, ce ne-ar determina să credem ca aceste legături s-au întrerupt pe parcurs? Nimic. Şi mai interesant ar fi dacă numele de vlah ar putea să fie de fapt şi la origine denumirea unei funcţii militare şi de la ea extinzându-se ca denumire pentru întreaga populaţie de la nord de Dunăre din care se recrutau “vlahii”. Un fenomen oarecum asemanator s-a produs cu denumirea de “plăieşi”, care desemna trupele de graniceri moldoveni, astăzi întâlnindu-se destul de des ca nume de familie. Cum nu se ştie sigur – sunt doar presupuneri – de unde vine numele de vlahi dat poporului care trăia la nord de Dunăre, nimic nu ne opreşte să luăm în considerare şi această posibilitate.

Totuşi, chiar varianta larg acceptată a originii cuvântului vlah este foarte sugestivă în ceea ce priveşte istoria noastră ascunsă. Este foarte probabil ca vlah (valah) sa fie un cuvânt din aceeaşiu rădăcină cu britanicul wales, caci vechii germani numeau walach popoarele din cuprinsul Imperiului Roman, fie ei celţi sau de orice altă etnie. Cuvântul ar însemna simplu, roman, ceea ce duce cu gândul la calitatea juridică a celor de pe cuprinsul Imperiului Roman şi nu etnică. E de amintit că înainte de retragerea aureliană din Dacia, împăratul Caracalla a oferit cetăţenia romană şi, deci, numele de roman, tuturor supuşilor săi de pe întregul cuprins al Imperiului, adică (şi) tuturor dacilor rămaşi în Dacia. Dar dacă vlah ar fi denumit pe atunci chiar acea populatie provenita din cetateni romani care apăra graniţele Imperiului Bizantin? În fond, a fi roman nu era ceva rău în Imperiul Bizantin din moment ce chiar împăraţii din Constantinopol de la primul până la ultimul Constantin s-au considerat împăraţi romani, chiar dacă erau membri ai unor dinastii 100% greceşti şi nu (mai) vorbeau limba latină nici ei, nici supuşii lor.

Şi totuşi sunt documente despre ce se întâmpla în Dacia şi în intervalul despre care ne-am obişnuit să spunem că ştim mai nimic. Mai puţin cunoscute şi aproape niciodată menţionate de istoria oficială sunt participările ierarhilor Bisericii din Dacia la sfintele sinoade ecumenice. Prima menţionare a episcopilor din Dacia are legătură cu lupta Bisericii împotriva arianismului. După primul sinod de la Niceea (325), pe vremea împăratului Constant (337 – 350) al Apusului, fiu al lui Constantin cel Mare, întemeietor al noii Rome, Constantinopolul, sfântul Atanasie cel Mare a fost prigonit de Eusebiu (episcop) de Nicomidia și susținătorii săi arianiști. Sfântul Atanasie a găsit susținere la Papa Iuliu I care a convocat la Roma un sinod pentru susținerea credinței de la Niceea. La acest sinod au participat episcopi din Dacia, Macedonia, Tracia, Elada şi Panonia, precum şi din biserica apuseană, ei declarând că le este îndeajuns credința cea adeverită la Niceea și de alta nu au nevoie. La toate aceste sinoade, declaraţiile şi poziţiile tuturor reprezentanților bisericilor creștine erau trecute în scris și este foarte posibil, ca petrecându-se la Roma acest sinod, Vaticanul să aibă documentele originale.

Din nou, o simplă menţionare într-o lucrare de istorie poate să releve realităţi care în lipsa ei ar fi putut rămâne ascunse. Participarea unor episcopi din Dacia la un sinod adunat la Roma ne spune că în epocă era un teritoriu cunoscut cu denumirea de Dacia, deosebit de Tracia. Cu siguranţă, acest teritoriu era cel cunoscut de mai înainte sub aceeaşi denumire, Dacia cucerită de romani. Aflăm deci că în Dacia exista viaţă creştină de o importanţă care dădea dreptul la episcopi locali care să-şi poată reprezenta credincioşii la sfintele sinoade ecumenice şi să participe la hotărâri în numele lor. Asta demonstrează fără drept de apel existenţa unei populaţii stabilă şi sedentară, participantă la viaţa Bisericii. Aşadar, dacă nu ca stat, Dacia exista şi conta ca Biserică la 100 de ani de la retragerea administraţiei romane la sud de Dunăre. Mai mult, credinţa dacilor rezona şi era la unison cu cea a celorlalţi creştini din zona Balcanilor şi în interiorul graniţelor imperiale, arianismul fiind răspândit şi găsindu-şi adepţi mai ales în partea de răsărit a Imperiului Roman, adică în Asia, creştinismul răsăritean aşa cum este cunoscut astăzi fiind destul de occidental pe vremea aceea.

Este foarte importantă această menţionare a prezenţei dacilor la un sinod roman. În primul rând, toate bisericile chemate la sinod erau de pe cuprinsul Imperiului Roman, fie el condus de împăratul de Apus sau cel de Răsărit, oricum la acea vreme împărţirea nu era prea evidentă. Constant si Constantin al II-lea erau fiii lui Constantin cel Mare, iar Roma era oarecum obişnuită cu împărţirea autorităţii către mai mulţi conducători, în fond fusese întemeiată de doi fraţi… Singura excepţie ca apartenenţă administrativă la Imperiu era Biserica din Dacia, totuşi ea este menţionată ca fiind prezentă şi egală celorlalte biserici. Dacia era privită ca o parte a Imperiului, dincolo de încâlcelile administrative la care romanii erau mari meşteri. Cu administraţie romană sau nu, Dacia era romană pentru lumea romană şi creştină pentru lumea creştină. De ce ar fi avut atunci nevoie locuitorii Daciei de un stat separat? Mai sigur este că şi ei se considerau ca aparţinând lumii romane, poate cu avantajul de a scăpa administraţiei şi birocraţiei sale, abia încă un motiv în plus de a nu se întemeia un stat distinct la nord de Dunăre.*

Urmează în anul 862, în timpul primei schisme (a lui Fotie cel Mare) între Biserica Ortodoxă şi cea apuseană să găsim pomenită Dacia într-o scrisoare adresată de Papa Nicolae I Împăratului Mihail al Constantinopolului prin care îi cerea acestuia supunerea ecleziastică sub tronul roman a provinciilor Epir, Iliria, Thesalia, Ahaia, Macedonia, Dacia, Moesia (Dobrogea de astăzi) şi Dardania. Iată că într-o vreme din care nu ne vin informaţii şi documente avem o scrisoare a unui episcop al Romei care recunoaşte autoritatea împăratului bizantin asupra Daciei, un teritoriu formal considerat dincolo de graniţele Imperiului. 

Să mă opresc puţin asupra termenului de roman. Acum, ca şi în antichitate şi mai apoi în Evul Mediu, roman desemna doua categorii distincte, care se puteau suprapune doar incidental. Dacă la început roman însemna doar locuitor al Romei – al oraşului Roma – mai târziu, când Roma a început să însemne legea romană iar denumirea de Roma se aplica oricărui teritoriu unde legea romană era stăpână, roman a devenit un termen care acoperea o noţiune mai mult juridică, anume o stare socială de cetăţean al Romei, adică protejat de legea romană care dădea anumite drepturi şi, la schimb, obligaţii distincte de ale altor oameni traitori pe cuprinsul Imperiului şi nu numai. Cu atât mai puţin termenul de roman nu avea o conotaţie etnică. Aşa înţelegem de ce împăraţii bizantini se considerau foarte bine împăraţi romani, deşi nu mai aveau nici o legatură cu Roma, iar etnic ei au fost traci, daci – din câte se pare chiar împăratul Iustinian cel Mare ar fi fost dac – posibil iliri şi, cu siguranţă, mai apoi au fost greci. Fenomenul nu le aparţine bizantinilor în exclusivitate, dimpotrivă; Carol cel Mare a fost încoronat ca împărat roman de către Papa Leon al III-lea; Habsburgii, ca moștenitori ai tronului Sfântului Imperiu Roman de Neam German, s-au considerat până la 1918 ca fiind împăraţi romani. Cuvântul roman din titulatură nu avea nici o legătură cu ţara pe care o stăpâneau împăraţii, el doar le dădea un fel de legitimitate de natură juridică şi istorică asupra tronului şi era însemnul acesteia.

Din nefericire, consider că ar mai fi un argument pentru natura juridică a cuvântului român. Spun din nefericire, pentru că acest cuvânt a ajuns să denumească la un moment dat o stare socială de servitute şi sclavie. Rumânia, căci acesta este termenul, desemna starea de şerbie în Ţara Românească de la 1596 când a fost instituită de valahul Mihai Viteazu şi până la 1748 cand grecul Constantin Mavrocordat a desfiinţat-o. Să fii rumân în Ţara Româneasca nu era prea bine - atunci, cum nu este nici acum… -  dar volens nolens termenul este imaginea transformării statutului de roman în sute de ani, de la stapân al acestor pământuri, la cel de sclav, dar totuși om al pământului. Cuvântul şi-a păstrat natura sa juridică precum și legătura pe care o făcea cu pământul, doar starea pe care o desemna s-a schimbat radical, de la cea de stăpân de pământ, la cea de lucrător al pământului, legat de pământ. Românii însă nu i-au ținut minte acest neajuns voievodului Mihai, căci el a reușit pentru foarte puțină vreme să le redea iluzia și pentru mult timp speranța că Imperiul este posibil să renască.

Aş sublinia şi faptul că în epocă până şi termenul de naţiune nu avea conotaţii etnice. Dovada o găsim în Unio Trium Nationum, pactul între nobilime (unguri), burghezi (saşii, locuitori ai oraşelor) şi colonii secui. Documentul a fost întocmit în anul 1438 şi excludea de la participarea politică ţăranii, în majoritate covârşitoare români ortodocşi, dar asta nu l-a împiedicat pe Iancu de Hunedoara să ajungă principe al Transilvaniei în 1441 şi regent al Ungariei, iar pe fiul său, Matei Corvin, să fie cel mai mare rege al Ungariei. Ce-i drept, familia Huniazilor se închina papei dar, chiar români fiind, ei erau nobili, acest statut fiindu-le recunoscut tocmai pentru că nu erau ortodocşi. Iată dar că etnia nu avea pe atunci nici o relevanţă, ci singurele criterii care contau erau statutul social, care avea finalităţi concrete, de natură juridică şi credinţa creştină.  

Dacă la 1438 etnia nu avea nici o relevanţă socială, cu atât mai puţin o putea avea mai devreme. De exemplu, dacă astăzi ştim cum erau numiţi dacii de către greci sau de către romani, nu ştim însă cum se denumeau dacii pe ei înşişi, dacă ei îşi spuneau daci pe tot cuprinsul regatului lui Decebal, sau dacă întrebaţi ce sunt ei nu ar fi răspuns carpi, costoboci etc… De asemenea, nu ştim cât de unitară era limba pe care o vorbeau dacii din Dacia, cât de diferite puteau fi dialectele locale. În Germania de astăzi, de exemplu, în mod tradiţional, dialectele locale din landurile ţării sunt atât de diferite încât dacă germanii ar vorbi în aceste dialecte nu s-ar înţelege prea bine între ei. Mai mult, popoare cu aceeaşi origine din punct de vedere etnic, popoarele de origine germanică, olandezii, danezii, suedezii, germanii înşişi şi toate celelalte au ajuns să aibă limbi diferite, chiar dacă înrudite. Poate că în măsura în care nu suntem siguri de limba pe care o vorbeau dacii ar putea să pară ca problema dialectelor locale ale limbii vorbite de daci nu are vreo însemnătate, dar dacă comparăm unitatea limbii române cu diversitatea de dialecte pe care le găsim la alte popoare, perspectiva se schimbă. Iată, chiar în patria romanităţii, italienii au dialecte foarte diferite dintr-o parte în alta a ţării, aproape limbi de sine stătătoare. Câţi dintre italieni înţeleg napoletana şi o pot vorbi? Românii însă au vorbit în mare aceeaşi limbă în orice parte a ţării dintotdeauna, diferenţele locale fiind mici şi neîmpiedicând comunicarea. Singura explicaţie ar fi că limba română a fost impusă dinafară la un moment dat, sau mai degrabă s-a impus, în timpul scurs de la introducerea ei în vorbirea curentă şi până la standardizarea adusă de tipar şi învăţământul obligatoriu limba neavând timpul istoric necesar dezvoltării unor dialecte puternic diferite unele de altele. Faptul că limba latina s-a impus în vorbirea curentă nu are de ce să mire. Dincolo de faptul că a reprezentat lingua franca pentru acest teritoriu, dincolo de faptul că această limbă era impusă de autorităţile romane în administraţie şi, deci, pentru a avea orice fel de relaţie cu autorităţile romane trebuia să fie cunoscută şi întrebuinţată limba latină, limba latină era însemnul statutului social de om liber. Nu ne putem altfel explica de ce la doar două generaţii de la cucerirea romană pe pietrele de mormânt ale locuitorilor din Dacia numele dacice încep să fie înlocuite de nume romane. Însuşi faptul de a te chema Iulian sau Valens şi nu Daizus putea să însemne un anumit statut.

Dacii n-au dispărut odată cu cucerirea romană, ei doar au ales sa devină romani păstrându-şi astfel statutul de oameni liberi. Urmarea războaielor cu Traian şi colonizarea romană precum şi politica de romanizare care a urmat i-a ajutat să devina romani mai uşor. Desigur, ar putea fi doar o simplă speculaţie, dar să presupunem totuşi că cifrele privind populaţia Daciei au fost estimate corect şi, de asemenea, cifrele victimelor războaielor dintre daci şi romani. Înainte de cucerirea Daciei, pe cuprinsul regatului lui Decebal locuiau aproximativ 500 000 de oameni. În cele două războaie romane au fost ucişi sau duşi în robie în jur de 50 000 de oameni, adică 10% din populaţia totală. Dacă ţinem cont că populaţia este formată în egală măsură din femei şi bărbaţi şi că la război mergeau îndeobşte doar bărbaţii, atunci putem considera ca aproximativ 20% din bărbaţii daci nu s-au mai întors acasă. Dacă populaţia o împărţim şi pe grupe de vârstă, vârsta celor care sunt apţi de a ţine o armă în mână nefiind nici prea tineri nici prea bătrâni pentru a o face are o pondere de aproximativ 30%. Asta înseamnă ca mai mult de 60% din bărbaţii maturi şi în putere din Dacia au dispărut odată cu venirea romanilor. Dacă locul lor a fost luat de coloni romani este lesne de înţeles de ce limba latină s-a impus rapid în Dacia devenind totodată şi însemnul social al unui statut onorant. Poate că povestea cu poporul român născut din soldaţii romani şi femeile dace nu-i doar o poveste…

Chiar şi aşa, e greu de crezut că în lipsa unor legături permanente cu Imperiul, romanii din Dacia ar fi rămas romani şi după retragerea administraţiei imperiale în 271. Iar aceste legături sunt confirmate de fapte istorice şi nu doar de simboluri aflate pe construcţiile romane. Sub împăratul Constantin cel Mare Imperiul Roman a stapânit sudul Olteniei şi Muntenia, la Corabia construindu-se un pod în anul 328 pentru a lega cele două maluri ale Dunării. Dacă Imperiul s-ar fi simţit ameninţat de cineva din nordul Dunării, cu siguranţă nu un pod ar fi construit Constantin cel Mare acolo, ci niște forturi. Podul demonstrează o dată în plus că la aproximativ două generaţii după părăsirea Daciei de către administraţia romană, fostul teritoriu roman a rămas şi este în continuare roman. Refacerea de către Constantin cel Mare a cetăţilor dunărene dar şi construirea castrului roman de la Pietroasele, în judeţul Buzău, de către Constantin al II-lea câţiva ani mai târziu nu arată decât ceea ce vom vedea în toată istoria românilor de acum înainte: deşi considerat al Imperiului, teritoriul Daciei este marginal şi situat dincolo de o linie naturală de apărare, astfel încât devine un teritoriu de sacrificiu, un avanpost al lumii romane menit să împingă cât mai departe de metropolă linia de apărare a Imperiului şi un teritoriu care poate fi negociat. Cum juridic şi administrativ romanii nu mai stăpâneau Dacia, rămâne doar varianta vasalităţii. Dacia a rămas ceea ce a fost şi mai înainte, un teritoriu vasal Imperiului Roman, acum însă romanizat şi asigurat prin faptul că cei care stăpâneau pământurile Daciei erau cetăţeni romani nedornici de a avea un stat al lor diferit de statul ai cărui cetăţeni erau.

Spre sfârşitul perioadei dintre plecarea administraţiei romane din Dacia şi întemeierea ţărilor române se întâmplă totuşi ceva interesant. Imperiul Bizantin devine din ce în ce mai mult un stat grecesc, accesul la tronul imperial şi mai ales în structurile de conducere a reprezentanţilor legitimi ai altor popoare de pe cuprinsul Imperiului fiind practic oprit. Astfel, răscoala vlahilor sud-dunăreni din 1185 care a dus la apariţia ţaratului româno-bulgar întemeiat de capii rascoalei, Petru şi Asan, este mai degrabă o reacţie a fondului latin din Imperiul Bizantin, aliat cu “noile achiziţii” ale Imperiului, bulgarii şi cumanii. De aici şi pretenţia asăneştilor de a fi recunoscuţi ca fiind asemenea împăraţilor bizantini, la fel cum împăraţii bizantini se considerau în mod legitim împăraţi romani. Transformarea Imperiului de Răsărit într-un stat mai degrabă naţional contrazicea însăşi legitimitatea imperială, Imperiul presupunând ca elitele fiecărui popor de pe cuprinsul său să poată accede în mod legitim în elitele politice ale Imperiului.

Noul stat întemeiat de fraţii Petru şi Asan dovedeşte un lucru, anume că abia atunci când elementul roman din imperiu a fost marginalizat şi exclus din viaţa politică a Imperiului Bizantin, el a simţit nevoia să îşi afirme identitatea la nivel statal, având ca sursă de legitimare a acestei întreprinderi aceeaşi sursă ca şi împăraţii de la Constantinopol: Roma – în accepţiunea cea mai largă şi mai cuprinzătoare pe care o poate avea acest cuvânt. Istoria, de altfel scurtă, a noului stat este foarte semnificativă pentru ceea ce vreau să prezint aici. El s-a întins din Bucovina până în Pelopones sub domnia lui Ioan Asan al II-lea şi a cuprins, în afară de partea transilvană aflată sub stăpânirea coroanei ungare, toate teritoriile locuite de vlahi, chiar şi Basarabia, adică partea de sud a acestei regiuni din Moldova aşa cum o ştim noi astăzi. Aici găsim, cred eu, de fapt şi originea pretenţiilor de mai târziu a Basarabilor de a stăpâni provincia din sudul Moldovei dintre Prut şi Nistru, provincie ce de fapt le şi poartă numele. Deşi întemeiat în urma unei răscoale a vlahilor din sudul Dunării, ţaratul româno-bulgar a fost întemeiat şi menţinut cu ajutorul nemijlocit al vlahilor de la nord de Dunăre dar şi al cumanilor. Rolul acestora din urmă este destul de important întrucât se pare că la sud de Dunăre familii bulgare de origine cumană au întemeiat o dinastie domnitoare – Terter – care a urmat dinastiei Asăneştilor, la fel cum la nord de Dunăre familii româneşti cu origini cumane au dat dinastia Basarabilor. În opinia mea, acest lucru nu face decât să întărească faptul că logica statală în teritoriile locuite de români, fie la sud, fie la nord de Dunăre, respecta principiul imperialităţii, anume că orice popor care şi-a dobândit un loc al său în imperiu poate da conducători legitimi, iar modul prin care imperiul adoptă şi asimilează noi popoare este chiar acesta, de a le permite accesul la puterea imperială. Din acest punct de vedere, Ţaratul româno-bulgar este cu adevărat ultimul Imperiu Roman chiar dacă fastul unei capitale imperiale rămâne la Constantinopol. Abia destrămarea sa a dus în cele din urma la crearea statelor româneşti Ţara Românească şi Moldova. Românii nu au avut nevoie de un alt stat decât Imperiul Roman şi mai apoi cel Bizantin din care au făcut parte chiar şi după retragerea aureliană. Nu când Imperiul s-a retras (administrativ), ci abia când Imperiul nu i-a mai recunoscut ca făcând parte din el în mod legitim şi egal cu toţi ceilalţi românii s-au organizat politic separat de Imperiu.

Vlahii au avut întotdeauna un stat din care au făcut parte: Imperiul Roman de Răsărit. Când acest Imperiu nu şi-a mai respectat principiul imperial şi a devenit un stat naţional grecesc atunci nu numai latinitatea orientală, dar şi alte popoare din cuprinsul Imperiului și-au făcut state proprii, aceasta arătând că fenomenul nu este unul special, ci firesc. Păstrarea ideii imperiale a fost de fapt motorul legitimităţii marilor fapte întreprinse şi de Ştefan Dușan al Serbiei, care din rege al sârbilor s-a proclamat împărat la sârbilor, grecilor şi albanezilor. Statul latinităţii orientale, ţaratul asăneştilor, a cuprins cel puţin la un moment dat toate teritoriile locuite de români (vlahi) – Moldova cu Bucovina şi până la Nistru si Muntenia si Dobrogea. Transilvania aparținea de coroana ungară, dar Ioan Asan al II-lea a fost căsătorit cu o prinţesă franceză din familia domnitoare a Ungariei. De asemenea, Ioan Asan al II-lea a fost o vreme catolic, pentru că papa putea să-i confirme și să-i ofere legitimitate titlului de Împărat al romanității de răsărit. Mă rog, papa n-a făcut-o, așa că omul s-a recăsătorit cu o prinţesă greacă din familia Comnenilor și se face din nou ortodox în speranţa că va fi recunoscut ca împărat al Bizanţului, pe care nu reuşeşte totuşi să-l cucerească.

Istoria acelor timpuri ţine foarte mult de interesele de moment ale puternicilor vremii şi ale familiilor lor. De asemenea, ţările sunt niste moşii mai mari pe care şi le transmiteau urmaşilor sau le dădeau drept zestre fiicelor. Poate ca mariajul lui Ioan Asan al II-lea nu este străin de pretenţiile coroanei ungare de a fi suzerana Moldovei și Munteniei. Poate că stăpânirea de catre Ioan Asan al II-lea a sudului Basarabiei, de fapt adevărata Basarabie, de unde s-a extins denumirea pentru toată Moldova dintre Prut și Nistru, are legătură cu pretențiile Basarabilor de a stăpâni sudul Moldovei până la Cetatea Albă fapt ce a condus inclusiv la războaie “fraticide” între Ştefan cel Mare și Vlad Ţepeş, domnitori care erau și rude de sânge.
Principiul imperial nu ţine cont de etnii, ci este unul juridic. “Roman” era un termen la origine juridic care desemna un om liber, stăpân de pământ, locuitor al unui teritoriu aflat sub suzeranitatea coroanei imperiale romane. Principiul imperial nu opreşte un cuman să întemeieze o dinastie domnitoare româneasca, dimpotrivă. La fel cum Constantin cel Mare, un trac, a fost un desăvârșit împărat roman şi sfânt creştin asemenea cu apostolii; la fel cum Iustinian, un dac, a fost reîntregitorul Imperiului Roman și Sfânt Împărat Roman şi nu altceva. Termenul de “vlahi” însăşi nu are – cel mai probabil – conotatie etnică, ci desemneaza pe cei care vorbesc o limbă latină. Inclusiv huniazii sunt de origine posibil cumană, se vede şi din portretele principelui Ioan de Hunedoara cât de mult seamănă cu Vlad Ţepeş. Huniazii sunt totusi vlahi, catolici, rude cu Vlad Țepeș și deci cu Basarabii şi au dat pe cel mai de seamă rege al Ungariei, Matei Corvin. Dacă cumanii au devenit domnitori ai teritoriilor romane de la nord de Dunare asta înseamnă că aici s-a respectat principiul imperial, Bizanţul de după Bizanţ nefiind “de după”, ci un Bizanţ încă din timpul Bizanţului.

Chiar şi în părţile transilvane ideea imperială romană s-a păstrat multe secole printre vlahi. Nu e întâmplătoare încrederea vlahului Horea în împăratul Austriei şi în calitatea sa de judecător suprem, moştenitorul legitim al coroanei Sfântului Imperiu Roman (de neam german) şi al cărui blazon, acvila cu două capete nu simboliza dualismul austro-ungar (încă inexistent), ci dualismul Apus-Răsărit al Imperiului Roman.

Iată deci că lipsa unui stat românesc timp de mai bine de 1000 de ani după retragerea administrației romane din Dacia nu este vreun semn de înapoiere, aș spune dimpotrivă. Imperiul nu a mai administrat direct teritoriile de la nord de Dunăre pentru că nu mai era nevoie, însă aici s-a păstrat nealterată ideea apartenenței la Imperiu, fie și ca teritoriu vasal, dar în nici un caz străin. Iar când Imperiul a dispărut ca jucător politic și militar, atunci el a renascut de fapt la nord de Dunăre sub forma țărilor române, din ambiția unor familii cu pretenții reale la tronul imperial. Noi, românii de astăzi, suntem, într-un fel, tot ceea ce a mai rămas din Imperiul Roman de Răsărit, moștenind nu numai romanitatea acestui imperiu ci și creștinismul său. O dovedesc cu vârf și îndesat colindele românești ale Crăciunului creștin, aceleași oriunde sunt români.

Bibliografie:

Dan Zamfirescu – Ortodoxie și Romano-catolicism în specificul existenței lor istorice; Editura Roza Vanturilor, 1992

Edward Gibbon – Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman, vol.3; Editura Minerva, 1976

Hadrian Daicoviciu – Dacii; Editura Minerva, 1968

Mihail M. Popescu – Răspuns unei manipulări numite: “Dacii, adevăruri tulburătoare 2012”; Foaie națională.ro, http://foaienationala.ro/rspuns-unei-manipulri-numite-dacii-adevruri-tulburtoare-2012.html

Neagu Djuvara – Ce au fost boierii mari în Țara Românească? Saga Grădiștenilor (secolele XVI-XX); Editura Humanitas, 2011

Sfîntul Nectarie de Eghina – De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos; Editura Evanghelismos, 2011

Paul MacKendrick – Pietrele dacilor vorbesc; Editura științifică și enciclopedică, 1978

Theodor Mommsen – Istoria Romană, vol.4; Editura Enciclopedică, 1991

Wilkipedia: Țaratul vlaho-bulgar, https://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%9Aaratul_Vlaho-Bulgar

________________________________________________________________________________
* In cartea Triodului tipărită la 1798 este menționată creștinarea românilor de către Sfântul Împărat Constantin cel Mare - și nu de Sfântul Apostol Andrei, așa cum se spune acum - luându-se drept mărturii letopisețe și hrisoave probabil astăzi dispărute sau pierdute (informația poate fi găsită aici: https://tiparituriromanesti.wordpress.com/2015/09/30/triod-bucuresti-1798/ și aici: http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2015/10/01/alt-timp-alt-popor-fragment-din-triodul-romanesc-din-1798-romanii-s-au-indeletnicit-mai-mult-catre-intemeierea-credintei/#comment-420630). Cred că este o mărturie suficientă pentru a demonstra că Dacia nu părăsit niciodată Imperiul Roman; aceasta și cu faptul că principii românilor s-au numit voievozi, adică un fel de prefecți sau guvernatori ai unor provincii și totodată căpitani de oști. Îi invit pe cei care au ajuns până aici să citească și cartea părintelui Mihai Andrei Aldea, Ortodoxia și artele marțiale.