III. Clasa politică
Elitele sunt „grupuri sociale care au monopolizat, într-un fel sau altul, autoritatea şi puterea, exercitându-le pe acestea din urmă printr-o formă sau alta de dominaţie (economică, socială, politică, culturală, ideologică etc.)” (55). Se regăsesc în această definiţie toate caracteristicile pe care Marx le atribuie claselor dominante şi exploatatoare. Deşi limbajul marxist este construit cu ajutorul unei terminologii diferite, nu este greşit să se înţeleagă prin societatea fără clase societatea în care nu există elite. Chiar marxiştii, confruntându-se cu discursuri ale teoriilor elitiste au considerat identitatea dintre elită şi clasa socială dominantă, arătând că bazele dominaţiei unei elite nu pot fi decât raporturile economice între clase (56).
Folosind o paralelă terminologică între „clasă dominantă - clasă dominată" şi „elită - masă" şi suprapunând-o marxismului, iese în evidenţă o inconsistenţă internă a acestei teorii. Marx, în construcţia argumentaţiei sale, deşi se referă continuu la o presupusă contradicţie între clasele elitare, dominante, şi mase, practic această contradicţie îşi găseşte rezolvarea numai în cazul revoluţiei socialiste, când lupta pentru putere coboară din sferele intraelitare şi se manifestă între mase şi elite - proletariat şi burghezie. Cu toate că în preajma fiecărei revoluţii modificatoare de orânduire socială, societatea, după cum ne arată Marx, devine tripolară, putându-se distinge: vechea elită (exploatatoare), masele (exploatate) şi noua elită în urcare (revoluţionară), în cazul revoluţiei proletare legitatea se schimbă. Prin bipolarizarea societăţii în orânduirea capitalistă între cei care deţin totalitatea mijloacelor de producţie şi cei care nu deţin nimic, Marx justifică oarecum involuntar de ce soluţia „istorică” descoperită (conştientizată) de el este inconsistentă cu propria legitate. Nu se poate însă justifica în nici un fel de ce Marx a considerat că o clasă dominantă trebuie în mod neapărat să deţină mijloacele de producţie. Traseul pe care îl parcurg bunurile, materiale ori simbolice, produse cu ajutorul mijloacelor de producţie este din punct de vedere tipologic identic cu traseul informaţiei de la sursă la receptor. Între sursa de producere - mijloacele de producţie - şi beneficiarul produsului se interpune în mod obligatoriu un mijloc sau un mediu de comunicare. Controlul asupra acestuia din urmă oferă posibilităţi de control şi asupra sursei şi asupra beneficiarului şi aceasta fără a fi nevoie de propietatea asupra sursei.
Prin urmare, incosistenţa internă a logicii marxiste rămâne valabilă, tot aşa cum întregul marxism se dezvoltă între două falsuri. Imaginea pe care o oferă marxismul oficial asupra comunei primitive este, aşa după cum am arătat, falsă, iar dezvoltarea suficientă a producţiei este o premisă fără acoperire reală; dacă se referă la suficienţa producţiei ca sursă de satisfacere a nevoilor primare (hrană, sex, odihnă), ne aflăm tot în faţa unui fals deoarece aceste trebuinţe nu au fost satisfăcute doar în situaţii de calamităţi naturale, secetă de exemplu, indiferent de tipul de societate. În nici un caz producţia industrială nu este răspunzătoare de satisfacerea nevoilor fiziologice decât în măsura în care poate introduce un standard de satisfacere a acestora (de exemplu, duşul trebuie să aibă faianţă, iar closetul rezervor de apă). Apoi, capitalismul nu bipolarizează societatea. Nu numai sfera producţiei industriale este cea care se dezvoltă în capitalism, chiar dacă pentru început ea este cea mai vizibilă: există şi se dezvoltă sfera comercială şi serviciile. Acestea din urmă nu au fost cuprinse în teoria marxistă decât în măsura în care se puteau subsuma conceptului de producţie. Astăzi, mai mult ca oricând, se poate observa că cei care sunt „proprietarii” acestei sfere economice aşa-zis neproductivă sunt cei care formează ceea ce Marx ar numi clasa dominantă.
Dar Marx a considerat că rezolvarea a ceea ce el a numit contradicţie între clase este societatea fără clase. El a declarat în mod explicit că teoria sa arată legitatea şi legitimitatea istorică a societăţii fără clase. Clasa muncitoare va prelua puterea dar nu va ajunge să fie clasă dominantă, ci doar singura clasă socială care mai poate exista. În consecinţă, societatea construită astfel devine o societate fără clase.
Marxism-leninismul acordă un rol central partidului comunist. Conceput mai întâi de Marx ca fiind organizaţia politică care trebuie să susţină şi să conducă lupta proletariatului împotriva clasei dominante burgheze, el este expresia conştiinţei înaintate a clasei muncitoare. În urma dezvoltării marxismului de către Lenin, partidul comunist devine chiar depozitarul conştiinţei înaintate şi este, deci, legitimat să se ocupe cu construirea noii societăţi. Dar, indiferent dacă ne raportăm la cele spuse de Marx sau la cele spuse de Lenin, rolul conducător al clasei muncitoare, respectiv al „elitei” ei, partidul comunist, este o scurtă etapă istorică menită să îndeplinească şi să împlinească Revoluţia care altfel s-ar fi îndeplinit oricum, dar orice amânare expectativă a ei însemnând chinuri în plus pentru clasa muncitoare. Acesta este mesajul altruismului „elitei” clasei muncitoare, partidul comunist. Recunoscând de la bun început că are un rol limitat în timp şi propunându-şi programatic să se autodesfiinţeze, partidul comunist îşi construieşte un discurs politic şi ideologic încărcat de un mesaj altruist a cărui menire este de a ascunde adevărata elită sub ideologie, oferindu-i imaginea unei elite de circumstanţă organizată pe principii de non-profit. Partidul comunist îşi asumă în mod programatic doar responsabilităţi şi nicidecum avantaje. O elită de circumstanţă nu este o elită în adevăratul sens al cuvântului; elita de circumstanţă este acel grup de oameni care ocupă un loc pe care l-ar fi ocupat în mod normal o clasă dominantă, tocmai în virtutea faptului că acea clasă dominantă nu trebuie să mai ocupe nici un loc. Elita de circumstanţă nu deţine puterea ci conduce şi coordonează procesul de transfer al puterii către deţinătorii ei consideraţi legitimi, în cazul în speţă fiind vorba de un proces de disipare a puterii în mase. Elita de circumstanţă nu beneficiază de foloase în urma activităţii pe care o desfăşoară deoarece activitatea ei este îndreptată în scopul fericirii sociale, prin urmare partidul comunist nu se poate considera ca fiind o elită ci o elită de circumstanţă, ceea ce în fond este ceva total diferit.
Totuşi, ceea ce nu poate să recunoască partidul comunist este că el devine elită cu adevărat, o clasă dominantă. În primul rând el este deţinătorul unei ideologii proprii pe care încearcă şi reuşeşte să o impună întregii societăţii ca arbitrariu cultural dominant. Apoi, partidul demonstrează că nu transferă puterea nimănui, căci îşi asumă şi exercită controlul asupra tuturor instituţiilor sociale, economice, politice sau culturale. Revolta ideologică împotriva spontaneităţii conduce la punerea în practică a unui proces ce conţine intrinsec propria sa contradicţie: transferul controlat al puterii. Construirea conştientă, premeditată şi, deci, controlată a societăţii fără clase presupune că cineva are puterea de a controla acest proces. Acesta este, bineînţeles, partidul comunist, care în ciuda denumirii sale este în mod real o clasă dominantă. Dominaţia sa se exercită de la nivel politic, de aceea partidul comunist formează în primul rând o clasă politică. Cum în comunism orice activitate este definită ideologic ca având semnificaţii politice, apare evidentă identitatea dintre clasa politică şi clasa dominantă. Dar în condiţiile în care ideologia constrânge chiar şi pe cei care o afirmă, partidul comunist nu putea să lase să se întrevadă realitatea, adică faptul că încă mai există o clasă dominantă şi o clasă politică, cu atât mai mult cu cât partidul le formează în mod concret amândouă la un loc, fără a-şi nega propria ideologie şi propria legitimitate. Totuşi, partidul comunist este o clasă dominantă, deoarece îşi impune voinţa, ideile şi valorile proprii prin orice mijloace întregii societăţi. Prin deţinerea puterii, partidul are propriile foloase. Fără să mă refer la latura hedonistă a lucrurilor, în urma faptului că partidul este singurul care deţine controlul asupra resurselor, modul de alocare a resurselor este conform intereselor partidului de menţinere a hegemoniei sale şi a hegemoniei ideologiei proprii.
Paradoxal, revoluţia socialistă şi schimbarea orândurii sociale confirmă, nu soluţia „istorică” dată de Marx, ci legitateta generală a teoriei marxiste, pentru că apare o nouă clasă dominantă, formată din comuniştii profesionişti, care se manifestă ca elită în urcare. Problema care se pune pentru partidul comunist este că el nu poate să recunoască acest lucru şi va face tot ce îi stă în putinţă pentru a-l ascunde. Ideologia comunistă, propria sa ideologie, ascunde cel mai bine adevărata natură a partidului. Aşadar, un motiv în plus pentru a fi afirmată şi promovată cu şi mai multă îndârjire. Faptul că partidul comunist îşi ascunde adevărata sa natură în spatele ideologiei şi felul în care face acest lucru provoacă consecinţele pe care încă le mai simţim.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu