Postulatele lui Viliu

Textul de mai jos a fost scris pentru www.flecar.ro. In proportie de 99,99% este preluat de acolo. Ce nu am luat am considerat ca nu se mai potriveste momentului si locului. Sau nu mai sunt eu asa suparat. Daca am timp si inspiratie se va vedea si de ce am preluat aici "Postulatele".

***

Banii nu au existat dintru inceput. Cineva i-a facut ca sa fie. Deci, ca sa fie, banii trebuie facuti. Tipariti, cum se zice astazi, sau batuti (a bate moneda) cum se facea mai pe vremuri.

Postulatul 1: Ca sa aiba bani, statul trebuie sa-i tipareasca.



Care ar fi totusi deosebirea intre ce era pe vremuri si ce este astazi in materie de moneda? Pe vremuri, cand banii erau din metal pretios, indeobste aur, statul (regele) nu putea “tipari” mai multi bani decat aur avea. Limpede. Asta inseamna ca daca avea mai mult aur, statul avea mai multi bani, era, cum s-ar zice, mai bogat. Un stat mai bogat isi permitea sa tina o armata mai mare (care cucerea alte tari si aducea aur statului), facea mai multe temple, piramide etc. cheltuind banii care ajungeau astfel la popor, acesta imbogatindu-se la randul lui.

Postulatul 2: Un stat bogat inseamna un popor bogat.



Ce se intampla insa cand nevoia de dezvoltare sau cheltuielile statului depasesc ritmul sau chiar posibilitatea de acumulare a aurului? In cazul acesta o legatura intre aur si moneda nu face decat sa puna stavila dezvoltarii si, in consecinta, dispersiei bogatiei in randul poporului. Si atunci statul se vede nevoit sa renunte la acoperirea in aur a moendei.

Postulatul 3: Peste un anumit prag, etalonul aur pentru orice moneda devine sursa de saracie.


 
Dezvoltarea exponentiala din ultimul secol este rezultatul firesc al renuntarii la etalonul aur pentru valuta de referinta mondiala: dolarul. Cum valuta de referinta nu mai era legata de aur, nici o moneda cat de cat serioasa nu mai putea fi legata de un etalon aur. Acest fapt a condus la accelerarea dezvoltarii mondiale. Banii s-au scurs dinspre stat catre populatie intr-un ritm mult mai accentuat ducand la dezvoltarea pietelor. Voi numi in continuare piata, orice agent care cumpara si vinde produse si care cumpara produse in chiar scopul de a le vinde.

Postulatul 4: Renuntarea la etalonul aur a dezvoltat pietele.



O piata, fiind o entitate in sine, are si ea propriile cheltuieli necesare bunei sale functionari. Sub un anumit prag de cheltuieli nu va putea functiona. In consecinta, prima grija a unei piete va fi sa-si asigure din venituri propriile cheltuieli. Sa zicem ca X este suma necesara si N este numarul de tranzactii minim necesare pentru a asigura aceasta suma. Astfel, valoarea unei tranzactii va fi X/N. Daca va creste N, raportul va fi mai mic, deci ar fi de asteptat ca piata sa aiba o tendinta de scadere a preturilor per produs. Daca va creste X, presiunea pietei va fi spre cresterea pretului per produs.

Postulatul 5: Daca se doreste un nivel mic al preturilor, statul trebuie sa actioneze in sensul scaderii costurilor de intretinere a pietei.



Dar daca N scade? Raportul ar avea aceeasi tendinta de crestere ca si in cazul in care creste X, deci piata ar actiona in directia cresterii pretului per unitate vanduta (o tranzactie).

Postulatul 6: Daca se doreste un nivel mic al preturilor, statul trebuie sa actioneze in sensul stimularii numarului de tranzactii de pe piata.



X, suma cheltuielilor necesare pentru intretinerea pietei creste din doua motive: ori statul are politici fiscale proaste relativ la piata, ori piata se mareste, marindu-si astfel cheltuielile cu propria functionare. Evident, un motiv nu il exclude pe celalat. Pentru ca o piata sa nu se mareasca prea mult trebuie ca ea sa nu aiba posibilitatea de a avea un (cvasi)monopol asupra tranzactiilor. Cum o piata se mareste in functie de cate tranzactii poate avea, rezulta ca pentru a avea preturi mici suma tuturor tranzactiilor dintr-o populatie trebuie sa se imparta la cat mai multe piete, pana la pragul minim la care fiecare piata isi poate recupera din tranzactii suma pe care o va cheltui cu propria intretinere.

Postulatul 7: Existenta marilor lanturi de magazine duce la cresterea preturilor, nu la o scadere a lor.



Sa schematizam putin lucrurile. Avem un Stat, o Piata si niste Jucatori care pot fi V (vanzatori) sau C (cumparatori) iar calitatea de a fi V nu exclude calitatea de a fi C si invers. Sa presupunem ca Piata are 100 de lei cu care cumpara niste produse de la V si apoi le vinde cu 200 lei la C. Avand acum 200 de lei, Piata va cumpara de doua ori maimulte produse de la V si le va vinde apoi la C cu 400 de lei si asa mai departe. cum banii sunt proprietatea Statului, la fie care tranzactie Statul va pune o taxa, sa-i zicem TVA, de 10%. Astfel, la prima tranzactie de 100 de lei, Statul ia 10 lei; la tranzactia a doua de 200 de lei Statul ia 20 de lei; la a treia tranzactie, tot de 200 de lei, Statul ia 20 de lei; la a patra (400 de lei), 40 de lei si tot asa mai departe. Daca toate aceste tranzactii de petrec intr-o zi, Statul castiga 90 de lei pe zi; daca se petrec intr-o luna, Statul castiga 90 de lei pe luna.

Postulatul 8: Pentru ca statul sa castige mai mult, trebuie sa se asigure ca intr-o unitate de timp data se fac cat mai multe tranzactii posibile.



Evident, pentru ca acest lucru sa se poata intampla, atat Piata cat si Jucatorii trebuie sa aiba bani. Or, banii sunt proprietatea statului, doar statul are drept sa bata moneda (a se citi “sa tipareasca bani”). Asadar, pentru ca acestia sa aiba bani, statul trebuie sa le dea bani. Ca sa-si asigure veniturile, Statul trebuie sa dea bani populatiei si sa se asigure ca sunt suficienti bani pe piata.

Postlatul 9: Cu cat statul va fi mai auster si nu va da bani, cu atat va culege mai putini bani si va fi mai sarac.



Sa presupunem, de dragul schemei, ca fiecare V castiga la o tranzactie tot 10% profit. Astfel, la 100 de lei incasati, 90 de lei acopera cheltuielile de productie si intretinere si 10 lei raman profit curat, adica 11.11% din valoarea cheltuielilor. V poate sa cheltuiasca cei 10 lei, introducand banii din nou in circuit sau ii poate economisi. Nu conteaza ca V va cheltui banii pe prostii sau va investi 100 de lei in loc de 90 pentru a produce mai mult. Daca ii place ca cheltuiasca banii pe nimicuri, V va dori sa cheltuiasca mai mult data viitoare, deci la un moment dat va adauga 10 lei la cei 90 pentru ca respectand rata profitului de 11,11% sa poata castiga data viitoare 11,11 lei in loc de 10. Statul, insa, nu a tiparit decat 700 de lei (100+200+400)din care deja si-a luat inapoi 90 de lei prin taxa de tranzactionare. Chiar si daca Statul introduce iar in circuit cei 90 de lei ai sai sub orice forma, pensii, subventii etc. pentru ca V sa castige la un moment dat 11,11 lei in loc de 10 trebuie sa se afle disponibili 1,11 lei in plus.

Postulatul 10: Pentru a asigura profitul firmelor private, statul trebuie sa tipareasca bani.



Dar daca Piata este in scadere datorita, sa zicem, unor cauze naturale, cum ar fi scaderea populatiei… Nu numai ca V investeste degeaba profitul, caci nu va mai putea sa-si recupereze banii neavand cine sa-i mai cumpere produsele, dar o piata in scadere inseamna reducerea numarului de tranzactii si deci o presiune pe cresterea preturilor. Atunci V ar face mai bine sa economiseasca cei 10 lei, iar in cazul in care data urmatoare va castiga iar 10 lei de pe urma acelorasi 90 de lei investiti ar avea 20 de lei, fiind mai bogat si tot asa mai departe.

Postulatul 11: Pe o piata in scadere, statul trebuie sa stimuleze economiile, nu imprumuturile.



In felul acesta surplusul de moneda datorat scaderii numarului tranzactiilor, urmare fireasca a scaderii numarului de Jucatori, nu ar ramane pe piata ca sa se regaseasca in cresterea de preturi, ci ar fi retras sub forma de economii, urmand sa reintre in circuit atunci cand conditiile de pe piata vor fi mai bune, iar piata va avea nevoie de bani pentru a nu presa in directia de crestere a preturilor.


P.S.

Stiu ca un contabil mi-ar da la palma cateva rigle ca sa ma invat minte sa nu confund cheltuielile cu investitia. Eu insa am folosit limbajul comun, al omului de pe strada pentru care investitii=cheltuieli din moment ce amandoua inseamna sa dai bani, nu sa iei. Stiu ca investitia aduce teoretic un profit in timp ce cheltuiala nu aduce nimic mai mult decat o eventuala satisfactie patimasa. Rog a se lua acesti termeni sub intelesul mai general de input si output. Oricum, cheltuiala este legata intucatva de investitie, caci daca vrei sa cheltui un profit, atunci musai sa investesti.

Sofismul bolșevic.

Bolșevicii atei, urmărind să convingă lumea să nu mai creadă în existența lui Dumnezeu, au inventat un sofism prin care zăpăceau mințile nepregătite și sufletele necredincioase. Acesta era prezentat sub formă de dialog și era cam așa:

- Este Dumnezeu Atotputernic?
- Este!
- Deci poate face orice?
- Poate!
- Atunci poate face o piatră?
- Poate.
- Și o poate ridica de jos?
- Sigur...
- Dar un bolovan?
- Și un bolovan.
- Dar un bolovan mare?
- Și un bolovan mare.
- Cât de mare poate face bolovanul?
- Oricât de mare...
- Poate face un bolovan atât de mare încât nici El să nu-l poată ridica?
- ...

***

Evident, răspunsul așteptat era că nu poate, deci Dumnezeu nu este Atotputernic. Dincolo de soluția logic-formală simplă pentru un astfel de sofism, în spatele lui se ascunde un artificiu de limbaj: poate să nu poată. Chiar întrebarea încuietoare din final este cea care demontează tot eșafodajul: este adevărat, Dumnezeu nu poate să nu poată, deci El poate întotdeauna prin natura Lui, fiind Atotputernic. Artificiul constă - ca orice artificiu - tocmai în atragerea atenției și înșelarea gândului prin punerea accentului doar pe o jumătate din aserțiune, anume aceea ca nu poate.

Se încerca astfel să se atace natura Lui Dumnezeu demonstrând că până și aceasta este limitată la a nu se putea nega pe sine. Or, ceea ce bolșevicii numeau limitare este exact libertate, sau, mai exact, Libertatea. Nici o natură nu se poate nega pe sine și în aceasta constă de fapt libertatea pe care Dumnezeu ne-a dat-o de la începutul Creației și nu ne-o poate lua sau nega nici măcar El, pentru că nu se poate nega pe Sine.

Negarea sinelui este în schimb limitarea și adevărata constrâgere. Să fii "condamnat" la libertate nu este o constrângere, ci este Libertatea în sine. Calea deschisă de sofismele asemănatoare celui de mai sus este periculoasă. Dacă o personă ar putea să își nege propria natură, asta ar justifica și altor persoane posibilitatea de a nega natura celui care și-o neaga el însuși.

***

O construcție logică asemănătoare este și Paradoxul mincinosului. Eu mint este o formulare logic fără sens. Dacă mint, atunci spun adevărul, iar dacă spun adevarul atunci înseamnă că mint. Sofismul este același, negarea sinelui, unu = non-unu. Dar mai nou am aflat și că lipsa unei opțiuni este o opțiune. Același unu = non-unu. În vara aceasta românii au fost îndemnați să nu meargă la referendum spunându-li-se că a nu opta este o opțiune. Mai mult, la final așa au și fost contabilizate voturile, s-au numărat mai mult absențele și tocmai acestea au fost cele care au contat. Sofismul bolșevic a funcționat din nou, de data aceasta în alte scopuri dar cu același rezultat: confiscarea libertății.

Au fost, desigur, și oameni care s-au lăsat păcăliți de logica sofismului. Sunt și vor mai fi oameni care vor considera că suprema dovadă de libertate este să renunțe la libertate. Ei sunt dintr-aceia care vor considera tot timpul că sunt liberi să facă ce vor cu ei înșiși tocmai prin aceasta dovedind că sunt liberi, drept pentru care se vor lăsa pradă viciilor spunând ca sunt liberi să o facă. Poate, dar asta nu este o dovadă a libertății lor, căci devin constrânși de viciul căruia îi cad pradă. Și chiar dacă se vor putea smulge din orice viciu, chiar de vor avea puterea aceasta, viciul suprem este acela de a încerca mereu și mereu alte vicii ca dovadă a libertății lor, numind aici viciul ca fiind acel lucru fără de care nu poți trăi, care te constrânge să-l faci și care nu face parte din natura sinelui (de exemplu, a mânca nu este un viciu, dar a mânca mult de fiecare dată este).

***

Confuziile acestea despre ce este Libertatea strică lumea. Oamenii au ajuns să se înrobească cu plăcere și să li se pară că sunt liberi. Din ce în ce mai mulți vor să fie liberi să fumeze marijuana sau vor să fie liberi să își aleagă genul. Asta pentru că sunt lipsiri de libertate care pot fi aducătoare de plăcere. Dar când, ca în cazul votului la referendum, constrângerile nu mai fac plăcere nimănui va fi prea târziu iar libertatea va fi fost definitiv pierdută. Aceasta este, din păcate, calea vizibilă pe care se îndreaptă(?) lumea. Probabil că incidentul referendumului din 29 iulie a luat-o puțin înainte, iar supărarea oamenilor a arătat că fructul lipsirii de libertate încă nu este copt. Va urma deci o campanie majoră pentru "drepturile" oricărui fel de minoritate, drepturile animalelor și altele asemănătoare. Când lumea va accepta viciile ca fiind bune pentru că aduc plăcere și "demonstrează" libertatea, când oamenii nu vor mai putea să distingă între naturi diferite ale lucrurilor confundând, de exemplu, oamenii cu animalele - s-a întâmplat deja, tot anul acesta, odată cu atacurile urșilor în septembrie și octombrie, când au fost voci puternice care dezbăteau vina urșilor versus vina oamenilor - atunci va urma cu siguranță următorul pas: lipsirea totală de libertate, pe față. Ba, ar putea fi și o justificare: cu astfel de oameni proști și găunoși ce să faci? Cum să-i lași să umble liberi?


=================================================

UPDATE sau P.S:
Nu trebuie să căutăm dovezi pentru a ști că suntem liberi. Sunt alte două căi. Prima ar fi să cauți cu mintea. Dar asta nu e deajuns, este doar suplementar. Cu adevarat vor ști că sunt liberi toți cei care au Credință și nu se vor îndoi de Dumnezeu.

Ce s-a pierdut, ce s-a născut pe 29 iulie 2012...

Dacă referendumul ar fi fost validat, cei urcaţi în fruntea ţării cu acestă ocazie s-ar fi temut de puterea care i-a ridicat acolo: voinţa poporului. S-a dovedit însă că acesta nu mai contează. Au contat însă instituţiile, arătându-se că sunt rupte de poporul pe care ar fi trebuit să-l servească. Ba, chiar întoarse împotriva lui, l-au învins. Deci ceea ce va urma va fi mult mai rău, chiar dacă nu imediat. Adevăratul monstru s-a nascut: lipsite de orice cenzură din partea cetăţenilor pe care ar trebui să-i reprezinte, instituţiile se vor cenzura doar între ele. Cea mai puternica va lua totul şi nimic nu i se va mai putea impotrivi. Iar cea mai puternică intituţie nu va fi o instituţie care formal se bazează pe legitimarea populară. Tocmai aceasta nu mai contează. Şi Preşedinţia a pierdut, nu numai Parlamentul.

Cum zicea "fostul" președinte Traian Băsescu: n-am câștigat eu, n-au câștigat ei.

Crin Antonescu

Am descoperit un politician roman: Crin Antonescu. Nu mi-e jena sa o afirm, acum abia l-am descoperit.


A spus tot ce era de spus despre Merkel, Gordon si Barroso, le-a cerut celor care il sprijina pe Traian Basescu sa il ia la ei acasa si sa nu-si mai dea cu parerea despre romani si Romania atat timp cat nu traiesc aici indurand umilintele noastre, a spus ca este dezamagit de faptul ca democratia este buna pentru americani doar in America nu si in tarile pe care le considera coloniile lor, a spus ca legile Romaniei se fac in Romania si le-a dat peste nas intelectualilor cu aere de genul Andrei Plesu. Din pacate nu a fost sustinut pe masura de cei cu care s-a aliat si pe care i-a sustinut el cand au avut nevoie, de exemplu Victor Ponta sau Varujan Vosganian. A stiut sa faca compromisuri in fapte pentru a nu compromite o alianta si s-a dovedit om normal cand a supralicitat renuntarea sa la viata politica, dar e de inteles omeneste “avantul” sau daca ne aducem aminte de jignirea adanca pe care i-a adus-o Basescu in legatura cu prima lui sotie care a murit. Am citit cam tot ce se putea citi din ce s-a spus zilele acestea despre Crin Antonescu si in afara de o porecla abjecta venita de nicaieri nu am gasit ceva serios care i se poate reprosa, cu subiect si predicat, nu cu insinuari si mistouri.

Nu-l cunosc pe Crin Antonescu si nu l-am vazut niciodata altfel decat la televizor. Imi pare rau doar ca nu am vazut in 20 de ani mai multi asa cum l-am vazut in ultima luna pe Crin Antonescu. Ii urez si imi doresc sa nu se schimbe.

Referendumul din 29 iulie şi paradoxul mincinosului

Paradoxul mincinosului este un exemplu clasic de sofism. "Eu mint", este fraza imposibilă a acestui paradox. Deşi aparent este o frază banală, consecinţele sunt paradoxale: dacă mint când spun că mint, înseamnă că am spus adevarul, iar dacă am spus adevarul, înseamnă că mint. Fraza este o constructie sintactică perfectă şi obişnuită dar cu o semantică imposibilă. În realitate, conţinutul acestei fraze nu există, nu putem deci să ne raportăm la un semen de-al nostru pornind de la conţinutul acestei fraze.

Deunăzi am vorbit cu cineva care nu a mers la vot pe 29 iulie. Susţinea că a făcut acest lucru pentru că nu era de acord cu referendumul şi îşi susţinea civismul prin acest lucru. Mă rog, eu aş fi considerat civism exact inversul, adică prezenţa la vot, pentru că ce fel de civism poate fi acela în care nu te interesează să faci tot posibilul ca de votul tau lipsă să nu se folosească altcineva, fie şi prin fraudă. Mi se părea mult mai simplu şi mai cinstit ca răspunsul la întrebarea referendumului să fie unul care să oblige la anularea votului şi nu absenţa de la vot.

Dincolo de bănuiala mea că civismul său era doar "chimval răsunator", interpretarea gestului său are aceleaşi consecinţe paradoxale ca şi paradoxul mincinosului: cu alte cuvinte omul mi-a spus că nu este de acord să spună ce vrea, DA, NU sau anularea votului, toate trei răspunsuri legitime. Şi atunci, dacă nu vrea să spună ce vrea, înseamna ca vrea să spună ce nu vrea, dar nu spune nimic. De unde rezultă că ceea ce vrea şi ceea ce nu vrea sunt unul şi acelaşi lucru.

Acest sofism este ceea ce ne propune actualul preşedinte suspendat Traian Basescu şi camarila sa drept bază juridică pentru întemeierea puterii lor politice. Poate i-o fi plăcând lui Andrei Pleşu, că el e filozof, să trăiască un sofism continuu, dar atunci să fie doar la el acolo; şi la Barroso; şi la Merkel; şi la Gitenstein, Gordon şi la toţi cei care pot concepe aşa ceva pentru alţii dar nu şi pentru ei.

Pygmalion Adrian Năstase și My Fair Lady Victor Ponta

Reiau aici o postare ceva mai veche (dar nu foarte în acest moment). A fost pentru prima dată postată aici:

http://www.flecar.ro/2012/07/13/pygmalion-adrian-nastase-si-my-fair-lady-victor-ponta/



A fost mai întâi un tânăr care învăța binișor și s-a gândit să dea la drept. I-o fi plăcut lui cum sună “jurist” sau “avocat” sau “procuror”, nu știm; sau poate părinții l-au îndemnat să-și facă o carieră iar drumul dreptului li s-a părut lor cel mai potrivit, iar nu știm. Sigur e că tânărul a dat la drept și a intrat.

În facultate s-a dovedit a fi isteț. Cel puțin atât de isteț cât să atraga atenția profesorului său, un tip ambițios și bine înfipt în noua nomenclatură politică de după 1989. I-a atras atenția și semi-profilul său care aducea un pic cu cel al lui Nicolae Titulescu, suficient ca domnul profesor, crescut și format la școala de partid și de stat a regimului trecut să facă apel la vechile metehne ale vechilor conducatori: se foloseau de oameni ca să se deconecteze, jucându-se cu ei. În plus, ca lider politic ambițios ce era, profesorul chiar avea nevoie să strângă în jurul lui tineri inteligenți, dispuși să aibe o carieră pe măsura inteligenței lor și care să fie slabi, dar nu la caracter ci la ceea ce numim “spate”, adică neavând alți susținători să devină nu numai îndatorați lui, dar și fără el să nu însemne ceva.

Într-o zi i-a spus profesorul studentului său, care tocmai terminase facultatea de drept: ”Măi, nu vrei tu să vii pe langă mine la partid? O sa fiu prim-ministru și o să am nevoie de o echipă de oameni tineri, inteligenți și devotați cu care să fac treabă, să conducem țara”. Vă dați seama cum a sunat asta în urechile unui tânăr de 25 de ani, abia pornit pe calea vieții, mai mult ca sigur nerăbdător să arate tot ce poate și să pornească cu avântul tinereții să se facă cunoscut și să aibă cariera la care visase. Era mult prea frumos ce i se întâmpla ca să rateze o așa oportunitate. Oricine, dar absolut oricine ar fi fost în locul său ar fi făcut la fel, era convins, asta dacă a mai stat cumva să se gândească, căci la 25 de ani nu stai prea mult să te gândești.

Şi profesorul și-a respectat cuvântul și l-a luat pe tânăr în echipa sa de la guvern. Dar și tânărul a confirmat, chiar își făcea treaba ca la carte, fapt ce-i convenea mult profesorului care beneficia de tot ce avea nevoie pentru a lua decizii importante și a se poziționa din timp pe scena politică astfel încât sa fie mereu în avantaj. Desigur, tânărul fusese o alegere bună, merita chiar ceva mai mult, poate că ar fi fost bine să-l propulseze ceva mai sus, ar fi putut să-i fie de și mai mare ajutor. De aceea i se adresă din nou: “Auzi, nu vrei tu să faci un doctorat? Te-ar ajuta foarte mult în carieră, poate chiar în felul acesta m-ai putea ajuta și pe mine mai mult, dintr-o poziție pe care o merți.” Evident, tânărul nu avea cum să zică nu unei asemenea invitații. Titlul de doctor ar fi fost, de altfel, și o recunoaștere a meritelor sale de care, ca orice tânăr inteligent și studios, nu se îndoia. Poate că totuși un mic nor de îndoială i-a umbrit fruntea: “Domnule profesor, dar stau destul de rău cu timpul pentru studiu, doctoratul cere și el un efort suplimentar de cautare, studiu și redactare. Eu însă, mă vedeți, sunt la dispoziția dumneavoastră mai tot timpul și imi dau silința să rezolv sarcinile importante pe care mi le-ați dat”.

Avea dreptate. Timpul era puțin, dar pentru profesorul ambițios acesta nu părea un impediment. El își cunostea studentul, știa ce poate și ce știe, nu avea nevoie de alte confirmări prin tot felul de examene. Apoi, i-ar fi fost indrumător la doctorat, ceea ce nu ar fi însemnat decât o prelungire a colaborării dintre ei. Ca profesor îndrumator și om influent ce era, cu siguranță ar fi reușit să-l faca doctor pe tânarul său student. “Asta nu-i o problemă de netrecut”, i-a răspuns profesorul. “Rezolv eu și cu timpul tău de studiu și cu redactarea lucrării, chiar și cu publicarea. Tu trebuie doar să-mi spui dacă vrei să faci doctoratul”.

Cine ar fi spus nu? Vă amintiți? Fără profesorul său, tânărul nu ar fi fost nimic. Nu neapărat că-i era dator profesorului, dar era mai întâi dator față de el însuși să raspundă în singurul mod în care se putea răspunde: “Da”. Sau arătați-mi un alt student care a refuzat vreodată o asemenea propunere venită din partea profesorului său.

Mai peste ani, când datorită întâmplărilor vieții tânărul a reușit să iasă de sub tutela profesorului, rămânându-i totuși apropiat și îndatorat a venit și momentul în care profesorul a avut nevoie de ajutorul fostului său protejat. S-au găsit însă atunci niște oameni care au studiat lucrarea de doctorat a tânărului și au găsit acolo urmele concrete ale ajutorului dat de profesorul îndrumător, omul influent de altă dată. S-a spus atunci sus și tare ca tânărul a plagiat, s-au dat si nume ale celor de la care a plagiat. Dar, surpriză! Chiar cei în cauză au sărit să-l apere pe acuzat! Au spus cu subiect și predicat că tănărul nu a plagiat de la ei. De fapt, ei știau, era mai ales vina lor, au fost puși de către profesorul influent să-i redacteze lucrarea dar ei nu au făcut altceva decât să pună acolo pasaje întregi din lucrările lor. Nu puteau să spună asta însă fără să se compromită ei definitiv, întreg sistemul de învățământ și pe tânarul din povestea mea. Așa că au boicotat comisia pusă să analizeze plagiatul. Cazul era mult prea important cu mult prea multe implicații grave ca să poată fi dat în vileag.

Dar patosul(!) s-a născut și lumea se uită cu ciudă și cu ură la cel care nu a făcut altceva decât ce trebuia să facă. Pas cu pas, nu a greșit cu nimic în alegerile sale conform situației în care se afla atunci. Cum de la final toate au ajuns așa de greșite?! Profesorul i-a cerut și îi cere disperat ajutorul, ce să facă cum să aleagă acum fostul student? Pe deoparte îi este îndatorat profesorului pentru tot ce este acum, pe de alta parte tot ce i se întâmplă rău acum și îl împiedică să-l ajute i se datorează chiar lui, profesorului. Un fel de “eu te-am făcut, dar din cauza mea mori”.

Ce a făcut oare Eliza Doolittle la propunerile profesorului Higgins?

Curtea Constituţională a României şi democraţia

În realitate nu-i nici o democraţie aici. E dictatura sau arbitrariul a nouă oameni nealeşi de nimeni, sprijiniţi de laşitatea celor care au fost aleşi şi nesimţirea celor care ar trebui să aleagă. Democraţia este starea politică a oamenilor liberi, nu se subînţelege niciodată, ci întotdeauna se revendică manifest.