Am scris intr-o postare anterioara - "Despre functiile reclamei + studiu de caz" - ca sunt doua modele ale implicarii personale in mesajul transmis de reclame, modelul implicarii inalte si modelul implicarii scazute. De asemenea, am mentionat acolo ca pentru fiecare model de implicare exista un anumit mediu recomandat pentru transmiterea mesajului publicitar pentru ca acesta sa fie eficient. Spuneam acolo - si nu de la mine, ci dintr-un manual era luat - ca in cazul modelului de implicare inalta este recomandat printul ca mediu eficient de transmitere.
Si acum sa va povestesc un caz real, recent si personal.
Sotia vede o reclama pe print la niste abtibilduri de baie pentru copii. Aceeasi companie producatoare avea si abtibilduri pentru camera copilului, de pus pe pereti langa pat. Imaginile din reclama prezentau un copil blond, fericit si inconjurat de liniste ingereasca dar si de abtibilduri pe pereti la baie sau deasupra patului in dormitor. Impresionata de reclama, sotia cumpara produsele si in absenta copilului lipeste pe faianta de la baie si pe peretele din dormitor abtibildurile potrivite: ursuleti cu colaci si ratuste vesele si jucause la baie, norisori pufosi, stelute soarele si luna deasupra patului. Arata frumos, nimic de zis, era aproape ca in reclama, doar ca lipsea un element foarte important: copilul. In asteptarea lui, simteam cum sotia trepida numai la gandul ca va face o bucurie copilului cand acesta va vedea pavoazarea. Isi hranea emotiile din fericirea prezentata si promisa de reclama.
Copilul nu s-a lasat mult asteptat si a venit de la bunici. Cum era destul de tarziu, repede l-am bagat in baie urmand apoi sa mearga la culcare. Am bagat copilul in cada si i-am aratat ursuletul si ratusca. A fost usor surprins sa vada ceva nou, dar nici pomeneala de fericirea din print. In schimb, curiozitatea a fost foarte mare si a vrut sa vada cum stau ratustele si ursuletii lipiti de perete. A tras de abtibilduri reusind pe unele sa le dezlipeasca, udand faianta si lipiciul, astfel incat nu s-au mai putut pune la loc. Pe altele le-a rupt pentru ca nu s-au putut dezlipi. Dezamagirea sotiei mele i se citea pe fata. Dar, suntem parinti tineri, model si ne crestem copilul prin sfaturi si exemple. I-am explicat, asadar, copilului ca nu trebuie sa rupa abtibildurile, nici sa le dezlipeasca, i-am spus ca ele au rostul lor sa stea lipite pe perete ca sa ii faca lui placere doar cand se uita la ele, nicidecum sa faca altceva.
Parea ca a inteles copilul...
Baia s-a terminat, fireste, l-am scos din baie, l-am sters si apoi l-am culcat in patut cu speranta ca va adormi usor si moale iar visele ii vor fi protejate de norisorii pufosi si stele de burete. In realitate, copilul nu a vrut sa adoarma. Era mult mai interesant sa vada cum stau soarele si luna lipiti de perete si de ce stelele sunt asa de mari si mov. A rupt cateva raze, a lipit un nor de patura umpland lipiciul de peri si facand abtibildul de nereutilizat, iar luna o impaturea in manute, mirandu-se ca buretele revine mereu la forma initiala. Nani, nu; fericire, nici pomeneala!
Si atunci dezastrul s-a produs. Frustrarea sotiei a fost atat de mare incat a izbucnit. A tipat la copil ca nu vrea sa se culce, l-a admonestat ca nu apreciaza tot ce face pentru el ca sa fie fericit, ca nu vrea sa se poarte ca lumea si ca strica tot ce ii ia si ca s-a hotarat sa nu ii mai cumpere nimic ca si asa costa o gramada de bani. Copilul certat fiind a inceput sa planga, eu m-am enervat si am inceput sa tip si eu certand sotia ca sa lase copilul in pace, la 2 ani, ce-ar vrea sa faca un copil?
Oooh, fericire din reclama, unde esti tu? Ai fost o promisiune in care sotia mea a crezut si iadul l-ai dezlantuit la mine acasa...!
=========================================================================
Aceasta a fost povestea. Puteti sa ramaneti aici si sa nu cititi mai departe. E destul de elocvent si pana aici. Mai jos voi dezvolta putin subiectul emotiilor in mass media. Nu foarte mult, promit.
Tot intamplarea a facut ca de curand sa deschid televizorul pe "Dansez pentru tine". Am vazut acolo niste persoane care topaiau prin apa, se alergau pe scena, faceau tot felul de tumbe si pentru asta primeau niste note. Ma rog, treaba lor, fiecare are dreptul de a fi saltimbac unde doreste. Culmea, chiar mi-au placut unii pentru ca erau amuzanti. Dar, partea cu amuzamentul a trecut si - as spune: inevitabil - totul s-a prabusit in faza cu lacrimi. Lacrimi siroaie, mai ceva decat dusul de pe ringul de dans(?), imbratisari, imbarbatari, si apoi lacrimi de bucurie, pareri de rau.
Nu vreau sa fac misto de sentimentele oamenilor. Poate ca erau sincere. Cred ca ei acolo chiar plangeau cu un motiv. Dar ce m-a deranjat ca un scartait de creta pe o tabla a fost ca o faceau in mod public, la televizor, pe un rating maxim.
Ni se prezinta in mass media tot felul de situatii care abunda de emotie si sentimente. Trairile protagonistilor, cum am spus, sunt autentice, dar sunt ale lor, nu ale celor care privesc, ale publicului. Trairile acelea vin in urma unor eforturi pe care le-au depus, asa cum e cazul la "Dansez pentru tine", dar munca aceea noi nici macar nu o vedem, darmite sa o mai si impartasim. De ce sa impartasim atunci niste emotii care nu sunt ale noastre?! Desigur, pentru a face rating, pentru a cumpara produse. In scopul acesta suntem determinati prin mass media sa traim vieti care nu sunt ale noastre. Insa nici pe acestea nu le traim deplin, ci doar partea facila, emotia de final. Emotia aceasta pe care o impartasim nu are fundament in ceea ce traim noi, e doar un surogat. E ca si cum in loc sa ne hranim, am lua pastile sa ne treaca foamea. Murim astfel lent si fara sa ne dam seama ca suntem nehraniti, ci doar anesteziati.
Traind emotiile si sentimentele altora, reale ca la reality show-uri sau false ca cele din reclame, nu vom mai sti sa traim emotiile si sentimentele noastre, pentru ca nu le vom mai recunoaste. Ele nu vor mai intra in schema pe care o cunoastem de la TV sau din printuri. Copilul meu chiar era fericit ca a gasit acele abtibilduri, doar ca fericirea lui nu arata ca cea din reclama. Sotia nu a stiut sa ii recunoasca fericirea, asta e problema; si stiu sigur ca nu este doar o problema care mi se intampla mie.
Emotia reala, sentimentele, fie ele si de tristete sau deznadejde sunt o incununare a unei munci sau a ceva care chiar ni s-a intamplat in mod real. Acestea innobileaza omul, in lipsa lor omul ar fi doar un animal, nici macar evoluat ci doar un parameci care se intampla sa fie pluricelular, vertebrat si mamifer. Puse insa in vitrina, emotiile indeamna la autoservire. Nobletea obliga spune un dicton, dar autoservindu-ne cu emotii renuntam la obligatii dorindu-ne nobletea, capatand in schimb doar imaginea ei. Renuntam astfel sa traim viata noastra, traind mereu viata altora, a unora care nici macar nu sunt reali intotdeauna. Nu vom mai sti sa ne recunoastem intre noi decat in masura in care corespundem cliseelor prezentate in reclame sau in mass media. Asa devenim instrainati unul de celalat si frustrati de adevarata viata in care oamenii comunica unii cu ceilalti.
A-propos de reclama cu fluturele, eu am impresia ca toti vorbesc si nimeni nu mai asculta, oricate minute ar (mai) avea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu