Comunismul - sinucidere altruista (XIII)

Reproducţie şi sinucidere


Comuniştii care au făcut revoluţia nu se aşteaptă ca în mod fizic să mai poată să-şi vadă visul cu ochii: societatea comunistă deplină. Faptul că prima generaţie de comunişti are menirea de a face revoluţia socialistă şi să îndrume procesul de accelerare a dezvoltării societăţii până la punctul în care societatea comunistă se impune ca un dat obiectiv şi necesar, legic, face ca această generaţie să pară a fi într-un rol de Moise. Din motive strict biologice, deoarece recuperarea subdezvoltării este un proces ce se desfăşoară într-un timp proporţional cu mărimea distanţei de recuperat, primii comunişti nu pot spera să ajungă să trăiască în societatea făgăduinţei. Situaţia este de aşa natură încât să provoace probleme de ordin practic.

Din punct de vedere ideologic, se arată în mod explicit că nici nu poate fi vorba de comunism până când toţi oamenii nu vor avea o conştiinţă nouă. Atunci, precum Moise a adus poporului său cuvântul lui Dumnezeu în forma celor Zece Legi, şi partidul comunist trebuie să impună oamenilor noile precepte morale descrise ca fiind superioare celor vechi. A fost scris că Moise nu putea nici să moară, nici să-şi conducă poporul spre pământul făgăduit înainte de a lăsat evreilor cele Zece Legi, iar Lenin a scris şi el că partidul comunist nu putea construiască drumul către societatea comunistă fără să-i înveţe pe oameni noile „legi” şi nu putea să dispară odată cu atingerea societăţii făgăduite fără ca absolut toţi oamenii să-şi însuşească în mod deplin noile valori sociale, atingând astfel cel mai înalt nivel de constiintă.



[reproducţia cadrelor interne]

Dacă de la revoluţia socialistă până la societatea comunistă deplină este nevoie de „n” generaţii de comunişti de profesie, după definiţia leninistă, atunci timp de „n-1” generaţii, partidul este în rolul de Moise de două ori în acelaşi timp. O dată ca organizaţie care ştie că atingerea scopului propus înseamnă şi propria sa dispariţie şi a doua oară ca generaţii ce nu îşi pot vedea ţelul atins. În consecinţă, două lucruri se îmbină perfect în preocupările partidului: mai întâi asigurarea că va exista întotdeauna o generaţie de schimb pentru partid şi formarea conştiinţelor noi. Deoarece comuniştii sunt tocmai deţinători de astfel de conştiinţe noi, asigurarea unei generaţii de schimb şi formarea conştiinţelor noi este de presupus a fi un singur proces în care mecanismele de socializare instituţionalizată au un rol primordial. De altfel, pentru un partid marxist-leninist reproducţia socială nu poate fi altceva decât un proces instituţionalizat şi perfect controlat, pentru că tot ceea ce se întâmplă se întâmplă în mod conştient, premeditat. Aceasta înseamnă eliminarea posibilităţii de a exista agenţi de socializare rivali, iar din punct de vedere cultural s-ar construi societatea perfect omogenă. Crearea şi impunerea unui arbitrariu cultural nu doar ca dominant, ci şi ca singurul posibil şi socializarea totală şi perfectă sunt două feţe ale scopului unic al politicii cultural-educative a partidului comunist. Cultura socialistă, cultură a întregii societăţi şi omul nou sunt două concepte atât de intim legate încât relaţia dintre ele este de natura celei din fabula cu oul şi găina. Dar pentru realizarea scopului, partidul comunist se va folosi din plin de faptul că deţine puterea politică de unul singur şi fără rival. Are posibilitatea de a instituţionaliza în mod formal orice pentru a putea controla mai bine. Excesiva instituţionalizare formală şi politică în acelaşi timp are sarcina de a face eficientă munca politico-educativă, reducând la minimum puterea de influenţă a unor agenţi de socializare rivali. Partidul comunist, însă, scapă din vedere faptul că principalul agent de socializare rival instituţiilor pe care le creează este chiar el, partidul.

Pentru a vedea cum acţionează cultura socialistă, ca set de valori, norme şi simboluri ce formează un arbitrariu cultural dominant impus, asupra procesului de reproducţie socială, rămâne de văzut dacă această acţiune are un specific propriu care derivă din modul de funcţionare internă a ideologiei marxist-leniniste. Încercând să propună ca model de socializare un om de tip nou, omul total, rămâne de văzut ce reuşeşte în mod concret să realizeze politica culturală a partidului comunist. Pentru că societatea socialistă nu este atât de omogenă pe cât ar trebui să fie după concepţia partidului comunist, este de aşteptat să regăsim ca rezultat al procesului de socializare mai multe tipuri de „homocuşi”, categorii de indivizi care, din punct de vedere al habitusului însuşit, au caracteristici diferite.

Ca stare interiorizată sub formă de dispoziţii permanente şi înscrise durabil, habitusul este un „produs al interiorizării principiilor unui abitrariu cultural capabil de a se perpetua după încetarea acţiunii pedagogice şi prin aceasta să perpetueze în practici principiile arbitrariului interiorizat” (61). Habitusul este un efect al unei munci pedagogice, adică al unei acţiuni de inculcare a unor scheme de percepţie, gândire, apreciere şi acţiune. Un arbitrariu cultural se reproduce tocmai prin acţiuni de acest fel şi în consecinţă munca pedagogică „contribuie la producţia şi la reproducţia integrării intelectuale şi a integrării morale a grupului sau a clasei în numele cărora se exercită” (62), şi al căror arbitrariu cultural îl reproduce. Problema care apare în cazul comunismului este că arbitrariul cultural al clasei dominante, partidul comunist, şi deci arbitrariul cultural pe care partidul vrea să-l impună ca dominant în mod absolut drept cultură a întregii societăţi nu este propriul său arbitrariu cultural în mod real. Reproducţia socială are astfel o componentă distinctă şi specială, anume reproducţia internă a partidului comunist ca clasă socială dominantă şi clasă politică în acelaşi timp.

„Productivitatea specifică a muncii pedagogice, respectiv gradul în care ea reuşeşte să inculce destinatarilor legitimi arbitrariul cultural pe care are mandatul să-l reproducă, se măsoară prin gradul în care habitusul pe care îl produce este durabil, respectiv capabil să genereze cât mai durabil practicile conforme principiilor arbitrariului inculcat” (63). Problema care se pune în cazul de faţă este faptul că între munca pedagogică primară care produce un habitus primar specific clasei dominante comuniste şi munca pedagogică secundară menită să inculce arbitrariul cultural ce se doreşte dominant există o ruptură atât de adâncă încât munca pedagogică secundară are o productivitate foarte apropiată de valoarea nulă. După cum arată P. Bourdieu şi J.C. Passeron, „gradul de productivitate specifică al oricărei munci pedagogice alta decât munca pedagogică primară este în funcţie de distanţa care separă habitusul pe care tinde să-l inculce (respectiv arbitrariul cultural impus) de habitusul care a fost inculcat de munca pedagogică anterioară şi, la sfârşitul regresiunii, de către munca pedagogică primară (respectiv arbitrariul cultural originar)” (64). Dar partidul comunist se dezice de propria morală şi în consecinţă membrii generaţiei sale tinere, ca destinatari legitimi ai unei acţiuni pedagogice menite să le inculce arbitrariul cultural ce se doreşte a fi dominant, nu pot recunoaşte autoritatea pedagogică nici a instituţiilor şi nici a persoanelor mandatate să susţină o astfel de acţiune pentru că aceasta nu reproduce amoralitatea şi imoralitatea proprie clasei care le deleagă autoritatea şi din care ei fac parte. Aceştia au privilegii pe care le exercită împotriva autorităţii pedagogice, pentru că începând cu familia lor ca agent primar de socializare le-a fost inculcată amoralitatea şi imoralitatea proprie clasei din care fac parte. Ei sunt generaţia de schimb, cei care învaţă să nu respecte nici o autoritate deoarece privilegiile clasei din care fac parte sunt mai mari decât autoritatea delegată de către această clasă oricărei instituţii. Ei sunt primii care ocolesc un proces de socializare normal, faţă de restul societăţii nefiind altceva decât o categorie deviantă.

Totodată, membrii generaţiei tinere a elitei politice comuniste nu vor învăţa să conducă şi să deţină puterea în mod politic. Aşa cum partidul comunist renunţă la un rol politic în schimbul păstrării privilegiilor, ceea ce li se va transmite şi ceea ce îşi vor însuşi aceşti oameni de schimb ai vechii generaţii de comunişti este un comportament îndreptat spre păstrarea privilegiilor. Activitatea politică normală, ca joc politic, nu va putea face parte din conduita lor deoarece vor fi constrânsi de două ori să o cenzureze: o dată din aceleaşi motive descrise mai înainte şi a doua oară pentru că jocul politic nu constituie pentru ei un model de comportament. Nu numai că un asemenea comportament nu a fost transmis generaţiei de schimb pentru că înşişi „părinţii” au renunţat la el, dar de multe ori, în condiţiile în care jocul politic se petrece după principiul „cine nu este cu noi este împotriva noastră”, o activitate politică firească pentru o clasă politică poate fi în contradicţie cu principiul păstrării privilegiilor. Se întâmplă astfel ca după un oarecare număr de ani să se ajungă la situaţia practică în care clasa politică şi dominantă să fie o clasă socială deviantă şi lipsită total de valori politice. Astfel, în comunism, încercând să impună întregii societăţi o cultură prin definiţie politică, clasa politică şi dominantă renunţă ea însăşi la o cultură politică de orice fel. De aceea nici astăzi, la aproape şase ani de la căderea regimurilor comuniste comportamentul foştilor comunişti nu este unul politic, ci un comportament de păstrare a privilegiilor dobândite înainte.

Iată cum, datorită faptului că munca pedagogică secundară, de regulă instituţiona- lizată formal, nu poate avea în cazul partidului comunist decât o productivitate apropiată de valoarea zero, odată cu schimbarea generaţiilor, marxism-leninismul îşi pierde calitatea de a mai fi motorul acţiunilor partidului comunist. Partidul însuşi nu mai crede în marxism- leninism, ideologie care astfel nu mai are nici o bază de fond. Marxism-leninismul devine în scurt timp o vorbă goală iar evoluţia societăţii se rezumă la eforturile depuse de partid pentru păstrarea privilegiilor dobândite. Arbitrariul cultural pe care îl produce ideologia marxist-leninistă dovedeşte a nu avea destinatari legitimi tocmai în rândul clasei a cărei ideologie este: partidul comunist. Nu există altă concluzie decât că marxism-leninismul devine ilegitim fată de el însusi.



[recrutarea noilor cadre]

Am arătat că partidul comunist nu-şi poate asigura o continuitate legitimă prin reproducţie internă. Dar partidul comunist nu-şi poate asigura „schimbul de mâine” din rândul maselor? Cu alte cuvinte, poate partidul comunist să asigure unei societăţi existenţa unei clase politice? Chiar de la o privire sumară se poate înţelege că nu. Între o clasă politică şi o clasă socială dominantă deşi nu se poate pune în mod normal semnul egal există o legătură de filiaţie. Numai dintre cei care şi-au însuşit habitusul dominant al arbitrajului cultural al clasei dominante se pot alege cine este elită politică, cine este elită economică etc. Din moment ce partidul comunist ca clasă dominantă renunţă la rolul său politic, el nu putea lăsa să apară o clasă politică, alta decât el, fără a renunţa de bună voie la privilegiile sale. În plus, partidul şi-ar fi contrazis menirea sa şi anume cedarea puterii prin disiparea ei în mase şi nicidecum transferarea puterii altui grup. Partidul poate în schimb să îşi recruteze noi membri după criterii amorale atâta timp cât mai există un acces cât de mic la privilegii, adică atâta timp cât nu este saturată piaţa cererii de privilegii.

Partidul comunist nu poate să inducă propriilor membri habitusul propriului arbitrariu cultural afirmat. Încă o dată, deci, el nu mai poate constitui clasa politică a unei societăţi. În schimb, partidul depune eforturi considerabile în scopul de a inculca principiile propriului arbitrariu cultural celorlalţi, adică maselor de oameni ai muncii. Unul din rolurile partidului este de a crea conştiinţe înaintate iar tot ce întreprinde partidul se face sub imperativul unor necesităţi istorice. De aceea formarea conştiinţelor înaintate trebuie să fie un lucru serios şi bine făcut. De aceea partidul comunist elaborează o politică culturală bine pusă la punct şi care nu este altceva decât o acţiune pedagogică instituţionalizată menită să inculce un habitus corespunzător arbitrariului cultural dominant - conştiinţa socialistă. Motivul ideologic care stă la baza politicii culturale a partidului comunist este prea bine ştiut. Dar există şi un motiv de ordin practic. Pe lângă faptul că o acţiune pedagogică instituţionalizată este mult mai uşor de controlat în vederea blocării mesajelor unor eventuali agenţi de socializare rivali, „munca pedagogică prin care se realizează acţiunea pedagogică dominantă are întotdeauna o funcţie de menţinere a ordinii, respectiv de reproducţie a structurii raporturilor de forţe între grupuri sau clase, întrucât ea tinde fie prin inculcare, fie prin excludere să impună membrilor grupurilor sau claselor dominate recunoaşterea legitimităţii culturii dominante şi să-i facă să interiorizeze [...] disciplinele şi cenzurile care nu servesc niciodată atât de bine interesele materiale sau simbolice ale grupurilor sau claselor dominante ca atunci când iau forma auto-disciplinei şi a auto-cenzurii” (65). Prin urmare, această funcţie normală a muncii pedagogice dominante este întărită de două ori: mai întâi prin instituţionalizare şi apoi prin chiar mesajul transmis prin acţiunea pedagogică dominantă. Orice om obişnuit, cetăţean al unei ţări cu regim politic comunist, este învăţat să nu-şi dorească pentru sine autoritate şi putere, sau altfel spus, succes personal. Orice fomă de succes individual nu este cu adevărat individual. Întotdeauna trebuie să mulţumeşti partidului pentru „condiţiile create”. Succesul, în definiţie marxistă, este rezultatul unui efort social, în acest fel, oricine îşi atribuie un succes ca fiind personal, îşi atribuie şi însuşeşte roadele muncii altora. De exemplu, un scriitor nu ar fi ceea ce este dacă altcineva nu a muncit pentru ca el să poată avea hârtie şi creion ori surse de inspiraţie. Aşadar, succesul său nu este personal, ci el nu are decât o contribuţie ultimă la acest succes, în schimb însuşirea şi atribuirea roadelor muncii altora îl face să devină exploatator, adică un individ fără o constiintă socialistă, înaintată.

Se înţelege acum de ce partidul trebuie să controleze atât de strâns procesul de socializare. Măsura în care inculcarea principiilor de viaţă marxist-leniniste este o acţiune reuşită este direct proporţională cu gradul de siguranţă al deţinerii privilegiilor de către partid. Oamenii obişnuiţi să creadă că succesul lor este rezultatul unui efort social în care partidul ca îndrumător şi coordonator al întregii vieţi sociale are o contributie de seamă nu sunt periculoşi pentru că ei nu vor atenta niciodată la privilegiile partidului, considerând că nu li se cuvin. Prin politica sa culturală şi educativă, partidul trebuie să creeze doar asemenea oameni pentru a-şi păstra liniştit privilegiile. În mod obligatoriu partidul comunist va cultiva modestia, încercând să o impună ca normă de viaţă, pentru că modestia se opune unor aspiraţii personale înalte. Efecte ale controlului simbolic, auto-cenzura şi auto-disciplina sunt de dorit pentru că excesiva folosire a unui control coercitiv poate avea ca rezultat subminarea autorităţii şi a legitimităţii partidului comunist.

V. Gozman si A. Etkind descriu modul în care funcţionează cultul modestiei: „Se pare că modestie se cheamă comportamentul care-l convinge pe şef că subalternul nu vrea să-i ocupe locul. Nu se preface doar, ci, în mod sincer nu vrea: se consideră nedemn pentru asta. Omului îi este greu să se prefacă, cu atât mai mult cu cât şeful nu e mai prost decât subalternul - el însuşi a fost cândva în locul acestuia şi are informaţii bogate despre comportamentul lui. De aceea, în condiţii aproape egale, capătă întâietate cel care - realmente sau cel puţin la nivel conştient - nu doreşte avansări. Mulţi au, desigur, cunoscuţi care au făcut o carieră fantastică refuzând cu încăpăţânare orice post oferit; era nevoie de insistenţe, zvonurile despre refuzurile lor era statornic răspândit (de către ei înşişi, fireşte); iar într-un târziu, în fine, acceptau. Se pare că acest scenariu plăcea atât de mult conducerii, care vedea în astfel de oameni concurenţi nepericuloşi, încât foarte curând se repeta deja la un nivel mai înalt, astfel că oamenii modeşti, apropiindu-se de fosta conducere, ajungeau să refuze scaune tot mai sus-puse” (66).

Lucrurile nu sunt întotdeauna întocmai, dar citatul de mai sus poate crea o imagine despre felul în care puterea politică nu se poate reproduce în societăţile comuniste. În urma procesului de inculcare a valorilor noii societăţi şi de socializare în cultul modestiei apar trei categorii psihosociale de bază. Voi distinge mai întâi două, şi anume o categorie a oamenilor normali care include acei indivizi în cazul cărora procesul de socializare controlat de către partid este reuşit în sensul că s-a reuşit inculcarea habitusului dorit, şi devianţii, o categorie definită negativ faţă de prima. La rândul ei, categoria deviantă se împarte în două sub-categorii total distincte: o categorie care conţine marea majoritate a celor care compun clasa politică amorală - sortită a fi deviantă faţă de propriile principii, aşa după cum am arătat - şi pe cei al căror model este tocmai partidul comunist real, iar ultima categorie fiind formată din indivizi socializaţi în subculturi delicvente.

În cazul accederii către vârful piramidei sociale este de la sine înţeles că ultima categorie - delicventă - nu intră în discuţie. Rămân deci celelalte două. Prima categorie, cea a „normalilor” nu va putea să îşi asume roluri politice şi de conducere deoarece nu se va considera legitimată să le deţină. Este categoria celor care avansează tocmai datorită refuzului avansării, însă lucrurile nu stau chiar în modul în care au fost prezentate în citatul de mai înainte. „Normalii” nu pot avansa constant, iar orice avansare a lor are o natură accidentală pentru că habitusul care le-a fost inculcat nu conţine dispoziţii permanente înscrise durabil care să-i facă capabili de a-şi îndeplini cu succes rolul de conducători. În plus, ei sunt morali şi în consecinţă nu respectă criteriile de selecţie în elita politică a societăţii comuniste. Aceştia sunt de obicei oamenii care avansează lateral, adică sunt daţi la o parte, căci deşi nu sunt un pericol pentru partid, de multe ori sunt o piedică prin moralitatea lor.



[“normalitatea” asigură privilegiile]

Pentru că aceşti indivizi „normali” nu-şi recunosc ca legitim dreptul de a avea succes personal, condiţionaţi fiind de interiorizarea cultului modestiei, ei nu vor sancţiona pozitiv pe cineva care îşi atribuie merite personale ori pe acei care lasă să se întrevadă că sunt dornici de a avea succes. Din acest punct de vedere, partidul comunist poate sta încă o dată liniştit: aceştia sunt oameni cărora le repugnă politica, înţeleasă ca joc politic, conflict de interese. Însăşi existenţa categoriei celor socializaţi în spiritul noii culturi socialiste legitimează partidul comunist să renunţe la orice fel de practică democratică şi treptat la orice fel de activitate specifică unei elite politice şi să se transforme într-o birocraţie a cărei funcţionare are drept scop păstrarea intactă a privilegiilor. Faptul că acţiunea de inculcare a habitusului ce se doreşte a fi dominant începe de timpuriu, de la vârste foarte fragede şi întregul proces de socializare este excesiv controlat şi instituţionalizat prin înregimentarea chiar şi a copiilor de vârste preşcolare în organizaţii politice are drept rezultat o imensă majoritate de indivizi ce pot fi înscrişi în categoria „normalilor” şi în acelaşi timp provoacă riscul ca aceşti oameni să suporte o suprasocializare. Tocmai prin această suprasocializare elita politică, partidul comunist, îşi autocreează condiţiile de a deveni o castă închisă, închizându-şi căile de comunicare cu restul societătii şi construindu-si o realitate proprie, deoarece partidul însuşi nu suportă acelaşi proces de socializare. Reuşita strategiilor de socializare impuse de partid se întoarce împotriva lui, pentru că cu cât gradul de reuşită este mai mare cu atât şansele de reproducere a elitei politice a societăţii sunt mai reduse. Din momentul în care generaţiile îndoctrinate ajung să deţină poziţii cheie în societate, viaţa socială firească, normală, se curmă deoarece acestora le lipseşte voinţa de a face. Cultul modestiei obligă la învăţarea unui comportament de expectativă în sensul aşteptării alocării de resurse precum şi de alocare de statusuri şi roluri prin mandatarea autorităţii de la un nivel mai înalt. Aceasta pentru că oamenii sunt învăţaţi să nu dobândească autoritate şi implicit accesul la resurse pe măsură, ci să li se ofere toate acestea în schimbul si pe măsura însusirii habitusului dominant. Inhibarea manifestării individualităţii si suprasocializarea sunt atribute ale sinuciderii altruiste, dar ceea ce mortifică o societate socialistă este faptul că apare tendinţa ca nimeni să nu-şi mai asume în mod real roluri de conducere, nici măcar temporar, după modelul „vânez în cursul dimineţii, pescuiesc dupăamiază, mă ocup cu creşterea vitelor seara şi după cină mă consacru criticii după pofta inimii mele”.

Cele de mai sus reprezintă tendinţa majoră a societăţii socialiste deoarece chiar partidul comunist depune toate eforturile în a impune în mod durabil întregii societăţi un arbitrariu cultural pe care, prin natura lucrurilor, şi-l respinge sieşi. Există însă, probabil tocmai de aceea, o portiţă de scăpare. Există, după cum am spus, o categorie deviantă în care sunt incluşi cei care compun partidul şi cei al căror model de socializare este partidul comunist real. Aceştia din urmă sunt oameni care datorită hazardului sau a oricărei alte cauze obiective faţă de ei au reuşit să cunoască şi să sesizeze diferenţa dintre arbitrariul cultural dominant impus întregii societăţi şi arbitrariul cultural ascuns, propriu elitei politice comuniste. Pentru că în acest caz apare ca evidentă asocierea dintre privilegiile clasei dominante şi habitusul său propriu, aceşti indivizi vor căuta să descifreze principiile arbitrajului cultural ascuns şi să şi le însuşească cât mai deplin. Ca rezultat, primul lucru pe care îl vor face aceşti oameni este că vor deveni amorali, constituind populaţia din rândul căreia partidul comunist îşi va recruta noii membri profesionişti. Ei sunt indivizii care fac carieră răspândind în mod intenţionat zvonuri despre „modestia” lor şi afişând pe faţă o falsă modestie. Ei sunt o posibilă cale de comunicare între elita comunistă şi mase, dar în acelaşi timp sunt şi un factor de anomie în societate. Reuşita şi succesul unor astfel de indivizi fac din ce în ce mai vizibilă diferenţa dintre ceea ce se spune că este şi ceea ce este cu adevărat şi creează condiţiile ca din ce în ce mai mulţi indivizi să le urmeze exemplul.

Totuşi, modul în care astfel de oameni sunt recrutaţi în elită nu este de natură să stopeze tendinţele sinucigaşe, ci doar să le schimbe caracterul. Deşi partidul renunţă la rolul său de lider pentru a deveni administratorul propriilor privilegii, cu atât mai mult conduita partidului ca clasă este îndreptată în direcţia protejării acestor privilegii faţă de oricine ar apărea la un moment dat ca rival. De aceea, acceptarea în rândurile sale a noi membri ce pot fi înscrişi tipologic categoriei deviante nu se face în urma unui comportament activ al acestora, ci dimpotrivă, ei sunt încurajaţi să aştepte ca partidul să aibă nevoie de ei. Drept urmare, sunt obligaţi să mimeze modestia şi să adopte la rândul lor un comportament expectativ. Tot ceea ce li se cere este să fie în stare să speculeze oportunităţile ce li se oferă, dar prin aceasta ei vor sfârşi prin a întări amoralitatea clasei dominante fără, însă, să-i refacă rolul de lider fie şi numai pentru că habitusul propriu partidului şi interiorizat de către pretendenţii la privilegii nu mai conţine dispoziţii şi deprinderi pentru conducere deoarece principiile arbitrariului cultural ascuns nu mai conţin aşa ceva.

Ceea ce mai poate face această categorie deviantă este ca printr-o serie de reuşite personale să creeze un model de socializare considerat dezirabil de către un număr tot mai mare de indivizi. Faptul că această categorie deviantă include în ea membri care reuşesc să aibă acces la privilegii deşi iniţial nu le deţineau face vizibilă nu numai diferenţa dintre arbitrariul cultural afirmat şi cel ascuns, dar poate crea un pattern cultural ce se manifestă ca o contra cultură. Se creează astfel o stare de conflict latent între categoria celor socializaţi normal şi categoria deviantă deoarece primii nu au cum să recunoască legitimitatea ascensiunii celorlalţi şi a autorităţii pe care o dobândesc. Totodată, creşterea numărului celor care aderă la amoralitate conduce în mod inevitabil la o saturare a pieţii cererii de privilegii şi drept urmare apare din ce în ce mai pregnant un decalaj între aspiraţii şi realizări, adică ia naştere modalitatea clasică de producere a frustrării. Decalajul dintre aspiraţii şi realizări este atributul sinuciderii anomice însă tendinţa sinucigaşă, anume conduita expectativă rămâne în continuare de natură altruistă prin originea ei.

Acest din urmă caz este cel mai frecvent întâlnit deoarece el presupune faptul că partidul comunist nu este supus aceluiaşi proces de socializare la care este supus restul societăţii, reuşind astfel să devină agentul de socializare rival propriilor instituţii de educaţie. Prin faptul că situaţia este de aşa natură încât să introducă în viaţa socială tensiuni verticale, respectiv între realizări şi aspiraţii, şi tensiuni orizontale, anume între două categorii de populaţie, am creionat deja imaginea revoluţiilor din Estul Europei din anul 1989. Dacă adăugăm faptul că ţările comuniste est-europene au suportat un bombardament informaţional din partea democraţiilor occidentale peste puterea de control a instituţiilor create de partidele comuniste, fapt de natură să creeze şi un decalaj între mărimea aspiraţiilor induse prin această agresiune informaţională şi gradul de aşteptare ca aceste aspiraţii să devină posibil de atins, imaginea revoluţiilor est-europene apare aproape completă, ceea ce mai rămâne putându-se subsuma unor situaţii cu specific local.



[succesul anomiei]

Am insistat în primul capitol asupra idelogiei comuniste, marxism-leninismul oficial adică cel care se pretează la a fi pus în practică, şi am încercat să arăt felul său intern de funcţionare, autojustificativ şi autolegitimator, pentru a putea afirma în finalul acestui capitol că în urma consecinţelor pe care le are tocmai acest mod de funcţionare, idelogia comunistă tinde să rămână la un moment dat singurul motor al unei activităţi sociale cu sens. Suprimarea bruscă a hegemoniei acestei ideologii de tip totalitar dar cu caracteristici atât de proprii poate provoca o stagnare bruscă a activităţii sociale. Scăderea bruscă a producţiei economice şi dispariţia aproape totală a producţiei culturale imediat după revoluţiile anului 1989 pot servi drept argument în acest sens. Pentru că ideologia marxist- leninistă se legitimează nu numai prin ea însăşi ci şi prin rezultatele concrete care trebuie să apară în urma asimilării ei de către întreaga societate, ideologia comunistă ca revoltă împotriva spontaneităţii obligă la acţiune pe cei care se revendică de la ea, cu atât mai mult cu cât aceştia nu îşi pot legitima poziţia şi privilegiile, deci implicit să şi le protejeze, în afara acestei surse de revendicare. Consider că în afara înţelegerii acestui mod de funcţionare internă a idelogiei nu se poate desprinde caracterul altruist al sinuciderii comuniste drept caracter principal, ci numai caracterul său secundar anomic. S-ar fi putut spune astfel, la fel ca Mattei Dogan, că „mesajul potrivit căruia clasei muncitoare trebuie să i se garanteze demnitatea şi egalitatea s-a întors tocmai împotriva elitei care l-a generat şi aceasta pentru că fusese inculcat cu success” (67), dar caracterul altruist al sinuciderii ar apărea ca secundar. Comportamentul categoriei deviante se pretează oricând la adoptarea unei poziţii justificative şi anume că aspiraţia către privilegii este urmarea însuşirii depline a principiului egalităţii. Problema este, însă, că sensul legitim de aplicare a principiului egalităţii în comunism este îndreptat în jos şi nicidecum nu este ascendent, în timp ce prin procesul de inculcare a habitusului dominant poziţia şi privilegiile partidului devin în mod obiectiv necunoscute celor care îşi însuşesc acest habitus. Aşadar, aceştia din urmă nu pot avea pretenţii la garantarea demnităţii şi egalităţii deoarece acestea le sunt garantate într-un mod subiectiv.

Dar factorul anomic existent într-o societate socialistă sfârşeşte prin a avea un rezultat benefic. Prin faptul că el introduce tensiuni între aspiraţiile subiective şi aşteptările obiective, între aspiraţiile subiective şi realizările concrete şi între autoritate şi acceptarea autorităţii ca legitimă creează condiţiile necesare unei masive revolte împotriva regimului comunist. Chiar dacă nu revolta manifestă este soluţia în sine a depăşirii tendinţelor sinucigaşe, ea creează posibilitatea refacerii clasei dominante ca elită manifestă ce are un comportament normal, firesc pentru poziţia ei.