Sunt mai multe paradigme care explica acelasi lucru: de ce nu se termina criza civilizatiei occidentale. Nu voi incerca o abordare exhaustiva a fenomenului numit criza, desi ma simt tentat, dar aici nu este locul si nu stiu nici daca ma tin puterile intelectuale. Am sa incerc insa sa arat cat mai simplu de ce consider eu ca a trebuit sa pun acest titlu.
Sa presupunem ca traim pe o insula izolata si ca toti banii pe care ii avem sunt 100 de lei. Daca suntem stransi la punga si ne abtinem cat de mult putem de la a cheltui acesti bani, dupa o luna putem presupune ca am cumparat produse de 100 de lei, iar banii ramasi in joc sunt, fireste, 100 de lei. Daca insa suntem ceva mai dinamici, chiar foarte dinamici, putem cheltui aceasta suta de lei in fiecare zi a unei luni, la finalul lunii avand produse cumparate de 3000 de lei si bani ramasi in joc, desigur, tot 100 de lei. Cu alte cuvinte, cu aceeasi suta de lei, suntem mai bogati de 30 de ori. Asa cum am aratat si mai inainte, viteza banilor inmulteste bogatia unei societati.
Totusi, viteza banilor nu poate creste la nesfarsit. Sunt limite fizice pe care nu le putem trece. Ce se intampla daca producatorii pacaliti de mirajul cresterii perpetue a bogatiei prin cresterea vitezei de rulare a banilor produc marfuri sau ofera servicii, sau pun in vanzare pe piata lucruri care la un moment dat depasesc valoarea maxima pe care o pot aduce banii existenti? Sau, ca sa ma incadrez in exemplul meu de mai sus, produc marfuri de 4000 de lei? Evident, vor fi produse fara acoperire si care nu isi vor gasi cumparatori, iar costul lor nu se va mai recupera. De aici inainte totul este cunoscut, pierderile financiare duc la ceea ce traim acum, adica criza economica.
Intre valoarea celor existente pe o piata (bunuri, marfuri, servicii etc.) si valoarea pe care o pot da banii nominali (suta aceea de lei) tendinta este intotdeauna de echilibrare. Din pacate, echilibrul nu se face in mod natural "in sus" adica prin marirea vitezei de rulare a banilor si deci a valorii lor, ci "in jos", adica fie prin ieftinirea tuturor celor aflate pe o piata, fie prin cresterea preturilor la produsele care intr-adevar se pot vinde. Instinctul de conservare joaca un rol important aici, dar nu neaparat benefic. De altfel, rolul instinctului de conservare nu este de a prezerva specia, ci de a salva individul. Astfel, in mod natural indivizii vor cheltui din ce in ce mai putin devenind din ce in ce mai stransi la punga si in felul acesta lasand din ce in ce mai mult din valoarea pietei neacoperita de valoarea banilor aflati in circulatie. Austeritatea nu face decat sa adanceasca criza. Cu cat mai multa austeritate, cu atat mai multa saracie. Vedem asta in fiecare zi in Europa.
De aceea, singura solutie corecta este ca deficitul de valoare in moneda sa fie acoperit prin tiparirea de bancnote. Americanii fac asta numind fiecare emisiune de moneda quantitative easing. Americanii au tiparit bonuri valorice (bancnote) atunci cand au avut nevoie si in trecut, inca din vremea cand erau colonie engleza, nu este ceva nou pentru ei ceea ce fac acum. Fara vreo teorie inalta, in mod empiric, ei au simtit ca asa se solutioneaza problema lipsei banilor sau a oricarei alte valori de pe piata. Modul lor de a solutiona aceste crize i-a adus treptat in postura pe care o au astazi, aceea de prima economie a lumii, prima superputere a lumii. Astazi insa este ceva diferit si pare ca nu le mai iese la fel de bine ca pana acum. Unde este problema?
Problema provine din modul in care se introduc banii tipariti in piata si anume prin imprumuturi cu dobanda. Dobanda este aceea care cere ca valoarea banilor fizici aflat pe piata sa creasca si aceasta se poate face doar in doua feluri: fie prin cresterea vitezei banilor, care nu se poate face la nesfarsit, fie prin adaugarea de bani fizici, adica tiparirea de moneda. Insa banii tipariti trebuie introdusi si ei in piata si aceasta se face prin imprumuturi cu dobanda. Avem deci un cerc vicios si o problema a carei rezolvare nu face decat sa adanceasca problema.
Apare evident ca rezolvarea corecta este introducerea de bani in realitate fara dobanda, astfel incat acesti bani sa achite soldurile nu sa le creasca. Si cel mai bun mod de a face asta este ca cel care are drept de tiparire de moneda, proprietarul banilor (adica statul, de cele mai multe ori) sa isi plateasca angajatii pentru munca depusa in folosul sau chiar cu acesti bani tipariti. In felul acesta banii intra in economie negrevati de vreo datorie iar prin existenta lor pe piata vor achita soldurile. Din acest punct de vedere, statele puternic birocratice vor fi in avantaj fata de cele puternic liberale. China este un astfel de stat birocratic, cu un aparat de stat masiv si un sector bugetar enorm.
Se schiteaza deja un raspuns la intrebarile din titlu. Totusi, America a dovedit ca un stat liberal nu este neaparat neputincios sa rezolve problema unei crize financiare si economice. Marea Criza a trecut cu New Deal-ul, iar in acea vreme America era chiar mai liberala decat acum. Statul insa a investit enorm in infrastructura, aceasta fiind calea prin care a injectat in economie bani curati. Ca o continuare, razboiul al doilea mondial i-a venit Americii turnat ca o manusa, statul a putut sa introduca in economie bani curati atat cat a avut nevoie. Am impresia ca medicare-ul propus acum de Obama ar fi avut acelasi rol si nu inteleg de ce a existat o asa de mare opozitie impotriva lui.
Ar mai fi o solutie, desi e doar un fel de a mari raza cercului vicios, insa timpul castigat ofera ragazul gasirii de noi solutii: cei care imprumuta sa fie curati, adica fara alte datorii. Cei care deja au datorii si imprumuta bani cu dobanda, nu fac altceva decat sa mareasca datoria adancind criza. In plus, este mult mai greu sa imprumuti bani celor care deja au datorii. Deci calea de a introduce bani in economie prin imprumuturi cu dobanda este mai usoara daca aduci din alta parte oameni noi care sa se imprumute. Adica sa incurajezi imigratia, exact ceea ce europenii nu o fac, ci dimpotriva. Din nou, este vorba de instinctul de conservare care se manifesta mai puternic decat ratiunea. Europa se dovedeste mai pregatita ca niciodata pentru prabusire si dezintegrare. Fie ca va incuraja imigratia si atunci Europa nu va mai fi a europenilor, fie ca europenii se vor inchide din ce in ce mai mult si se vor apropia de colapsul economic final cu toate urmarile lui sociale, Europa nu pare a mai avea drum de intoarcere de pe panta pe care a luat-o. Dar cel mai rau este ca Europa se inchide acum avand deja mari comunitati de ne-europeni care se dezvolta puternic. Aceasta nu va face decat sa grabeasca si mai mult caderea ei.
Renuntarea la dobanda ar fi si ea o solutie. Camata, adica dobanda la imprumut, este puternic condamnata de Iisus Hristos. Insa astazi ni se pare ca o economie fara imprumuturi cu dobanda nu are cum sa existe. Satul imprumuta bancile, iar bancile imprumuta companiile si populatia, toate cu dobanda. Si totusi, pana acum aproape 200 de ani asa au functionat bancile, fara dobanda la imprumut, dar cu participare la profit, sau pierdere.
In final, China; desi este avantajata de aceasta criza, o posibila iesire din criza a Americii ar readuce-o la ceea ce a fost mai inainte. Oricum, cultural si traditional, China nu are datele necesare pentru a deveni un lider, adica sa fie un model de urmat. Poate fi puternica, niciodata nu a incetat sa fie, dar nu va fi niciodata un lider. Chinezii au inventat praful de pusca, dar au fost luati pe nepregatite de armele moderne ale europenilor. Chinezii au inventat busola, dar nu am auzit de mari navigatori chinezi si descoperirile lor geografice. Chinezii au inventat bancnota pe cand europenii inca mai aveau monezi de metal, fiind economic constransi sa se dezvolte doar cat metal de moneda aveau, dar China nu a ajuns o mare putere economica decat acum, in zilele noastre si nu cu bani proprii ci cu bani americani. Vedem cum prin arhitectura si stil de viata chinezii incerca sa imite aparentele altor culturi, europene sau americana, dar pe chinezi nu ii imita nimeni. Fac copii fidele de marci renumite de masini, fac pana si copii la scara naturala de orase europene, dar nici macar vecinii lor nu-i imita in nimic. Nici nu-i de mirare, chinezii isi sunt suficienti lor insisi, sunt natiunea care s-a inconjurat de un zid ca sa nu mai aiba legatura cu cei din afara lor. Cand nu-si mai incap in piele, ei nu se revarsa ca apa, ci ca mercurul.
P.S.
Bibliografie: sunt realmente fascinat de ceea ce spune acest domn, Richard Hoskins:
http://www.financialsense.com/contributors/clif-droke/2011/07/21/the-debt-crisis-and-the-war-cycle
duminică, 31 martie 2013
duminică, 17 martie 2013
Despre fructul oprit
Prima poruncă dată de Dumnezeu omului a fost să nu mănânce din fructul cunoaşterii binelui şi a răului - în traducerea ortodoxă, numit fructul cunoştinţei. Dar de ce e rău să cunoşti... binele şi răul? Oare noi nu suntem chemaţi să facem binele, să ne îndepărtam de rău? Cum am putea face aceasta dacă nu cunoaştem binele şi răul?
Să vedem mai întâi ce a însemnat şi ce înseamnă această cunoaştere a binelui şi a răului. Sunt mai multe înţelegeri ale cuvântului a cunoaşte. Ceea ce cunoaştem devine o cunoştinţă a noastră. La fel şi oamenii, cei pe care îi cunoaştem devin cunoştinte ale noastre. Nu trebuie neapărat să îi fi văzut de mai multe ori, este suficient să ni se fi făcut o prezentare şi gata, avem o nouă cunoştinţă. Cunoştintele nu ne sunt şi nu ne devin neapărat prieteni. Deşi spunem că îi cunoaştem, noi nu ştim de fapt mai nimic despre cunoştinţele noastre, nu ştim ce mâncare le place, nu ştim cum vor reacţiona în anumite situaţii, nu ştim de cele mai multe ori istoria lor personală.
Nici în cazul lucrurilor nu este diferit. Cunoaştem ce e acela televizor sau telefon mobil, însă câţi dintre cei care cunosc aceste obiecte pot descrie cum funcţionează ele în mod real, ce conţin sau când se vor strica? Aş zice că nici chiar cei care le produc nu pot spune toate aceste lucruri.
Este evident că noţiunea de cunoaştere nu conţine în ea şi profunzimea, sau măsura cunoaşterii. Cunoaşterea noastră este de cele mai multe ori o cunoştinţă, nu o cunoaştere a ceva ci o cunoştinţă despre ceva. Cunoaştem ceva prin simţuri, gustăm, pipăim, vedem, mirosim sau auzim, dar nu putem zice nimic despre ceea ce ni se face cunoscut. Putem chiar să avem reprezentări (adica imagini mentale ale obiectului, fiinţei etc. create prin apel la memorie şi/sau a imaginaţie în lipsa obiectului reprezentat) a ceea ce cunoaştem şi totuşi să nu putem spune că ştim cu adevărat lucrurile sau persoanele de care avem cunoştinţă. Cunoaşterea este de cele mai multe ori o conştientizare a prezenţei sau a existenţei şi nimic mai mult.
Şi în cazul binelui şi a răului situaţia este aceeaşi. Am aflat că există bine şi rău, le conştientizăm, le recunoaştem când ni se întâmplă, dar în esenţă nu le putem deosebi.
Să fac apel la câteva proverbe pentru exemplificare: "mai binele este duşmanul binelui", "rău cu rău, dar mai rău fără rău", "tot răul e spre bine"; sau, şi mai adecvată este reprezentarea ying/yang în care binele şi răul deşi opuse se întrepătrund şi chiar există autonom unul în interiorul celuilalt. La atât se reduce posibilitatea noastră de a cunoaşte binele şi răul, le ştim dar nu putem fixa o graniţă între ele. Ca atare, nu vom fi niciodată siguri că facem binele şi nu răul chiar dacă le cunoaştem.
Dumnezeu spune omului că va muri dacă va cunoaşte, sau mai bine zis va face cunoştinţă cu binele şi răul. Şi pentru că aşa cum am mai spus aici: http://branza.blogspot.ro/2013/01/despre-pacatul-originar.html nu cred că omul nu ar fi ajuns să mănâce din fructul oprit, sunt de părere că textul biblic încearcă să ne transmită altceva, însă în puţinătatea cuvintelor omeneşti. Dumnezeu cunoştea binele şi răul, doar El a aşezat copacul în mijlocul Grădinii. Recunoaşte şi mai încolo spunând: "Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul". "Ca unul dintre Noi" adică asemănător, nu şi identic: căci dacă Dumnezeu cunoaşte binele şi răul prin natura sa, omul a ajuns în posesia acestei cunoaşteri doar prin intenţie. Mâncat fără intenţie, fructul probabil nu şi-ar fi dezvăluit identitatea.
Cunoscând binele şi răul, omul a devenit dependent de această cunoaştere. Neputând să discearnă complet între bine şi rău, omul va căuta mereu semne exterioare care să îi dovedească că ceea ce urmăreşte este bine şi nu rău. De aici apar şi multe confuzii între bine şi ceea ce place sau satisface. Există apoi şi combinaţii de acţiuni care luate separat ar fi de partea binelui, dar înlănţuite nu mai putem fi siguri de asta. Este bine să te bucuri; este bine să munceşti; este bine să culegi roadele muncii tale. Dar cât de bine este să te bucuri de roadele muncii tale? Parabola omului căruia i-a rodit ogorul ne spune că nu este bine, sau nu este bine ca bucuria să ia o anumită formă, cel puţin. Asta însă nu ne va opri să căutam mereu să facem ceea ce considerăm noi că e bine - şi asta ne arată în cât de relativă poate fi transformată de cunoaştere o noţiune atât de absolută ca binele. Unii vor face asta chiar dacă ştiu că altora le va fi rău când lor le va fi bine, dar odată ce a cunoscut binele şi răul omul nu s-a mai putut opri să le urmărească. Adică să facă ceea ce face cu intenţie, răspunzând unor chemări, dorinţe sau nevoi.
Iar toate acestea se numesc ispite.
Odată ce a cunoscut binele şi răul omul este ispitit mereu şi obligat să răspundă acestor ispite. De multe ori răspunsul la aceste ispite este căderea în păcat tocmai pentru că reperele - binele şi răul - nu sunt foarte clar despărţite şi, aşa cum spune şi învăţătura creştină, de aici vine şi moartea. Dumnezeu nu a minţit când a spus că omul va muri atunci când va mânca fructul cunoaşterii binelui şi a răului.
A minţit şarpele când a spus omului că nu va muri dacă va mânca din fructul cunoaşterii? Este foarte greu de răspuns cu un da sau un nu. Vorbele lui sunt ascunse şi alunecoase. Sigur că nu cunoaşterea binelui şi a răului a adus moartea în lume, ci căderea în păcat. Ridicarea din păcat ar fi omorât moartea şi nu renunţarea la cunoşterea binelui şi a răului. Pentru aceasta însă a trebuit ca Dumnezeu Însuşi să se facă om. Pentru că poruncile şi legile pentru a se ridica din păcat oamenii le primiseră dar deşi le cunoşteau nu le-au ştiut cu adevărat la fel cum nu puteau despărţi binele de rău. Şi atunci a fost nevoie ca Însuşi Dumnezeu Iisus Hristos să ne arate prin viaţa Sa ca om cum se respectă poruncile şi cum se împlineşte Legea, răspunzând ispitelor: prin iubire. Şi nu printr-o iubire idolatră sau egoistă ci prin aceeaşi iubire pe care o are Creatorul faţă de Creaţia Sa. Este acea iubire despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în prima sa epistolă către corinteni. Doar prin această iubire se poate despărţi binele de rău şi răul nu mai poate fi făcut de cel care iubeşte astfel.
duminică, 27 ianuarie 2013
Prostia celor cu carte
Aşa se spune, că unde este carte multă este şi prostie multă. Paradoxal? Nu, doar la prima vedere.
De cele mai multe ori cei care au carte multă, au cunoştinţe dar nu înţeleg ceea ce cunosc. Cantitatea de cunoaştere nu este o garanţie că ştii şi să administrezi ceea ce cunoşti.* Ba, dimpotrivă, cu cât ştii mai multe dar fără să înţelegi ceea ce cunoşti cu atât este mai probabil să amesteci lucrurile şi să le faci varză, ca cel mai mare ageamiu. De unde şi proverbul.
...Şi unde este cea mai multă carte dacă nu chiar la sursa ei, la edituri?! Despre prostia editorilor români - căci pe alţii nu-i cunosc - va fi vorba mea în continuare.
Căutând ceva, ajung ieri pe site-ul Nemira. Tronează acolo chiar în mijlocul paginii o mare reducere de 89% la peste 400 de titluri! Dau pe Elefant, reduceri masive la cele mai vândute cărţi, peste 40%! Ca să se înţeleagă despre ce vorbesc, 89% reducere la un editor înseamnă în 89% din cazuri ca preţul de vânzare este sub cel de tipar. Nu mai vorbesc de costul total de producţie - ah, ce urât sună când e vorba de cărţi! - care include şi copyright-ul şi drepturile de traducere şi munca creatoare a cel puţin 3-4 oameni pentru fiecare carte: redactor, corector, tehnoredactor, designer. Iar 400 de titluri (active), pentru România, este un portofoliu suficient unei edituri de nivel mediu, adică imediat sub granzii Humanitas, Polirom, Litera, Nemira, RAO etc. care nu sunt deloc chiar aşa mari. Apoi, 40% reducere de la un distribuitor este enorm, înseamnă că distribuitorul achiţionează cărţile cu un discount mult mai mare ţinând cont că reducerile masive sunt chiar la cele mai vândute cărţi şi nicidecum la lichidări de stoc!
Încă îmi aduc aminte că a fost o vreme când un distribuitor de carte se putea considera fericit dacă obţinea un discount de 25% de la editor. Se lucra frecvent cu discounturi de 15-20%. Distribuitorii nu plăteau prea bine editurile de la care luau cărţi şi nici nu făceau promoţii, restanţele se adunau dar inflaţia le făcea din ce în ce mai mici. Editurile ştiau şi ele asta, dar toată lumea se complăcea in această situaţie, era un fel de prelungire a dictonului din vremea comunismului: eu mă fac că muncesc, tu te faci că mă plăteşti. Rezultatul a fost că nimeni nu a putut să capitalizeze pentru a se putea dezvolta. Iar puţinii bani care se strângeau în felul acesta erau consumaţi direct şi exclusiv de către patronat în scopuri casnice: mai o vilă, mai o maşina ultimul tip sau concedii pe Coasta de Azur la care au râvnit atât în comunism. Aici toţi patronii s-au comportat la fel, fie că erau cu carte şi facultăţi înalte - editorii - sau nu - distribuitorii.
Apoi a venit RTC-ul şi a facut Diverta, un nou concept. RTC avea capitalul, era deja dezvoltat, dar nu ştia nimic despre cum e cu cartea. Ştia însă cum e cu economicul, cu afacerile şi s-a prins repede de situaţia proastă în care stătea producţia şi piaţa de carte. Avea bani, aşa că şi-a permis să preseze pentru a aşeza piaţa de carte pe alte coordonate care păreau corecte din punct de vedere comercial şi chiar avantajoase pentru editori: discounturi mai mari şi mai corecte in contrapartidă cu siguranţa plăţii pentru cărţile cumpărate de la editori. Numai că RTC-ul era mult prea obişnuit cu afacerile ca să mai ştie că o tranzacţie comercială nu este totul. Editorii s-au lăsat greu convinşi de Diverta dar până la urmă au făcut-o, însă sentimentul că au fost înşelaţi a rămas şi, cum o dovedesc cifrele economice, nu doar sentimentul. Diverta a tratat totul ca pe o afacere, inclusiv relaţia sa cu clienţii. Odată cu Diverta au început să apară promoţiile şi tot ce e "noul concept" al tratării publicului ca pe o maimuţă care întinde mâna către banana cea mai mare, în acest caz promoţia, discountul, reducerea.
Or, aici stăteai de vorbă cu un public care, cel puţin când se punea în situaţia de public de carte, numai maimuţă nu era.
Apoi au venit hipermarcheturile, cu conceptul lor de cumparare de impuls. Adică, tradus, prosteala promoţiei capătului de raft: scot orice în drum să te împiedici de ceea ce scort eu în drum, pun o etichetă specială şi zic că este promoţie, iar tu maimuţă cumperi pentru că d-aia ai venit în hipermarchet, să cumperi ce îţi dă hipermarchetul. Cei cu carte multă, cea mai multă carte din ţară, editorii români s-au înghesuit care mai de care să ajungă pe capătul de raft. Brusc, maimuţele au devenit public de carte, iar discounturile date au crescut pe măsura dorinţei nebune a editorilor sa aibă parte de maimuţe în portofoliul lor de clienţi, public de carte. Dintr-odată, nimeni nu a mai fost interesat de cititori ci doar de cumpărători. Valoarea unei cărţi nu s-a mai măsurat în calitatea celor care o citesc ci în cantitatea celor care o cumpără. Cartea s-a transformat din acel obiect a cărui menire era să fie citit şi studiat, intr-un obiect de cumpărat, eventual un cadou, folositor ca un bibelou.
Aşa că astăzi avem discounturi aberante şi o plângere generală că nimeni nu mai citeşte. Câtă ipocrizie! Să te plângi că propriul public nu mai citeşte când de fapt pe nimeni nu a mai interesat exact asta!
Deunăzi am aflat dintr-o reclamă de la televizor că până şi berea se cumpără pentru gust, nu pentru promoţie.
Ok, promoţie, până la urmă ce e rău în asta? Cărţile şi aşa sunt scumpe, se plânge lumea că nu îşi mai permite să cumpere... Dar cărţile sunt scumpe tocmai pentru aceste promoţii, preţul cărţii conţine în el şi costul reducerii. Şi în fond nu asta este problema reală, preţul. Nu va cumpăra nimeni Mizeria istoricismului de Karl Popper doar pentru că ar putea fi mai ieftină decât Jocurile foamei; şi nici nu-şi va cumpăra cineva O istorie sinceră a poporului român a regretatului istoric prof. Florin Constantiniu doar pentru că este mai ieftină decât o pereche de pantofi.
În schimb, care este mesajul pe care îl dau editorii către propriul public? Sa faci o reducere de preţ de 89% la 400 de titluri înseamnă că ai publicat multă maculatură? Ce încredere să mai am eu, cititor, în calitatea cărţilor pe care îşi va mai pune acest editor sigla? Sau poate că editorul este în regulă şi a publicat numai cărţi bune. Atunci, publicul nu se ridică la aceeaşi înălţime, deci noi cititorii suntem proşti?
Dar cel care a cumpărat acum câteva luni cartea la preţ întreg şi poate că abia acum se apucă să o citească... Ce să creadă acest om când vede că putea lua aceeaşi carte cu doar 11% din cât a dat pe ea. Pe lângă faptul ca ar putea să renunţe la a o mai citi, căci sunt toate semnele că ar putea fi o carte proastă - asta e! şi-a luat ţeapă că a cumpărat-o, de ce să-şi mai ia o dată ţeapă pierzând timpul cu ea citind-o - nu se poate simţi el batjocorit şi frustrat? Ba eu cred că da şi ar avea toate motivele să se simtă astfel. Păi ce e cartea asta, fusta din sezonul toamna-iarnă de anul trecut? Pentru editor se pare că da.
Şi atunci, de ce să te întrebi de ce nu mai citeşte lumea? De ce se îndepărtează mai ales tinerii de cărţi? E mult mai uşor să dai vina pe televizor sau internet decât să te uiţi la propriile greşeli. Odată ce ai transformat singur cartea într-un obiect de cumpărat în treacăt şi fără un motiv bine întemeiat, odată ce ai transformat singur cartea într-un obiect monden şi efemer nu mai ai dreptul ca editor să te intrebi măcar, nicidecum să te mai şi plângi, de ce nu mai este "cool" să cumperi cărţi. Pentru că pur şi simplu nu a fost niciodată. Pentru că o carte - nu un manual sau o fiţuică legată frumos - este la fel de valabilă astăzi ca şi acum 3000 de ani şi încă 3000 de ani de acum încolo. Pentru că cei care fac şi vând cărţi în ţara asta - că alta n-am - nu au înţeles ceea ce fac indiferent câte facultăţi ar avea şi pentru că şi-au trădat şi abandonat publicul care are nevoie de răbdare şi comunicare şi l-au tratat ca pe nişte maimuţe momite de banane mari şi mărgele strălucitoare.
Dovada că noul "concept" este falimentar? Toţi cei care l-au aplicat au probleme mari finaciare în timp ce puţine hipermarcheturi nu şi-au micşorat raionul de carte pentru a face loc încă unui raft de salam sau detergenţi. Doar Compania de Librării cea veche şi comunistă, cea cu librăresele în halate albastre, care nu zâmbeau cumpărătorului din prima, ea este de atât amar de vreme singura companie care şi-a onorat constant toate obligaţiile către editori fără a vinde efemerităţi clienţilor. Poate nu întotdeauna la timp, dar nu mult mai rău decât alţii mai cu pretenţii. Şi asta fără a avea discounturile de care se bucură alţii, şi asta în timp ce a investit constant în modernizare şi - atenţie! - pregătire de personal. Bravo lor. Felicitări celor care au înţeles bine ceea ce ştiu.
Diverta a scos cititorii din librării şi i-a băgat în mall. Editorii au supralicitat la târgurile de carte şi au făcut în general tot ce le-a stat în putinţă ca să-şi fenteze reţeaua de distribuţie luând direct din publicul de librărie, fiind totuşi surprinşi ca librăriile se închid. Hipermarcheturile au bagatelizat ideea de carte cu acordul şi concursul avid de bani al editorilor. Cărtureştii şi Librarium încearcă să vândă cărţi ademenind publicul cu ceai şi vin şi, oricum, făcând să pară că a cumpăra o carte este ceva atat de elitist-monden că îmi vine să mă întreb când vom vedea şi o prezentare de modă. Mi-e dor de librăria aceea în care să ai prilejul să te afunzi în cărţi fără ca nările să simtă altceva decât mirosul cărţii, în care librarii să poată avea - măcar - o scurtă discuţie despre cartea pe care ţi-o doreşti, dovedind că îşi cunosc "marfa" şi în care cărţile sunt tratate cu respectul cuvenit conţinutului şi nu după mărimea preţului. A existat o astfel de librarie, Librăria NOI de la sala Dales. Ea este şi acum, dar... a fost cumpărată de Diverta şi nimic din ce era nu mai este.
_________________________
*celor interesaţi le recomand cartea Incertitudinea - o perspectivă psiho-sociologica, de prof. Cătălin Zamfir. Nu am idee de unde s-ar putea face rost de ea, descurcaţi-vă, există anticariate, Antic-Exlibris, parca pe Doamnei, vis-a-vis de Colţea şi încă unul la ieşire spre Librăria Eminescu.
De cele mai multe ori cei care au carte multă, au cunoştinţe dar nu înţeleg ceea ce cunosc. Cantitatea de cunoaştere nu este o garanţie că ştii şi să administrezi ceea ce cunoşti.* Ba, dimpotrivă, cu cât ştii mai multe dar fără să înţelegi ceea ce cunoşti cu atât este mai probabil să amesteci lucrurile şi să le faci varză, ca cel mai mare ageamiu. De unde şi proverbul.
...Şi unde este cea mai multă carte dacă nu chiar la sursa ei, la edituri?! Despre prostia editorilor români - căci pe alţii nu-i cunosc - va fi vorba mea în continuare.
Căutând ceva, ajung ieri pe site-ul Nemira. Tronează acolo chiar în mijlocul paginii o mare reducere de 89% la peste 400 de titluri! Dau pe Elefant, reduceri masive la cele mai vândute cărţi, peste 40%! Ca să se înţeleagă despre ce vorbesc, 89% reducere la un editor înseamnă în 89% din cazuri ca preţul de vânzare este sub cel de tipar. Nu mai vorbesc de costul total de producţie - ah, ce urât sună când e vorba de cărţi! - care include şi copyright-ul şi drepturile de traducere şi munca creatoare a cel puţin 3-4 oameni pentru fiecare carte: redactor, corector, tehnoredactor, designer. Iar 400 de titluri (active), pentru România, este un portofoliu suficient unei edituri de nivel mediu, adică imediat sub granzii Humanitas, Polirom, Litera, Nemira, RAO etc. care nu sunt deloc chiar aşa mari. Apoi, 40% reducere de la un distribuitor este enorm, înseamnă că distribuitorul achiţionează cărţile cu un discount mult mai mare ţinând cont că reducerile masive sunt chiar la cele mai vândute cărţi şi nicidecum la lichidări de stoc!
Încă îmi aduc aminte că a fost o vreme când un distribuitor de carte se putea considera fericit dacă obţinea un discount de 25% de la editor. Se lucra frecvent cu discounturi de 15-20%. Distribuitorii nu plăteau prea bine editurile de la care luau cărţi şi nici nu făceau promoţii, restanţele se adunau dar inflaţia le făcea din ce în ce mai mici. Editurile ştiau şi ele asta, dar toată lumea se complăcea in această situaţie, era un fel de prelungire a dictonului din vremea comunismului: eu mă fac că muncesc, tu te faci că mă plăteşti. Rezultatul a fost că nimeni nu a putut să capitalizeze pentru a se putea dezvolta. Iar puţinii bani care se strângeau în felul acesta erau consumaţi direct şi exclusiv de către patronat în scopuri casnice: mai o vilă, mai o maşina ultimul tip sau concedii pe Coasta de Azur la care au râvnit atât în comunism. Aici toţi patronii s-au comportat la fel, fie că erau cu carte şi facultăţi înalte - editorii - sau nu - distribuitorii.
Apoi a venit RTC-ul şi a facut Diverta, un nou concept. RTC avea capitalul, era deja dezvoltat, dar nu ştia nimic despre cum e cu cartea. Ştia însă cum e cu economicul, cu afacerile şi s-a prins repede de situaţia proastă în care stătea producţia şi piaţa de carte. Avea bani, aşa că şi-a permis să preseze pentru a aşeza piaţa de carte pe alte coordonate care păreau corecte din punct de vedere comercial şi chiar avantajoase pentru editori: discounturi mai mari şi mai corecte in contrapartidă cu siguranţa plăţii pentru cărţile cumpărate de la editori. Numai că RTC-ul era mult prea obişnuit cu afacerile ca să mai ştie că o tranzacţie comercială nu este totul. Editorii s-au lăsat greu convinşi de Diverta dar până la urmă au făcut-o, însă sentimentul că au fost înşelaţi a rămas şi, cum o dovedesc cifrele economice, nu doar sentimentul. Diverta a tratat totul ca pe o afacere, inclusiv relaţia sa cu clienţii. Odată cu Diverta au început să apară promoţiile şi tot ce e "noul concept" al tratării publicului ca pe o maimuţă care întinde mâna către banana cea mai mare, în acest caz promoţia, discountul, reducerea.
Or, aici stăteai de vorbă cu un public care, cel puţin când se punea în situaţia de public de carte, numai maimuţă nu era.
Apoi au venit hipermarcheturile, cu conceptul lor de cumparare de impuls. Adică, tradus, prosteala promoţiei capătului de raft: scot orice în drum să te împiedici de ceea ce scort eu în drum, pun o etichetă specială şi zic că este promoţie, iar tu maimuţă cumperi pentru că d-aia ai venit în hipermarchet, să cumperi ce îţi dă hipermarchetul. Cei cu carte multă, cea mai multă carte din ţară, editorii români s-au înghesuit care mai de care să ajungă pe capătul de raft. Brusc, maimuţele au devenit public de carte, iar discounturile date au crescut pe măsura dorinţei nebune a editorilor sa aibă parte de maimuţe în portofoliul lor de clienţi, public de carte. Dintr-odată, nimeni nu a mai fost interesat de cititori ci doar de cumpărători. Valoarea unei cărţi nu s-a mai măsurat în calitatea celor care o citesc ci în cantitatea celor care o cumpără. Cartea s-a transformat din acel obiect a cărui menire era să fie citit şi studiat, intr-un obiect de cumpărat, eventual un cadou, folositor ca un bibelou.
Aşa că astăzi avem discounturi aberante şi o plângere generală că nimeni nu mai citeşte. Câtă ipocrizie! Să te plângi că propriul public nu mai citeşte când de fapt pe nimeni nu a mai interesat exact asta!
Deunăzi am aflat dintr-o reclamă de la televizor că până şi berea se cumpără pentru gust, nu pentru promoţie.
Ok, promoţie, până la urmă ce e rău în asta? Cărţile şi aşa sunt scumpe, se plânge lumea că nu îşi mai permite să cumpere... Dar cărţile sunt scumpe tocmai pentru aceste promoţii, preţul cărţii conţine în el şi costul reducerii. Şi în fond nu asta este problema reală, preţul. Nu va cumpăra nimeni Mizeria istoricismului de Karl Popper doar pentru că ar putea fi mai ieftină decât Jocurile foamei; şi nici nu-şi va cumpăra cineva O istorie sinceră a poporului român a regretatului istoric prof. Florin Constantiniu doar pentru că este mai ieftină decât o pereche de pantofi.
În schimb, care este mesajul pe care îl dau editorii către propriul public? Sa faci o reducere de preţ de 89% la 400 de titluri înseamnă că ai publicat multă maculatură? Ce încredere să mai am eu, cititor, în calitatea cărţilor pe care îşi va mai pune acest editor sigla? Sau poate că editorul este în regulă şi a publicat numai cărţi bune. Atunci, publicul nu se ridică la aceeaşi înălţime, deci noi cititorii suntem proşti?
Dar cel care a cumpărat acum câteva luni cartea la preţ întreg şi poate că abia acum se apucă să o citească... Ce să creadă acest om când vede că putea lua aceeaşi carte cu doar 11% din cât a dat pe ea. Pe lângă faptul ca ar putea să renunţe la a o mai citi, căci sunt toate semnele că ar putea fi o carte proastă - asta e! şi-a luat ţeapă că a cumpărat-o, de ce să-şi mai ia o dată ţeapă pierzând timpul cu ea citind-o - nu se poate simţi el batjocorit şi frustrat? Ba eu cred că da şi ar avea toate motivele să se simtă astfel. Păi ce e cartea asta, fusta din sezonul toamna-iarnă de anul trecut? Pentru editor se pare că da.
Şi atunci, de ce să te întrebi de ce nu mai citeşte lumea? De ce se îndepărtează mai ales tinerii de cărţi? E mult mai uşor să dai vina pe televizor sau internet decât să te uiţi la propriile greşeli. Odată ce ai transformat singur cartea într-un obiect de cumpărat în treacăt şi fără un motiv bine întemeiat, odată ce ai transformat singur cartea într-un obiect monden şi efemer nu mai ai dreptul ca editor să te intrebi măcar, nicidecum să te mai şi plângi, de ce nu mai este "cool" să cumperi cărţi. Pentru că pur şi simplu nu a fost niciodată. Pentru că o carte - nu un manual sau o fiţuică legată frumos - este la fel de valabilă astăzi ca şi acum 3000 de ani şi încă 3000 de ani de acum încolo. Pentru că cei care fac şi vând cărţi în ţara asta - că alta n-am - nu au înţeles ceea ce fac indiferent câte facultăţi ar avea şi pentru că şi-au trădat şi abandonat publicul care are nevoie de răbdare şi comunicare şi l-au tratat ca pe nişte maimuţe momite de banane mari şi mărgele strălucitoare.
Dovada că noul "concept" este falimentar? Toţi cei care l-au aplicat au probleme mari finaciare în timp ce puţine hipermarcheturi nu şi-au micşorat raionul de carte pentru a face loc încă unui raft de salam sau detergenţi. Doar Compania de Librării cea veche şi comunistă, cea cu librăresele în halate albastre, care nu zâmbeau cumpărătorului din prima, ea este de atât amar de vreme singura companie care şi-a onorat constant toate obligaţiile către editori fără a vinde efemerităţi clienţilor. Poate nu întotdeauna la timp, dar nu mult mai rău decât alţii mai cu pretenţii. Şi asta fără a avea discounturile de care se bucură alţii, şi asta în timp ce a investit constant în modernizare şi - atenţie! - pregătire de personal. Bravo lor. Felicitări celor care au înţeles bine ceea ce ştiu.
Diverta a scos cititorii din librării şi i-a băgat în mall. Editorii au supralicitat la târgurile de carte şi au făcut în general tot ce le-a stat în putinţă ca să-şi fenteze reţeaua de distribuţie luând direct din publicul de librărie, fiind totuşi surprinşi ca librăriile se închid. Hipermarcheturile au bagatelizat ideea de carte cu acordul şi concursul avid de bani al editorilor. Cărtureştii şi Librarium încearcă să vândă cărţi ademenind publicul cu ceai şi vin şi, oricum, făcând să pară că a cumpăra o carte este ceva atat de elitist-monden că îmi vine să mă întreb când vom vedea şi o prezentare de modă. Mi-e dor de librăria aceea în care să ai prilejul să te afunzi în cărţi fără ca nările să simtă altceva decât mirosul cărţii, în care librarii să poată avea - măcar - o scurtă discuţie despre cartea pe care ţi-o doreşti, dovedind că îşi cunosc "marfa" şi în care cărţile sunt tratate cu respectul cuvenit conţinutului şi nu după mărimea preţului. A existat o astfel de librarie, Librăria NOI de la sala Dales. Ea este şi acum, dar... a fost cumpărată de Diverta şi nimic din ce era nu mai este.
_________________________
*celor interesaţi le recomand cartea Incertitudinea - o perspectivă psiho-sociologica, de prof. Cătălin Zamfir. Nu am idee de unde s-ar putea face rost de ea, descurcaţi-vă, există anticariate, Antic-Exlibris, parca pe Doamnei, vis-a-vis de Colţea şi încă unul la ieşire spre Librăria Eminescu.
luni, 14 ianuarie 2013
Despre păcatul originar
Sunt ani buni de când mă gândesc că ceva e în neregulă cu interpretarea populară a legendei biblice a păcatului originar. Nu-mi pare că problema era pomul acela şi fructele lui: daca ar fi fost aşa, Dumnezeu putea foarte uşor să îl pună nu în mijlocul Grădinii ci în afara ei, într-o jardinieră separată unde nici Adam şi nici şarpele nu ar fi putut ajunge, sau să facă la fel cum a facut mai târziu cu pomul vieţii, să-i pună pază heruvimi.
La predică şi în scrierile bisericeşti se spune că problema ar fi fost neascultarea - din lipsă de iubire faţă de Dumnezeu. Nici aici nu sunt 100% convins că aşa este. În lipsa cunoaşterii binelui şi răului nu văd cum s-ar fi putut aştepta Dumnezeu ca Adam să asculte porunca: omul nu ar fi ştiut că e rău să o încalce şi nici că este bine să o respecte. A se supune sau a nu se supune poruncii dumnezeieşti era lipsit de sens pentru Adam şi Eva. Mai devreme sau mai târziu tot ar fi ajuns să guste din fructul oprit.
Însă după încălcarea poruncii oamenii au ştiut ca au greşit, că au făcut rău. Fapta lor a căpătat dintr-o dată sens pentru ei, au înţeles ceea ce au făcut. Desigur, nu le-a plăcut nici lor ceea ce au făcut, de aceea s-au ascuns de la faţa lui Dumnezeu. Dar când Dumnezeu i-a cercetat, cunoscând de-acum binele şi răul, ei ce au ales să facă?
Au negat. Nu fapta, ar fi fost imposibil, ci vina. Mai grav, Adam a avut ceva de reproşat chiar Domnului! A zis, "femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine mi-a dat să mănânc şi eu am mâncat". Cu alte cuvinte, de vină ar fi fost femeia şi Dumnezeu că a creat-o.
Sigur, oamenii au greşit în faţa lui Dumnezeu neascultând porunca. Pedeapsa pentru acest lucru au primit-o, Scriptura spune destul de clar. Dar ar fi putut primi iertare şi nu pedeapsă dacă ei cunoscând binele şi răul nu ar fi urmat calea răului, ci a pocăinţei. Nu degeaba rugăciunea pentru iertarea de păcate se referă la toate păcatele săvârşite, cele cu voie şi cele fără de voie, cu știință și cu neștiință. Nu întâmplător Înaintemergătorul Lui Hristos, Sfântul Ioan Botezătorul spunea "pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor", adica vremea iertării şi a mântuirii.
Iată de ce cred că problema cu adevărat este nu mâncarea fructului, nu neascultarea, ci lipsa asumării greşelii laolaltă cu lipsa dorinţei de îndreptare şi persistenţa şi complacerea în păcat. Taina spovedaniei este răspunsul Bisericii pentru ca noi să avem şansa de nu repeta la nesfârşit greşeala adamică.
==============================
UPDATE 15.01.2015
Rămâne totuși o problemă: dacă nu cunoaștem binele și răul, dacă nu avem repere axiologice, cum putem acționa, de unde știm ce avem de făcut? Ce ne poate da repere pentru a ști ce avem de făcut? Un singur lucru: credința în Dumnezeu și în cuvântul Lui. Credința nu e curioasă și nu-și pune întrebări, dar având-o, știi. Căderea adamică este căderea din credință*.
Iisus Hristos a spus multora: "credința ta te-a mântuit". Dumnezeu poate ierta păcatele, dar numai credința este mântuitoare, căci ea te readuce lângă Dumnezeu (a se vedea și link-ul de la comments).
==============================
UPDATE 05.06.2015
Neascultarea este totuși parte din problemă.
Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât îmi dau seama că există o formă de cunoaștere în afara reperelor axiologice. Nu este cunoașterea care răspunde la întrebarea "de ce?", dar răspunde la întrebarea "ce?". Este cunoașterea firească și naturală a celui care știe semnele naturii, care știe ca primăvara vine odată cu întoarcerea berzelor la vechile cuiburi. Este aceeași cunoaștere pe care orice părinte încearcă să o dea copilului său atunci când îi cere să-l asculte; este o cunoaștere prin ascultare. Copilul va ști ce are de făcut fără să cunoască dacă e bine sau nu să facă ceea ce îi spune părintele său. Abia când își va pune problema să nu asculte de cuvântul părintelui, copilul poate avea parte de o cunoaștere nemijlocită (de cunoașterea anterioară a părintelui). Această cunoaștere nemijlocită este făcută prin neascultare iar de cele mai multe ori nu are și un final bun. Bun sau rău, finalul oferă posibilitatea verificării cunoașterii mijlocite prin ascultare. Dar însăși apariția acestei posibilități - a verificării - este semnul căderii din credința (încrederea) avută în părinte. Și cum orice verificare are ca final o confirmare, aceasta este șansa recâștigării încrederii (recăpătarea credinței) în părinte și în îndemnurile sale și revenirea la cunoașterea prin ascultare.
Iată pe scurt parcursul biblic: Facerea, Profeții, Evanghelia.
__________________________________
*Mulțumesc colegului și amicului L.P. care, prin discuțiile cu el, m-a ajutat să înțeleg acest lucru atât de simplu și elementar.
La predică şi în scrierile bisericeşti se spune că problema ar fi fost neascultarea - din lipsă de iubire faţă de Dumnezeu. Nici aici nu sunt 100% convins că aşa este. În lipsa cunoaşterii binelui şi răului nu văd cum s-ar fi putut aştepta Dumnezeu ca Adam să asculte porunca: omul nu ar fi ştiut că e rău să o încalce şi nici că este bine să o respecte. A se supune sau a nu se supune poruncii dumnezeieşti era lipsit de sens pentru Adam şi Eva. Mai devreme sau mai târziu tot ar fi ajuns să guste din fructul oprit.
Însă după încălcarea poruncii oamenii au ştiut ca au greşit, că au făcut rău. Fapta lor a căpătat dintr-o dată sens pentru ei, au înţeles ceea ce au făcut. Desigur, nu le-a plăcut nici lor ceea ce au făcut, de aceea s-au ascuns de la faţa lui Dumnezeu. Dar când Dumnezeu i-a cercetat, cunoscând de-acum binele şi răul, ei ce au ales să facă?
Au negat. Nu fapta, ar fi fost imposibil, ci vina. Mai grav, Adam a avut ceva de reproşat chiar Domnului! A zis, "femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine mi-a dat să mănânc şi eu am mâncat". Cu alte cuvinte, de vină ar fi fost femeia şi Dumnezeu că a creat-o.
Sigur, oamenii au greşit în faţa lui Dumnezeu neascultând porunca. Pedeapsa pentru acest lucru au primit-o, Scriptura spune destul de clar. Dar ar fi putut primi iertare şi nu pedeapsă dacă ei cunoscând binele şi răul nu ar fi urmat calea răului, ci a pocăinţei. Nu degeaba rugăciunea pentru iertarea de păcate se referă la toate păcatele săvârşite, cele cu voie şi cele fără de voie, cu știință și cu neștiință. Nu întâmplător Înaintemergătorul Lui Hristos, Sfântul Ioan Botezătorul spunea "pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor", adica vremea iertării şi a mântuirii.
Iată de ce cred că problema cu adevărat este nu mâncarea fructului, nu neascultarea, ci lipsa asumării greşelii laolaltă cu lipsa dorinţei de îndreptare şi persistenţa şi complacerea în păcat. Taina spovedaniei este răspunsul Bisericii pentru ca noi să avem şansa de nu repeta la nesfârşit greşeala adamică.
==============================
UPDATE 15.01.2015
Rămâne totuși o problemă: dacă nu cunoaștem binele și răul, dacă nu avem repere axiologice, cum putem acționa, de unde știm ce avem de făcut? Ce ne poate da repere pentru a ști ce avem de făcut? Un singur lucru: credința în Dumnezeu și în cuvântul Lui. Credința nu e curioasă și nu-și pune întrebări, dar având-o, știi. Căderea adamică este căderea din credință*.
Iisus Hristos a spus multora: "credința ta te-a mântuit". Dumnezeu poate ierta păcatele, dar numai credința este mântuitoare, căci ea te readuce lângă Dumnezeu (a se vedea și link-ul de la comments).
==============================
UPDATE 05.06.2015
Neascultarea este totuși parte din problemă.
Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât îmi dau seama că există o formă de cunoaștere în afara reperelor axiologice. Nu este cunoașterea care răspunde la întrebarea "de ce?", dar răspunde la întrebarea "ce?". Este cunoașterea firească și naturală a celui care știe semnele naturii, care știe ca primăvara vine odată cu întoarcerea berzelor la vechile cuiburi. Este aceeași cunoaștere pe care orice părinte încearcă să o dea copilului său atunci când îi cere să-l asculte; este o cunoaștere prin ascultare. Copilul va ști ce are de făcut fără să cunoască dacă e bine sau nu să facă ceea ce îi spune părintele său. Abia când își va pune problema să nu asculte de cuvântul părintelui, copilul poate avea parte de o cunoaștere nemijlocită (de cunoașterea anterioară a părintelui). Această cunoaștere nemijlocită este făcută prin neascultare iar de cele mai multe ori nu are și un final bun. Bun sau rău, finalul oferă posibilitatea verificării cunoașterii mijlocite prin ascultare. Dar însăși apariția acestei posibilități - a verificării - este semnul căderii din credința (încrederea) avută în părinte. Și cum orice verificare are ca final o confirmare, aceasta este șansa recâștigării încrederii (recăpătarea credinței) în părinte și în îndemnurile sale și revenirea la cunoașterea prin ascultare.
Iată pe scurt parcursul biblic: Facerea, Profeții, Evanghelia.
__________________________________
*Mulțumesc colegului și amicului L.P. care, prin discuțiile cu el, m-a ajutat să înțeleg acest lucru atât de simplu și elementar.
luni, 3 decembrie 2012
Postulatele lui Viliu
Textul de mai jos a fost scris pentru www.flecar.ro. In proportie de 99,99% este preluat de acolo. Ce nu am luat am considerat ca nu se mai potriveste momentului si locului. Sau nu mai sunt eu asa suparat. Daca am timp si inspiratie se va vedea si de ce am preluat aici "Postulatele".
***
Banii nu au existat dintru inceput. Cineva i-a facut ca sa fie. Deci, ca sa fie, banii trebuie facuti. Tipariti, cum se zice astazi, sau batuti (a bate moneda) cum se facea mai pe vremuri.
Postulatul 1: Ca sa aiba bani, statul trebuie sa-i tipareasca.
Care ar fi totusi deosebirea intre ce era pe vremuri si ce este astazi in materie de moneda? Pe vremuri, cand banii erau din metal pretios, indeobste aur, statul (regele) nu putea “tipari” mai multi bani decat aur avea. Limpede. Asta inseamna ca daca avea mai mult aur, statul avea mai multi bani, era, cum s-ar zice, mai bogat. Un stat mai bogat isi permitea sa tina o armata mai mare (care cucerea alte tari si aducea aur statului), facea mai multe temple, piramide etc. cheltuind banii care ajungeau astfel la popor, acesta imbogatindu-se la randul lui.
Postulatul 2: Un stat bogat inseamna un popor bogat.
Ce se intampla insa cand nevoia de dezvoltare sau cheltuielile statului depasesc ritmul sau chiar posibilitatea de acumulare a aurului? In cazul acesta o legatura intre aur si moneda nu face decat sa puna stavila dezvoltarii si, in consecinta, dispersiei bogatiei in randul poporului. Si atunci statul se vede nevoit sa renunte la acoperirea in aur a moendei.
Postulatul 3: Peste un anumit prag, etalonul aur pentru orice moneda devine sursa de saracie.
Dezvoltarea exponentiala din ultimul secol este rezultatul firesc al renuntarii la etalonul aur pentru valuta de referinta mondiala: dolarul. Cum valuta de referinta nu mai era legata de aur, nici o moneda cat de cat serioasa nu mai putea fi legata de un etalon aur. Acest fapt a condus la accelerarea dezvoltarii mondiale. Banii s-au scurs dinspre stat catre populatie intr-un ritm mult mai accentuat ducand la dezvoltarea pietelor. Voi numi in continuare piata, orice agent care cumpara si vinde produse si care cumpara produse in chiar scopul de a le vinde.
Postulatul 4: Renuntarea la etalonul aur a dezvoltat pietele.
O piata, fiind o entitate in sine, are si ea propriile cheltuieli necesare bunei sale functionari. Sub un anumit prag de cheltuieli nu va putea functiona. In consecinta, prima grija a unei piete va fi sa-si asigure din venituri propriile cheltuieli. Sa zicem ca X este suma necesara si N este numarul de tranzactii minim necesare pentru a asigura aceasta suma. Astfel, valoarea unei tranzactii va fi X/N. Daca va creste N, raportul va fi mai mic, deci ar fi de asteptat ca piata sa aiba o tendinta de scadere a preturilor per produs. Daca va creste X, presiunea pietei va fi spre cresterea pretului per produs.
Postulatul 5: Daca se doreste un nivel mic al preturilor, statul trebuie sa actioneze in sensul scaderii costurilor de intretinere a pietei.
Dar daca N scade? Raportul ar avea aceeasi tendinta de crestere ca si in cazul in care creste X, deci piata ar actiona in directia cresterii pretului per unitate vanduta (o tranzactie).
Postulatul 6: Daca se doreste un nivel mic al preturilor, statul trebuie sa actioneze in sensul stimularii numarului de tranzactii de pe piata.
X, suma cheltuielilor necesare pentru intretinerea pietei creste din doua motive: ori statul are politici fiscale proaste relativ la piata, ori piata se mareste, marindu-si astfel cheltuielile cu propria functionare. Evident, un motiv nu il exclude pe celalat. Pentru ca o piata sa nu se mareasca prea mult trebuie ca ea sa nu aiba posibilitatea de a avea un (cvasi)monopol asupra tranzactiilor. Cum o piata se mareste in functie de cate tranzactii poate avea, rezulta ca pentru a avea preturi mici suma tuturor tranzactiilor dintr-o populatie trebuie sa se imparta la cat mai multe piete, pana la pragul minim la care fiecare piata isi poate recupera din tranzactii suma pe care o va cheltui cu propria intretinere.
Postulatul 7: Existenta marilor lanturi de magazine duce la cresterea preturilor, nu la o scadere a lor.
Sa schematizam putin lucrurile. Avem un Stat, o Piata si niste Jucatori care pot fi V (vanzatori) sau C (cumparatori) iar calitatea de a fi V nu exclude calitatea de a fi C si invers. Sa presupunem ca Piata are 100 de lei cu care cumpara niste produse de la V si apoi le vinde cu 200 lei la C. Avand acum 200 de lei, Piata va cumpara de doua ori maimulte produse de la V si le va vinde apoi la C cu 400 de lei si asa mai departe. cum banii sunt proprietatea Statului, la fie care tranzactie Statul va pune o taxa, sa-i zicem TVA, de 10%. Astfel, la prima tranzactie de 100 de lei, Statul ia 10 lei; la tranzactia a doua de 200 de lei Statul ia 20 de lei; la a treia tranzactie, tot de 200 de lei, Statul ia 20 de lei; la a patra (400 de lei), 40 de lei si tot asa mai departe. Daca toate aceste tranzactii de petrec intr-o zi, Statul castiga 90 de lei pe zi; daca se petrec intr-o luna, Statul castiga 90 de lei pe luna.
Postulatul 8: Pentru ca statul sa castige mai mult, trebuie sa se asigure ca intr-o unitate de timp data se fac cat mai multe tranzactii posibile.
Evident, pentru ca acest lucru sa se poata intampla, atat Piata cat si Jucatorii trebuie sa aiba bani. Or, banii sunt proprietatea statului, doar statul are drept sa bata moneda (a se citi “sa tipareasca bani”). Asadar, pentru ca acestia sa aiba bani, statul trebuie sa le dea bani. Ca sa-si asigure veniturile, Statul trebuie sa dea bani populatiei si sa se asigure ca sunt suficienti bani pe piata.
Postlatul 9: Cu cat statul va fi mai auster si nu va da bani, cu atat va culege mai putini bani si va fi mai sarac.
Sa presupunem, de dragul schemei, ca fiecare V castiga la o tranzactie tot 10% profit. Astfel, la 100 de lei incasati, 90 de lei acopera cheltuielile de productie si intretinere si 10 lei raman profit curat, adica 11.11% din valoarea cheltuielilor. V poate sa cheltuiasca cei 10 lei, introducand banii din nou in circuit sau ii poate economisi. Nu conteaza ca V va cheltui banii pe prostii sau va investi 100 de lei in loc de 90 pentru a produce mai mult. Daca ii place ca cheltuiasca banii pe nimicuri, V va dori sa cheltuiasca mai mult data viitoare, deci la un moment dat va adauga 10 lei la cei 90 pentru ca respectand rata profitului de 11,11% sa poata castiga data viitoare 11,11 lei in loc de 10. Statul, insa, nu a tiparit decat 700 de lei (100+200+400)din care deja si-a luat inapoi 90 de lei prin taxa de tranzactionare. Chiar si daca Statul introduce iar in circuit cei 90 de lei ai sai sub orice forma, pensii, subventii etc. pentru ca V sa castige la un moment dat 11,11 lei in loc de 10 trebuie sa se afle disponibili 1,11 lei in plus.
Postulatul 10: Pentru a asigura profitul firmelor private, statul trebuie sa tipareasca bani.
Dar daca Piata este in scadere datorita, sa zicem, unor cauze naturale, cum ar fi scaderea populatiei… Nu numai ca V investeste degeaba profitul, caci nu va mai putea sa-si recupereze banii neavand cine sa-i mai cumpere produsele, dar o piata in scadere inseamna reducerea numarului de tranzactii si deci o presiune pe cresterea preturilor. Atunci V ar face mai bine sa economiseasca cei 10 lei, iar in cazul in care data urmatoare va castiga iar 10 lei de pe urma acelorasi 90 de lei investiti ar avea 20 de lei, fiind mai bogat si tot asa mai departe.
Postulatul 11: Pe o piata in scadere, statul trebuie sa stimuleze economiile, nu imprumuturile.
In felul acesta surplusul de moneda datorat scaderii numarului tranzactiilor, urmare fireasca a scaderii numarului de Jucatori, nu ar ramane pe piata ca sa se regaseasca in cresterea de preturi, ci ar fi retras sub forma de economii, urmand sa reintre in circuit atunci cand conditiile de pe piata vor fi mai bune, iar piata va avea nevoie de bani pentru a nu presa in directia de crestere a preturilor.
P.S.
Stiu ca un contabil mi-ar da la palma cateva rigle ca sa ma invat minte sa nu confund cheltuielile cu investitia. Eu insa am folosit limbajul comun, al omului de pe strada pentru care investitii=cheltuieli din moment ce amandoua inseamna sa dai bani, nu sa iei. Stiu ca investitia aduce teoretic un profit in timp ce cheltuiala nu aduce nimic mai mult decat o eventuala satisfactie patimasa. Rog a se lua acesti termeni sub intelesul mai general de input si output. Oricum, cheltuiala este legata intucatva de investitie, caci daca vrei sa cheltui un profit, atunci musai sa investesti.
vineri, 23 noiembrie 2012
Sofismul bolșevic.
Bolșevicii atei, urmărind să convingă lumea să nu mai creadă în existența lui Dumnezeu, au inventat un sofism prin care zăpăceau mințile nepregătite și sufletele necredincioase. Acesta era prezentat sub formă de dialog și era cam așa:
- Este Dumnezeu Atotputernic?
- Este!
- Deci poate face orice?
- Poate!
- Atunci poate face o piatră?
- Poate.
- Și o poate ridica de jos?
- Sigur...
- Dar un bolovan?
- Și un bolovan.
- Dar un bolovan mare?
- Și un bolovan mare.
- Cât de mare poate face bolovanul?
- Oricât de mare...
- Poate face un bolovan atât de mare încât nici El să nu-l poată ridica?
- ...
Se încerca astfel să se atace natura Lui Dumnezeu demonstrând că până și aceasta este limitată la a nu se putea nega pe sine. Or, ceea ce bolșevicii numeau limitare este exact libertate, sau, mai exact, Libertatea. Nici o natură nu se poate nega pe sine și în aceasta constă de fapt libertatea pe care Dumnezeu ne-a dat-o de la începutul Creației și nu ne-o poate lua sau nega nici măcar El, pentru că nu se poate nega pe Sine.
Negarea sinelui este în schimb limitarea și adevărata constrâgere. Să fii "condamnat" la libertate nu este o constrângere, ci este Libertatea în sine. Calea deschisă de sofismele asemănatoare celui de mai sus este periculoasă. Dacă o personă ar putea să își nege propria natură, asta ar justifica și altor persoane posibilitatea de a nega natura celui care și-o neaga el însuși.
Au fost, desigur, și oameni care s-au lăsat păcăliți de logica sofismului. Sunt și vor mai fi oameni care vor considera că suprema dovadă de libertate este să renunțe la libertate. Ei sunt dintr-aceia care vor considera tot timpul că sunt liberi să facă ce vor cu ei înșiși tocmai prin aceasta dovedind că sunt liberi, drept pentru care se vor lăsa pradă viciilor spunând ca sunt liberi să o facă. Poate, dar asta nu este o dovadă a libertății lor, căci devin constrânși de viciul căruia îi cad pradă. Și chiar dacă se vor putea smulge din orice viciu, chiar de vor avea puterea aceasta, viciul suprem este acela de a încerca mereu și mereu alte vicii ca dovadă a libertății lor, numind aici viciul ca fiind acel lucru fără de care nu poți trăi, care te constrânge să-l faci și care nu face parte din natura sinelui (de exemplu, a mânca nu este un viciu, dar a mânca mult de fiecare dată este).
=================================================
UPDATE sau P.S:
Nu trebuie să căutăm dovezi pentru a ști că suntem liberi. Sunt alte două căi. Prima ar fi să cauți cu mintea. Dar asta nu e deajuns, este doar suplementar. Cu adevarat vor ști că sunt liberi toți cei care au Credință și nu se vor îndoi de Dumnezeu.
- Este Dumnezeu Atotputernic?
- Este!
- Deci poate face orice?
- Poate!
- Atunci poate face o piatră?
- Poate.
- Și o poate ridica de jos?
- Sigur...
- Dar un bolovan?
- Și un bolovan.
- Dar un bolovan mare?
- Și un bolovan mare.
- Cât de mare poate face bolovanul?
- Oricât de mare...
- Poate face un bolovan atât de mare încât nici El să nu-l poată ridica?
- ...
***
Evident, răspunsul așteptat era că nu poate, deci Dumnezeu nu este Atotputernic. Dincolo de soluția logic-formală simplă pentru un astfel de sofism, în spatele lui se ascunde un artificiu de limbaj: poate să nu poată. Chiar întrebarea încuietoare din final este cea care demontează tot eșafodajul: este adevărat, Dumnezeu nu poate să nu poată, deci El poate întotdeauna prin natura Lui, fiind Atotputernic. Artificiul constă - ca orice artificiu - tocmai în atragerea atenției și înșelarea gândului prin punerea accentului doar pe o jumătate din aserțiune, anume aceea ca nu poate.Se încerca astfel să se atace natura Lui Dumnezeu demonstrând că până și aceasta este limitată la a nu se putea nega pe sine. Or, ceea ce bolșevicii numeau limitare este exact libertate, sau, mai exact, Libertatea. Nici o natură nu se poate nega pe sine și în aceasta constă de fapt libertatea pe care Dumnezeu ne-a dat-o de la începutul Creației și nu ne-o poate lua sau nega nici măcar El, pentru că nu se poate nega pe Sine.
Negarea sinelui este în schimb limitarea și adevărata constrâgere. Să fii "condamnat" la libertate nu este o constrângere, ci este Libertatea în sine. Calea deschisă de sofismele asemănatoare celui de mai sus este periculoasă. Dacă o personă ar putea să își nege propria natură, asta ar justifica și altor persoane posibilitatea de a nega natura celui care și-o neaga el însuși.
***
O construcție logică asemănătoare este și Paradoxul mincinosului. Eu mint este o formulare logic fără sens. Dacă mint, atunci spun adevărul, iar dacă spun adevarul atunci înseamnă că mint. Sofismul este același, negarea sinelui, unu = non-unu. Dar mai nou am aflat și că lipsa unei opțiuni este o opțiune. Același unu = non-unu. În vara aceasta românii au fost îndemnați să nu meargă la referendum spunându-li-se că a nu opta este o opțiune. Mai mult, la final așa au și fost contabilizate voturile, s-au numărat mai mult absențele și tocmai acestea au fost cele care au contat. Sofismul bolșevic a funcționat din nou, de data aceasta în alte scopuri dar cu același rezultat: confiscarea libertății. Au fost, desigur, și oameni care s-au lăsat păcăliți de logica sofismului. Sunt și vor mai fi oameni care vor considera că suprema dovadă de libertate este să renunțe la libertate. Ei sunt dintr-aceia care vor considera tot timpul că sunt liberi să facă ce vor cu ei înșiși tocmai prin aceasta dovedind că sunt liberi, drept pentru care se vor lăsa pradă viciilor spunând ca sunt liberi să o facă. Poate, dar asta nu este o dovadă a libertății lor, căci devin constrânși de viciul căruia îi cad pradă. Și chiar dacă se vor putea smulge din orice viciu, chiar de vor avea puterea aceasta, viciul suprem este acela de a încerca mereu și mereu alte vicii ca dovadă a libertății lor, numind aici viciul ca fiind acel lucru fără de care nu poți trăi, care te constrânge să-l faci și care nu face parte din natura sinelui (de exemplu, a mânca nu este un viciu, dar a mânca mult de fiecare dată este).
***
Confuziile acestea despre ce este Libertatea strică lumea. Oamenii au ajuns să se înrobească cu plăcere și să li se pară că sunt liberi. Din ce în ce mai mulți vor să fie liberi să fumeze marijuana sau vor să fie liberi să își aleagă genul. Asta pentru că sunt lipsiri de libertate care pot fi aducătoare de plăcere. Dar când, ca în cazul votului la referendum, constrângerile nu mai fac plăcere nimănui va fi prea târziu iar libertatea va fi fost definitiv pierdută. Aceasta este, din păcate, calea vizibilă pe care se îndreaptă(?) lumea. Probabil că incidentul referendumului din 29 iulie a luat-o puțin înainte, iar supărarea oamenilor a arătat că fructul lipsirii de libertate încă nu este copt. Va urma deci o campanie majoră pentru "drepturile" oricărui fel de minoritate, drepturile animalelor și altele asemănătoare. Când lumea va accepta viciile ca fiind bune pentru că aduc plăcere și "demonstrează" libertatea, când oamenii nu vor mai putea să distingă între naturi diferite ale lucrurilor confundând, de exemplu, oamenii cu animalele - s-a întâmplat deja, tot anul acesta, odată cu atacurile urșilor în septembrie și octombrie, când au fost voci puternice care dezbăteau vina urșilor versus vina oamenilor - atunci va urma cu siguranță următorul pas: lipsirea totală de libertate, pe față. Ba, ar putea fi și o justificare: cu astfel de oameni proști și găunoși ce să faci? Cum să-i lași să umble liberi?=================================================
UPDATE sau P.S:
Nu trebuie să căutăm dovezi pentru a ști că suntem liberi. Sunt alte două căi. Prima ar fi să cauți cu mintea. Dar asta nu e deajuns, este doar suplementar. Cu adevarat vor ști că sunt liberi toți cei care au Credință și nu se vor îndoi de Dumnezeu.
luni, 24 septembrie 2012
Ce s-a pierdut, ce s-a născut pe 29 iulie 2012...
Dacă referendumul ar fi fost validat, cei urcaţi în fruntea ţării cu acestă ocazie s-ar fi temut de puterea care i-a ridicat acolo: voinţa poporului. S-a dovedit însă că acesta nu mai contează. Au contat însă instituţiile, arătându-se că sunt rupte de poporul pe care ar fi trebuit să-l servească. Ba, chiar întoarse împotriva lui, l-au învins. Deci ceea ce va urma va fi mult mai rău, chiar dacă nu imediat. Adevăratul monstru s-a nascut: lipsite de orice cenzură din partea cetăţenilor pe care ar trebui să-i reprezinte, instituţiile se vor cenzura doar între ele. Cea mai puternica va lua totul şi nimic nu i se va mai putea impotrivi. Iar cea mai puternică intituţie nu va fi o instituţie care formal se bazează pe legitimarea populară. Tocmai aceasta nu mai contează. Şi Preşedinţia a pierdut, nu numai Parlamentul.
Cum zicea "fostul" președinte Traian Băsescu: n-am câștigat eu, n-au câștigat ei.
Cum zicea "fostul" președinte Traian Băsescu: n-am câștigat eu, n-au câștigat ei.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)