...căci văd că a început a se uita:
Ieşirea, cap. 20
1. Atunci a rostit Domnul înaintea lui Moise toate cuvintele acestea şi a zis:
2. "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei.
3. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!
4. Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ!
5. Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam,
6. Şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.
7. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui.
8. Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti.
9. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale,
10. Iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine,
12. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie.
13. Să nu ucizi!
14. Să nu fii desfrânat!
15. Să nu furi!
16. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!
17. Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi nici unul din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău!"
...şi încă:
Deuteronomul, cap. 6
4. Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn.
5. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta.
6. Cuvintele acestea, pe care ţi le spun eu astăzi, să le ai în inima ta şi în sufletul tău;
7. Să le sădeşti în fiii tăi şi să vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci şi când te scoli.
8. Să le legi ca semn la mână şi să le ai ca pe o tăbliţă pe fruntea ta.
9. Să le scrii pe uşorii casei tale şi pe porţile tale.
luni, 31 octombrie 2011
miercuri, 26 octombrie 2011
De ce creste EURO si Europa se duce la fund
Am primit zilele acestea un mesaj, din acela de tipul "da-l mai departe". Iata mesajul:
De 50 de ani incoace valuta de referinta pe piata mondiala e dolarul american. Dolarul american se tipareste intr-un singur loc: Federal Reserve, USA (reprezentata de un consortiu de banci PARTICULARE evreiesti !!!! n.n.). Deci daca Franta sau orice alta tara vor sa cumpere ceva de $50 milioane, ei trebuie sa "munceasca" si sa faca rost de $50 milioane de. In schimb daca USA vrea acelasi lucru, trebuie doar sa tipareasca banii si gata. Ceea ce de altfel USA a facut din plin in ultimii 50 de ani: a inundat lumea cu dolari pe care i-a tiparit FARA A AVEA ACOPERIRE IN AUR, orideciteori aveau nevoie de ceva. Din cauza asta balanta comerciala americana are in prezent un deficit formidabil, estimat la vreo $2.5 mii de miliarde si se anticipeaza cresteri monstruoase in urmatorii ani (in ritmul prevazut de bugetul lui Bush ajunge la $3.5 mii de miliarde in urmatorii 3 ani, adica 50% din GDP). Atit timp cit dolarul ramine valuta lumii, americanii sunt OK: ei pot tipari intr-una dolari si pot plati datoriile. America traieste pe datorie fata de restul lumii. Problema abia acuma incepe: IRAK ESTE PRIMA TARA DIN OPEC CARE A RENUNTAT LA $ SI A INCEPUT SA VINDA PETROL PE EURO. (pe 6 noiembrie 2000, cind un EURO era $0.8, deci Irak a pierdut o gramada de bani atunci, a fost o investitie foarte curajoasa. Intre timp EURO a depasit dolarul, deci Irak a cistigat imens). Asta a fost defapt greseala lui Saddam pe care America n-o va putea ierta niciodata. Cel putin alte doua tari din OPEC (Iran si Siria) vor deasemenea sa treaca la EURO, iar in ultima instanta asta e intentia intregului OPEC. Inclusiv Venezuela, care are 7% din petrolul lumii a trecut la o combinatie EURO-Dollar, adica si-a schimbat o jumate din rezervele valutare in EURO. Banca Centrala a Rusiei si cea a Chinei au facut exact acelasi lucru, si asa se explica de ce e un mare surplus de dolari pe piata lumii si o mare cerere de EURO, de aia dolarul scade puternic in raport cu EURO. Asta e lovitura decisiva pentru economia americana, pentru care Alan Greenspan (seful Federal Reserve) a pronosticat o pierdere de $13 trilioane (adica mii de miliarde) doar in prima faza: daca EURO va deveni valuta lumii in locul dolarului, pe linga faptul ca valoarea dolarului va scadea foarte tare, americanii nu vor mai putea sa arunce pe piata dolari pe care ii tiparesc cum ii taie capul (fara acoperire in aur), toate tarile lumii vor scapa de dolari ca sa faca rost de EURO sa cumpere petrol de la OPEC, toti investitorii mari se vor retrage de pe piata americana si vor merge in cea Europeana, si in general tehnica traitului pe datorie cade. Deja dolarul este mentinut artificial ridicat prin aranjamente politice ale USA cu China, Coreea de Sud, Taiwan si Japonia. Aceste tari produc aproape tot ce consuma USA. America le imprumuta dolari ca sa produca, apoi ele isi vind marfa pe piata Americana si din cistiguri isi platesc datoriile la USA, deci dolarii se intorc de unde au plecat. Economistii si bancherii au atras demult atentia ca daca Asia nu mai sustine dolarul prin astfel de aranjamente politice nefundamentate economic, acesta se va prabusi foarte tare. Iar Asia a inceput sa treaca pe EURO, pentru ca are si ea nevoie de petrol, iar OPEC va vinde in curind pe EURO. Asa ca Bush a facut o "Axis of Evil" in care au bagat toate tarile care au trecut la vinzarea petrolului pe EURO sau isi trec rezervele nationale in EURO. Ei vor ataca toate aceste tari (Irak, Iran, Siria, Venezuela, etc) si vor pune acolo guverne marioneta care vor face schimbarea inversa, de la EURO la dolar. Asta e si motivul pentru care Marea Britanie inca n-a trecut la EURO, pentru ca daca o facea trebuia sa fie de partea opusa americanilor. Britanicii vor fi vicleni ca de obicei: daca USA isi face treaba, ei ramin la lira, daca EU opreste razboiul vor trece imediat la EURO (ceea ce au tot aminat ca sa vada cum iese, in ciuda riscurilor si pierderilor de moment . Miza acestui razboi e imensa: daca USA nu il face, rolul de superputere mondiala va trece la UE. De aceea Franta si Germania TREBUIE SA LUPTE PINA LA CAPAT. Irak e doar inceputul, e doar prima batalie. Indiferent cine o cistiga, razboiul va fi mult mai lung.
Si acum, cum vad eu lucrurile cu mesajul asta....
Astea sunt analize din fotoliu... dar din fotoliul gresit, cu fata la perete. Banii nu mai pot avea acoperire in aur si nici nu au cum si nici unde, pentru ca nu exista atata aur cat sa acopere valoarea existenta pe piata de bunuri si servicii. Sa fiu mai aplicat, empiric sau cum vreti: daca banii lumii erau legati de aur, tu, cititorule, astazi nu aveai calculator (si nici eu).
Cat priveste treaba aia cu EURO si petrolul, e o gogorita din trei motive:
Asta nu e tot, mai am: Europa e la final. Fata de restul lumii e un continent inapoiat. Doar Africa e mai inapoiata. Apoi politica motorului EURO, Germania, este indrepata chiar impotriva EURO, prin impunerea de deficite bugetare mici membrilor eurozonei si printr-o politica economica expansiva care ii aduce beneficii doar Germaniei, e o chestiune de timp pana cand toate tarile zonei vor fi in aceeasi galeata cu Grecia. Practic, Germania aduna la ea toti banii (are cel mai mare excedent comercial cu tarile din zona euro) in timp ce pe ceilalti nu ii lasa sa tipareasca pentru a nu scadea valoarea monedei. Asta e secretul cresterii EURO si nu altceva. De asta se va si prabusi, pentru ca va ajunge prea sus, toata lumea (din zona EURO) va avea nevoie de el, dar va lipsi, prabusind economiile care se bazeaza pe el. Si mai mult decat atat, chiar statele vor fi puternic zdruncinate de lipsa EURO si valoarea lui crescuta. Lasa ca nu vor mai fi bani pentru pensii, dar nu vor mai fi nici pentru armata sau politie. Curand, curand. Multumiti pentru asta nemtilor.
De 50 de ani incoace valuta de referinta pe piata mondiala e dolarul american. Dolarul american se tipareste intr-un singur loc: Federal Reserve, USA (reprezentata de un consortiu de banci PARTICULARE evreiesti !!!! n.n.). Deci daca Franta sau orice alta tara vor sa cumpere ceva de $50 milioane, ei trebuie sa "munceasca" si sa faca rost de $50 milioane de. In schimb daca USA vrea acelasi lucru, trebuie doar sa tipareasca banii si gata. Ceea ce de altfel USA a facut din plin in ultimii 50 de ani: a inundat lumea cu dolari pe care i-a tiparit FARA A AVEA ACOPERIRE IN AUR, orideciteori aveau nevoie de ceva. Din cauza asta balanta comerciala americana are in prezent un deficit formidabil, estimat la vreo $2.5 mii de miliarde si se anticipeaza cresteri monstruoase in urmatorii ani (in ritmul prevazut de bugetul lui Bush ajunge la $3.5 mii de miliarde in urmatorii 3 ani, adica 50% din GDP). Atit timp cit dolarul ramine valuta lumii, americanii sunt OK: ei pot tipari intr-una dolari si pot plati datoriile. America traieste pe datorie fata de restul lumii. Problema abia acuma incepe: IRAK ESTE PRIMA TARA DIN OPEC CARE A RENUNTAT LA $ SI A INCEPUT SA VINDA PETROL PE EURO. (pe 6 noiembrie 2000, cind un EURO era $0.8, deci Irak a pierdut o gramada de bani atunci, a fost o investitie foarte curajoasa. Intre timp EURO a depasit dolarul, deci Irak a cistigat imens). Asta a fost defapt greseala lui Saddam pe care America n-o va putea ierta niciodata. Cel putin alte doua tari din OPEC (Iran si Siria) vor deasemenea sa treaca la EURO, iar in ultima instanta asta e intentia intregului OPEC. Inclusiv Venezuela, care are 7% din petrolul lumii a trecut la o combinatie EURO-Dollar, adica si-a schimbat o jumate din rezervele valutare in EURO. Banca Centrala a Rusiei si cea a Chinei au facut exact acelasi lucru, si asa se explica de ce e un mare surplus de dolari pe piata lumii si o mare cerere de EURO, de aia dolarul scade puternic in raport cu EURO. Asta e lovitura decisiva pentru economia americana, pentru care Alan Greenspan (seful Federal Reserve) a pronosticat o pierdere de $13 trilioane (adica mii de miliarde) doar in prima faza: daca EURO va deveni valuta lumii in locul dolarului, pe linga faptul ca valoarea dolarului va scadea foarte tare, americanii nu vor mai putea sa arunce pe piata dolari pe care ii tiparesc cum ii taie capul (fara acoperire in aur), toate tarile lumii vor scapa de dolari ca sa faca rost de EURO sa cumpere petrol de la OPEC, toti investitorii mari se vor retrage de pe piata americana si vor merge in cea Europeana, si in general tehnica traitului pe datorie cade. Deja dolarul este mentinut artificial ridicat prin aranjamente politice ale USA cu China, Coreea de Sud, Taiwan si Japonia. Aceste tari produc aproape tot ce consuma USA. America le imprumuta dolari ca sa produca, apoi ele isi vind marfa pe piata Americana si din cistiguri isi platesc datoriile la USA, deci dolarii se intorc de unde au plecat. Economistii si bancherii au atras demult atentia ca daca Asia nu mai sustine dolarul prin astfel de aranjamente politice nefundamentate economic, acesta se va prabusi foarte tare. Iar Asia a inceput sa treaca pe EURO, pentru ca are si ea nevoie de petrol, iar OPEC va vinde in curind pe EURO. Asa ca Bush a facut o "Axis of Evil" in care au bagat toate tarile care au trecut la vinzarea petrolului pe EURO sau isi trec rezervele nationale in EURO. Ei vor ataca toate aceste tari (Irak, Iran, Siria, Venezuela, etc) si vor pune acolo guverne marioneta care vor face schimbarea inversa, de la EURO la dolar. Asta e si motivul pentru care Marea Britanie inca n-a trecut la EURO, pentru ca daca o facea trebuia sa fie de partea opusa americanilor. Britanicii vor fi vicleni ca de obicei: daca USA isi face treaba, ei ramin la lira, daca EU opreste razboiul vor trece imediat la EURO (ceea ce au tot aminat ca sa vada cum iese, in ciuda riscurilor si pierderilor de moment . Miza acestui razboi e imensa: daca USA nu il face, rolul de superputere mondiala va trece la UE. De aceea Franta si Germania TREBUIE SA LUPTE PINA LA CAPAT. Irak e doar inceputul, e doar prima batalie. Indiferent cine o cistiga, razboiul va fi mult mai lung.
Si acum, cum vad eu lucrurile cu mesajul asta....
Astea sunt analize din fotoliu... dar din fotoliul gresit, cu fata la perete. Banii nu mai pot avea acoperire in aur si nici nu au cum si nici unde, pentru ca nu exista atata aur cat sa acopere valoarea existenta pe piata de bunuri si servicii. Sa fiu mai aplicat, empiric sau cum vreti: daca banii lumii erau legati de aur, tu, cititorule, astazi nu aveai calculator (si nici eu).
Cat priveste treaba aia cu EURO si petrolul, e o gogorita din trei motive:
1) Europa (cea care are EURO) se agita sa interzica automobilele pe benzina sau motorina, nu SUA.
2) Asia e dependenta economic de consumul american, nu de cel european care nu se ridica nici la genunchiul broastei.
3) Asia si in special China cumpara bonduri americne cu dolari castigati in urma schimburilor comerciale cu SUA, deci imprumuta SUA cu bani americani. E putin invers de cum e prezentat in e-mail. De aici rezulta ca un dolar scazut e in avantajul SUA care n-are nevoie de rivali puternici si nici nu are de ce sa plateasca dobanzi real pozitive altora pentru proprii bani.
duminică, 9 octombrie 2011
Comunismul - sinucidere altruista (X)
II.2 Obiectivul postrevoluţionar (continuare)
[primele contradicţii dilectice]
Dar apelul la discursul naţionalist nu are doar avantaje. Pentru internaţionalismul proletar, a cărui deviză este „proletari din toate ţările, uniţi-vă!”, este o strategie care produce disfuncţionalităţi. Obligate să-şi găsească propria legitimitate, partidele comuniste locale ajung să-şi construiască şi o identitate proprie. Nu poţi fi rezultatul evoluţiei istorice a poporului român şi să te identifici în acelaşi timp cu Partidul Comunist Mongol, sau invers. De aceea, şi construirea comunismului are un specific local în funcţie de condiţiile istorice locale. Constrâns prin natura lucrurilor să apeleze la un discurs naţionalist, partidul comunist deschide în acelaşi timp şi calea prin care elemente ale culturii politice tradiţionale pătrund în noua cultură politică. Totuşi, aşa cum am arătat, discursul naţionalist nu afectează din interior ideologia comunistă, ci dimpotrivă, folosit cu grijă o poate chiar întări prin afirmarea comunismului ca legitate istorică al evoluţiei naţiunii, destin imuabil. Dar elementele culturii politice tradiţionale pătrunse în noua cultură politică răspund nevoii de legitimare externă şi afirmare a propriei identităţi a statului socialist şi de aceea ele transpar mai ales în politica externă a partidului. Pentru că partidul comunist se identifică structural cu statul pe care îl conduce, aceste „preluări critice ale valorilor create de-a lungul istoriei” sunt introduse în discursul politic direcţionat extern şi cultivate. Se explică astfel politica constantă de expansiune a statului rus, zis sovietic, politica naţionalist-şovină a statului ungar, ori politica de autonomie şi menţinere a echilibrului în zonă a statului român şi apelul opozanţilor români la „forurile” străine în scopul obţinerii de ajutor extern în folosul propriu.
Internaţionalismul proletar primeşte în acest mod o primă lovitură, rezultat al dezvoltării dialectice a teoriei revoluţiei socialiste. Preconizată a fi o revoluţie mondială, ea nu se poate înfăptui decât în măsura în care condiţiile istorice obiective din fiecare ţară îi pot permite acest lucru. Dacă ele nu există, este totuşi sarcina revoluţiei să şi le creeze, căpătând un caracter antiimperialist. Orice revoluţie antiimperialistă se transformă în sarcina şi datoria partidelor comuniste locale ca reprezentante ale claselor oprimate din fiecare ţară. Asumându-şi construcţia conştientă a noii societăţi pentru propriile naţiuni pe care şi le-au eliberat de sub dominaţia imperialistă, partidele comuniste locale trebuie să se legitimeze ca fiind o apariţie necesară din punct de vedere istoric şi deci purtătoare ale celor mai înainatate conştiinţe naţionale ale popoarelor care prin dezvoltarea lor istorică le-au dat naştere. Câştigarea unei legitimităţi proprii înseamnă şi dobândirea unei identităţi proprii, fireşti, cu specific naţional. Treptat, internaţionalismul proletar se transformă din „unitate frăţească” în „colaborare prietenească”, iar ideea revoluţiei mondiale se auto-infirmă prin însăşi punerea ei în aplicare. Din momentul în care un partid comunist dobândeşte legitimitate şi identitate proprie, el nu poate renunţa la ceea ce controlează în mod absolut şi legitim. În fond, toate partidele comuniste sunt din principiu depozitarele aceluiaşi adevăr unic, orice eventuală ierarhizare internaţională a lor având la bază diferenţele de experienţă revoluţionară. Din momentul în care un partid comunist deţine puterea de a trăi pe picioarele sale, încearcă să scape de sub orice tutelă invocând pe drept principiul autodeterminării naţiunilor. Din momentul în care un partid îşi asumă misiunea de a face revoluţia socialistă şi să treacă la făurirea comunismului „patria universală” a tuturor oamenilor muncii devine un ţel care, practic, nu mai poate fi atins. O poziţie naţionalistă nu este incompatibilă cu o deschidere internaţionalistă, dar este cu siguranţă incompatibilă cu o socialitate universală.
Dar prin aceasta partidele comuniste nu abdică de la o ideologie comunistă. Nu este vina lor că marxism-leninismul este un sofism de la un capăt la celălalt. Problema care se pune este de a nu lăsa să se vadă acest lucru, Iar rezolvarea practică înseamnă ne- contrazicerea sub nici o formă a logicii interne a ideologiei. Ideea leninistă a revoluţiei universale făcută pe bucăţele a dus la crearea conceptului de comunism cu specific local, dar nicidecum mai puţin communism: tipul orânduirii sociale îl dau relaţiile de producţie. Ideea revoluţiei universale nu a fost părăsită, ci doar amânată până la desăvârşirea revoluţilor locale. Acesta din urmă este principiul după care se exprimă poziţiile oficiale. Capra şi varza se împacă printr-o întorsătură de condei, dar amânarea este în fapt pe termen nelimitat.
As mai insista aici cu câteva rânduri. S-a încercat să se demonstreze că în România ar fi fost vorba de un caz special, în care discursul naţionalist a „înghiţit” discursul marxist-leninist. Dar din momentul în care discursul naţionalist devine un mijloc suplimentar de legitimare a idelogiei comuniste şi a partidului comunist, orice poziţie nenaţionalistă poate reprezenta un pericol la adresa legitimităţii partidului şi a ideologiei sale. Atacul de pe poziţii oficiale la care erau supuşi cei care nu aderau la un discurs naţionalist avea ca finalitate apărarea poziţiei partidului comunist şi a marxism-leninismului. Chiar dacă atât „occidentaliştii” cât şi adepţii unei perspective mult mai răsăritene erau atacaţi în grup, fără o distincţie clară şi suportând aceleaşi etichetări, este evident că şi unii şi ceilalţi nu erau doriţi de către partid dar din considerente diferite: „occidentaliştii” propuneau şi propagau valori contradictorii faţă de cele ale marxism-leninismului şi nu neapărat opuse culturii române, în timp ce pro-sovieticii, pe lângă faptul că reprezentau, cel puţin potenţial, interese ale unui stat străin, ei puteau deveni emiţătorii unui discurs ce putea să aducă o umbră de îndoială asupra legitimităţii istorice a unui partid comunist în România, ceea ce, de fapt, era adevărat. Discursul naţionalist nu „înghite” nicăieri în ţările cu un regim comunist discursul marxist-leninist, ci este doar atributul de circumstanţă al evoluţiei acestuia din urmă. Faptul că naţionalismul nu a fost luat în serios de către nici un partid comunist este demonstrat şi de folosirea la grămadă în discursul politic a unor identităţi naţionale solide, cum ar fi poporul român, bulgar, maghiar, polonez etc., cu identităţi naţionale construite după nişte criterii false: poporul sovietic, poporul iugoslav sau, mai rău, poporul est-german, poporul nord-coreean.
Dincolo de orice discurs naţionalist, nu se putea abdica de la ideea construrii comunismului, iar comunismul înseamnă societatea fără clase. Acesta este singurul lucru care contează cu adevărat.
[primele contradicţii dilectice]
Dar apelul la discursul naţionalist nu are doar avantaje. Pentru internaţionalismul proletar, a cărui deviză este „proletari din toate ţările, uniţi-vă!”, este o strategie care produce disfuncţionalităţi. Obligate să-şi găsească propria legitimitate, partidele comuniste locale ajung să-şi construiască şi o identitate proprie. Nu poţi fi rezultatul evoluţiei istorice a poporului român şi să te identifici în acelaşi timp cu Partidul Comunist Mongol, sau invers. De aceea, şi construirea comunismului are un specific local în funcţie de condiţiile istorice locale. Constrâns prin natura lucrurilor să apeleze la un discurs naţionalist, partidul comunist deschide în acelaşi timp şi calea prin care elemente ale culturii politice tradiţionale pătrund în noua cultură politică. Totuşi, aşa cum am arătat, discursul naţionalist nu afectează din interior ideologia comunistă, ci dimpotrivă, folosit cu grijă o poate chiar întări prin afirmarea comunismului ca legitate istorică al evoluţiei naţiunii, destin imuabil. Dar elementele culturii politice tradiţionale pătrunse în noua cultură politică răspund nevoii de legitimare externă şi afirmare a propriei identităţi a statului socialist şi de aceea ele transpar mai ales în politica externă a partidului. Pentru că partidul comunist se identifică structural cu statul pe care îl conduce, aceste „preluări critice ale valorilor create de-a lungul istoriei” sunt introduse în discursul politic direcţionat extern şi cultivate. Se explică astfel politica constantă de expansiune a statului rus, zis sovietic, politica naţionalist-şovină a statului ungar, ori politica de autonomie şi menţinere a echilibrului în zonă a statului român şi apelul opozanţilor români la „forurile” străine în scopul obţinerii de ajutor extern în folosul propriu.
Internaţionalismul proletar primeşte în acest mod o primă lovitură, rezultat al dezvoltării dialectice a teoriei revoluţiei socialiste. Preconizată a fi o revoluţie mondială, ea nu se poate înfăptui decât în măsura în care condiţiile istorice obiective din fiecare ţară îi pot permite acest lucru. Dacă ele nu există, este totuşi sarcina revoluţiei să şi le creeze, căpătând un caracter antiimperialist. Orice revoluţie antiimperialistă se transformă în sarcina şi datoria partidelor comuniste locale ca reprezentante ale claselor oprimate din fiecare ţară. Asumându-şi construcţia conştientă a noii societăţi pentru propriile naţiuni pe care şi le-au eliberat de sub dominaţia imperialistă, partidele comuniste locale trebuie să se legitimeze ca fiind o apariţie necesară din punct de vedere istoric şi deci purtătoare ale celor mai înainatate conştiinţe naţionale ale popoarelor care prin dezvoltarea lor istorică le-au dat naştere. Câştigarea unei legitimităţi proprii înseamnă şi dobândirea unei identităţi proprii, fireşti, cu specific naţional. Treptat, internaţionalismul proletar se transformă din „unitate frăţească” în „colaborare prietenească”, iar ideea revoluţiei mondiale se auto-infirmă prin însăşi punerea ei în aplicare. Din momentul în care un partid comunist dobândeşte legitimitate şi identitate proprie, el nu poate renunţa la ceea ce controlează în mod absolut şi legitim. În fond, toate partidele comuniste sunt din principiu depozitarele aceluiaşi adevăr unic, orice eventuală ierarhizare internaţională a lor având la bază diferenţele de experienţă revoluţionară. Din momentul în care un partid comunist deţine puterea de a trăi pe picioarele sale, încearcă să scape de sub orice tutelă invocând pe drept principiul autodeterminării naţiunilor. Din momentul în care un partid îşi asumă misiunea de a face revoluţia socialistă şi să treacă la făurirea comunismului „patria universală” a tuturor oamenilor muncii devine un ţel care, practic, nu mai poate fi atins. O poziţie naţionalistă nu este incompatibilă cu o deschidere internaţionalistă, dar este cu siguranţă incompatibilă cu o socialitate universală.
Dar prin aceasta partidele comuniste nu abdică de la o ideologie comunistă. Nu este vina lor că marxism-leninismul este un sofism de la un capăt la celălalt. Problema care se pune este de a nu lăsa să se vadă acest lucru, Iar rezolvarea practică înseamnă ne- contrazicerea sub nici o formă a logicii interne a ideologiei. Ideea leninistă a revoluţiei universale făcută pe bucăţele a dus la crearea conceptului de comunism cu specific local, dar nicidecum mai puţin communism: tipul orânduirii sociale îl dau relaţiile de producţie. Ideea revoluţiei universale nu a fost părăsită, ci doar amânată până la desăvârşirea revoluţilor locale. Acesta din urmă este principiul după care se exprimă poziţiile oficiale. Capra şi varza se împacă printr-o întorsătură de condei, dar amânarea este în fapt pe termen nelimitat.
As mai insista aici cu câteva rânduri. S-a încercat să se demonstreze că în România ar fi fost vorba de un caz special, în care discursul naţionalist a „înghiţit” discursul marxist-leninist. Dar din momentul în care discursul naţionalist devine un mijloc suplimentar de legitimare a idelogiei comuniste şi a partidului comunist, orice poziţie nenaţionalistă poate reprezenta un pericol la adresa legitimităţii partidului şi a ideologiei sale. Atacul de pe poziţii oficiale la care erau supuşi cei care nu aderau la un discurs naţionalist avea ca finalitate apărarea poziţiei partidului comunist şi a marxism-leninismului. Chiar dacă atât „occidentaliştii” cât şi adepţii unei perspective mult mai răsăritene erau atacaţi în grup, fără o distincţie clară şi suportând aceleaşi etichetări, este evident că şi unii şi ceilalţi nu erau doriţi de către partid dar din considerente diferite: „occidentaliştii” propuneau şi propagau valori contradictorii faţă de cele ale marxism-leninismului şi nu neapărat opuse culturii române, în timp ce pro-sovieticii, pe lângă faptul că reprezentau, cel puţin potenţial, interese ale unui stat străin, ei puteau deveni emiţătorii unui discurs ce putea să aducă o umbră de îndoială asupra legitimităţii istorice a unui partid comunist în România, ceea ce, de fapt, era adevărat. Discursul naţionalist nu „înghite” nicăieri în ţările cu un regim comunist discursul marxist-leninist, ci este doar atributul de circumstanţă al evoluţiei acestuia din urmă. Faptul că naţionalismul nu a fost luat în serios de către nici un partid comunist este demonstrat şi de folosirea la grămadă în discursul politic a unor identităţi naţionale solide, cum ar fi poporul român, bulgar, maghiar, polonez etc., cu identităţi naţionale construite după nişte criterii false: poporul sovietic, poporul iugoslav sau, mai rău, poporul est-german, poporul nord-coreean.
Dincolo de orice discurs naţionalist, nu se putea abdica de la ideea construrii comunismului, iar comunismul înseamnă societatea fără clase. Acesta este singurul lucru care contează cu adevărat.
Comunismul - sinucidere altruista (IX)
II.2 Obiectivul postrevoluţionar (continuare)
[discursul naţionalist]
Dar oricare partid comunist este pus şi în faţa situaţiei de a se legitima pe sine ca rod al evoluţiei istorice a naţiunii pe care o conduce spre comunism. În fond, discursul politic al oricărui partid are un public limitat, chiar dacă partidul comunist este un caz mai special. Partidul comunist obligă oamenii să-l asculte, dar aceste metode nu se pot aplica dincolo de graniţele statului. La rândul său, un partid comunist este constrâns să „convingă” numai oamenii pe care îi poate controla, deci el trebuie să-şi demonstreze legitimitatea în primul rând faţă de ei. Iată de ce discursul istoricist al marxism-leninismului capătă accente naţionaliste.
Intruziunea discursului naţionalist în ideologia comunistă este facilitată de aportul ideologic al lui Lenin la marxism. „Imperialismul este epoca asupririi, care merge progresiv, a naţiunilor din întreaga lume de către un pumn de «mari» puteri, şi de aceeea nu se poate duce lupta împotriva imperialismului pentru revoluţia socialistă internaţională fără recunoaşterea dreptului naţiunilor la autodeterminare” (53). Prin urmare, revoluţia socialistă dusă împotriva imperialismului capată şi caracter de eliberare naţională, deci implică emanciparea naţiunii. Revoluţia socialistă este chiar semnul emancipării naţionale deoarece ea este totodată şi rezultatul renunţării la un mod de viaţă vegetativ, stagnant, nedemn. Partidul comunist, în condiţiile existenţei unui proletariat nedezvoltat, devine expresia emancipării politice a unei naţiuni asuprite de către agenţii capitalismului imperialist. Activitatea sa presupune construcţia conştientă a societăţii în direcţia evoluţiei ei obiective, aşa cum a fost demonstrată ea de către Marx. De aceea, fiecare partid comunist trebuie să facă revoluţia în ţara sa şi să-şi pregătească fiecare naţiunea proprie în vederea a atingerii scopului ultim, făurirea societăţii comuniste. Astfel, fiecare partid comunist local trebuie să se prezinte ca fiind rezultatul necesar al întregii evoluţii istorice a poporului în sânul căruia a luat fiinţă. Este, prin urmare, îndreptăţit să fie purtătorul legitim al mândriei naţionale. Dar, Lenin însuşi explică mai bine toate acestea: „Suntem pătrunşi de sentimentul mândriei naţionale, căci naţiunea velicorusă a creat şi ea o clasă revoluţionară, a dovedit şi ea că este capabilă să dea omenirii mari pilde de luptă pentru libertate şi socialism, şi nu numai mari pogromuri, spânzurători fără număr, camere de tortură, foamete fără sfârşit şi o mare slugărnicie faţă de popi, ţari, moşieri şi capitalişti” (54). Apărarea patriei apare astfel într-o lumină nouă; ea înseamnă lupta împotriva tuturor asupritorilor poporului muncitor, fie ei străini sau autohtoni, cu atât mai mult cu cât asupritorii autohtoni nu sunt altceva decât purtătorii intereselor marilor imperialişti. Aceasta este expresia naţionalismului înaintat, socialist, în opoziţie cu naţionalismul burghez care presupune doar apărarea intereselor de clasă a burgheziei naţionale.
Legitimarea ca necesitate istorică a existenţei partidelor comuniste din fiecare ţară prin apelul la un discurs naţionalist este mult uşurată de faptul că discursul naţionalist este un discurs istoricist. A revendica trecutul de luptă ca temelie a realizărilor prezente este un principiu comun atât marxismului cât şi oricărui naţionalism. Naţiunea reprezintă înplinirea politică a unui popor, dar Marx a arătat deja că adevărata împlinire politică este revoluţia socialistă condusă de partidul comunist. Totodată, existenţa unui popor presupune o conştiinţă comună, altfel s-ar vorbi despre existenţa unei populaţii, dar conştiinţa cea mai înaintată se declară a fi conştiinţa socialistă. Nimic nu apare mai puţin contradictoriu decât internaţionalismul proletar şi naţionalismul comunist, pentru că ceea ce le leagă este discursul istoricist. În acest mod, nu numai partidul comunist, dar şi ideologia sa apăreau ca fiind rezultatul necesar al evoluţiei istorice a poporului şi a conştiinţei sale colective şi se legitimau prin aceasta. Ceauşescu putea să pozeze liniştit în urmaş al lui Mircea, Ştefan şi Mihai, tot aşa cum noua orânduire socială era legitimată de întreaga evoluţie istorică a societăţii. Problema internaţionalismului este rezolvată prin continuarea logicii leniniste a revoluţiei mondiale „pe bucăţele”, în sensul că între popoarele lumii trebuie să se promoveze „relaţii de prietenie, pace şi bună colaborare”. Chiar dacă fiecare îşi face revoluţia la el acasă, ţelul rămâne comun. În fond, conform învăţăturii marxist-leniniste, revoluţia socialistă este inevitabilă şi aceeaşi în orice loc. Pentru orice popor acesta este sensul istoriei, din moment ce acesta este sensul istoriei întregii omeniri. Cuvântările lui Nicolae Ceauşescu sunt elocvente pentru modul în care ideologia comunistă îşi asumă şi subordonează discursul naţionalist.
Prin această metodă este întărită hegemonia marxism-leninismului, dându-i-se o legitimitate sporită în urma încadrării în domeniul său a unor concepte ideologice concurente. Astfel, în aceeaşi logică a construirii societăţii fără clase, cuvântul, ideea de clasă muncitoare, proletariat, apare din ce în ce mai puţin în discursul ideologic. Odată depăşită etapa desăvârşirii revoluţiei burghezo-democratice, naţiunea nu mai poate să conţină în sânul ei şi elemente nemuncitoare. Proletariatul este clasa socială care are misiunea istorică de a face şi de a fi motorul revoluţiei socialiste, dar înaintarea spre comunism presupune desfiinţarea claselor sociale printr-o contopire organică. Însăşi existenţa unei „clase muncitoare”, distinctă deci de celelalte prin faptul că este muncitoare, putea deveni anacronică într-o perspectivă marxist-leninistă din moment ce noua orânduire era construită pentru întregul popor şi de către întregul popor şi nu doar de către o clasă în beneficiul propriu. Dacă ar fi fost altfel, ar fi însemnat că proletariatul devine clasa socială dominantă, ceea ce contrazice principiul de bază al ideologiei, anume egalitatea tuturor. Aşadar, odată înfăptuită revoluţia socialistă, sau fiind în „plin proces de desăvârşire” se dovedeşte a fi necesară renunţarea treptată la ideea de clasă muncitoare din motive de logică ideologică internă. Apariţia unor concepte ideologice noi, cum ar fi „naţiunea socialistă”, „poporul sovietic” etc., este rezultatul muncii urmaşilor ideologici ai lui Marx-Engels-Lenin, ce au avut greaua misiune de a completa o parte importantă lăsată fără acoperire de către înaintaşi, fără să contrazică construcţia logică a ideologiei.
Apelul la un discurs naţionalist are două consecinţe practice imediate favorabile politicii culturale a partidului comunist. Mai întâi, este justificată idelogia comunistă ca fiind rodul firesc al evoluţiei si dezvoltării constiintei umane si în special al evoluţiei si dezvoltării conştiinţei naţionale a unui popor. Valorilor „autentice” promovate de către partid prin politica sa culturală şi educativă apar în acest fel ca fiind legitime. Apoi, un discurs naţionalist presupune o identificare simbolică a indivizilor prin uniformizare. Naţiunea devine principala sursă de la care individul trebuie să-şi revendice identitatea. Rezultă că prin tot ceea ce este, ştie şi face un individ, el este produsul, purtătorul şi transmiţătorul întregii evoluţii istorice a naţiunii sale, iar acest lucru este valabil pentru fiecare individ care face parte dintr-o naţiune. Se dă astfel o nouă dimensiune ideii de „egalitate”, superioară celei de „egalitate în faţa legii”. Efectul produs de promovarea discursului naţionalist nu face decât să vină în sprijinul egalitarismului comunist cu atât mai mult cu cât stadiul ultim şi cel mai înalt al evoluţiei naţiunii este demonstrat a fi „naţiunea socialistă”.
Toate acestea nu înseamnă, însă, o „înghiţire” a discursului ideologic comunist de către un discurs naţionalist. În toate regimurile comuniste şi pe toată perioada comunistă a fi considerat „elitist” era egal cu a deveni duşman de clasă şi, mai apoi, duşman al poporului. Repulsia oricărui partid comunist faţă de tot ce putea reprezenta o elită a societăţii are justificări ideologice clare. Într-o societate fără clase, a egalităţii depline, nu are ce căuta o elită şi însuşi Marx, prin modul în care a prevăzut revoluţia socialistă, a format ideea conform căreia trecerea la noua societate înseamnă preluarea conducerii de către toată lumea, fiecare cu un rol egal în conducere. Desfiinţarea diviziunii muncii nu ar fi putut decât însemna dispariţia simultană a oricărei ierarhii verticale. Respingerea elitismului arată în mod clar că, dincolo de orice discurs naţionalist, marxism-leninismul şi valorile „autentice” sunt singurele care contează cu adevărat pentru partidul comunist. Partidul nici nu poate renunţa la ele deoarece ar trebui să renunţe la ceea ce îl legitimează cu adevărat şi din acest motiv apelul la un discurs naţionalist este secundar şi are doar menirea de a ajuta ideologia comunistă să-şi menţină hegemonia.
[discursul naţionalist]
Dar oricare partid comunist este pus şi în faţa situaţiei de a se legitima pe sine ca rod al evoluţiei istorice a naţiunii pe care o conduce spre comunism. În fond, discursul politic al oricărui partid are un public limitat, chiar dacă partidul comunist este un caz mai special. Partidul comunist obligă oamenii să-l asculte, dar aceste metode nu se pot aplica dincolo de graniţele statului. La rândul său, un partid comunist este constrâns să „convingă” numai oamenii pe care îi poate controla, deci el trebuie să-şi demonstreze legitimitatea în primul rând faţă de ei. Iată de ce discursul istoricist al marxism-leninismului capătă accente naţionaliste.
Intruziunea discursului naţionalist în ideologia comunistă este facilitată de aportul ideologic al lui Lenin la marxism. „Imperialismul este epoca asupririi, care merge progresiv, a naţiunilor din întreaga lume de către un pumn de «mari» puteri, şi de aceeea nu se poate duce lupta împotriva imperialismului pentru revoluţia socialistă internaţională fără recunoaşterea dreptului naţiunilor la autodeterminare” (53). Prin urmare, revoluţia socialistă dusă împotriva imperialismului capată şi caracter de eliberare naţională, deci implică emanciparea naţiunii. Revoluţia socialistă este chiar semnul emancipării naţionale deoarece ea este totodată şi rezultatul renunţării la un mod de viaţă vegetativ, stagnant, nedemn. Partidul comunist, în condiţiile existenţei unui proletariat nedezvoltat, devine expresia emancipării politice a unei naţiuni asuprite de către agenţii capitalismului imperialist. Activitatea sa presupune construcţia conştientă a societăţii în direcţia evoluţiei ei obiective, aşa cum a fost demonstrată ea de către Marx. De aceea, fiecare partid comunist trebuie să facă revoluţia în ţara sa şi să-şi pregătească fiecare naţiunea proprie în vederea a atingerii scopului ultim, făurirea societăţii comuniste. Astfel, fiecare partid comunist local trebuie să se prezinte ca fiind rezultatul necesar al întregii evoluţii istorice a poporului în sânul căruia a luat fiinţă. Este, prin urmare, îndreptăţit să fie purtătorul legitim al mândriei naţionale. Dar, Lenin însuşi explică mai bine toate acestea: „Suntem pătrunşi de sentimentul mândriei naţionale, căci naţiunea velicorusă a creat şi ea o clasă revoluţionară, a dovedit şi ea că este capabilă să dea omenirii mari pilde de luptă pentru libertate şi socialism, şi nu numai mari pogromuri, spânzurători fără număr, camere de tortură, foamete fără sfârşit şi o mare slugărnicie faţă de popi, ţari, moşieri şi capitalişti” (54). Apărarea patriei apare astfel într-o lumină nouă; ea înseamnă lupta împotriva tuturor asupritorilor poporului muncitor, fie ei străini sau autohtoni, cu atât mai mult cu cât asupritorii autohtoni nu sunt altceva decât purtătorii intereselor marilor imperialişti. Aceasta este expresia naţionalismului înaintat, socialist, în opoziţie cu naţionalismul burghez care presupune doar apărarea intereselor de clasă a burgheziei naţionale.
Legitimarea ca necesitate istorică a existenţei partidelor comuniste din fiecare ţară prin apelul la un discurs naţionalist este mult uşurată de faptul că discursul naţionalist este un discurs istoricist. A revendica trecutul de luptă ca temelie a realizărilor prezente este un principiu comun atât marxismului cât şi oricărui naţionalism. Naţiunea reprezintă înplinirea politică a unui popor, dar Marx a arătat deja că adevărata împlinire politică este revoluţia socialistă condusă de partidul comunist. Totodată, existenţa unui popor presupune o conştiinţă comună, altfel s-ar vorbi despre existenţa unei populaţii, dar conştiinţa cea mai înaintată se declară a fi conştiinţa socialistă. Nimic nu apare mai puţin contradictoriu decât internaţionalismul proletar şi naţionalismul comunist, pentru că ceea ce le leagă este discursul istoricist. În acest mod, nu numai partidul comunist, dar şi ideologia sa apăreau ca fiind rezultatul necesar al evoluţiei istorice a poporului şi a conştiinţei sale colective şi se legitimau prin aceasta. Ceauşescu putea să pozeze liniştit în urmaş al lui Mircea, Ştefan şi Mihai, tot aşa cum noua orânduire socială era legitimată de întreaga evoluţie istorică a societăţii. Problema internaţionalismului este rezolvată prin continuarea logicii leniniste a revoluţiei mondiale „pe bucăţele”, în sensul că între popoarele lumii trebuie să se promoveze „relaţii de prietenie, pace şi bună colaborare”. Chiar dacă fiecare îşi face revoluţia la el acasă, ţelul rămâne comun. În fond, conform învăţăturii marxist-leniniste, revoluţia socialistă este inevitabilă şi aceeaşi în orice loc. Pentru orice popor acesta este sensul istoriei, din moment ce acesta este sensul istoriei întregii omeniri. Cuvântările lui Nicolae Ceauşescu sunt elocvente pentru modul în care ideologia comunistă îşi asumă şi subordonează discursul naţionalist.
Prin această metodă este întărită hegemonia marxism-leninismului, dându-i-se o legitimitate sporită în urma încadrării în domeniul său a unor concepte ideologice concurente. Astfel, în aceeaşi logică a construirii societăţii fără clase, cuvântul, ideea de clasă muncitoare, proletariat, apare din ce în ce mai puţin în discursul ideologic. Odată depăşită etapa desăvârşirii revoluţiei burghezo-democratice, naţiunea nu mai poate să conţină în sânul ei şi elemente nemuncitoare. Proletariatul este clasa socială care are misiunea istorică de a face şi de a fi motorul revoluţiei socialiste, dar înaintarea spre comunism presupune desfiinţarea claselor sociale printr-o contopire organică. Însăşi existenţa unei „clase muncitoare”, distinctă deci de celelalte prin faptul că este muncitoare, putea deveni anacronică într-o perspectivă marxist-leninistă din moment ce noua orânduire era construită pentru întregul popor şi de către întregul popor şi nu doar de către o clasă în beneficiul propriu. Dacă ar fi fost altfel, ar fi însemnat că proletariatul devine clasa socială dominantă, ceea ce contrazice principiul de bază al ideologiei, anume egalitatea tuturor. Aşadar, odată înfăptuită revoluţia socialistă, sau fiind în „plin proces de desăvârşire” se dovedeşte a fi necesară renunţarea treptată la ideea de clasă muncitoare din motive de logică ideologică internă. Apariţia unor concepte ideologice noi, cum ar fi „naţiunea socialistă”, „poporul sovietic” etc., este rezultatul muncii urmaşilor ideologici ai lui Marx-Engels-Lenin, ce au avut greaua misiune de a completa o parte importantă lăsată fără acoperire de către înaintaşi, fără să contrazică construcţia logică a ideologiei.
Apelul la un discurs naţionalist are două consecinţe practice imediate favorabile politicii culturale a partidului comunist. Mai întâi, este justificată idelogia comunistă ca fiind rodul firesc al evoluţiei si dezvoltării constiintei umane si în special al evoluţiei si dezvoltării conştiinţei naţionale a unui popor. Valorilor „autentice” promovate de către partid prin politica sa culturală şi educativă apar în acest fel ca fiind legitime. Apoi, un discurs naţionalist presupune o identificare simbolică a indivizilor prin uniformizare. Naţiunea devine principala sursă de la care individul trebuie să-şi revendice identitatea. Rezultă că prin tot ceea ce este, ştie şi face un individ, el este produsul, purtătorul şi transmiţătorul întregii evoluţii istorice a naţiunii sale, iar acest lucru este valabil pentru fiecare individ care face parte dintr-o naţiune. Se dă astfel o nouă dimensiune ideii de „egalitate”, superioară celei de „egalitate în faţa legii”. Efectul produs de promovarea discursului naţionalist nu face decât să vină în sprijinul egalitarismului comunist cu atât mai mult cu cât stadiul ultim şi cel mai înalt al evoluţiei naţiunii este demonstrat a fi „naţiunea socialistă”.
Toate acestea nu înseamnă, însă, o „înghiţire” a discursului ideologic comunist de către un discurs naţionalist. În toate regimurile comuniste şi pe toată perioada comunistă a fi considerat „elitist” era egal cu a deveni duşman de clasă şi, mai apoi, duşman al poporului. Repulsia oricărui partid comunist faţă de tot ce putea reprezenta o elită a societăţii are justificări ideologice clare. Într-o societate fără clase, a egalităţii depline, nu are ce căuta o elită şi însuşi Marx, prin modul în care a prevăzut revoluţia socialistă, a format ideea conform căreia trecerea la noua societate înseamnă preluarea conducerii de către toată lumea, fiecare cu un rol egal în conducere. Desfiinţarea diviziunii muncii nu ar fi putut decât însemna dispariţia simultană a oricărei ierarhii verticale. Respingerea elitismului arată în mod clar că, dincolo de orice discurs naţionalist, marxism-leninismul şi valorile „autentice” sunt singurele care contează cu adevărat pentru partidul comunist. Partidul nici nu poate renunţa la ele deoarece ar trebui să renunţe la ceea ce îl legitimează cu adevărat şi din acest motiv apelul la un discurs naţionalist este secundar şi are doar menirea de a ajuta ideologia comunistă să-şi menţină hegemonia.
Comunismul - sinucidere altruista (VIII)
II.2 Obiectivul postrevoluţionar (continuare)
[cultura socialistă]
Cultura unei societăţi este rezultatul firesc al evoluţiei acelei societăţi reprezentând de fapt ceea ce există în şi pentru acea societate. Este logic, deci, ca societăţii socialiste să-i corespundă o cultură socialistă. Constituirea şi dezvoltarea culturii socialiste decurge din însăşi esenţa noii societăţi construite în mod conştient şi premedidat, prin urmare, cultura socialistă trebuie construită în mod conştient şi premeditat. Partidul comunist îşi asumă rolul de constructor prin politica sa culturală. într-o societate normală în urma dinamicii relaţiilor dintre grupurile şi clasele sociale au loc schimburi ale valorilor, credinţelor şi atitudinilor. În acest mod cultura societăţii se schimbă perpetuu datorită faptului că indivizii sunt supuşi unor agenţi de socializare rivali care transmit mesaje diferite. Conform ideologiei comuniste, însă, cultura unei societăţi este dată de tipul reiaţilor de producţie existente. O societate înapoiată din punct de vedere al relaţiilor de producţie are şi o cultură înapoiată dar dezvoltarea culturii poate avea loc în cazul schimbării tipului de relaţii de producţie. În urma trecerii la socialism şi deci la relaţii de producţie socialiste, partidul preia şi controlul asupra producţiei culturale în scopul de a elimina posibilitatea transmiterii de mesaje diferite de către agenţi de socializare rivali, fapt ce ar fi de natură să perpetueze împărţirea pe clase a societăţii. Din perspectivă marxistă, capitalismul produce o bipolarizare a societăţii ducând la o ruptură în interiorul ei: există pe de o parte clasa muncitoare, iar de partea cealaltă, burghezia, două clase antagonice care nu comunică şi singurele care există. Prin urmare, nu există decăt valori burgheze şi valori proletare, acestea din urmă fiind valorile „autentice”, singurele care pot fi atributele unei culturi socialiste. Se înţelege de ce o societate diversă din punct de vedere cultural nu poate fi o societate socialistă.
Marxismul nu consideră că o cultură evoluează ca rezultat al existentei şi funcţionării unor relaţii sociale, ci ca urmare a schimbării tipului de relaţii sociale. Faptul că între valorile sociale şi relaţiile sociale se produce o ajustare reciprocă continuă nu este luat în considerare. Valorile sociale sunt impuse de clasa dominantă odată cu tipul relaţiilor de producţie iar lucrurile rămân bătute în cuie, până când o altă clasă îşi va impune propriile valori şi propriul tip de relaţii de producţie. Proletariatul este prin definiţie clasa revoluţionară, înaintată. De aceea valorile sale „autentice” sunt revoluţionare si înaintate iar toate celelalte sunt valori retrograde pe care le promovează clasele exploatatoare, căci altcineva nu are cine. Tot de aceea orice individ sau grup social care nu aderă la valorile „autentice” devine, în ochii partidului, un agent al reacţionarismului burghez şi duşman al poporului. Deci trebuie închis sau deportat. Oamenii sunt obligaţi astfel să adere la ideologia partidului şi să şi-o însuşească sau să simuleze toate aceste lucruri. Încă o dată, partidul comunist nu poate permite producerea de efecte ideologice contrare scopurilor sale, de data aceasta însă pentru că aşa i-o cere ideologia sa proprie, pe care o legitimează legitimat fiind de ea. Dacă ar permite aşa ceva, în primul rând s-ar nega pe sine.
Dar cultura socialistă are rol de cultură politică. Nu numai că promovarea noilor valori „autentice” era un act politic din partea partidului, iar opoziţia faţă de aceste valori era un act politic de opoziţie faţă de regimul comunist legitimat de aceste valori; dar cultura socialistă trebuia să dea naştere unui comportament social din care implicarea politică trebuia să facă parte neapărat. Prin faptul că în socialism şi comunism nu mai există clase exploatatoare nu mai există o expresie politică a exploatării omului de către om, adică deţinerea controlului asupra statului şi a puterii politice de către o minoritate. Astfel oamenii muncii sunt chemaţi să conducă ei înşişi treburile statului. În condiţile dispariţiei concurenţei capitaliste pentru resurse şi deci a politicilor şi strategiilor de câştigare a puterii, conducerea statului se redefineşte: este munca conştientă de păstrare şi dezvoltare a cuceririlor revoluţionare. Acest lucru înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât că întreaga activitate umană devine o activitate politică. Oamenii sunt obligaţi ca tot ceea ce fac să aibă semnificaţie politică deoarece aşa sunt definite lucrurile: „Introducerea normelor comuniste de muncă şi viaţă este o coordonată principală a educaţiei revoluţionare, socialiste a maselor. Prin munca politico-educativă se urmăreşte generalizarea acestor principii şi norme la nivel macro şi microsocial. [...] Munca politico-ideologică, activitatea de propagandă este chemată să-şi îndeplinească rolul de forţă motrice în unirea eforturilor oamenilor muncii de a înfăptui în mod consecvent Programul partidului” (50).
Aşadar, respectarea sau nerespectarea normelor comuniste de muncă şi viaţă era un act politic. Orice ar fi făcut cineva, chiar dacă nu ar fi făcut absolut nimic în timp ce partidul cerea tuturor să facă, avea semnificaţii politice. De altfel, nici nu ar fi putut să nu aibă atât timp cât puterea politică - partidul comunist - considera necesar că trebuie să controleze „din interior” toate domenile vieţii sociale, şi chiar o făcea. Pentru societatea socialistă, termeni ca societate civilă, cultură civilă etc., nu au nici un fel de aplicabilitate. Nimic nu este civil, totul este înregimentat politic. Şi tocmai de aceea, noua cultură este politică, pentru că nu este definită ca fiind civilă, ceea ce înseamnă că noilor valori şi simboluri li se atribuie finalităţi politice şi nu că acestea ar fi cu adevărat politice.
Scopul întregii politici culturale şi de educare a maselor dusă de partidul comunist este crearea unei noi culturi, în totalitate politică, cultura socialistă. Purtătorii valorilor noii culturi politice trebuie să corespundă tipului „omului nou”, fiecare individ trebuind să deţină o conştiinţă înaintată, socialistă. Dar aceste valori sunt străine oricărei societăţi tocmai pentru că ele nu sunt rezultatul firesc al evoluţiei vreunei societăţi, ci o construcţie ideologică de natură intelectuală. Aderarea la aceste valori şi însuşirea lor sunt împiedicate de inerţia unor milenii de evoluţie firească a societăţii, în care practica socială a construit valorile şi nu invers. De aceea, partidului comunist îi revine sarcina de a prezenta valorile „autentice” ca fiind rezultatul firesc al dezvoltării societăţii, în acest mod justificându-le şi legimtimându-şi totodată ideologia, iar acest lucru nu poate fi făcut decât prin folosirea unui discurs istoricist. „Marxismul şi-a cucerit însemnătatea sa istorică mondială ca ideologie a proletariatului revoluţionar datorită faptului că nu a făcut câtuşi de puţin abstracţie de cuceririle extrem de preţioase ale epocii burgheze, ci, dimpotrivă, şi-a însuşit şi a prelucrat tot ce a fost mai de preţ în dezvoltarea de peste două milenii a gândirii şi culturii omeneşti” (51). Prin astfel de declaraţii se încerca legitimarea valorilor culturii socialiste în general şi a partidului comunist ca purtător şi promotor al adevăratelor valori, corespunzătoare stadiului de dezvoltare a societăţii omeneşti. „Nu este suficientă numai însuşirea principiilor comuniste, ci este necesară asimilarea totalităţii cunoştinţelor a căror consecinţă este comunismul însuşi, a culturii create de întreaga dezvoltare a omenirii” (52).
[cultura socialistă]
Cultura unei societăţi este rezultatul firesc al evoluţiei acelei societăţi reprezentând de fapt ceea ce există în şi pentru acea societate. Este logic, deci, ca societăţii socialiste să-i corespundă o cultură socialistă. Constituirea şi dezvoltarea culturii socialiste decurge din însăşi esenţa noii societăţi construite în mod conştient şi premedidat, prin urmare, cultura socialistă trebuie construită în mod conştient şi premeditat. Partidul comunist îşi asumă rolul de constructor prin politica sa culturală. într-o societate normală în urma dinamicii relaţiilor dintre grupurile şi clasele sociale au loc schimburi ale valorilor, credinţelor şi atitudinilor. În acest mod cultura societăţii se schimbă perpetuu datorită faptului că indivizii sunt supuşi unor agenţi de socializare rivali care transmit mesaje diferite. Conform ideologiei comuniste, însă, cultura unei societăţi este dată de tipul reiaţilor de producţie existente. O societate înapoiată din punct de vedere al relaţiilor de producţie are şi o cultură înapoiată dar dezvoltarea culturii poate avea loc în cazul schimbării tipului de relaţii de producţie. În urma trecerii la socialism şi deci la relaţii de producţie socialiste, partidul preia şi controlul asupra producţiei culturale în scopul de a elimina posibilitatea transmiterii de mesaje diferite de către agenţi de socializare rivali, fapt ce ar fi de natură să perpetueze împărţirea pe clase a societăţii. Din perspectivă marxistă, capitalismul produce o bipolarizare a societăţii ducând la o ruptură în interiorul ei: există pe de o parte clasa muncitoare, iar de partea cealaltă, burghezia, două clase antagonice care nu comunică şi singurele care există. Prin urmare, nu există decăt valori burgheze şi valori proletare, acestea din urmă fiind valorile „autentice”, singurele care pot fi atributele unei culturi socialiste. Se înţelege de ce o societate diversă din punct de vedere cultural nu poate fi o societate socialistă.
Marxismul nu consideră că o cultură evoluează ca rezultat al existentei şi funcţionării unor relaţii sociale, ci ca urmare a schimbării tipului de relaţii sociale. Faptul că între valorile sociale şi relaţiile sociale se produce o ajustare reciprocă continuă nu este luat în considerare. Valorile sociale sunt impuse de clasa dominantă odată cu tipul relaţiilor de producţie iar lucrurile rămân bătute în cuie, până când o altă clasă îşi va impune propriile valori şi propriul tip de relaţii de producţie. Proletariatul este prin definiţie clasa revoluţionară, înaintată. De aceea valorile sale „autentice” sunt revoluţionare si înaintate iar toate celelalte sunt valori retrograde pe care le promovează clasele exploatatoare, căci altcineva nu are cine. Tot de aceea orice individ sau grup social care nu aderă la valorile „autentice” devine, în ochii partidului, un agent al reacţionarismului burghez şi duşman al poporului. Deci trebuie închis sau deportat. Oamenii sunt obligaţi astfel să adere la ideologia partidului şi să şi-o însuşească sau să simuleze toate aceste lucruri. Încă o dată, partidul comunist nu poate permite producerea de efecte ideologice contrare scopurilor sale, de data aceasta însă pentru că aşa i-o cere ideologia sa proprie, pe care o legitimează legitimat fiind de ea. Dacă ar permite aşa ceva, în primul rând s-ar nega pe sine.
Dar cultura socialistă are rol de cultură politică. Nu numai că promovarea noilor valori „autentice” era un act politic din partea partidului, iar opoziţia faţă de aceste valori era un act politic de opoziţie faţă de regimul comunist legitimat de aceste valori; dar cultura socialistă trebuia să dea naştere unui comportament social din care implicarea politică trebuia să facă parte neapărat. Prin faptul că în socialism şi comunism nu mai există clase exploatatoare nu mai există o expresie politică a exploatării omului de către om, adică deţinerea controlului asupra statului şi a puterii politice de către o minoritate. Astfel oamenii muncii sunt chemaţi să conducă ei înşişi treburile statului. În condiţile dispariţiei concurenţei capitaliste pentru resurse şi deci a politicilor şi strategiilor de câştigare a puterii, conducerea statului se redefineşte: este munca conştientă de păstrare şi dezvoltare a cuceririlor revoluţionare. Acest lucru înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât că întreaga activitate umană devine o activitate politică. Oamenii sunt obligaţi ca tot ceea ce fac să aibă semnificaţie politică deoarece aşa sunt definite lucrurile: „Introducerea normelor comuniste de muncă şi viaţă este o coordonată principală a educaţiei revoluţionare, socialiste a maselor. Prin munca politico-educativă se urmăreşte generalizarea acestor principii şi norme la nivel macro şi microsocial. [...] Munca politico-ideologică, activitatea de propagandă este chemată să-şi îndeplinească rolul de forţă motrice în unirea eforturilor oamenilor muncii de a înfăptui în mod consecvent Programul partidului” (50).
Aşadar, respectarea sau nerespectarea normelor comuniste de muncă şi viaţă era un act politic. Orice ar fi făcut cineva, chiar dacă nu ar fi făcut absolut nimic în timp ce partidul cerea tuturor să facă, avea semnificaţii politice. De altfel, nici nu ar fi putut să nu aibă atât timp cât puterea politică - partidul comunist - considera necesar că trebuie să controleze „din interior” toate domenile vieţii sociale, şi chiar o făcea. Pentru societatea socialistă, termeni ca societate civilă, cultură civilă etc., nu au nici un fel de aplicabilitate. Nimic nu este civil, totul este înregimentat politic. Şi tocmai de aceea, noua cultură este politică, pentru că nu este definită ca fiind civilă, ceea ce înseamnă că noilor valori şi simboluri li se atribuie finalităţi politice şi nu că acestea ar fi cu adevărat politice.
Scopul întregii politici culturale şi de educare a maselor dusă de partidul comunist este crearea unei noi culturi, în totalitate politică, cultura socialistă. Purtătorii valorilor noii culturi politice trebuie să corespundă tipului „omului nou”, fiecare individ trebuind să deţină o conştiinţă înaintată, socialistă. Dar aceste valori sunt străine oricărei societăţi tocmai pentru că ele nu sunt rezultatul firesc al evoluţiei vreunei societăţi, ci o construcţie ideologică de natură intelectuală. Aderarea la aceste valori şi însuşirea lor sunt împiedicate de inerţia unor milenii de evoluţie firească a societăţii, în care practica socială a construit valorile şi nu invers. De aceea, partidului comunist îi revine sarcina de a prezenta valorile „autentice” ca fiind rezultatul firesc al dezvoltării societăţii, în acest mod justificându-le şi legimtimându-şi totodată ideologia, iar acest lucru nu poate fi făcut decât prin folosirea unui discurs istoricist. „Marxismul şi-a cucerit însemnătatea sa istorică mondială ca ideologie a proletariatului revoluţionar datorită faptului că nu a făcut câtuşi de puţin abstracţie de cuceririle extrem de preţioase ale epocii burgheze, ci, dimpotrivă, şi-a însuşit şi a prelucrat tot ce a fost mai de preţ în dezvoltarea de peste două milenii a gândirii şi culturii omeneşti” (51). Prin astfel de declaraţii se încerca legitimarea valorilor culturii socialiste în general şi a partidului comunist ca purtător şi promotor al adevăratelor valori, corespunzătoare stadiului de dezvoltare a societăţii omeneşti. „Nu este suficientă numai însuşirea principiilor comuniste, ci este necesară asimilarea totalităţii cunoştinţelor a căror consecinţă este comunismul însuşi, a culturii create de întreaga dezvoltare a omenirii” (52).
Comunismul - sinucidere altriusta (VII)
II.2 Obiectivul postrevoluţionar (continuare)
[spaţiul creaţiei artistice]
La rândul lor, cercetarea ştiinţifică şi creaţia artistică nu au fost uitate. În timp ce creaţia artistică şi culturală venea să aducă un spor de legitimitate impunerii marxism-leninismului ca arbitrariu cultural dominant, cercetarea ştiinţifică trebuia să demonstreze superioritatea organizării socialiste a procesului de producţie. Realizarea celor două obiective necesită, aşadar, un control din partea partidului. Controlul ia forme coercitive şi remunerative, iar pentru că partidul se laudă cu raţionalitatea sa, cu faptul că tot ce face, el face într-un mod conştient, controlul este, inevitabil, formalizat şi exercitat într-un cadru institutionalizat.
Spaţiul creaţiei artistice şi culturale este un spaţiu simbolic. Partidul trebuia, însă, să aibă grijă ca nu orice fel de simboluri să se vehiculeze în acest spaţiu. „Oamenii muncii au nevoie de o artă cu adevărat revoluţionară, care să redea în mod veridic şi obiectiv realitatea, care să fie pătrunsă de un puternic suflu mobilizator, militând cu pasiune pentru perfecţionarea societăţii şi a omului” (45). Creaţia artistică şi culturală devine un instrument pe care partidul îl foloseşte pentru a atinge obiectivele politicii sale culturale. Dar tocmai acest fapt impune controlul asupra creaţiei artistice şi culturale. Libertatea acestui spaţiu simbolic poate conduce la promovarea şi afirmarea unor valori neconforme ideologiei comuniste, în consecinţă, trebuie să se exercite constrângeri asupra lui pentru ca acest lucru să nu se întâmple. Din acest punct de vedere, păstrarea sau desfiinţarea unui organism central care să se ocupe cu cenzura nu schimbă cu nimic natura lucrurilor. Oricum se cerea o aprobare de la partid pentru orice lucru.
Deoarece controlul direct asupra spaţiului simbolic al creaţiei artistice şi culturale este deţinut de intelighenţia ţării, controlul asupra acesteia înseamnă şi controlul asupra activităţii ei. Pe lângă pregătirea specială a unor oameni ce trebuie să compună această „intelighenţia”, cele mai eficace metode de control în acest scop sunt constrângerile şi recompensele. Politica culturală a partidului comunist se reduce şi aici la o politică de control ideologic „în care intelighenţia avea să fie forţată a juca un rol major şi viaţa intelectuală avea să fie organizată pentru a o obliga la aceasta. Conducerea a început să propage diverse norme ideologice - o etică a muncii intense, principii ale «eticii şi echităţii socialiste», noţiuni despre progres etc. Rolul intelectualilor umanişti urma să fie acela de a răspândi aceste noţiuni prin intermediul romanelor, cercetării, speculaţiei filosofice. Pentru aceia care găseau intolerabilă această misiune, căile visate de implinire profesională au început să dispară” (46). Normele ideologice sunt, bineînţeles, norme simbolice, însă pentru cei care trebuiau să le aplice ele devin constrângeri. În schimb, acceptarea acestor constrângeri era recompensată prin posibilităţile care se ofereau fiecăruia după zelul său.
Partidul însuşi nu ascunde acest lucru, ceea ce dovedeşte încă o dată că prin înţelegerea necesităţii partidul înţelege să controleze pentru ca lucruile să nu fie altfel decât spune el. Fiecare om trebuie să ştie acest lucru de aceea toţi sunt învăţaţi că aşa trebuie să fie. Marxism-leninismul este un sofism, şi ceea ce vine să întărească acest lucru este faptul că impunerea forţată a unei concepţii subiective este considerat a fi un demers obiectiv. Textul următor este o imagine a modului în care partidul îşi desfăşoară acest demers:
„Conducerea şi îndrumarea de către partid a domeniului creaţiei literar-artistice - chezăşia fundamentării acestuia pe concepţia materialist-dialectică şi istorică - nu înseamnă nici stabilirea unor scheme ale creaţiei şi nici îngrădirea evoluţiei artistice. În dezbaterile cu oamenii de artă, conducerea partidului nostru a subliniat, nu o singură dată, că unui creator nu i se poate impune şi nu trebuie să i se impună cum anume, în ce stil să zugrăvească realitatea, fenomenele vieţii. Indiferent însă de stil sau de metodele de creaţie, opera de artă, literatura sunt chemate să militeze pentru victoria noii orânduiri sociale, pentru afirmarea calităţii politice, morale şi civice ale constructorilor socialismului şi comunismului” (47).
Partidul nu spune „cum”, dar spune „ce” înseamnă creaţie artistică evoluată. Pentru că însăşi existenţa sa legitimează marxism-leninismul, este clar că partidul este cel care deţine secretul evoluţiei. Marxism-leninismul consideră istoria ca fiind o evoluţie liniară a societăţii omeneşti, prin urmare a evolua înseamnă a ajunge să fie ceva şi nu altceva. Astfel, misiunea intelectualului se rezumă la a prezenta cât mai frumos lucrurile, „stilul” fiind libertatea sa. Marx arată că libertatea este necesitatea înţeleasă, dar într-o manieră activă. Partidul s-a străduit să demonstreze că toţi acei care se simt liberi neînţelegând necesitatea nu sunt de fapt liberi cu adevărat, şi tot partidul are grijă ca lucrurile să se petreacă astfel. Partidul obligă oamenii să fie liberi, constrângându-i şi nu poate înţelge de ce definirea strictă a libertăţii este o contradicţie între termeni. Prin urmare, partidul constrânge şi controlează susţinând că în acest fel eliberează. Lucrurile sunt prezentate în felul următor:
„Orânduirea noastră asigură condiţii de manifestare deplină a individualităţii şi talentului scriitorilor, oamenilor de artă, ca şi ale tuturor cetăţenilor patriei. Este vorba însă de o libertate concepută ca necesitate înţeleasă, ca acţiune conştient orientată spre transformarea realităţii potrivit cerinţelor obiective ale dezvoltării sociale. Aceasta implică opinia critică faţa de acele «opere» care emit aprecieri eronate asupra vieţii sociale, faţă de orice manifestare care cultivă negativismul, ambiguitatea, obiectivismul, desprinderea de realitate sau deformarea acesteia, îndepărtarea de problematica şi cerinţele societăţii noastre socialiste. Libertatea de creaţie nu poate însemna evitarea angajării sociale, după cum nu poate însemna nici acea iluzorie «libertate absolută», preconizată de concepţiile anarhiste, voluntariste sau subiectiviste, demult depăşite” (48).
Cercetarea ştiinţifică funcţionează după o logică asemănătoare. Este controlată direct de partid prin organisme centrale (în România, Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, organism de partid şi de stat) care impun cercetării rezultate planificate. Iar pentru că planificarea cercetării nu este o constrângere suficientă, devine normă realizarea şi chiar depăşirea planului. Această aberaţie nu este suficientă însă şi, în consecinţă, pentru eficientizarea controlului se aplică şi un control remunerativ exercitat prin practicile de alocare de fonduri de către stat, adică la aprobarea partidului, în funcţie de îndeplinirea planului de cercetare. Se consideră că „este necesar ca cercetarea să premeargă obiectivelor şi necesităţilor dezvoltării societăţii, prevăzute în planurile cincinale şi în prognozele pe termen lung” (49), iar succesele, false ori nu, care erau raportate trebuiau să întărească prin forţa exemplului demonstraţia teoretică a superiorităţii acţiunii în sensul construirii conştiente a noii societăţi. „Conştientizarea” este de fapt conceptul cheie al modului în care partidul îşi justifică controlul asupra întregii societăţi, deci orice exemplu care poate veni în sprijinul demonstrării superiorităţii acestei „conştientizări” ca normă de viaţă este binevenit.
[spaţiul creaţiei artistice]
La rândul lor, cercetarea ştiinţifică şi creaţia artistică nu au fost uitate. În timp ce creaţia artistică şi culturală venea să aducă un spor de legitimitate impunerii marxism-leninismului ca arbitrariu cultural dominant, cercetarea ştiinţifică trebuia să demonstreze superioritatea organizării socialiste a procesului de producţie. Realizarea celor două obiective necesită, aşadar, un control din partea partidului. Controlul ia forme coercitive şi remunerative, iar pentru că partidul se laudă cu raţionalitatea sa, cu faptul că tot ce face, el face într-un mod conştient, controlul este, inevitabil, formalizat şi exercitat într-un cadru institutionalizat.
Spaţiul creaţiei artistice şi culturale este un spaţiu simbolic. Partidul trebuia, însă, să aibă grijă ca nu orice fel de simboluri să se vehiculeze în acest spaţiu. „Oamenii muncii au nevoie de o artă cu adevărat revoluţionară, care să redea în mod veridic şi obiectiv realitatea, care să fie pătrunsă de un puternic suflu mobilizator, militând cu pasiune pentru perfecţionarea societăţii şi a omului” (45). Creaţia artistică şi culturală devine un instrument pe care partidul îl foloseşte pentru a atinge obiectivele politicii sale culturale. Dar tocmai acest fapt impune controlul asupra creaţiei artistice şi culturale. Libertatea acestui spaţiu simbolic poate conduce la promovarea şi afirmarea unor valori neconforme ideologiei comuniste, în consecinţă, trebuie să se exercite constrângeri asupra lui pentru ca acest lucru să nu se întâmple. Din acest punct de vedere, păstrarea sau desfiinţarea unui organism central care să se ocupe cu cenzura nu schimbă cu nimic natura lucrurilor. Oricum se cerea o aprobare de la partid pentru orice lucru.
Deoarece controlul direct asupra spaţiului simbolic al creaţiei artistice şi culturale este deţinut de intelighenţia ţării, controlul asupra acesteia înseamnă şi controlul asupra activităţii ei. Pe lângă pregătirea specială a unor oameni ce trebuie să compună această „intelighenţia”, cele mai eficace metode de control în acest scop sunt constrângerile şi recompensele. Politica culturală a partidului comunist se reduce şi aici la o politică de control ideologic „în care intelighenţia avea să fie forţată a juca un rol major şi viaţa intelectuală avea să fie organizată pentru a o obliga la aceasta. Conducerea a început să propage diverse norme ideologice - o etică a muncii intense, principii ale «eticii şi echităţii socialiste», noţiuni despre progres etc. Rolul intelectualilor umanişti urma să fie acela de a răspândi aceste noţiuni prin intermediul romanelor, cercetării, speculaţiei filosofice. Pentru aceia care găseau intolerabilă această misiune, căile visate de implinire profesională au început să dispară” (46). Normele ideologice sunt, bineînţeles, norme simbolice, însă pentru cei care trebuiau să le aplice ele devin constrângeri. În schimb, acceptarea acestor constrângeri era recompensată prin posibilităţile care se ofereau fiecăruia după zelul său.
Partidul însuşi nu ascunde acest lucru, ceea ce dovedeşte încă o dată că prin înţelegerea necesităţii partidul înţelege să controleze pentru ca lucruile să nu fie altfel decât spune el. Fiecare om trebuie să ştie acest lucru de aceea toţi sunt învăţaţi că aşa trebuie să fie. Marxism-leninismul este un sofism, şi ceea ce vine să întărească acest lucru este faptul că impunerea forţată a unei concepţii subiective este considerat a fi un demers obiectiv. Textul următor este o imagine a modului în care partidul îşi desfăşoară acest demers:
„Conducerea şi îndrumarea de către partid a domeniului creaţiei literar-artistice - chezăşia fundamentării acestuia pe concepţia materialist-dialectică şi istorică - nu înseamnă nici stabilirea unor scheme ale creaţiei şi nici îngrădirea evoluţiei artistice. În dezbaterile cu oamenii de artă, conducerea partidului nostru a subliniat, nu o singură dată, că unui creator nu i se poate impune şi nu trebuie să i se impună cum anume, în ce stil să zugrăvească realitatea, fenomenele vieţii. Indiferent însă de stil sau de metodele de creaţie, opera de artă, literatura sunt chemate să militeze pentru victoria noii orânduiri sociale, pentru afirmarea calităţii politice, morale şi civice ale constructorilor socialismului şi comunismului” (47).
Partidul nu spune „cum”, dar spune „ce” înseamnă creaţie artistică evoluată. Pentru că însăşi existenţa sa legitimează marxism-leninismul, este clar că partidul este cel care deţine secretul evoluţiei. Marxism-leninismul consideră istoria ca fiind o evoluţie liniară a societăţii omeneşti, prin urmare a evolua înseamnă a ajunge să fie ceva şi nu altceva. Astfel, misiunea intelectualului se rezumă la a prezenta cât mai frumos lucrurile, „stilul” fiind libertatea sa. Marx arată că libertatea este necesitatea înţeleasă, dar într-o manieră activă. Partidul s-a străduit să demonstreze că toţi acei care se simt liberi neînţelegând necesitatea nu sunt de fapt liberi cu adevărat, şi tot partidul are grijă ca lucrurile să se petreacă astfel. Partidul obligă oamenii să fie liberi, constrângându-i şi nu poate înţelge de ce definirea strictă a libertăţii este o contradicţie între termeni. Prin urmare, partidul constrânge şi controlează susţinând că în acest fel eliberează. Lucrurile sunt prezentate în felul următor:
„Orânduirea noastră asigură condiţii de manifestare deplină a individualităţii şi talentului scriitorilor, oamenilor de artă, ca şi ale tuturor cetăţenilor patriei. Este vorba însă de o libertate concepută ca necesitate înţeleasă, ca acţiune conştient orientată spre transformarea realităţii potrivit cerinţelor obiective ale dezvoltării sociale. Aceasta implică opinia critică faţa de acele «opere» care emit aprecieri eronate asupra vieţii sociale, faţă de orice manifestare care cultivă negativismul, ambiguitatea, obiectivismul, desprinderea de realitate sau deformarea acesteia, îndepărtarea de problematica şi cerinţele societăţii noastre socialiste. Libertatea de creaţie nu poate însemna evitarea angajării sociale, după cum nu poate însemna nici acea iluzorie «libertate absolută», preconizată de concepţiile anarhiste, voluntariste sau subiectiviste, demult depăşite” (48).
Cercetarea ştiinţifică funcţionează după o logică asemănătoare. Este controlată direct de partid prin organisme centrale (în România, Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, organism de partid şi de stat) care impun cercetării rezultate planificate. Iar pentru că planificarea cercetării nu este o constrângere suficientă, devine normă realizarea şi chiar depăşirea planului. Această aberaţie nu este suficientă însă şi, în consecinţă, pentru eficientizarea controlului se aplică şi un control remunerativ exercitat prin practicile de alocare de fonduri de către stat, adică la aprobarea partidului, în funcţie de îndeplinirea planului de cercetare. Se consideră că „este necesar ca cercetarea să premeargă obiectivelor şi necesităţilor dezvoltării societăţii, prevăzute în planurile cincinale şi în prognozele pe termen lung” (49), iar succesele, false ori nu, care erau raportate trebuiau să întărească prin forţa exemplului demonstraţia teoretică a superiorităţii acţiunii în sensul construirii conştiente a noii societăţi. „Conştientizarea” este de fapt conceptul cheie al modului în care partidul îşi justifică controlul asupra întregii societăţi, deci orice exemplu care poate veni în sprijinul demonstrării superiorităţii acestei „conştientizări” ca normă de viaţă este binevenit.
Comunismul - sinucidere altruista (VI)
II.2 Obiectivul postrevoluţionar (continuare)
[formarea omului nou]
Partidul comunist îşi propune să formeze „omul total”. Nu este un obiectiv oarecare şi în consecinţă merită toată atenţia şi eforturile. Prin faptul că este depozitarul adevărului, partidul comunist este singurul care deţine secretul formării „omului total” şi deci singurul îndreptăţit să indice modul în care va decurge formarea. Aşa cum sublinia şi Lenin prin celebrul său „învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!”, educarea maselor reprezintă modul practic de formare a omului nou. Pe lângă faptul că aceasta necesită în primul rând receptarea şi asimilarea „valorilor autentice” care devin astfel numai dacă sunt definite idelogic ca fiind autentice, promovarea noilor valori nu se face la întâmplare. Întreg marxism-leninismul este o revoltă împotriva spontaneităţii deoarece pentru Marx, Engels şi Lenin „a fi conştient” însemna doar „a premedita” ceea ce era totuna cu a înţelege necesitatea în sensul ei imperativ. Se poate spune că din acest punct de vedere, diferenţa dintre Marx şi Spinosa ar fi diferenţa dintre „trebuie” şi „musai”. Partidul este întotdeauna de partea lui „trebuie”. De aceea este activ şi premeditat. Aşadar, promovarea valorilor societăţii socialiste nu se poate face la întâmplare, ci organizat, metodic. Partidul comunist, identificat cu statul, este singurul în drept să organzieze. Prin urmare sunt fixate cadre de manifestare şi promovare a valorilor socialismului, singurele autentice. Nu numai că se înfiinţează instituţii culturale şi educative noi, dar partidul instituie un control normativ propriu în instituţiile din vechiul regim, în felul acesta transformându-le total şi păstrându-le doar numele. Politica culturală a partidului comunist este inevitabil un program de control a valorilor şi al circulaţiei valorilor. Valorile „neautentice” pot împieta procesului de formare a omului nou, deci trebuie eliminate. Valorile „autentice” sunt valorile potrivite contextului istoric şi în consecinţă, cele „neautentice” nu pot fi decât retrograde. Trierea valorilor se face de către foruri specializate sub directa îndrumare a partidului, fiind o activitate necesară şi constă în supunerea valorilor rigurozităţii normelor. Nu poate fi altfel, deoarece trierea valorilor este un proces organizat, un program conştient, ca şi promovarea valorilor „autentice”. În fond, promovarea şi trierea se implică reciproc şi sunt ca două feţe ale aceleiaşi monezi: politica culturală a partidului comunist.
Controlul normativ instuţional practicat de partid implică o combinare a celor trei tipuri de control: coercitiv, simbolic şi remunerativ. Construcţia conştientă a întregii societăţi şi în special a dimensiunii culturale presupune în mod logic formalizarea controlului asupra instituţiilor cultural-educative pentru a elimina spontaneitatea. Apar în acest fel ca pregnante trei moduri de combinare a tipurilor de control: control instituţional simbolic şi remunerativ, control instituţional coercitiv şi simbolic, control instituţional coercitiv şi remunerativ. Manifestările artistice, activităţile educative şi creaţiile culturale şi ştiinţifice trebuiau să corespundă unor norme constrângătoare (interdicţii), recompensatorii (recomandări) şi simbolice (modele, moduri de a face). În acest caz, toate dimensiunile vieţii culturale ale societăţii se transformă în instituţii secundare puternic formalizate. Exemple clasice în acest sens pot fi Festivalul Naţional Cântarea României, învăţământul şi cercetarea ştiinţifică şi creaţia artistică.
Prin dimensiunile sale spaţiale şi temporale, Festivalul Cântarea României devine principala instituţie culturală a României. Pentru că în socialism cultura constituie un bun al maselor, se doreşte ca festivalul să cuprindă întregul proces de participare a maselor la asimilarea culturii socialiste. Festivalul nu îşi justifică titulatura, cu atât mai mult cu cât este o manifestare neîntreruptă. Însă el este relevant pentru modul în care se exercită controlul instituţional remunerativ şi simbolic. Manifestările de pe „scena” festivalului nu puteau fi lăsate la voia întâmplării. Conţinutul creaţiei artistice şi a limbajului artistic trebuia să fie conform valorilor „autentice” promovate de partid. Normele simbolice se cer respectate cu stricteţe, în caz contrar, şansele de afirmare devin practic nule. Manifestări paralele cu cele ale festivalului ar fi fost sortite eşecului atât din motive tehnice cât şi datorită faptului că ele excludeau orice formă de recompensare materială, ori apreciere. Iar pentru a întări controlul remunerativ, partidul este cel care jurizează festivalul prin indivizi având mandat ideologic din partea sa. În felul acesta, premiile destul de consistente pentru posibilităţile omului de rând, reclamau o mai strânsă conformare a producţiei culturale şi artistice cu valorile „autentice”, sau acţiuni îndreptate în scopul de a corupe juriul. De cele mai multe ori, însă, eforturile erau îndreptate conştient în ambele direcţii, deoarece premiile acordate unor manifestări artistice neconforme puteau naşte suspiciuni, iar orice juriu era controlat la rândul său de către cei care îl mandatau.
Procesul de învăţământ este obiectul unei atenţii speciale din partea partidului comunist în cadrul politicii sale culturale. Formarea „unui om înaintat, cu o concepţie ştiinţifică despre lume şi viaţă, cu un larg orizont cultural, bine pregătit din punct de vedere profesional, cu o ţinută etică superioară, pasionat participant la întreaga activitate economică, socială şi politică a ţării”, trebuia să fie rezultatul concret al întregii politici culturale a partidului. Accentul fiind pus pe „formare”, se înţelege importanţa pe care o are procesul de învăţământ. Pregătirea tineretului pentru viaţă presupune nu aderenţa, ci de-a dreptul „însuşirea temeinică a ideologiei şi politicii partidului, a concepţiei sale revoluţionare despre lume şi viaţă, educarea în spiritul normelor eticii şi echităţii socialiste”. Pentru crearea unui tipar uman străin de orice realitate, omul nou, partidul recunoaşte necesitatea unei socializări totale şi cere acest lucru. În acest scop, controlul trebuie să fie total, să nu lase nici o breşă de manifestare a individualităţii. Aceasta presupune în primul rând un control centralizat, deci se impune standardizarea procesului de învăţământ. Se creează astfel condiţii pentru aplicarea unui control instituţional simbolic şi coercitiv, la care se adaugă în paralel un control remunerativ. Se instituie norme simbolice prin reglementarea unitară a conţinutului învăţământului, la care se adaugă interzicerea accesului la anumiţi autori ori lucrători, precum şi limitarea accesului la unele forme de învăţământ pe bază de dosar ori origine socială. Nu numai că se cerea cunoaşterea anumitor lucruri, dar cunoaşterea unor realităţi care nu conveneau era interzisă. Desfiinţarea, în România, a Catedrei de Sociologie, a Catedrei de Psihologie ale Universităţii din Bucureşti, este doar un exemplu în acest sens. Respectarea normelor simbolice era ajutată printr-un control coercitiv în general, dar apar unele cazuri în care acesta este dublat de un control remunerativ. Se încurajează activităţile culturale şi artistice paralele procesului de învăţământ, dar organizate de şcoală - cum ar fi, tot un exemplu din România, participarea la concursuri sportive sub egida Daciadei, ori participarea la diferite faze ale Cântării României - şi controlate de partid, prin aceasta oferindu-se participanţilor posibilitatea de a lipsi de la ore în mod cvasilegal sub motivaţia participării la concurs sau a pregătirii în vederea concursului. Eventualele rezultate pozitive în acest gen de activităţi se recompensau prin înaintări în ierarhia organizaţiilor de pionieri sau UTC, ceea ce putea oferi motivaţii individuale în eforturile fiecăruia de a se integra asimilând şi însuşindu-şi ideologia.
[formarea omului nou]
Partidul comunist îşi propune să formeze „omul total”. Nu este un obiectiv oarecare şi în consecinţă merită toată atenţia şi eforturile. Prin faptul că este depozitarul adevărului, partidul comunist este singurul care deţine secretul formării „omului total” şi deci singurul îndreptăţit să indice modul în care va decurge formarea. Aşa cum sublinia şi Lenin prin celebrul său „învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!”, educarea maselor reprezintă modul practic de formare a omului nou. Pe lângă faptul că aceasta necesită în primul rând receptarea şi asimilarea „valorilor autentice” care devin astfel numai dacă sunt definite idelogic ca fiind autentice, promovarea noilor valori nu se face la întâmplare. Întreg marxism-leninismul este o revoltă împotriva spontaneităţii deoarece pentru Marx, Engels şi Lenin „a fi conştient” însemna doar „a premedita” ceea ce era totuna cu a înţelege necesitatea în sensul ei imperativ. Se poate spune că din acest punct de vedere, diferenţa dintre Marx şi Spinosa ar fi diferenţa dintre „trebuie” şi „musai”. Partidul este întotdeauna de partea lui „trebuie”. De aceea este activ şi premeditat. Aşadar, promovarea valorilor societăţii socialiste nu se poate face la întâmplare, ci organizat, metodic. Partidul comunist, identificat cu statul, este singurul în drept să organzieze. Prin urmare sunt fixate cadre de manifestare şi promovare a valorilor socialismului, singurele autentice. Nu numai că se înfiinţează instituţii culturale şi educative noi, dar partidul instituie un control normativ propriu în instituţiile din vechiul regim, în felul acesta transformându-le total şi păstrându-le doar numele. Politica culturală a partidului comunist este inevitabil un program de control a valorilor şi al circulaţiei valorilor. Valorile „neautentice” pot împieta procesului de formare a omului nou, deci trebuie eliminate. Valorile „autentice” sunt valorile potrivite contextului istoric şi în consecinţă, cele „neautentice” nu pot fi decât retrograde. Trierea valorilor se face de către foruri specializate sub directa îndrumare a partidului, fiind o activitate necesară şi constă în supunerea valorilor rigurozităţii normelor. Nu poate fi altfel, deoarece trierea valorilor este un proces organizat, un program conştient, ca şi promovarea valorilor „autentice”. În fond, promovarea şi trierea se implică reciproc şi sunt ca două feţe ale aceleiaşi monezi: politica culturală a partidului comunist.
Controlul normativ instuţional practicat de partid implică o combinare a celor trei tipuri de control: coercitiv, simbolic şi remunerativ. Construcţia conştientă a întregii societăţi şi în special a dimensiunii culturale presupune în mod logic formalizarea controlului asupra instituţiilor cultural-educative pentru a elimina spontaneitatea. Apar în acest fel ca pregnante trei moduri de combinare a tipurilor de control: control instituţional simbolic şi remunerativ, control instituţional coercitiv şi simbolic, control instituţional coercitiv şi remunerativ. Manifestările artistice, activităţile educative şi creaţiile culturale şi ştiinţifice trebuiau să corespundă unor norme constrângătoare (interdicţii), recompensatorii (recomandări) şi simbolice (modele, moduri de a face). În acest caz, toate dimensiunile vieţii culturale ale societăţii se transformă în instituţii secundare puternic formalizate. Exemple clasice în acest sens pot fi Festivalul Naţional Cântarea României, învăţământul şi cercetarea ştiinţifică şi creaţia artistică.
Prin dimensiunile sale spaţiale şi temporale, Festivalul Cântarea României devine principala instituţie culturală a României. Pentru că în socialism cultura constituie un bun al maselor, se doreşte ca festivalul să cuprindă întregul proces de participare a maselor la asimilarea culturii socialiste. Festivalul nu îşi justifică titulatura, cu atât mai mult cu cât este o manifestare neîntreruptă. Însă el este relevant pentru modul în care se exercită controlul instituţional remunerativ şi simbolic. Manifestările de pe „scena” festivalului nu puteau fi lăsate la voia întâmplării. Conţinutul creaţiei artistice şi a limbajului artistic trebuia să fie conform valorilor „autentice” promovate de partid. Normele simbolice se cer respectate cu stricteţe, în caz contrar, şansele de afirmare devin practic nule. Manifestări paralele cu cele ale festivalului ar fi fost sortite eşecului atât din motive tehnice cât şi datorită faptului că ele excludeau orice formă de recompensare materială, ori apreciere. Iar pentru a întări controlul remunerativ, partidul este cel care jurizează festivalul prin indivizi având mandat ideologic din partea sa. În felul acesta, premiile destul de consistente pentru posibilităţile omului de rând, reclamau o mai strânsă conformare a producţiei culturale şi artistice cu valorile „autentice”, sau acţiuni îndreptate în scopul de a corupe juriul. De cele mai multe ori, însă, eforturile erau îndreptate conştient în ambele direcţii, deoarece premiile acordate unor manifestări artistice neconforme puteau naşte suspiciuni, iar orice juriu era controlat la rândul său de către cei care îl mandatau.
Procesul de învăţământ este obiectul unei atenţii speciale din partea partidului comunist în cadrul politicii sale culturale. Formarea „unui om înaintat, cu o concepţie ştiinţifică despre lume şi viaţă, cu un larg orizont cultural, bine pregătit din punct de vedere profesional, cu o ţinută etică superioară, pasionat participant la întreaga activitate economică, socială şi politică a ţării”, trebuia să fie rezultatul concret al întregii politici culturale a partidului. Accentul fiind pus pe „formare”, se înţelege importanţa pe care o are procesul de învăţământ. Pregătirea tineretului pentru viaţă presupune nu aderenţa, ci de-a dreptul „însuşirea temeinică a ideologiei şi politicii partidului, a concepţiei sale revoluţionare despre lume şi viaţă, educarea în spiritul normelor eticii şi echităţii socialiste”. Pentru crearea unui tipar uman străin de orice realitate, omul nou, partidul recunoaşte necesitatea unei socializări totale şi cere acest lucru. În acest scop, controlul trebuie să fie total, să nu lase nici o breşă de manifestare a individualităţii. Aceasta presupune în primul rând un control centralizat, deci se impune standardizarea procesului de învăţământ. Se creează astfel condiţii pentru aplicarea unui control instituţional simbolic şi coercitiv, la care se adaugă în paralel un control remunerativ. Se instituie norme simbolice prin reglementarea unitară a conţinutului învăţământului, la care se adaugă interzicerea accesului la anumiţi autori ori lucrători, precum şi limitarea accesului la unele forme de învăţământ pe bază de dosar ori origine socială. Nu numai că se cerea cunoaşterea anumitor lucruri, dar cunoaşterea unor realităţi care nu conveneau era interzisă. Desfiinţarea, în România, a Catedrei de Sociologie, a Catedrei de Psihologie ale Universităţii din Bucureşti, este doar un exemplu în acest sens. Respectarea normelor simbolice era ajutată printr-un control coercitiv în general, dar apar unele cazuri în care acesta este dublat de un control remunerativ. Se încurajează activităţile culturale şi artistice paralele procesului de învăţământ, dar organizate de şcoală - cum ar fi, tot un exemplu din România, participarea la concursuri sportive sub egida Daciadei, ori participarea la diferite faze ale Cântării României - şi controlate de partid, prin aceasta oferindu-se participanţilor posibilitatea de a lipsi de la ore în mod cvasilegal sub motivaţia participării la concurs sau a pregătirii în vederea concursului. Eventualele rezultate pozitive în acest gen de activităţi se recompensau prin înaintări în ierarhia organizaţiilor de pionieri sau UTC, ceea ce putea oferi motivaţii individuale în eforturile fiecăruia de a se integra asimilând şi însuşindu-şi ideologia.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)