Comunismul - sinucidere altruista (XII)

Dialectica elitei comuniste


Partidul comunist, ca clasă dominantă şi elită politică este creaţia ideologiei. Apariţia sa nu este firească deoarece ea este precedată de existenţa ideologiei sale. Marxism-leninismul este o ideologie creată special pentru uzul unui singur partid, prin urmare, membrii partidului comunist sunt recrutaţi; întreaga elită comunistă este recrutată, iar pentru că recrutarea presupune o selecţie a celor recrutaţi, clasa politică comunistă este formată din oameni aleşi. Prin modul în care apare, partidul comunist se confirmă pe sine ca elită, dar nu poate recunoaşte public acest lucru. Din această cauză, selecţia în elita politică comunistă capătă un caracter special.

Ideea că unei clase îi poate reveni misiunea istorică de a construi o societate fără clase este o imposibilitate istorică căci înseamnă construirea unei societăţi de roluri adică fără diferenţe de status. Abolirea diviziunii muncii ar fi condus chiar la o societate de roluri nediferenţiate (lucru atât de împotriva naturii umane încât el nu este specific decât coloniilor de floră şi faună unicelulată. Aşa ceva nu există nici măcar în comunităţile de primate şi cu atât mai puţin la triburile de oameni primitivi). Încă o dată, marxism-leninismul ca ideologie a societăţii fără clase defineşte egalitatea în termeni de uniformitate totală. Cu atât mai mult partidul comunist nu se putea recunoaşte ca fiind ceva diferit de restul societăţii. De aceea, întotdeauna şi fără excepţii, „în centrul campaniei electorale partidul pune ideea stalinistă a blocului dintre comunişti şi cei fără partid.” (57), orice campanie electorală fiind o acţiune de afirmare a identităţii, care există permanent în programele politicii culturale a partidului şi ca parte a procesului continuu de legitimare.

Neputând să se recunoască pe sine ca fiind elită politică şi clasă dominantă, soluţia pentru ieşirea din impas este propaganda ca abatere a atenţiei. Pe lângă faptul că toate mesajele care vin din partea partidului sunt propagandistice, adică reflectă doar ceea ce trebuie să se ştie, apar în acest mod responsabilul cu propaganda, activistul de partid, „militantul responsabil”. Activiştii de partid plătiţi sunt cei care iau contactul nemijlocit cu masele, ei sunt purtătorii mesajelor partidului şi îşi îndeplinesc sarcina de a reprezenta partidul în relaţia lor directă cu oamenii. În acest fel ei creează imaginea partidului, un partid strâns legat, intim, de masele ale căror interese le reprezintă şi le apără. Armata de „militanţi responsabili” este acea categorie de oameni care se interpune între partid şi mase şi care apără partidul de imaginea sa reală, căci în ochii maselor ei sunt partidul pentru că vorbesc în numele lui.

Partidul comunist, această clasă nou formată, este nevoit să se ascundă pe sine de cei care sunt chemaţi să îl susţină tocmai în virtutea ideii construirii societăţii fără clase. Datorită sursei sale de legitimare, criteriile după care erau recrutaţi şi selectaţi noii membri ai elitei nu puteau fi decât amorale cel puţin, şi deseori chiar imorale. Căci dacă ar fi fost morale, partidul s-ar fi recunoscut ca fiind elită şi ar fi fost recunoscut ca atare drept clasă care deţine puterea. Iată cum oamenii cinstiţi au fost ţinuţi departe de partid iar leneşii şi incapabilii au preluat conducerea. De aici provine şi necesitatea de a controla foarte strict canalele de reprezentare a realităţii, de unde şi obligativitatea apariţiei unei dictaturi bazată pe o propagandă mincinoasă. Imaginea acestei stări de lucruri este descrisă clar de Panait Istrati în a sa „Spovedanie pentru învinşi”, fapt pentru care el a şi fost condamnat de către comunişti. Prin urmare, „morala comunistă este de două ori falsă: o dată în sine, a doua oară pentru că cel care o predică nu (mai - n. pers.) crede în ea.” (58).

Comunismul este, aşadar, orânduirea socială în care clasa dominantă se dezice de propria morală, lucru ce nu rămâne fără urmări.

Partidul comunist nici măcar nu poate să dispară prin propria voinţă. Dialectica sa este principalul său obstacol în realizarea propriului program. Înţelegerea necesităţii într-o manieră activă înseamnă să te supui imperativului momentului controlându-l, adică acţionând în vederea preluării conducerii şi a controlului asupra evoluţiei lucrurilor şi stărilor în direcţia dată de imperativul momentului. Aceasta dă într-adevăr libertate, dar partidul nu poate să renunţe la libertatea sa pentru că în primul rând a renunţa la libertate ar fi împotriva principiilor sale declarate şi pentru că acest lucru mai înseamnă şi pierderea controlului şi a conducerii asupra evenimentelor, adică nesupunerea la imperativele momentului şi renunţarea la înţelegerea necesităţii într-o manieră activă. Partidul comunist şi-ar contrazice astfel legitimitatea înfiinţării sale.

Însă partidul comunist nu poate abdica nici de la finalitatea pe care şi-o atribuie şi care, la rândul ei, îi legitimează existenţa. Pentru a se salva de propria contradicţie, partidul este nevoit să amâne continuu realizarea scopului său, „visul de aur al omenirii”. Modalităţile practice prin care face acest lucru sunt atingerea unor obiective intermediare şi propunerea altora, sau folosirea ideii revoluţiei continue. Promovarea ideii de revoluţie continuă necesită în primul rând acţiuni de justificare a ideii, adică inventarea neîntreruptă a duşmanului de clasă.

Duşmanul de clasă este un element infiltrat în societatea socialistă şi în consecinţă el poate fi aflat în rândul elitei comuniste sau în rândul maselor. Combaterea duşmanului de clasă va avea caracterul unei curăţiri a societătii de elementele retrograde şi reacţionare, iar în funcţie de locul în care sunt găsite aceste elemente acţiunea se va numi „război împotriva corupţiei şi a trădătorilor” atunci când duşmanul de clasă este inflitrat în partid, respectiv „război împotriva sabotorilor şi a elementelor burgheze” atunci când duşmanul de clasă este infiltrat în rândul maselor de oameni ai muncii. Dar această metodă nu poate fi folosită timp îndelungat deoarece devine disfuncţională. Războiul impotriva corupţiei şi a trădătorilor este de fapt o autodecimare a clasei politice şi este o măsură care zdruncină coeziunea partidului prin inducerea neîncrederii între membrii săi, iar războiul împotriva sabotorilor şi a elementelor burgheze reprezintă practic instaurarea Teroarei. Chiar dacă „demascarea" corupţiei şi a trădătorilor din rândul cadrelor de partid poate duce la creşterea şi întărirea încrederii oamenilor în partid, instaurarea si menţinerea Teroarei este un semn că lucrurile nu evoluează în direcţia „visului de aur”, căci reflectă lipsa unei conştiinţe înaintate. Prin urmare, se renunţă treptat la aceste metode iar partidul îşi va propune mai întâi atingerea unor obiective intermediare, cum ar fi, de exemplu, societatea socialistă multilateral dezvoltată. În acest fel partidul îşi amână pe o perioadă nelimitată autodesfiinţarea, îşi întăreşte imaginea de constructor conştient al comunismului, se poate lăuda cu succese şi implicit îşi întăreşte poziţia hegemonică deoarece succesele sale justifică acest lucru. În plus, atingerea obiectivelor intermediare reprezintă totodată şi nivele ale dezvoltării conştiinţei socialiste şi a culturii socialiste şi deci nivele ale eliminării spontaneităţii din viaţa socială.


[cenzura asupra jocului politic]
Un indicator al eliminării spontaneităţii din viaţa socială este şi dispariţia jocului politic ca rezultat al urmăririi unor interese personale. Pentru ideologia marxist-leninistă dezvoltarea spontană a societăţii este urmarea directă a acţiunilor ce au la bază interesul personal. Această stare de lucruri nu poate fi specifică socialismului şi comunismului, orânduire socială construită conştient. Dar jocul politic este un comportament normal pentru o clasă politică, face parte din ceea ce este ea, în timp ce elita comunistă nu poate să-şi recunoască public adevărata natură. Partidul comunist nu poate să renunţe la imaginea sa de elită de circumstanţă, deci şansa pentru a o păstra este cenzura asupra jocului politic.

Jocul politic, luptele interne din cadrul conducerii de partid şi de stat, confruntări care vizează preluarea puterii de către unii indivizi în detrimentul altora, sunt atribute ale unui spirit burghez, conform învăţăturii marxist-leniniste. Ele demonstrează că nu există un scop comun în funcţie de care fiecare îşi vede de treabă depunând o activitate constructivă, ci grupuri care încearcă să-şi promoveze propriile interese. Cum nepotrivirea dintre realitate şi doctrina partidului comunist este clară, soluţia salvatoare nu poate fi decât cenzurarea jocului politic: în societatea socialistă „se construieşte comunismul, toţi pun umărul etc.” şi nu există interese personale sau de grup, surse ale luptei politice, considerate a fi dovezi de „egoism”, „elitism”, „lăcomie”, adică atribute ale spiritului burghez, valori retrograde ale unei orânduiri sociale pe cale de dispariţie.

Primul exemplu în acest sens şi poate cel mai cunoscut a fost surghiunirea şi apoi asasinarea lui Troţki. „Crima lui Troţki a constat tocmai în pretenţia la putere, astăzi încă el fiind învinuit de sete de putere, deşi, într-un sistem politic normal nimic nu pare mai firesc pentru un om politic de talia lui.” (59). Atitudinea acestuia, comportamentul şi pretenţiile sale făceau vizibilă existenţa unui joc politic şi a unei clase politice.

Pentru că în jocul politic pot intra numai persoane care au dobândit deja o autoritate - numai aceste persoane pot emite pretenţii în mod legitim - jocul politic pentru a putea fi cenzurat trebuie mai întâi valorizat negativ. Rezultatul direct este că cenzurarea sa devine justificată, iar cei care emit pretenţii pot fi blamaţi pentru comportamentul lor. Ca metodă, primul lucru pe care l-a făcut Stalin a fost să nu lase să se afle ceea ce se petrece la nivelul conducerii de partid şi de stat. Ceea ce putea şi trebuia să ştie toată lumea era că partidul este o unitate de monolit, iar toţi cei care făceau să se tulbure această imagine erau consideraţi trădători. Astfel, pentru prima dată, contrarevoluţia nu mai este opoziţia împotriva partidului, ci poate căpăta semnificaţia opoziţiei împotriva celui ce reprezintă unitatea partidului, aşadar împotriva lui Stalin. Cum nu numai Troţki i se opunea lui Stalin, toţi cei care îi erau opozanţi erau consideraţi a fi în aceeaşi tagmă a trădătorilor, chiar dacă ei între ei se aflau pe poziţii divergente. Biografiile oficiale ale lui Stalin îi arată pe Troţki şi pe Buharin ca fiind complici într-o vreme în care ei nu se gândeau încă la aşa ceva. Ei reprezentau de fapt „opoziţia de stânga", respectiv „opoziţia de dreapta” la adresa lui Stalin.

Aceste subtilităţi politice se dovedeau a fi, însă, mult prea periculoase pentru imaginea unei elite de circumstanţă, dominată de sentimente altruiste, pentru a se putea aduce la cunoştinţa oamenilor simpli.


[necesitatea Marelui Conducator]
O imagine reală asupra jocului politic poate denunţa intenţiile reale ale clasei politice comuniste, anume acelea de a nu putea să renunţe la putere, aşa cum în mod programatic şi-a propus. Când această clasă politică nu mai reuşeşte să îşi autocenzureze în mod eficient jocul politic dintre diferiţi membri şi grupări ale sale, ea va naşte Conducătorul, adică acel om-simbol ce îi va reprezenta „unitatea monolitică” şi legătura sa organică cu poporul. Deasupra tuturor mijloacelor folosite, mai trebuia găsit ceva ce ar fi făcut jocul politic imposibil ca principiu. „Tătucul” a fost soluţia. El, Conducătorul, fiind omul de geniu, cel ce stie si face orice mult mai bine decât oricine, simbolul Naţiunii, simbolul Revoluţiei nu poate fi contestat. Este pus în practică principiul locului veşnic ocupat şi totodată destul de ridicat astfel încât să nu merite să fie atins de către un muritor de rând. Astfel, orice formă de luptă politică ia forma unui sacrilegiu iar jocul politic poate fi foarte uşor compromis ca imagine publică.

Exemplul Coreei de Nord în cenzura jocului politic pare a fi situaţia cea mai reuşită. Paradoxal, se poate spune că în Coreea de Nord există pluripartitism: „Alături de Partidul Muncii, recunoscând rolul conducător al acestuia, activează Partidul Democrat, Partidul Tinerilor Prieteni, Partidul Religioşilor. Aceste partide, împreună cu Sindicatele Unite, Uniunea Ţărănească, Uniunea Tineretului Muncitoresc Socialist şi cu alte organizaţii fac parte din Frontul Unic Patriotic Democratic, condus de Partidul Muncii.” (60). Toate acestea nu fac decât să pervertească ideea de democraţie şi pluripartitism. Deşi sunt multe, partidele politice coreene constituie de fapt „Frontul Unic” şi recunosc rolul conducător al Partidului Muncii - comunist. Practic, partidele politice din Coreea de Nord, se mai numesc aşa doar pentru că scrie pe o hârtie. Nu poţi fi partid politic şi totodată să abdici de la un rol politic, recunoscând de bună voie rolul conducător al partidului comunist sau al oricărui altul. Nu poate fi pluripartitism când toate partidele existente sunt inculse într-un front unic. Dar se poate manipula toată această organizare politică pentru a crea imaginea unei democraţii în care nu există joc politic. Chiar existenţa unui pluripartitism nefuncţional datorat unor partide nefuncţionale este mijlocul prin care se cenzurează jocul politic. Simbolic, se face o delimitare între pluripartitism, viaţă politică pe de o parte, şi joc politic pe de altă parte. Jocul politic ca valoare a unei societăţi normale poate fi compromis mult mai uşor astfel, deoarece poate fi mult mai uşor asociat cu caracteristicile unei societăţi bolnave de lupta pentru putere, înţelegându-se prin aceasta sete de înavuţire dublată de o lipsă de scrupule. Iată cum jocul politic ca luptă pentru putere devine cel puţin desuet, de fapt reacţionar, într-o societate în care nimeni nu trebuie să vrea deţinerea puterii.

Logica este simplă: dacă nici partidul comunist, acel partid minunat care se îngrijeşte de fericirea oamenilor, nu doreşte puterea pentru el, ce justificare ar avea cineva să dorească să ajungă la putere, ca urmare a unor activităţi politice? Nici una, desigur; iar oamenii, toţi fără excepţie, trebuie să fie învăţaţi că nu trebuie să încerce să dobândească autoritate, cu atât mai mult cu cât autoritatea este politică în socialism, ca de altfel orice altceva. De aceea, tot ce are cineva trebuie să-i fie dat şi nu dobândit, pentru că nimic nu este particular înainte de a fi proprietate comună. Sistemul însuşi nu poate funcţiona decât respectându-şi propriul principiu de legitimare: redistribuirea raţională.

Într-o astfel de situaţie nici chiar Conducătorul nu deţine puterea, cel puţin aşa trebuie să pară. El este doar un îndrumător, învăţător, catalizator, model etc. Mai întâi el simbolizează unitatea monolitică a partidului conducător. Apoi, ca fiu al poporului - în tinereţe ţăran sau muncitor - el reprezintă împletirea organică între partid şi popor. În drumul spre comunism această împletire devine din ce în ce mai strânsă până când partid şi popor sunt totuna. Conducătorul simbolizează, aşadar, visul de aur al omenirii, societatea fără clase. „Procesul de dispariţie a partidului se va realiza, în mod evolutiv, prin integrarea sa în viaţa societăţii, prin participarea tot mai organică a membrilor de partid la întreaga viaţă socială în strânsă legătură cu masele populare”. Fiind ţăran prin origine, muncitor prin formaţie şi conducător din vocaţie, ca fiu al poporului, Conducătorul simbolizează tocmai această „strânsă legătură”.

De aceea, Cultul Personalităţii înşeală. Prin Cultul Personalităţii este împins în faţă Conducătorul. El este faţadă. Şi atâta timp cât mai există o elită politică care se poate ascunde în spatele lui el este menţinut. Se poate explica astfel de ce Cultul Personalităţii şi ideea de accelerare a înaintării spre comunism stau într-o relaţie direct proporţională: deoarece pentru a se menţine la putere elita comunistă simte nevoia de a arăta că îşi onorează promisiunile - societatea comunistă - care promisiuni, cu cât sunt mai aproape de realizare, cu atât ameninţă elita cu termenul scadent pentru dispariţie. Şi atunci, creşterea intensităţii Cultului Personalităţii nu este altceva decât un mijloc de evadare din spaţiul imaginii publice, o cortină care se cere a fi din ce în ce mai groasă. Cultul Personalităţii este, în consecinţă, atributul unei elite politice slabe care nu mai are forţa de a se impune ca valoare pentru că propriile principii nu-i dau voie, însă care doreşte să-şi păstreze intacte privilegiile. Iar cu cât Cultul Personalităţii este mai puternic, cu atât elita este mai slabă, la un moment dat însuşi Conducătorul putând profita de această stare de lucruri pentru a-şi întări poziţia. Cultul Personalităţii îi oferă Conducătorului puteri nelimitate practic, în timp ce posibilii oponenţi se sprijină pe o clasă politică nu numai slabă dar care şi preferă să-i abandoneze. Clasa politică se slăbeşte singură abandonând din proprie voinţă un mod de conduită normal şi specific - jocul politic - în schimbul păstrării privilegiilor. Cultul Personalităţii apare, aşadar, în urma tentativelor de legitimare a marxism-leninismului prin fapte şi sfârşeşte prin a ameninţa o întreagă clasă politică. Este un proces ce se autoîntreţine, clasa politică comunistă sfârşind prin a se transforma într-o birocraţie.

Odată cu creşterea în intensitate a Cultului Personalităţii, elita politică renunţă treptat la rolul ei în luarea deciziilor, deci la rolul ei politic. Ea nu mai guvernează ci administrează. Clasa politică comunistă se transformă din ceea ce John Stuart Mill numeşte birocraţie, adică „guvernare a unor conducători de profesie", într-o birocraţie, aşa cum a fost definită de Max Weber. Devine un aparat centralizat, competent şi eficient subordonat puterii politice la care a renunţat în favoarea unui singur om. Din păcate, eficienţa acestui aparat nu se manifestă în sfera economică sau în rezolvarea problemelor sociale, ci în întărirea controlului social şi a controlului asupra resurselor, aşa cum logica marxist-leninistă a sistemului o cere.

În concluzie, însuşirea de către un partid a ideologiei marxist-leniniste are următoarele consecinţe, printre multe altele: a) se impune pe sine ca elită politică exclusivă, deşi tendinţa sa este de a se forma din indivizi imorali şi fără merite personale, datorită selecţiei amorale, şi b) autodesfiinţarea reală a partidului ca elită politică fără pierderea privilegiilor pe care le are ca clasă dominantă.